Globalizarea-financiara

Globalizarea financiara. Offshore-uri si paradisuri fiscale. Crize financiare.

Globalizarea financiara A nu se confunda globalizarea economica cu globalizarea financiara. Definitii: Globalizarea economica reprezintă procesul de interacţiune sistemică a economiilor diferitelor ţări la nivel planetar, prin internaţionalizarea pieţelor de bunuri şi de factori de producţie, eliminarea obstacolelor din calea liberului schimb şi promovarea unei strategii globale de producţie în care guvernele şi autorităţile locale din orice ţară tratează nediscriminatoriu. Globalizarea economica reprezintă una dintre componentele fundamentale ale procesului general – valabil de globalizare. Globalizare financiară desemnează interconexiunile între sistemele bancare şi pieţele financiare naţionale, apărute în urma liberalizării şi dereglementării financiare şi care au condus la emergenţa unui spaţiu financiar mondial. „Globalizarea financiara poate fi definita ca un proces de

Epicentrul globalizarii financiare il reprezinta piata unica planetara a banilor, dar aceasta este intotdeauna considerata in contextul general proprie globalizarii economiei care implica deopotriva mondializarea schimburilor de bunuri si servicii de care este legata. Procesul de globalizare financiara presupune pe langa mobilitatea capitalurilor (posibilitatea deplasarii acestora de pe o piata financiara pe alta sau dintr-o tara in alta) si posibilitatea de substituire a activelor, ceea ce largeste campul de actiune al investitorilor, respectiv locul investitiei si moneda de suport. Regula celor trei “D” şi piaţa financiară  “Dezintermedierea este recursul direct al operatorilor internaţionali la pieţele financiare (finanţe directe) fără a trece prin intermediarii financiari şi bancari (finanţe indirecte) pentru efectuarea operaţiilor de plasament şi împrumut”.  “Defragmentarea pieţelor corespunde abolirii frontierelor dintre pieţe până în acel moment separate: deschidere către exterior a pieţelor naţionale în primul rând, dar şi, în interiorul acestor pieţe, dispariţie a compartimentelor existente – piaţă monetară (bani pe termen scurt), piaţă financiară (capitaluri pe termen mai lung), piaţă de schimb (schimburi de monede), pieţe la termen etc. De acum înainte, cel care investeşte (sau împrumută) caută cel mai bun randament trecând de la un titlu la altul sau de la o monedă la alta sau de la un procedeu de acoperire la altul: de la obligaţiile în euro la cele în dolari, de la acţiuni la opţiuni, de la opţiuni la futures (bunuri cumpărate şi vândute pentru a fi livrate mai târziu –n.t.)”. Ex. – swap. Sistemul financiar internaţional a devenit o mega-piaţă a banilor cu “dublă unitate – de loc: pieţele sunt tot mai interconectate graţie reţelelor moderne de comunicaţii; şi de timp: funcţionează continuu, 24 de ore din 24, în Extremul Orient, Europa şi America de Nord”.  “Dereglementarea a fost un element-motor al globalizării financiare. Autorităţile monetare din principalele ţări industrializate au abolit reglementările privitoare la schimburi pentru a facilita circulaţia internaţională a capitalului. S-au produs astfel, în 1983-1984,

Globalizarea financiară are următoarele caracteristici: fluxurilor private de capital înspre ţările în curs de dezvoltare, pe parcursul anilor ’90. Această evoluţie a fost urmarea unei reduse mişcări a capitalului în aceste direcţii pe parcursul anilor ’80; creşterea competiţiei pe pieţele financiare internaţionale forţează marile instituţii financiare să se lanseze în operaţiuni de mare anvergură în jurul lumii, sfidând graniţele naţionale şi fusurile orare şi înglobând în ofertele lor o varietate tot mai mare de servicii financiare; amploarea şi intensitatea ridicată a tranzacţiilor, reţelelor şi fluxurilor financiare globale contemporane, dezvoltarea explozivă a activităţilor financiare globale începând cu anii ’80. Începând din anii ’70, tranzacţiile pe piaţa internaţională de capital au cunoscut un ritm de creştere mai mare decât cel al creşterii PIB mondial. Unul dintre factorii majori ai acestei evoluţii constă în reducerea treptată a barierelor în calea fluxurilor financiare private, promotorii acesteia fiind ţările creşterea

complexitatea şi viteza tranzacţiilor şi fluxurilor financiare. Sistemul financiar global include fluxuri de credite (împrumuturi şi obligaţiuni), investiţii (investiţii externe directe, acţiuni) şi bani. Mai multe valute, mai multe active financiare variate şi mai complexe sunt tranzacţionate tot mai frecvent, cu o viteză mai mare şi în cantităţi substanţial mai mari decât în orice altă epocă istorică anterioară;  extinderea geografică a pieţelor financiare mondiale şi extensiunea sistemului internaţional al finanţelor. În prezent, are loc un proces de adâncire financiară, astfel încât puţine economii se pot izola de funcţionarea de zi cu zi a pieţelor financiare mondiale. Din acest punct de vedere, volatilitatea pieţelor financiare globale poate avea consecinţe economice interne majore, în timp ce condiţiile financiare dintr-o regiune au un impact aproape instantaneu asupra pieţelor financiare naţionale de pe tot cuprinsul globului;  expansiunea conglomeratelor financiare, ce reprezintă grupuri de entităţi ce includ instituţii de credit, firme de investiţii şi societăţi de asigurări. În UE, pe măsură ce procesul de integrare avansează, apar noi actori financiari de talie importantă ce acţionează, atât în cadrul celor trei sectoare reglementate clasice (sector bancar, piaţa de capital, sectorul asigurărilor) cât şi transfrontalier. 

