Astra Dejeana oct 2016

Emil Lazăr Dejeanul 1935-2003

Publicație editată de Despărțământul “Dr. Teodor Mihali” Dej al ASTRA

Cuprins: Pag. 4 Pag. 5 Pag. 8

Ioan-Aurel POP Argument pentru Transilvania sufletului meu… Emil Lazăr, la „Întâlnirile Clubului Saeculum” şi „Colocviile de la Beclean” Pag. 10 Vocaţia mărturiei şi nevoia de concret Pag. 13 Emil Lazăr - Sub semnul întâlnirii cu Eminescu Pag. 14 Dejul, mai sărac cu un cărturar Pag. 15 - 22 Colaj foto ”Tabăra La Noi Acasă” Dej 2016 Pag. 23 Orizontul de la capătul drumului Pag. 25 ASTRA Blăjeană - La aniversare, cu sinceră admirație! Pag. 26 LORDUL JOHN ÎN ARDEAL Pag. 29 ŞCOALA ŞI COMUNITATEA Pag. 30 Zamfira Toderici - Dulcele grai al poeziei Pag. 32 ÎNCUNUNAREA GEMENILOR MARTIRI Pag. 34 150 de ani de la naşterea poetului George Coşbuc

REDACŢIA Adresa: Dej, Str. N. Iorga, Nr. 5, Jud. Cluj, cod 405200 Telefon: 0722 994 508 E-mail: [email protected] Colegiul de redacţie: Ec. Dr. Radu GAVRILĂ - director, SZÉLL Sándor - redactor şef, Magdalena VAIDA, Raveca VLAŞIN, Zorin DIACONESCU, Aurel PODARU Ovidiu Adrian SĂLĂJAN - fotoreporter Colaboratori: Ioan-Aurel POP, Gabriela ILIEȘ, Cristian-Ioan GROȘAN, Franciscus GEORGIUS

pag. 4

ASTRA DEJEANĂ

IOAN-AUREL POP

Ioan-Aurel Pop este istoric român, profesor universitar și membru al Academiei Române. Director al Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, a condus şi Institutul Cultural Român din New York (SUA), precum și Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția (Italia). Din martie 2012, este Rectorul Universității „Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca. Din 2015, este președintele Comitetului Național al Istoricilor din România și reprezentantul României în Comitetul Internațional de Științe Istorice. Membru în diverse academii și organizații științifice naționale și internaționale, visiting professor al unor universităţi din SUA, Franţa şi Italia, acad. prof. dr. Ioan-Aurel Pop este, de asemenea, autor a peste cincizeci (50) de cărți, tratate și manuale, și a peste trei sute (300) de studii și articole, publicate la edituri de prestigiu și în periodice din peste 20 de țări din Europa, America și Asia. Temele predilecte de cercetare fac parte din domeniul istoriei medievale și moderne timpurii: instituții ale Transilvaniei, relații între Țările Române, națiunea medievală, raporturi româno-maghiare, paleografia latină și limba latină ca limbă a izvoarelor.

ASTRA DEJEANĂ

pag. 5

Ioan-Aurel POP

Argument pentru Transilvania sufletului meu… Transilvania este un cuvânt simfonic, deoarece sunetele sale par să rostească în același timp, în perfectă armonie, o melodie plăcută auzului. Izul arhaic și misterios al termenului se revarsă și asupra locurilor denumite astfel, înnobilându-le cu atributul eternității. Prozaic spus, Transilvania este o provincie istorică, regiune a României, parte integrantă a României și efigie a identității românești. Dar, sub aspect oficial cel puțin, nu a fost întotdeauna așa, iar ceea ce a fost trebuie să fie cunoscut. Referirile la Transilvania s-au adunat în timp, multe, deopotrivă literare, științifice și istorice, scrise cu sufletul și cu mintea, chiar dacă autorii nu au avut întotdeauna cele mai generoase și altruiste intenții. De la începuturile istoriei, Transilvania a fost „un loc de ispititor belșug și de trecere a oștilor”, cum ar fi zis Nicolae Iorga. S-au perindat pe-aici multe neamuri, între care mai cunoscute și mai statornice sunt dacii, romanii (latinofonii), daco-romanii, slavii, românii, ungurii, secuii, sașii. S-au succedat și multe stăpâniri, regimuri politice, dominații, dintre care nu lipsesc a Imperiului Roman, a imperiilor stepei, a voievozilor Gelou și Gylas, a Regatului Ungariei, a Imperiului Otoman, a Imperiului Habsburgic. Din 1918, Transilvania aparține României nu pentru că ar fi fost cucerită de Regatul României de-atunci, nici datorită drepturilor istorice ale României, nici ca urmare a deciziei marilor puteri, nici ca rezultat al nobleței românilor care s-ar trage din romani – civilizatorii lumii de odinioară etc. Transilvania aparține României dintr-un motiv simplu, acceptat destul de recent în dreptul

