Aspectul doxologic.pdf

ASPECTUL DOXOLOGIC ùI LITURGIC AL SPIRITUALITĂ‫܉‬II CRE‫܇‬TIN ORTODOXE – PARTICIPARE DINAMICĂ LA SLAVA LUI DUMNEZEU –

Doctor în teologie, cercetare : Antoniu-Cătălin Păútin

O spiritualitate adevărată este una esenĠială vie, care angajează întreaga fiinĠă a omului úi de aceea este alimentată de o comuniune în rugăciune úi de manifestare a identităĠii de credinĠă între mai multe persoane. Numai o astfel de comunicare încălzeúte viaĠa spirituală a fiecăruia. O spiritualitate urmărită doar de unul singur, în închidere deci, în egoism, devine mai mult o cugetare teoretică, ce angajează doar mintea úi acesta din când în când. Spiritualitatea autentică trebuie să implice toate facultăĠile chipului dumnezeiesc din ce în ce mai mult, într-un proces continuu, care nu se sfârúeúte în momentul când ajunge la desăvârúire, ci continuă într-un dialog etern al iubirii. De spiritualitatea autentică Ġine în mod necesar comuniunea de viaĠă úi iubire. ViaĠa fiecărei persoane sporeúte în legătură cu altele, îi vine de la altele. Această spiritualitate vie, care cuprinde întreaga fiinĠă umană úi este alimentată de comunicarea cu alĠii creând comuniunea, se întăreúte în creútinism prin Sfânta Liturghie. Ea primeúte în Liturghia ortodoxă o pecete proprie, de neconfundat. (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate úi comuniune în Liturgica ortodoxă, Craiova, 1986, p. 5). În spiritualitatea ortodoxă – în general – úi în cea românească – în special, cultul divin public joacă un rol cu totul deosebit. Prin frumuseĠea ceremoniilor, prin bogăĠia doctrinară úi prin semnificaĠia lui mistico-simbolică, cultul divin întreĠine permanent legătura credincioúilor cu Dumnezeu, întro continuă revărsare de binecuvântare úi de har úi contribuie la păstrarea, cultivarea úi întărirea sentimentului de apartenenĠă la aceeaúi Biserică ortodoxă úi la acelaúi neam. Centrul cultului divin, în jurul căruia gravitează toate celelalte slujbe, îl constituie Sfânta Liturghie.

Dacă spiritualitatea creútină ortodoxă înseamnă conĠinutul credinĠei experiat în trăirea lui vie, Sfânta Liturghie face aceasta într-un mod deosebit de accentuat. Spiritualitatea creútină ortodoxă îi arată celui care crede în Hristos úi o cale pe care să înainteze, spre o trăire tot mai deplină a conĠinutului credinĠei sau a lui Dumnezeu, deci îl duce úi spre o Ġintă finală. Creútinul ortodox se apropie prin ea de Ġinta desăvârúirii sale, aúa cum o înĠelege credinĠa sa. Se poate spune totodată că, de această desăvârúire úi adâncire în credinĠă Ġine comuniunea între el úi ceilalĠi creútini úi deci crearea unei legături tot mai strânse între ei. Nimeni dintre oameni nu se poate desăvârúi úi adânci în credinĠă, fără ajutorul altora úi fără a-úi vădi propria desăvârúire, în relaĠiile cu alĠii, căci Dumnezeu l-a creat pe om ca o fiinĠă cu profund caracter comunitarsobornicesc, pentru care lucru el nu se poate mântui, desăvârúi sau sfinĠi decât în relaĠie dialogică, în comuniune cu ceilalĠi semeni. Sfânta Liturghie satisface acest dat ontologic al oamenilor, susĠinând comuniunea spirituală între ei prin negrăit de adâncul úi bogatul conĠinut al credinĠei creútine. Deci există úi un urcuú individual al credincioúilor spre Dumnezeu, prin curăĠire de patimi prin dobândirea virtuĠilor úi prin contemplarea raĠiunilor creaĠiei, acest urcuú n-ar putea avea loc dacă n-ar fi ajutat de un urcuú liturgic spre Dumnezeu, care se înfăptuieúte de către fiecare, împreună cu obútea celorlalĠi credincioúi. Urcuúul duhovnicesc este susĠinut de Hristos Cel Înviat úi unit cu credincioúii prin Sfânta Împărtăúanie. (Ibidem) Dar unirea cu Hristos în Sfânta Împărtăúanie uneúte pe credincioúii adunaĠi în Hristos úi cu Sfânta Treime, întărindu-le calitatea de moútenitori, împreună cu Hristos, ai ÎmpărăĠiei Tatălui, având pe Duhul Sfânt odihnind peste ei. ViaĠa spirituală ce Ġâúneúte din ortodoxie, din toate elementele ei de credinĠă úi din toate actele de cult, iradiază úi din Sfânta Euharistie, deoarece prin invocarea Sfântului Duh, are loc prefacerea euharistică a cinstitelor dăruri în însuúi Trupul úi Sângele Mântuitorului Hristos, care este prezent în mod real úi nesângeros (Idem, Taina Euharistiei, izvor de viaĠă spirituală în Ortodoxie, în: „Ortodoxia”, nr. 3-4/1979, p. 501), pentru a se uni cu cei care cred în El úi-L mărturisesc în fapte concrete de iubire creútină. Hristos Cel Înviat, cu care ne unim în Sfânta Împărtăúanie, este totodată úi Hristos Cel Care S-a jertfit pentru noi, manifestând prin aceasta absenĠa oricărei urme de egoism úi întărindune úi pe noi duhovniceúte. Unindu-ne cu El, trebuie să-L imităm, să-I urmăm pilda de curăĠire, arătându-ne úi noi aúa cum a fost El, curaĠi de orice egoism, adevărate jertfe vii, sfinte úi bine