Premisele istorice ale globalizării financiare s-au constituit în cadrul unui important proces evolutiv, asupra căruia au acţionat mai mulţi factori, cei mai importanţi fiind:  apariţia pieţei eurodolarului în anii ’60;  evoluţia sistemului monetar internaţional în anii ’70;  creşterea economică remarcabilă înregistrată în Asia de Sud-Est;  creşterea interdependenţelor prin comerţ şi investiţii;  progresul tehnic;  concurenţa;  dereglementarea;  creşterea datoriei publice;  crearea pieţei unice europene;  liberalizarea pieţelor financiare din ţările în curs de dezvoltare;  negocierile multilaterale privind schimbul de servicii financiare.

Globalizarea financiară a cunoscut mai multe etape, printre cele mai importante fiind următoarele: O PRIMĂ ETAPĂ a constituit-o renunţarea la convertibilitatea în aur a dolarului (1971) şi prăbuşirea sistemului monetar internaţional de la Bretton Woods între 1971 – 1973, ceea ce a condus în 1976 la al doilea amendament al statutului FMI, în cadrul acordurilor de la Jamaica care au intrat în vigoare în 1978. Cursurile de schimb fixe au fost abandonate, adoptându-se un sistem de schimburi flotante. Acceptarea flotării schimburilor a deschis calea desfiinţării barierelor reglementare, într-un moment în care numeroşi economişti recomandau flotarea ratelor de schimb şi libertatea de mişcare a capitalurilor. A DOUA ETAPĂ care a contribuit la formarea premiselor globalizării financiare a fost dezvoltarea inovaţiilor financiare şi progresul tehnologic; deoarece progresul tehnologiilor informaţiei şi comunicării facilitează din ce în ce mai mult transferurile financiare internaţionale (în continuarea celor începute).

O A TREIA ETAPĂ o constituie dereglementarea, care permite accesul la pieţele internaţionale. Evoluţia reglementării corespunde liberalizării pieţelor. Dialectica reglementare/inovaţie apare ca o constantă în evoluţia istorică a pieţelor financiare. Finanţele nu se mai împacă deloc cu cadrul naţional devenit mult prea strâmt şi cu totul insuficient. “Lumea –scria Maurice ALLAIS, laureat al Premiului Nobel – s-a transformat într-un imens cazinou, ale cărui mese de joc sunt repartizate pe toate paralele şi pe toate meridianele” O A PATRA ETAPĂ, care explică liberalizarea pieţelor financiare în unele ţări nou industrializate (din Asia de Sud-Est, în special), a fost stimulată de mai mulţi factori, între care:  dorinţa acelor ţări de a atrage capital pentru dezvoltare economică;  interesul instituţiilor financiare occidentale private de a valorifica oportunităţi noi de investiţii. Unele ţări ca SUA, Marea Britanie, Germania, etc. au cerut ţărilor nou industrializate să-şi deschidă pieţele financiare, în cadrul unor negocieri bilaterale sau multilaterale.Este cunoscută presiunea exercitată asupra Coreii de Sud şi a altor ţări din Asia şi America Latină pentru deschiderea pieţelor lor financiare. Coreea de Sud nu a avut, practic, de ales atunci când a solicitat intrarea în Organizaţia pentru

Care este politica faţă de globalizarea financiară? În principal există 2 curente de opinii şi anume: 

adepţii liberalismului susţin că beneficiile mondializării sunt superioare costurilor ei, ca urmare, nu ar fi mare lucru de făcut;



cei de inspiraţie keynesistă (John Maynard Keynes) sunt de părere că pieţele financiare sunt instabile prin natura lor şi, lăsate liber favorizează speculaţia în detrimentul activităţilor productive. În aceste condiţii ar fi necesară o puternică acţiune de reglementare sub 2 forme. “O re-taxare şi o rereglementare a operaţiunilor financiare ar fi de natură să stabilizeze sistemul financiar internaţional. Obiectivul este de a frâna mobilitatea internaţională a capitalului şi de a limita operaţiunile de natură pur speculativă. Aceste mijloace nu ar fi însă eficace decât dacă ar fi aplicate de toate ţările”.

Offshore-uri si paradisuri fiscale. "Offshore" inseamna in traducere directa "in larg", adica dincolo de tarm. In lucrarea Bursa la dispozitia intreprinzatorului (C. Fota si colab., 1992), originea termenului este dedusa prin opozitie cu activitatile financiare "onshore", din statele cu taxe ridicate. Aparitia paradisurilor fiscale a fost determinata, in unele cazuri, de lipsa resurselor interne, compensata de autoritati prin asigurarea de facilitati fiscale firmelor si institutiilor financiare interesate, in scopul atragerii lor in teritoriu. Adoptarea legislatiei offshore duce, de regula, la aparitia unor filiale ale bancilor mari de pe continent, a firmelor de consultanta si a altor profesionisti necesari lumii afacerilor: brokeri, avocati, manageri, contabili, auditori. Acest aflux de populatie de buna calitate are nevoie de locuinte, transport, telecomunicatii, distractii si celelalte elemente de confort, la aceleasi standarde ca in tarile lor de origine. Astfel, bastinasilor li se ofera locuri de munca si ocazia unor afaceri avantajoase. In ultimii 20 de ani, afacerile offshore au cunoscut o dezvoltare in progresie geometrica; specialistii considera ca jumatate din fluxul financiar mondial se deruleaza prin canale offshore: societati

Tipuri de companii offshore 

Compania nerezidenta (non-resident, engl.) este cea mai putin pretentioasa entitate, utilizata in special in zona de influenta a legilor britanice. Compania nerezidenta poate fi incorporata intr-un anumit centru offshore (Irlanda, Isle of Man etc.) si domiciliata in alta tara, in functie de interesele actionarilor sai. In acest fel, obligatiile fata de statul in care s-a realizat inmatricularea sunt reduse considerabil: se evita obligatia de a mentine un sediu si personal in statul de incorporare, nu este necesara depunerea bilantului contabil, iar obligatiile fata de autoritati constau intr-o taxa anuala de cateva sute de dolari. Inconvenientul principal il reprezinta lipsa de protectie a companiei, care, desi inregistrata intr-o zona cu fiscalitate redusa, se va supune legislatiei fiscale din tara de domiciliu. Pentru a evita surprizele, de obicei companiile nerezidente sunt domiciliate tot in jurisdictii offshore; printre cele mai cunoscute se numara insula Sark si Cipru. Practic, companiile de acest tip sunt infiintate pentru a beneficia de o parte din avantajele particulare oferite de un anumit centru offshore, evitand in acelasi timp dezavantajele unor costuri de intretinere mari.