popoarelor la autodeterminare, drept recunoscut în ianuarie 1918 de Congresul SUA, la propunerea președintelui Woodrow Wilson. Acest principiu fundamental a fost apoi recunoscut de toate puterile învingătoare în Primul Război Mondial. Prin urmare, românii s-au încadrat în 1918 în ordinea mondială de drept de atunci, ceea ce a determinat Conferința de Pace de la Paris, din 1919-1920, să nu facă altceva decât să valideze hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, ca și deciziile similare, luate anterior (în același an 1918) la Chișinău și Cernăuți. Deși lucrurile nu au fost atât de simple cum sunt rezumate aici, apartenența Transilvaniei la România se bazează nu pe o conjunctură trecătoare, ci pe realități măsurabile și incontestabile. O dovadă în plus în acest sens este faptul că după Al

ASTRA DEJEANĂ Doilea Război Mondial – timp în care aproape jumătate din marea provincie istorică fusese dată de Germania și Italia Ungariei –, pornind de la aceleași realități etno-demografice, granița de vest a rămas neschimbată, pe vechile aliniamente, stabilite (cu greu) în anii 1919-1920. Prin urmare, Transilvania este parte integrantă a României, iar acesta este un dat care nu mai suportă discuții. Firește, etniile principale ale Transilvaniei – românii, maghiarii și germanii (sașii și șvabii) – continuă să scrie despre trecutul „Țării de dincolo de pădure”, cu sensibilități proprii, istorii paralele. Prin acestea, românii își deplâng soarta lor multiseculară de iobagi, de supuși ai domnilor de pământ unguri, germanii (cei mai mulți mutați acum în patria originară a neamului lor) evocă nostalgic vremurile burgurilor lor înfloritoare de pe Fundus Regius, iar maghiarii (cu secuii alăturați ferm lor din secolul al XIX-lea) visează la statutul lor de stăpâni, nu doar din timpul de aur al Sfintei Coroane, ci din secolele mai recente, când au deținut mereu puterea locală, și speră (unii) la întoarcerea „gloriei apuse”. Rândurile de mai jos sunt produsul meditației unui istoric român, cu toate cele implicate în aceasta. De aceea, ele exprimă, pe cât posibil, fapte obiective, dar cuprind și sentimente, impresii, atitudini, credințe, visuri. Studiez trecutul Transilvaniei de vreo patru decenii și nu mă pot sătura de savoarea acestei lumi revolute, dar prezente în toate fibrele ființei noastre de acum. Văd aievea latinitatea adusă de acvilele legiunilor romane; conversez cu daco-romanii în latina vulgară a începuturilor; asist la răspândirea cuvântului Domnului, făcută de primii misionari; îl urmăresc pe „ducele Gelou” apărându-și cu prețul vieții, undeva la confluența Căpușului