plăcute lui Dumnezeu (Rom.12,1), fapt concretizat în iubirea cu fapta a semenilor noútri, deci într-o cunoaútere a lui Dumnezeu în împrejurări concrete ale vieĠii. Prin aceste fapte de iubire înaintăm în comuniunea dintre noi úi Dumnezeu, ca ÎmpărăĠie a Sfintei Treimi, fapt imposibil în lipsa unirii prin Sfânta Împărtăúanie cu Hristos Cel Înviat. (Idem, Spiritualitate úi comuniune în Liturgica ortodoxă, Craiova, 1986, p.6). Astfel, Sfânta Liturghie poate fi socotită úi ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viaĠa închisă în egoism úi în lume, la viaĠa de comunicare cu Dumnezeu, ca ÎmpărăĠie a Lui, deci la frumuseĠea bunurilor veúnice. Toate rugăciunile cultului divin ortodox indică o transcendare sau o ieúire a omului, închis în egoism spre Dumnezeu Cel în Treime sau iubirii, chiar când se cer în rugăciuni bunuri necesare vieĠii pământeúti, drept condiĠii de pregătire pentru ÎmpărăĠia lui Dumnezeu. Cultul divin ortodox al cărui centru úi esenĠă îl reprezintă Sfânta Liturghie, este locul lucrării sfinĠitoare úi al provăduirii învăĠăturii în credinĠă, cu alte cuvinte arătarea lui Hristos Cel viu úi înviat în tot universul, a veúniciei, neschimbabilităĠii úi în frumuseĠii Sale, până în ziua în care El ni se va arăta în plenitudinea slavei úi puterii Sale. În toate manifestările liturgice străluceúte de slavă Mântuitorului Hristos. Acesta Îl mărturisesc în viaĠa moral-duhovnicească a creútinului ortodox. Mai mult, laudele bisericeúti, care constau în psalmi, rugăciuni rostite sau cântate úi în binecuvântări ale preotului, deci în cuvinte pline de puterea lui Hristos, credincioúii prezenĠi participă activ úi primesc anumite daruri pline de frumuseĠe spirituală. (Idem, Cultul Bisericii Ortodoxe, mediu al lucrărilor Sf. Duh asupra credincioúilor, în „Ortodoxie”, nr. 1/1981, p. 5-12) Astfel cultul creútin este viaĠa lui Hristos úi omul credincios, adorând pe Dumnezeu, primeúte harul Său prin puterea Duhului Sfânt, care formează esenĠa credinĠei, a vieĠii úi cultului creútin. Cultul aduce pe omul credincios în relaĠie dialogică, vie úi directă, deci specială, cu Dumnezeu, (Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, Sf. Liturghie ca Icoană a ÎmpărăĠiei lui Dumnezeu úi însemnătatea ei în viaĠa religios-morală a creútinului ortodox, în „Ortodoxie” nr. 1/1982, p. 104) care este ambianĠa úi izvorul comuniunii. Din cadrul Sfintei Liturghii desprindem transcenderea sau ridicarea noastră peste interesele egoiste úi trupeúti ce ne leagă de lume úi unirea noastră în Duh de jertfă cu Hristos úi prin El cu Tatăl în Sfântul Duh. Adunându-ne cu toĠii, în ambianĠa Sfintei Treimi, întărim comuniunea dintre noi. De aceea, în cadrul Sfintei Liturghii cerem folos duhovnicesc în comun