Companiile exceptate (exempt, engl.) sau scutite (de la prevederile fiscale normale) sunt firme obisnuite, care beneficiaza, in jurisdictii cu un regim fiscal normal, de facilitati acordate in anumite conditii. Exceptarea (scutirea) este acordata anual pe baza unei declaratii a responsabililor firmei, care se angajeaza ca nu vor face afaceri in sau cu firme inmatriculate in acel stat, altele decat firme nerezidente sau exceptate. Companiile din aceasta categorie beneficiaza de intreaga protectie oferita de legile statului in care au fost incorporate (confidentialitate, dreptul de a rezolva conflictele in instantele judecatoresti locale, tratamentui fiscal preferential), dar sunt obligate sa intretina o reprezentare in teritoriu: domiciliu, management, agent, secretar, registrul actionarilor etc. In practica, toate cerintele legate de asigurarea prezentei in jurisdictie pot fi satisfacute prin angajarea unei firme specializate, cu costuri in jurul a 1.000 dolari anual.  O categorie noua, la moda in zona Caraibelor si in AsiaPacific cuprinde IBC (de la International Business Company, engl.) - Compania Internationala. Printre atributele IBC enumeram: flexibilitate si operativitate la incorporare, admiterea companiilor cu un singur actionar (care poate fi si singurul director), optiunea de a emite actiuni la purtator, obligatii sumare de asigurare a domiciliului (o adresa postala si un agent). IBC sunt foarte asemanatoare cu companiile exceptate, fiind un produs deosebit de apreciat de 

Cel mai utilizat vehicul offshore este LLC (Limited Liability Company, engl.) - care, intr-o interpretare aproximativa, inseamna Asociatie cu Raspundere Limitata. LLC reprezinta imbinarea fericita intre cele doua tipuri de organizatii comerciale: o companie cu raspundere limitata, in care profitul este considerat de fisc venit personal si impozitat in consecinta. Avantajele prezentate de LLC sunt utilizate in special pentru stabilirea companiilor straine pe teritoriul SUA. O astfel de LLC, combinata cu practica fiscala americana conform careia numai persoanele fizice cetateni americani sunt supuse impozitarii veniturilor si cu exceptarea acordata de unele state americane companiilor incorporate in jurisdictia lor, dar care desfasoara afaceri in afara ei, constituie o tehnica de evitare fiscala foarte apreciata pentru implantarea investitiilor straine in Statele Unite. Printre statele americane cu experienta in domeniu se numara Delaware, Nevada, Utah si Vermont. Pentru o mai buna intelegere vom explica unele particularitati ale legilor anglo-saxone:  parteneriatele (partnerships, engl.) sunt asociatii de persoane fizice, fara personalitate juridica, in care fiecare partener (asociat) raspunde cu toata averea personala; marele avantaj il constituie faptul ca veniturile realizate de parteneriat sunt supuse impozitarii numai ca venituri personale ale partenerilor;  companiile (corporatiile) sunt persoane juridice in care averea 

Alte entitati comerciale intalnite in practicile offshore sunt: 

trustul (intr-o traducere aproximativa, fundatie), entitate juridica prin care proprietarul unor valori (imobiliare sau mobiliare) cedeaza temporar, din motive fiscale sau succesorale, dreptui sau de proprietate unui depozitar (sau administrator); aceste instrumente sunt pe deplin regularizate si acceptate de legislatia anglo-saxona, insa influenta lor in jurisdictiile care nu recunosc conceptul de trust este discutabila: este de notorietate cazul unui bogat cetatean grec care a incercat sa evite legile succesorale stabilind un trust sub administrarea unei banci britanice; dupa decesul acestuia, guvernul grec nu a recunoscut valabilitatea trustului constituit dupa legea britanica si a amenintat banca depozitara cu inchiderea filialei sale din Atena;



sole trader, care este echivalentul romanesc al persoanei fizice;



compania de asigurari captive (captive insurance company, engl.), utilizata pentru colectarea taxelor de asigurari pentru un numar bine stabilit de societati comerciale, de care este legata juridic (in holding) sau prin proprietari comuni; aceste

Ce obtine un investitor printr-o firma offshore? 

fiscalitate zero sau aproape zero; in mod normal, companiile offshore datoreaza o taxa de inregistrare anuala fixa;



formalitati contabile minime; marea majoritate a paradisurilor fiscale nu impun depunerea unui bilant anual sau a altor declaratii contabile;



anonimitate; garantarea confidentialitatii beneficiarilor unei entitati offshore reprezinta un atu de baza in atragerea clientilor, iar modul in care acest deziderat poate fi realizat este foarte divers: de la admiterea emiterii capitalului sub forma actiunilor la purtator (bearershares, engl.), la admiterea mandatarilor (care intr-o exprimare neeleganta sunt numiti si "oameni de paie");



flexibilitate si operativitate in inmatricularea companiei; in majoritatea jurisdictiilor o noua entitate juridica poate fi creata in 24 de ore, fara ca prezenta proprietarului sa fie necesara; mai mult, firme gata incorporate pot fi achizitionate pe loc de la agentiile specializate;



absenta controalelor si a restrictiilor valutare, destul de des intalnite in economiile "de interior" - de exemplu, in Romania, tranzactiile interne se executa numai in moneda nationala, iar miscarile valutare sunt strict supravegheate de

Teme supuse dezbaterii: 1.Paradisurile

fiscale: Cipru, Dubai, Elvetia, Malta. 2.Fraudele offshore: Enron, Daniel Gordon si Merrill Lynch, Tyco