pag. 6

cu Someșul Mic, „sărăcia și nevoile și neamul” (Mihai Eminescu), „sărăcie” formată din „sare și materii sărate”, dar și din aur, din mult aur, aflat până și în nisipul râurilor; îi văd pe primii comiți trimiși de regele ungar în vechile centre fortificate din Bihor, Sătmar, Sălaj, Dăbâca etc.; trăiesc (re)organizarea voievodatului în cadrele statului arpadian; înțeleg mândria Angevinilor, luptători pentru gloria crucii latine „contra păgânilor, ereticilor și schismaticilor”; asist la decăderea elitei românești, obligate fie să-și piardă identitatea, fie să se replieze la adăpostul satelor și să ducă, în mândria sa umilă, viața modestă a țăranilor și câte altele! Toate acestea sunt tablouri de viață, așa cum a putut acea viață de demult să fie. Pe lângă toate aceste imagini rezultate din fapte cercetate, mai scapără în mintea mea și frânturi de poveste, de eres, de cântec și de descântec, de strigătură și de blestem, de rugăciune pocăită și de bocet, de invocare, de doină și de dor. Văd fata gata de măritiș, pețită cu alai, „icoană-ntr-un altar s-o pui la închinat” (George Coșbuc), nunțile cu chemători, tineri vânjoși, mergând la coasă ori la secere, ape bogate și dătătoare de viață, săpând văi adânci printre dealuri și munți. Și înțeleg tot mai bine, pe măsura trecerii anilor, de ce plânge „Oltul nost, bătrânul”, de ce este „atâta jale-n case”, de ce „la noi e mai aprins pe cer bătrânul soare” (Octavian Goga). O văd aievea pe mama, așezând încet „merindea-n glugă” și îndemnându-mă să zic Tatăl nostru seara și „să mă port la-nvățătură”. Rechem cu drag „icoana firavei bunici, din frageda-mi pruncie”, care „torcea fus după fus”, înveșmântată „în portu-i de la țară” (Ștefan Octavian Iosif). Este, fără îndoială, aceasta o lume românească autentică și inimitabilă, o lume care a păstrat intactă identitatea

ASTRA DEJEANĂ românească, zidită pe sigiliul Romei, o lume conservată în urma permanentei stări a noastre de veghe… Apoi văd în Transilvania lumea toată și, mai ales, Europa in nuce. Transilvania este parte integrantă a României, dar ea este, înainte de toate, patria tuturor locuitorilor săi. Iar locuitorii săi sunt romanici, germanici, slavi, fino-ugrici, romi etc., adică reprezintă toate marile grupuri de popoare europene. Ei sunt creștini ortodocși, catolici, protestanți, neoprotestanți, adică figurează la scară redusă toată varietatea creștină a vechiului continent. Aici, în Transilvania, se întrepătrund civilizația răsăriteană romano-bizantină și bizantino-slavă cu civilizația occidentală latină și protestantă, aici interferă armonios spiritul contemplativ al veșniciei născute la sat (Lucian Blaga) cu spiritul concurențial-individualist al lumii urbane apusene. Aici este unicul loc din lume unde cupolele bisericilor bizantine se întâlnesc cu turnurile gotice care străpung cerul, cu rotunjimile stilului romanic, cu gracilele ornamente ale stilului Renașterii, cu bogăția grea a Barocului, cu simbolurile sinagogilor etc., toate plasate pe distanțe de câteva zeci ori sute de metri una de alta. Numai aici, satele pierdute și risipite în munți, dăruite cu zvelte biserici de lemn, se îngemănează cu alte sate, adunate și închise în sine, cu biserici de piatră fortificate, cu orașe precum burgurile occidentale, unde colinele arcuite domol se topesc în „câmpii arse și văruite, ca la porțile Romei” (Nicolae Bălcescu). Este în această generoasă Transilvanie loc pentru sporirea varietății și a diversității, dar cu o condiție: garantarea perpetuării personalității regiunii, a zestrei sale istorice, a valorilor tradiționale care au consacrat-o și care i-au creat specificul. În fine, Transilvania este pentru mine nu numai toate cele de mai sus, ci şi singurul loc

pag. 7

de pe pământ unde pot auzi – când știu să ascult – „cum bat în geamuri razele de lună” (Lucian Blaga). Iar acesta este un privilegiu rar, de care nu încetez să mă bucur și să mă minunez. Prin urmare, acest loc de poveste, acest „picior de plai, pe-o gură de rai” merită elogii eterne, pe care noi, muritorii, nu suntem capabili să i le aducem decât trunchiat și modest, cu sărace cuvinte. Avem însă elogiul cel deplin în suflete și în inimi și îl purtăm în noi și în următorii care se zămislesc din noi, ca pe cea mai prețuită comoară. Transilvania este starea noastră cotidiană de veghe. Despre această Transilvanie mirifică și reală în același timp încerc să scriu și nu reușesc, nu- mi ajung cuvintele, pentru că mă copleșesc mereu farmecele ei. Vă propun totuși, prin această carte, să ne gândim împreună la Transilvania, cu mintea și cu spiritul, sporind și preamărind „a lumii taină”, acum când se apropie centenarul celui mai important gest al națiunii române din întreaga sa istorie.