pentru toĠi (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, în „St. Teol”. Nr. 5-6/1970, p. 334) Comuniunea realizată între credincioúi în ambianĠa Sfintei Treimi este una cu ÎmpărăĠia Sfintei Treimi, în care nu există supuúi úi stăpâni, ci toĠi fraĠi între ei, pentru că sunt fii ai Tatălui Ceresc úi fraĠi ai Fiului Său, făcut om pentru veci úi unit cu ei, fiind Cel jertfit pentru ei. (Ibidem) Biserica este ÎmpărăĠia anticipată a Sfintei Treimi. Locul în care se întăreúte cel mai mult această ÎmpărăĠie este Sfânta Liturghie, fântâna care adapă prisositor viaĠa de comuniune a credincioúilor cu Sfânta Treime úi cea dintre ei. (Idem, RelaĠiile treimice în viaĠa Bisericii, în „Ortodoxia”, nr.4/1964, p.505-506) Această comuniune este ajutată de simbolurile liturgice de icoane, de laudele credincioúilor úi de ceremoniile liturgice. Sfânta Liturghie reprezintă actualizarea continuă a RevelaĠiei. Este adâncită legătura între Sfânta Scriptură úi Sfânta Liturghie, aúa cum e de altfel, între Sfânta Scriptură úi Sfânta TradiĠie. Liturghia este momentul esenĠial al tradiĠiei. ùi precum Sfânta TradiĠie, odată cu păstrarea RevelaĠiei necuprinse în Sfânta Scriptură, este tâlcuirea dreaptă a Sfintei Scripturi, la fel Sfânta Liturghie este o ticluire harică, vie a Sfintei Scripturi. Este oglindirea fidelă, comunicarea sacramentală a acesteia úi introducerea credinciosului, prin Biserică în duhul RevelaĠiei, în viaĠa lui Hristos. (Pr. Prof. Dr. C-tin Galeriu, Mărturisirea dreptei credinĠe prin Sfânta Liturghie, în „Ortodoxia”, an XXXII (1981), nr.1, p. 28) Sfânta Liturghie nu este numai izvorul úi fundamentul Sfintelor Taine úi ierugii, ci úi cea mai importantă dintre toate slujbele care alcătuiesc serviciul divin zilnic al Bisericii Creútine Ortodoxe. Jertfa Euharistică úi Sfânta Liturghie, în general, este o formă de prelungire în timp, de actualizare sau de perpetuare în mijlocul nostru a prezenĠei lui Hristos Cel jertfit odată pentru totdeauna; este multiplicarea în timp úi spaĠiu a jertfei Lui: „Sfânta Liturghie este mijlocul úi prilejul de aplicare individuală a roadelor jertfei universale úi generale de pe cruce”. (Pr. Prof. Ene Braniúte, Liturgica specială, Bucureúti 1985, p. 323) Astfel, ea devine mijlocul prin care Mântuitorului Hristos se află veúnic împreună cu noi úi prin care împlineúte făgăduinĠa făcută SfinĠilor Săi mucenici úi Apostoli: „Iată, Eu sunt cu voi cu toĠi în toate zilele, până la sfârúitul veacului”. (Mt.28,20) prin ea se perpetuează úi se continuă prezenĠa Mântuitorului în lume, de-a lungul veacurilor.