Crize financiare

Etimologic cuvântul „criză” provine din cuvântul grecesc „krisis” care înseamnă o situaţie ce necesită luarea unei decizii. Definitii: Criza economica, (1) stare de dificultate a activitatilor economice, ruptura, schimbare brusca in activitatea economica, concretizata in incetinirea, stagnarea sau scaderea activitatilor economice. (2) Prin extensie, reprezinta o conjunctura deprimanta pentru economie in ansamblul ei, pentru unele ramuri, regiuni etc., boala a organismului economic ce marcheaza ruperea grava a echilibrului economic, mai ales dintre productie si consum, dintre cerere si oferta, cu efecte directe asupra preturilor, gradului de ocupare si de folosire a factorilor de productie. (3) In sens strict, criza economica este momentul de cotitura a ciclului economic, cand faza de expansiune (ascendenta) cedeaza locul celei de depresiune (descendenta). Declasarea crizelor economice impune agentilor economici sa actioneze pentru a determina schimbari calitative in conditiile si factorii cresterii economice, in structurile economice, menite sa duca la eliminarea unor dezechilibre, comportamente, institutii si mecanisme caduce, premise ale trecerii la o noua faza ascendenta. Desi sunt un moment dificil in evolutia economica, cu efecte negative asupra unei parti importante a agentilor economici, c.e. sunt si semnalul declansarii in masa a

Unele dintre acestea sunt partiale, altele intermediare. Crizele economice neciclice partiale cuprind una sau cateva ramuri (domenii) de activitate (industria siderurgica, carbonifera, constructiile navale, chimia de mare tonaj, de baza etc.) Ele se manifesta prin reducerea volumului productiei si ocuparii; sunt urmarea modificarilor in volumul si structura consumului, in sistemul de combinare a factorilor de productie sub incidenta progresului tehnic, sistemului de nevoi, starea piejei factorilor de producfie s.a. O categorie importanta sunt crizele agrare si crizele ramurilor care produc bunuri inter­mediare, crizele energetice, de materii prime, valutar-financiare etc.Ele se manifesta prin insuficienta unor asemenea resurse in raport cu posibilitajile de acces spre procurarea si consumul lor de catre anumite tari si categorii de agenti economici. Crizele economice neciclice intermediare cuprind mai multe ramuri conexe, intrerup temporar faza de expansiune sau cea de reluare a cresterii economice. In sens larg, crizele economice includ si pe cele de credit, crize structurale si crize mondiale. Unele crizele economice sunt violente (criza din 1929-1933), altele lente, trenante, ca anemia unui organism biologic; unele c.e. se pot localiza doar intr-o economie sau in cateva economii nationale, altele cuprind ansamblul acestora, avand caracteristici de c.e. mondiale.

Criza financiara, (in sens larg), dereglare grava a sistemului financiar al unei tari (finantele statului, sistemul de credit, circulatia baneasca); (in sens restrans), dereglare a finantelor statului, concretizata in deficite de proportii ale bugetului de stat. Ea apare datorita unor situatii accidentale, cum sunt reducerea substantial a incasarilor bugetare, ca urmare a unor socuri neprevazute la care este supusa economia reala, conjunctura nefavorabila – interna si/sau externa in anumite ramuri, subramuri, situatii sociale explozive etc. Criza financiara poate sa apara si ca urmare a unor decizii hazardate ale forurilor legislative care angajeaza cheltuieli exagerate, ignorand posibilitatile reale ale economiei. Uneori c.f. este acceptata ca fiind raul eel mai mic, pentru a asigura impulsionarea cererii globale, pe seama unor cheltuieli de la buget acoperite doar partial prin venituri curente. Se sconteaza ca prin multiplicatorul cheltuielilor publice sa se creeze o unda suplimentara de cerere agregata care sa ofere intreprinzatorilor imaginea unor anticipari favorabile pentru impulsionarea afacerilor. Deficitul bugetar se acopera prin apelarea la imprumuturi publice (interne si/sau externe) sau prin emisiunea de masa monetara suplimentara, fara suport intr-o cantitate mai mare de bunuri marfare (viteza de rotatie a monedei este presupusa constanta). Este preferabila apelarea la imprumuturi pe termen mediu/ lung, desi aceasta impovareaza fiscal generatiile viitoare. Dincolo de un anumit prag - diferit de la o tara la alta - deficitul bugetar genereaza anomalii

Crize petroliere, ansamblul perturbarilor si efectelor negative pe care controlul cantitatilor de petrol extrase si cresterea pretului la titei le-au generat asupra tarilor importatoare de titei, a economiei mondiale si fluxurilor economico-financiare internationale. Prima c.p. (1973-1974) s-a declansat in timpul razboiului Kippur, cand tarile membre OPEC au majorat pretul titeiului, in patra luni, de la 41 dolari/ tona la 83,5 dolari/tona. Acesta a avut efecte grave asupra economiilor importatoare de titei: practic s-a prabusit sistemul monetar-valutar stabilit la Bretton Woods, s-a trecut la cursuri valutare fluctuante, ca regulator pentru cresterea incertitudinilor. A doua c.p., in 19791980, cand a avut loc o noua explozie a pretului la titei (de la 127,2 dolari/tona la 222,7 do-lari/tona). Profiturile obtinute de cele mai mari sapte trusturi petroliere s-au dublat, iar veniturile din export ale tarilor exportatoare de titei au sporit de patra ori; practic, 1,5% din PIB tarilor dezvoltate a fost transferat spre cele exportatoare de titei. C.p. a dus la cresterea generala a preturilor, la restracturari dramatice in configuratia pe ramuri a unor economii. Ea a pus in discutie sistemul tehnic din economia mondialS, bazat pe preturi scazute la energie (in special hidrocarburi, in care titeiul asigura in 1973 circa 66,5% din energia primara consumata). Deflatie, proces monetar-material caracterizat prin scaderea durabila pe termen lung a nivelului preturilor, scadere rezultata dintr-un ansamblu de masuri care vizeaza restrangerea cererii nominale pentru a reduce tensiunile asupra dinamicii crescatoare a preturilor. In fapt, este vorba de o politica deflationista,