Cluj-Napoca, în ziua Sfintelor Paști a anului de la Nașterea Domnului 2016 Autorul

N.red: Articolul aparţine acad. Ioan-Aurel Pop şi a apărut în volumul „ Transilvania starea de veghe” , Editura „Şcoala ardeleană” ClujNapoca (editor Vasile George Dâncu), 2016.

ASTRA DEJEANĂ

pag. 8

Aurel PODARU

Emil Lazăr, la „Întâlnirile Clubului Saeculum” şi „Colocviile de la Beclean” Anul trecut, Emil Lazăr ar fi împlinit 80 de ani. Cu zece ani mai tânăr decât muzeul pe care l-a condus ani buni. Cu ocazia manifestărilor dedicate celor 90 de ani de la înfiinţarea amintitei instituţii, am propus oragnizatorilor evocarea acestei personalităţii, dar n-a fost să fie. O facem acum, în paginile revistei “Astra Dejeană”, graţie generozităţii directorului ei, dr. ec. Radu Gavrilă, căruia îi mulţumim şi pe această cale. Emil Lazăr a fost profesor de istorie. Preşedintele Comitetului Municipal de Cultură Dej. Directorul Muzeului Municipal Dej. Publicist. Scriitor. Om de cultură. Dar, mai întâi de toate: OM. Nu-mi aduc aminte anul şi împrejurările în care ne-am cunoscut, cred însă că asta s-a întâmplat prin anii 1969-1970. La Cenaclul literar Ion Pop Reteganul din Dej, condus de un alt dejean de vrednică pomenire: profesorul şi omul de litere Ioan Petruşe. Acolo am fost introdus de regretatul medic şi scriitor Gavril Maria Mureşan din Măluţ, pe care l-am cunoscut la începutul anilor '60 ai secolului trecut, la un alt cenaclu, cel al tinerilor scriitori din Cluj, care se desfăşura la Casa de Cultură a Studenţilor. Ne-am împrietenit „pe loc”, cum se zice. O prietenie exemplară, mă grăbesc să adaug, care a durat peste patru decenii. Până la trecerea sa, prematură, în eternitate. Prietenia mea cu Emil Lazăr, statornică şi fidelă, s-a aprofundat timp de peste 30 de ani în jurul preocupărilor noastre literar-culturale de la Dej şi Beclean, dedicate lui Grigore Silaşi dar, mai ales, la manifestările devenite tradiţionale: „Întâlnirile Clubului Saeculum” şi „Colocviile de la Beclean”. La care, alături de el, mai participau, cu regularitate, dejenii Magdalena Vaida, Ştefan Mihuţ, Ion Poenaru, Radu Gavrilă, Ioan Şimon şi alţii. Emil Lazăr a fost una din personalităţile emblematice ale Dejului anilor '70. L-am admirat şi preţuit întotdeauna pentru erudiţia sa şi curiozitatea intelectuală. Dincolo de specialitatea sa, istoria, s-a remarcat ca publicist, ca scriitor, fiind preocupat mereu de viaţa şi evoluţia comunităţii în care a trăit şi a servit-o în mod exemplar. Un spirit activ şi angajat, fidel până la