Sfânta Liturghie nu este o trăire úi participare pur subiectivă ci este Evanghelia mereu actualizată, relaĠia actualizată cu Hristos din Evanghelie, relaĠie mereu experiată de credincioúi, în atmosferă de comuniune a Sfintei Treimi. Credincioúii care merg în Duminici úi sărbători împreună la Sfânta Liturghie, din aceeaúi Biserică, sunt din ce în ce mai mult adunaĠi în Dumnezeul iubirii tainice, sporind úi între ei comuniunea, fapt care se întâmplă de regulă între membrii aceleaúi familii. (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, RelaĠiile treimice în viaĠa Bisericii, în „Ortodoxia”, nr.4/1964, p. 505) După o definiĠie sumară, Sfânta Liturghie, este participarea la lucrarea tainică a lui Dumnezeu Cel în Treime în lume. IniĠiativa aparĠine lui Dumnezeu nu omului. Sfânta Liturghie este pogorârea lui Dumnezeu până la oameni, cerul pe pământ, dar úi ridicarea oamenilor, înnoirea lor úi a făptuirii întregi, prin unirea tuturor cu Dumnezeu în Hristosul euharistic, este înfăptuirea unei mari comunicări a sfinĠilor. Deúi se realizează prin semne sfinte, menite să unească lumea văzută cu cea nevăzută, Sfânta Liturghie nu angajează doar o participare simbolică, nominalistă, a conútiinĠei de realitatea divină, ci una realist-liturgică, întrucât ea aduce real pe Dumnezeu credincioúilor úi mută, de asemenea, real pe credincioúi în harul Sfântului Duh, în Hristos euharistic, în Dumnezeu. (Ibidem) Natura úi scopul Sfintei Liturghii îl constituie realizarea adunării ecleziale, Comuniune, Euharistie úi Trup tainic al lui Hristos, în acelaúi timp. În adunarea euharistică se săvârúeúte jertfa cea fără de sânge, are loc, ca o culme úi împlinire Cina Domnului. Este ceea ce se înfăptuieúte în Duhul rugăciunii euharistice „pe voi pe toĠi care ne împărtăúim dintr-o pâine úi dintr-un Potir, să ne uneúti unul cu altul prin împărtăúirea Aceluiaúi Duh Sfânt. ” (Liturghia Sf. Vasile cel Mare). Dinamica acestei uniri urmează o lege a firii, prefăcând mai întâi familia într-o „Eclesia domestică”, iar neamul, sub forma lui elementară, cuprinzând în unitate pe cei vii úi pe cei morĠi în Biserica parohială. (Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, ConútiinĠa misionară a preotului úi cea de enoriaú a creútinilor în viaĠa liturgică a parohiei în „I.B.M.P.” 4, Rm. Vâlcea, 1987, p. 55) Adunarea euharistică parohială porneúte de la trăirea vie a Bisericii, de la tradiĠia concretă liturgică primară úi se constituie ca o comuniune „în Duh” (Apoc.1,10). Căci de la început se mărturisea cu tărie acea lex orandi, lex credendi, credinĠa úi rugăciunea aflându-se într-o unitate simfonică, de nedespărĠit. Mântuitorul Hristos este prezent la Sfânta Liturghie, în elementele euharistice, „pentru ca pe fiii împrăútiaĠi ai lui Dumnezeu să-i adune laolaltă” (In.11,52), iar

Taina Euharistiei este tocmai descoperirea úi realizarea unităĠii noului popor al lui Dumnezeu, adică al creútinilor. Locaúul de închinare văzut, în care credincioúii se adună pentru rugăciune în comun, este tocmai chipul locaúului celui nevăzut úi nefăcut de mâna pe care îl reprezintă. De aceea, se afirmă uneori că de fapt „comuniunea în Biserică” este cea dintâi lucrare liturgică, cea dintâi acĠiune a lui Dumnezeu asupra credincioúilor, temelia însăúi a Sfintei Liturghii. ToĠi cei care alcătuiesc această „comuniune” sunt realmente mădulare ale trupului lui Hristos (I Cor.12,27). (Ibidem, p. 56). De la începutul Sfintei Liturghii, preotul úi comunitatea îúi exprimă convingerea că au intrat într-un spaĠiu spiritual în care vor cunoaúte tot mai mult, prin experienĠă, lumina úi iubirea Sfintei Treimi, până în momentul culminant al împărtăúirii de Hristos. Actul cel mai de seamă, în care participarea la Liturghie a credincioúilor se exteriorizează prin excelenĠă úi, totodată, culminează, este împărtăúirea cu Sfintele Taine – care ar trebui să fie generală úi frecventă, adică la fiecare Liturghie. Astăzi se observă că participarea credincioúilor a început să se diminueze, mai ales din veacul trecut încoace. Aceasta a dus la slăbirea spiritului eclesiologic sau comunitar, care constituia titlul de glorie al Bisericii Ecumenice de odinioară. Cauza principală a unei astfel de stări a fost dispariĠia împărtăúirii generale úi frecvente de până atunci, care a dus după sine úi slăbirea sentimentului de unitate care îi Ġinea laolaltă pe toĠi membrii Bisericii. Deplina comuniune cu Hristos, ca mădular al Trupului Său, úi unitatea tuturor creútinilor în Hristos úi întreolaltă, se realizează în Euharistie,Hristos este deplin în comunitatea eclezială úi în fiecare membru al acestei comunităĠi, iar comunitatea úi fiecare membru al ei cresc în Hristos, Care S-a situat în centrul ei úi în adâncul de taină al fiecăruia în parte. Euharistia realizează unificarea noastră sobornicească cu Hristos: face din noi Biserica sau trupul Lui, extins în unanimitatea răscumpărată, întinzându-Se úi cuprinzând úi spaĠiile. Este o unificare personală, care nu numai că ne menĠine ca existenĠe personale, responsabile în faĠa lui Dumnezeu pentru mântuirea proprie, cât úi pentru mântuirea celor împreună cu noi fraĠi în Hristos, ci ne dă úi posibilitatea creúterii continue.