Inflatie, dezechilibru de ansamblu al economiei care consta in aparitia sau cresterea discrepantei dintre masa monetara si oferta de bunuri fata de situatia existenta anterior. Procesul poate fi sesizat prin doua tendinte majore, strans legate intre ele: cresterea generalizata a preturilor si scaderea puterii de cumparare a banilor. Discrepanta dintre masa monetara si oferta de bunuri este considerata un exces de mijloace de plata sau de putere de cumparare nominala fata de cantitatea de bunuri oferite, sensibil mai mica. Asupra naturii si cauzelor inflatia nu exista un punct de vedere unitar, dar se subliniaza, intotdeauna, caracterul lor complex, multifactorial. Masurarea inflatie ridica numeroase probleme. Adesea, marimea inflatiei este relevata prin indicele cresterii preturilor si indicele scaderii puterii de cumparare a banilor. Daca se tine seama insa de natura inflatiei, marimea sa poate fi cel mai bine redata prin decalajul, diferenta sau ecartul dintre cererea agregata absoluta nominala si oferta agregata reala de bunuri care poate fi realizata in conditiile date. Acest decalaj se determina absolut, ca diferenta intre cele doua marimi, si relativ, ca raport. Daca decalajul creste, inflatia se accelereaza si invers. Dupa amplitudinea, marimea sau intensitatea sa, inflatia este: a) taratoare sau latenta caracterizata printr-o crestere a preturilor cu 3-5% anual; b) deschisa sau declarata - caracterizata prin cresterea preturilor cu 6-10% anual; c) galopanta sau hiperinflatie -caracterizata prin cresterea preturilor cu peste 15% anual. Inflatia contemporana are trei caracteristici fundamentale: este generala, afecteaza toate tarile, insa in proportii diferite; este determinata atat de cauze interne, cat si externe fiecarei tari; este durabila, crescatoare sau descrescatoare. Efectele inflatiei sunt si ele complexe, remarcandu-se ca intensitatea, formele si evolutia lor sunt diferite pe tari si perioade. Se remarca, mai intai, cresterea

In proportii moderate si in anumite conditii ele pot contribui la cresterea economica, la eliminarea unitatilor economice neperformante si la transformarea lor, pun de acord capacitatile de productie cu nevoile de consum, reorienteaza resursele spre activitatile cele mai valorizatoare. Inflatia, care se caracterizeaza prin efecte predominante de acest gen, este denumita, adesea, inflatie de cres­tere sau de prosperitate, dar aceasta nu inseamna ca nu are si efecte negative. Inflatia de crestere este opusa, de regula, inflatiei de penurie, ale carei efecte sunt predominant negative, desi nu pentru toti membrii societatii si nu in aceeasi masura. Inflatia de penurie este de mare intensitate, imposibil de controlat, determina dezorganizarea economiei, descurajeaza investitive, diminueaza substantial consumul celor cu venituri mici si fixe, mareste riscul in activitatea economica si face sa decada societatea civila in ansamblul ei. Ca dezechilibru macroeconomic, inflatia a fost si ramane un proces cu efecte preponderent negative pe termen lung in economia reala, indiferent de intensitatea sa la un moment dat. Slumpflatie, termen ce evidentiaza o inflatie rapida sau chiar galopanta, pe de o parte, si un regres economic, o scadere a productiei nationale, pe de alta parte. Slumpflatie este o modalitate de apreciere a intensitatii si a sensului inflatiei prin

Stagflatie, termen compus care semnifica acea situatie din economiile tarilor care se caracterizeaza prin inflatie rapida si prin lipsa de crestere notabila a economiei; adesea, stagflatie pune in evidenta o crestere eco­nomica "zero" insotita de o inflatie puternica. In conditiile stagflatie, productia stagneaza fara ca masa monetara sa se reduca, ceea ce duce la adancirea dezechilibrului dintre economia monetara (simbolica) si cea reala.

Clasificarea crizelor financiare: • Crize de mică amploare, conjuncturale: sunt cele mai puţin periculoase dar şi cele mai des întâlnite. Sunt generate şocuri externe (creşterea preţului petrolului pe pieţele internaţionale, conflicte la frontieră, calamităţi naturale în regiune) care generează o scădere a PIB şi o creştere a şomajului. Guvernele pot contracara efectele negative ale acestor crize prin măsuri fiscale. Chiar şi în absenţa unor măsuri explicite economia găseşte rapid calea de redresare şi de răspuns la efectele negative generate de o anumită conjunctură externă. • Crizele structurale: generate pe fondul unei lipse de ajustare / adaptare a structurii producţiei interne la conjunctura internaţională. Aceste crize structurale conduc cel mai adesea la probleme de balanţă de plăţi externe pe fondul pierderii competitivităţii externe, a insuficientei adaptări a ofertei la noile cerinţe de pe pieţele internaţionale. Aceste crize au un impact prelungit şi mult mai destabilizator asupra unei economii. • Crizele sistemice: sunt crize care nu mai îşi pot găsi soluţia în interiorul economiei în condiţiile unei structuri de producţie