capăt unor principii în care a crezut cu tărie. „Globalizarea care ne doare! Cu aceste cuvinte şi-a început intervenţia la una din ediţiile “Colocviilor de la Beclean”. Noi, cei mai în vârstă, ştim că această globalizare nu începe cu globalizarea economică. «La început a fost Cuvântul», grăieşte Biblia, dar eu am să contrazic puţin ceea ce scrie Sfânta Carte. Şi zic: Înaintea cuvântului a fost ideea. Apoi a apărut cuvântul. Acelaşi lucru putem spune şi în cazul globalizării: înaintea globalizării economice e globalizarea spiritului.. Ar fi bine ca toţi împreună să fim uniţi: într-o singură biserică, într-un singur stat care ne conduce. În Transilvania, lupta populaţiei majoritare pentru a trece la o altă biserică decât cea tradiţională, strămoşească, a început în secolul XIII cel puţin când aici au venit şi alte populaţii. Şi, pe baza unor Bule papale, unii dintre noi au fost nevoiţi să-şi părăsească satele, să-şi lase avutul acolo şi să treacă peste Carpaţi, în Moldova. […]. Cine vor fi aceia care vor dirija într-o Europă cu graniţe noi? Dacă ştim puţină istorie, ne dăm seama cu uşurinţă cine sunt cei care au pornit războaiele care au măcinat Europa şi ne dăm seama şi de ce s-au iscat cele două războaie mondiale, care au avut la bază ca iniţiatori tendinţele germane de a trasa un cordon peste mijlocul Europei, de la Marea Nordului la Marea Mediterană. Gâlceava a apărut deoarece în calea acestor două tendinţe s-a ivit rezistenţa la expansiune a unor state sud-est-europene, cum a fost, spre exemplu Iugoslavia. Dacă Iugoslavia n-ar fi rezistat, Germania ar fi putut controla tot ce mişcă în Europa, spre est sau spre vest de acest cordon. Iar în cazul recentei intervenţii SUA în fosta Iugoslavie (zona Kosovo), părerea mea e că americanii n-au făcut altceva decât să scoată castanele germanilor din focul iugoslav. Mai mult: îmi pun o gravă întrebare: ce limbă se va vorbi în Europa globalizată?” O întrebare care a tulburat puţin apele colocviului cu tema: Naţionalism. Globalizare. Multiculturalitate. O provocare pentru participanţii la această întâlnire care a încins spiritele. Aşa cum s-a întâmplat şi la alte asemnea întâlniri.

ASTRA DEJEANĂ “Doamnelor şi domnilor, îngăduiţi-mi să greşesc şi eu.“ Lucian Blaga, pe care-l cita dl. Rachieru, spunea că cel care nu are îndrăzneala să greşească, nu va ajunge niciodată să spună marile adevăruri. Aşa că voi încerca să merg şi eu pe drumul adevărului. Eu am impresia că noi suntem mult prea obsedaţi de idea inferiorităţii provinciei faţă de metropolă. Şi nu se cade, pentru că noi ştim că Război şi pace, de pildă, şi Anna Karenina au fost realizate tot într-o provincie din Rusia, la Iasnaia Poliana – o modestă localitate. Pe lângă acestea, aş vrea să vă comunic că şi de aici, din zona noastră, s-au ivit nişte realizări care ne fac cinste. Persoana despre care vorbesc eu se ocupă de cercetare în domeniul logicii, matematicii, filosofiei şi are nişte cărţi care au apărut la editura bistriţeană Aletheia, spre cinstea celor care conduc această editură, făcând astfel posibil să se audă în ţară despre termeni precum: aleteutic, teosofie, ontologie finită, cosmologie finită, cărţi care nu s-au bucurat, în zona noastră, de o apreciere pe măsură. Au fost însă apreciate la Academia Română, despre autorul cărora – Leon Birnbaum - prestigiosul for spune într-o adresă că a lucrat frumos, a conceput nişte lucruri care cereau efort spiritual şi deosebită pricepere.. Şi aş mai vrea să adaug că noi, meditând prea mult la ceea ce suntem, la ceea ce am vrea să fim, de multe ori cădem din meditaţie în lamentaţie, o lamentaţie care permite să trecem de la sloganul: «Noi muncim nu gândim», la problemele de după 1990”. Slăbiciuni? O fi având, că nu există om fără slăbiciuni. Dar acestea erau, la Emil Lazăr, excepţia care întăreşte regula. „Eu sunt nedus la biserică, neîncadrat politic, dar, cunoscând puţină istorie, aş vrea să întreb: acolo unde se bat munţii în capete, care-i teroristul şi care terorizatul? Cunoscând câte ceva din istorie, despre unii, despre alţii, cunoscând ce-au făcut şi-n alte ţări din împrejurimile noastre, ce-au făcut în alte părţi de lume, ce-au făcut în Vietnam, ca să nu mai spun nimic din Japonia, eu cred că au meritat-o. Dar ceea ce s-a întâmplat în Irak, în Iugoslavia, mă pune în situaţia de a mă întreba: Care-i teroristul mai mare? Care ar merita să capete la fund acum? De la cine a început ceea ce-i acum în desfăşurare? Cine-s profesorii acelor terorişti contra cărora suntem chemaţi astăzi să ne ducem toţi pentru a-i nimici? Cine le-a dat lecţii?”