Aúadar, Liturghia rămâne terenul úi cadrul perfect pentru revărsarea úi exprimarea credinĠei noastre ortodoxe. Ea trebuie să rămână temelia úi centrul cultului divin public, cel dintâi mijloc de sfinĠire úi de mântuire a credincioúilor. Scopul educaĠiei liturgice este acela de a trezi în sufletele credincioúilor năzuinĠa de a alerga cât mai des la izvorul darului úi al milei dumnezeieúti, care este Sfânta Liturghie Importantă este úi pregătirea credincioúilor, pentru ca ei să asiste cu cuviinĠă la Sfânta Liturghie. Dacă trebuie să ne pregătim sufletul înainte de rugăciune (Ecles. 18,23), cu atât mai vârtos trebuie să facem aceasta pentru a ne prezenta în faĠa Domnului – Care este de faĠă úi trupeúte, chiar úi înainte de prefacerea Darurilor. Aúadar cultul divin ortodox ne Ġine în comuniune de viaĠă úi iubire úi ne face să participăm la slava lui Dumnezeu, prin toate formele úi rânduielile lui: laudele bisericeúti, Sfintele Taine úi ierurgii, diferitele rugăciuni de cerere úi mai cu seamă prin Sfânta Liturghie. Cultul divin ortodox ne obiúnuieúte cu o tot mai accentuată trăire cu Dumnezeu, sub ploaia de raze a iubirii Lui, care luminează, întăreúte, înalĠă úi înfrumuseĠează viaĠa noastră, fără să ne facă nepăsători de viaĠa semenilor, ci îndemnându-ne să devenim factori de tot mai mare ajutorare, susĠinere, mângâiere úi dreaptă sfătuire a lor, (Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, ImportanĠa Harică a slujbelor cultului ortodox, în „Îndrumări Misionare, p. 641) deci de înfrumuseĠare úi înălĠare a lor, (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sf. Treime, creatoarea, mântuirea úi Ġinta veúnică… în „O” nr. 2/86, p. 17) deci de înfrumuseĠare úi înălĠare a vieĠii lor duhovniceúti. ÎmpărăĠia Sfintei Treimi sau comuniunea în ea se trăieúte, mai ales în Sfânta Liturghie, nu numai în cei prezenĠi ci cu toĠi cei alipiĠi de Hristos, ca Biserica, fie că sunt trăitori în prezent, fie că au trecut din lumea aceasta. Dragostea, ca atribut al persoanei îi cuprinde continuându-úi viaĠa úi pe cei adormiĠi întru Domnul. Credincioúii prezenĠi la Sfânta Liturghie îúi arată dragostea creútină astfel úi faĠă de cei răposaĠi úi odată cu aceasta úi credinĠa în nemurirea lor, făcută fericită prin dragostea lor, prin pomenirile dese ale acelora, în rugăciunile lor. Cei prezenĠi îúi arată nu numai credinĠa în viaĠa veúnică a celor pentru care se roagă, ci úi conútiinĠa răspunderii pentru eternitatea lor fericită.

Biserica Ortodoxă este prin excelenĠă o Biserică liturgică doxologică, formându-úi credincioúii în spiritul vieĠii de comuniune úi cu ajutorul cultului divin, care repetă în fiecare an bisericesc întregul ciclu al actelor prin care Hristos a trecut umanitatea Sa. Această repetiĠie nu are caracterul unei comemorări, ci al întâlnirii continue a credincioúilor cu Hristos, Cel ce se naúte, Se răstigneúte, înviează, ne trimite pe Duhul Său Cel Sfânt în fiecare an bisericesc, pentru a urca noi trepte în viaĠa creútină, în realizarea noastră moral-duhovnicească, în câútigarea desăvârúirii în Hristos. Săvârúită în acest fel, Sfânta Liturghie poate úi trebuie să fie úi să rămână mijlocul cel mai important pentru păstrarea úi pentru apărarea dreptei credinĠe, pentru menĠinerea unităĠii religioase úi pentru creúterea duhovnicească a credincioúilor noútri.