„Efectul de contagiune” Fenomentul de răspândire sau de propagare a crizei este cunoscut în literatura de specialitate sub numele de „efect de contagiune”. Interesul economiştilor pentru fenomenul de contagiune a crizelor financiare a căpătat amploare abia în cea de a doua jumătate a anilor ’90 când au început să fie tot mai vizibile efectele de propagare a crizelor de la o ţară emergentă la altă ţară emergentă. Practic prima criză în care a fost observat pentru prima dată efectul de contagiune a fost criza din Thailanda (iulie, 1997) de pe piaţa valutară când guvernul thailandez a decis să suspende ancora valutară pe dolar şi să adopte flotare liberă pentru moneda naţională – baht (menţinerea pentru o perioadă îndelungată a unui curs fix a încurajat împrumutul din surse externe şi atragerea de investiţii străine care au expus însă foarte mult economia la riscul valutar). Foarte rapid această criză s-a extins în toate ţările vecine: Filipine, Malaiezia, Singapore, Coreea de Sud fiind printre cele mai afectate ţări din regiune. Criza s-a propagat apoi asupra Rusiei şi Braziliei. Chiar şi ţări dezvoltate din Europa şi America de Nord au resimţit

Definiţii ale “efectului de contagiune” a crizelor financiare: • Abordarea generală: contagiunea reprezintă mecanismul prin care şocurile se transmit între diferite ţări, generând un efect de domino la nivel global. Contagiunea poate apărea atât în momente de creştere economică cât şi în momente de criză. Fenomenul este luat în considerare doar atunci când vorbim de o situaţie de criză propagată la nivel internaţional (de multe ori se uită că există şi o contagiune „pozitivă” prin care creşterea sau dezvoltarea economică este exportată în alte ţări); • Abordarea restrictivă: contagiunea reprezintă mecanismul prin care şocurile se transmit între diferite ţări sau când apare o corelaţie între două sau mai multe ţări, dincolo de orice legătură fundamentală între ţări şi care diferă de şocurile comune cu care se confruntă aceste ţări. Această definiţie se referă la acel efect de antrenare suplimentar apărut între două sau mai multe ţări explicat prin atitudini comportamentale specifice la nivel de investitor sau consumator; • Abordarea strictă: contagiunea apare atunci când

Putem vorbi de mai multe forme de contagiune a crizelor financiare: de contagiune de tip „muson”: este dat de existenţa unui dezechilibru la nivel global care afectează un număr mare de ţări (chiar pot fi afectate toate ţările) conectate la economia mondială. În acest sens pot fi date numeroase exemple de crize propagate în acest fel: crizele petroliere din 1973 şi 1979, creşterea dobânzilor în Germania în 1992 în contextul crizei ERM, creşterea dobânzilor din SUA după criza din Mexic din 1994. Efectul de contagiune de tip „spillover”: este dat de existenţa unei crize într-o ţară anume care se propagă apoi la un număr mare de ţări. Kaminsky şi Reinhart au numit acest efect contagiune bazată pe variabilele fundamentale („fundamentals based contagion”). Exemple de astfel de efecte de contagiune ar fi: deprecierea pronunţată a yenului japonez din 1995 faţă de dolarul american care a generat apoi criza în Asia de Sud-Est (începută în Thailanda în 1997), cele mai afectate ţări din regiune fiind ţările care aveau cele mai dezvoltate relaţii comerciale cu Japonia şi SUA, criza din Mexic din 1994 care apoi s-a propagat în mai multe ţări din America Latină, criza din Turcia din 2000, criza „dot.com” din SUA şi Europa din 2000, criza „subprime” de pe piaţa creditului din SUA din 2007. Efectul de contagiune de tip „rezidual”: se referă la modificări ale situaţiei economice din diferite ţări care depăşesc aşteptările operatorilor din piaţă şi care sunt vizibile în valoarea reziduală („zgomotul alb”) al modelelor care testează corelaţiile între diferitele economii (între o ţară şi mai multe ţări sau între o ţară şi economia mondială). Efectul de contagiune a volatilităţii: este un tip al contagiunii manifestat cu precădere pe pieţele de capital şi are în vedere Efectul

Crize supuse dezbaterii: Marea Depresiune din 1929 – 1933 Criza petrolului din 1973 Criza asiatică din 1997

Marea Depresiune din 1929 – 1933 Toate lucrările istorice şi economice care au prezentat declanşarea şi evoluţia crizei din 1929- 1933 au denumit-o „Marea cădere”. Ea a fost deosebit de dramatică şi s-a răspândit în întreaga lume cu mare repeziciune. Semnele acestei crize s-au remarcat încă dela începutul anului 1928, dar mai puternic s-a simţit după ziua de Marţi 29 octombrie 1929, după ce a avut loc căderea masivă a Bursei de stocuri din New York. Întreaga presă mondială a numit-o The Black Tuesday. Pe primele pagini ale tuturor ziarelor a apărut o manşetă neagră cu următorul titlu: Marţi 29 octombrie 1929 = The Black Tuesday Opiniile economiştilor despre cauzele crizei: Din prima categorie fac parte cei ce susţin un punct de vedere economic clasic deosebit de ortodox, cu o puternică influenţă monetaristă, la care s-au raliat şi adepţii şcolii economice Austriece şi ai teoriei neoclasice, care sunt canalizaţi pe efectele macroeconomice ale ofertei de bani şi de aur. Monetariştii, printre care Milton Friedman şi pe Ben Bernanke, consideră că Marea Depresiune a fost cauzată de contracţiile monetare, care s-au datorat unei politici greşite condusă de FED(rezerva federala) şi a continuat cu desfăşurarea crizei întregului sistem bancar. Mai mult decât

cea de a doua categorie, al cărui principal exponent a fost J.M. Keynes, fac parte cei ce susţin un punct de vedere structuralist. Acest punct de vedere include şi opiniile unor conducători ai unor instituţii economice. Aceştia se referă în mod special la aspectele subconsumului şi al suprainvestiţiilor, precum şi încălcarea diferitelor legi şi reglementări (de către bancheri şi industriaşi), sprijinite chiar de către guvern. De fapt în spatele acestor suporturi guvernamentale se găsea totala incompetenţă a oficialităţilor guvernamentale şi o multitudine de decizii profund eronate. Singurul punct de vedere care şi-a găsit un consens între aceşti specialişti este cel referitor la pierderea încrederii populaţiei în acţiunile guvernului şi a instituţiilor guvernamentale, inclusiv al FED. Odată ce criza şi deflaţia şi-au manifestat prezenţa, majoritatea oamenilor au considerat că pot „face mai mulţi bani”, dacă nu investesc şi nu participă la jocurile bursei, care sunt foarte volatile şi unde riscurile pierderilor sunt foarte mari. Majoritatea au considerat că economisind sau procurând cele necesare sunt mult mai câştigaţi. Din a treia categorie, fac parte cei care se referă la critica teoriei marxiste a politicii economice, (care accentuază contradicţia capitalului însăşi, privit ca o relaţie socială ce determină însuşirea plusvalorii), care favorizează un dezechilibru economic.Teoria marxistă plasează cauza şi originea crizelor în sfera producţiei. După concepţia marxistă, crizele economice creează multiplele dificultăţi pentru clasa muncitoare datorită disproporţiei dintre producţia capitalistă (creată numai în scopul obţinerii de profit) şi subconsumul la care este supusă marea masă a clasei muncitoare, care nu îşi Din

Economistul Paul Krugman într-un articol publicat în New York Times (21 martie 2008) scria: „...criza bancară din 1930, a dovedit lipsa unor reglementări şi nesupravegherea pieţii financiare şi acestea au determinat căderea catastrofală”. Criza economică din 1929-1933 a pornit din Statele Unite şi s-a răspândit ca o molimă în întreaga lume. Ea a fost unică prin amploarea distrugerilor pe care le-a provocat, din punctul de vedere al avuţiei, al creşterii imense a şomajului şi în special al pierderii confidenţei populaţiei. Crizele economice ocupa un loc important in istoria civilizatiei umane, iar Marea Depresiune este cea mai cunoscuta gi unica in randul acestora. Niciuna din crize nu a avut intensitatea celei din 1929-1933. Cel mai puternic a fost afectata economia Statelor Unite ale Americii. Economia si societatea americana au ajuns in patru ani de zile la marginea prapastiei, avand nevoie gi de mai mult timp pentru a se redresa. Marele crash financiar din anul 1929 a fost in primul rand o consecinta a Primului Razboi Mondial. Multe dintre cele mai puternice tari ale lumii, inclusiv Marea Britanie gi Germania, ramasesera cu datorii imense dupa Primul Razboi Mondial si apelau la SUA pentru imprumuturi. Americanii

Exista un adevarat boom pe piata creditelor de consum gi pentru investitii la bursa, ceea ce a conditionat cregterea apetitului pentru speculatii la bursa de valori. Faptul ca populatia care detinea economii prefera sa le foloseasca pentru speculatii la bursa in detrimentul economiilor la banci a determinat FED (banca federala americana) sa mareasca dobanda de referinta pana la 6 la suta gi a condus la restrangerea masei monetare din economie gi, implicit, la o criza de lichiditate pe termen scurt. Punctul critic al crizei a coincis cu luna de plata a dividendelor (octombrie marca un nou an financiar in America), companiile avand nevoie de lichiditati pentru plata acestora. Odata comisa, eroarea de politica monetara a determinat o criza de bursa, aprofundata de gregeala administratiei Hoover care a semnat, in anul 1930, o lege protectionista a productiei interne prin majorarea tarifelor vamale. Aceasta a determinat aplicarea practicilor similare gi de alte tari gi in final a provocat scaderea comertului international gi o lunga perioada de depresiune atat in SUA, cat gi in restul tarilor din lume. Rezultatele au fost catastrofale. Rata gomajului ajunsese la 25 procente, iar bancile ramaneau rapid fara fonduri, deoarece datornicii nu igi mai puteau achita ratele, iar deponentii igi retrageau banii de teama falimentului. Preturile gi veniturile au scazut cu pana la 50 la suta. In timpul Marii Depresiuni au disparut de pe piata circa 9000 banci, iar deponentii au pierdut 140 miliarde de dolari ca urmare a falimentelor. Milioane de americani nu mai aveau o slujba, iar adaposturile pentru saraci erau supraaglomerate. Unul din trei americani (cu exceptia celor care munceau in agricultura) era somer, iar produsul intern brut scazuse de la 103 miliarde la 55

Cronica Marii Depresiuni Anul 1929. Criza a fost precedata de evenimente carora atunci nu li s-a acordat atentia cuvenita. In 1928 s-a incheiat boom-ul din constructii. Vanzarea automobilelor era in scadere pe parcursul a noua luni consecutiv. Economia SUA a intrat in recesiune in august - cu doua luni inainte de prabusirea bursei. In aceste doua luni volumul productiei a scazut cu 20 la suta, nivelul preturilor - cu 7,5 la suta, veniturile personale - cu 5 la suta. In octombrie a avut loc crashul bursei si intr-o luna pierderile au constituit 16 miliarde dolari - o suma astronomica pentru acele timpuri. Anul 1930. FED, pentru prima data in istorie, a redus brusc dobanda de referinta de la 6 la 4 procente. Au fost intreprinse masuri pentru a stimula economia prin intermediul resurselor bugetare. In acelasi timp, a fost adoptata prima lege protectionista, tarifele vamale fiind marite considerabil. Legi analogice au fost adoptate de majoritatea tarilor care doreau sa-si protejeze producatorii autohtoni. PIB SUA s-a redus cu 9 la suta in comparatie cu 1929, nivelul somajului a crescut de la 3,2 procente la 8,7 procente. Anul 1931. Congresul SUA nu a adoptat nicio lege destinata luptei cu Marea Depresiune. In primavara panica a cuprins din nou sectorul bancar. Volumul PIB s-

Anul 1932. Este considerat unul din cei mai grei ani ai Depresiunii. Nivelul PIB a scazut cu 13,4 la suta comparativ cu anul precedent, nivelul somajului atinge 23,6 la suta. Actiunile intreprinderilor industriale si-au pierdut 80 la suta din valoare in comparatie cu 1930. Volumul comertului international s-a redus cu 2/3 comparativ cu perioada de dinaintea crizei. In aceste conditii, Congresul SUA a adoptat un sir de legi anticriza, au fost marite impozitele (rata maximala s-a ridicat de la 25 la 63 procente). Anul 1933. Presedintele Roosevelt anunta inceputul realizarii Noului Curs pentru a depasi criza economica si sociala. Esenta lui consta in redistribuirea avutiei de la bogati la saraci, amplificarea reglementarii economiei de catre stat si marirea considerabila a cheltuielilor bugetare. De catre Congres au fost create opt structuri noi care aveau ca scop lupta cu criza. Ele acordau credite fermierilor, organizau lucrari sociale, asigurau depozitele bancare contra riscurilor s.a. In acest context, ritmurile recesiunii economice din SUA s-au redus considerabil si in 1933 constituie 2,1 la suta. Marea Depresiune a reusit sa fie depasita numai la sfarsitul anilor 1930. In anul 1939 volumul productiei

Criza petrolului din 1973 Aceasta criza a inceput in octombrie 1973, cand Organizatia Tarilor Arabe Exportatoare de Petrol (Organization of Arab Petroleum Exporting Countries – OAPEC) ce era formata din tarile arabe ce exportau petrol impreuna cu Egipt si Siria au anuntat ca datorita razboiului Yom Kippur dintre Israel pe de o parte si Egipt si Siria pe de alta parte, o sa opreasca exportul de petrol catre toate tarile care au sustinut Israelul in acest conflict. Cu toate acestea, criteriile de admitere in cadrul organizatiei au fost modificate la inceputul anului 1972, permitand intrarea Algeriei, Egiptului, Iraqului sau Siriei, adoptand in acelasi timp o politca Siria deja convenisera sa foloseasca exporturile de petrol impotriva statelor care sustineau Israelul. Intre 1950 si 1974, SUA si-au dublat consumul de petrol. Avand doar 6% din populatia mondiala, Statele Unite, consumau mai mult de 33% din productia mondiala de energie. In acelasi timp, productia economica a SUA reprezenta aproape un sfert din productia globala, ceea ce insemna ca industria americana era de 4 ori mai productiva decat media globala, petrolul, in special cel din orientul Mijlociu fiind platit in dolari americani (petrodolari). Razboiul Yom Kippur a galvanizat lumea araba, aceasta impunand embargo petrolier asupra SUA, Japoniei, precum si asupra Europei Occidentale. Astfel, incepand cu 1973 marile companii petroliere occidentale au fost puse in situatia de a negocia cu o singura organizatie producatoare de petrol. Acest embargo a crescut rapid pretul la petrol, masurile de control al

OPEC a fortat companiile petroliere sa plateasca din ce in ce mai mult, pretul unui baril de petrol ajungand la 12 dolari. Tarile Orientului Mijlociu care erau de mult dominate de puterile industriale au ajuns in situatia de a realiza ca detin una dintre cele mai importante resurse pentru o economie. Directia traditionala de circulatie a capitalului a fost inversata, tarile exportatoare de petrol fiind cele care se imbogateau. Acest embargo nu a fost uniform in toata Europa. Din cele 9 tari ce formau Comunitatea Economica Europeana, Olanda a suferit un embargo total, deoarece si-a declarat suportul pentru Israel si a sustinut Israelul cu arme permitand in acelasi timp Statelor Unite sa foloseasca aeroporturile olandeze pentru a trimite arme si ajutoare Israelului. Marea Britanie si Franta au continuat sa primeasca neintrerupt petrol, acestea declarandu-se de la inceput neutre, nepermitand SUA sa foloseasca aeroporturile din aceste tari si declarand embargo militar asupra Israelului si asupra tarilor arabe implicate in acest conflict, dovedind astfel neutralitatea. Efectele recesiunilor economice si ale inflatiei aveau sa fie prezente pana in anii 80. OAPEC - Organization of Arab Petroleum Exporting Countries, reprezinta o organizatie multi-guvernamentala cu sediul in Kuweit, ce se dorea a fi o organizatie politica conservatoare si care sa aiba un rol de stabilizator in politica internationala, sa fie o contra-pondere in fata guvernelor vazute ca radicale la aceea vreme cum ar fi cele din Egip, Siria sau Iran. OPEC - Organization of the Petroleum Exporting Countries, este formata din Algeria, Indonezia, Iran, Iraq, Kuweit, Libia, Nigeria, Qatar, Arabia Saudita, Emiratele Arabe, Venezuela si are sediul la Viena.

Criza asiatică din 1997 Căderea, în luna iulie a anului 1997, a monedei naţionale thailandeze, bahtul, a constituit "piatra" ce a provocat valurile masive ale unei profunde perioade de crize economice. De la ţările Asiei de Sud-Est, aceasta s-a propagat până în Argentina, Brazilia şi India. În mai puţin de trei săptămâni, monedele unor ţări s-au depreciat spectaculos (spre exemplu, cea a Taiwanului s-a depreciat cu 45% faţă de dolarul american). Situaţia financiară a băncilor şi a întreprinderilor locale s-a deteriorat rapid, astfel că multe dintre ele au fost declarate insolvabile (56 dintre ele numai în Thailanda). Specialiştii s-au referit ulterior la "o criză neprevăzută", dat fiind că un raport al Băncii Mondiale estima, în mai 1997 (deci cu mai puţin de două luni înainte de apariţia "tăvălugului"), că Asia de Sud-Est se bucură de o creştere economică sănătoasă şi puternică (9% în ultimii 10 ani). Declanşarea dificilei perioade a arătat că între ţările din regiune există, de fapt, disparităţi economice şi politice. La nivel macroeconomic, Thailanda şi Indonezia au avut de suferit din cauza datoriilor externe, în timp ce Malaysia a beneficiat de investiţii străine pe termen lung, dar s-a confruntat cu o creştere a datoriei interne. Incoerenţa politică şi incapacitatea de a înfrunta criza au dus, în Indonezia, la căderea regimului