pag. 9

În replică,Vasile GOGEA: „Aceasta este întrebarea care stă pe enunţul de fundal: cine este teroristul? De ce nu e şi acela, şi acela, şi acela? De ce acela este şi celălalt nu? Noi nu avem încă o definiţie nici în termeni diplomatici, nici militari, nici în termeni politici, a terorismului. Nici legislaţia internaţională nu are. De aceea nici nu este NATO implicat în războiul acesta, fiindcă nu are un limbaj, nu are vocabular în situaţia asta” Emil LAZĂR: „Referitor la paralela dintre Lenin şi bin Laden, schiţată de Aurel Podaru, aş dori să vă relatez pe scurt o întâmplare personală, petrecută în satul Pintic, acum un cartier al Dejului. Acolo am întâlnit, cândva, un bătrân, cu care am stat de vorbă. Printre altele, mi-a spus că a fost în Rusia, trimis de nemţi, să-l apere pe Lenin. Cum să-l apăraţi pe Lenin?, l-am întrebat, fiindcă nemţii, ştim foarte bine, au fost contra ruşilor. Nu-i chiar aşa, zice omul. M-au trimis ca gardist, adică în garda lui Lenin. Şi ne-am dus acolo cu mijloace ultramoderne, mai zice el; înarmaţi până în dinţi, în trenuri blindate, cu care s-a făcut revoluţia. Tehnică germană oferită de nemţii care l-au însoţit pe Lenin, pe care l-au luat din Elveţia, ca pe o torpilă, şi l-au trimis în Rusia. Să facă revoluţia, care revoluţie distruge sistemul de apărare al ţării. Au reuşit treaba aceasta. Conducerea muncitorească a făcut ceea ce şi-a propus. Dar nu i-au pus condiţii lui Lenin?, îl întreb eu pe bătrân. Ba da, i-au pus, zice. Dacă revoluţia va învinge, atunci Rusia să facă pace cu Germania. Aşa s-a făcut pace cu Germania. Deci, Lenin a fost atunci un instrument pentru Germania, aşa cum, astăzi, bin Laden este un instrument mânuit de marii rivali, diriguitori ai războiului împotriva musulmanilor. Deci, maşinaţiunile funcţionează şi acum ca şi atunci”. Sunt, două intervenţii ale lui Emil Lazăr la una din “Întâlnirile Clubului Saeculum”, având ca temă: “Terorismul – definiţie şi fenomen”. Dar oricare ar fi fost tema pusă în dezbatere, Emil Lazăr avea, întotdeauna, ceva de spus. Şi o spunea într-o manieră personală, ştiind astfel să se facă ascultat. Au trecut, iată, 13 ani de la plecarea lui, prematură, dintre noi, dar amintirea lui a rămas încă vie în memoria celor care l-au cunoscut şi lau respectat.

pag. 10

ASTRA DEJEANĂ

Zorin DIACONESCU

Vocaţia mărturiei şi nevoia de concret Cel care semna în presa anilor 70 Emil Lazăr Dejeanul nu a avut, la fel cu generaţia căreia îi aparţine, nici o şansă de a practica jurnalismul de investigaţie. De fapt puţini sunt cei care au avut această şansă şi mai puţini cei care au ştiut să o folosească. Subordonată secţiei de propagandă a partidului-stat, presa de atunci - şi nu doar de atunci - avea în regimul sovietic un singur rol oficial: acela de a legitima şi demonstra infinita înţelepciune a deciziilor luate de conducerile de toate nivelele reprezentând clasa muncitoare; li se mai permitea ziariştilor să critice blând câte un biet acar Păun, atunci când era stabilit de sus şi în termenii aprobaţi de la comenduire. Aceasta este starea presei în orice dictatură, firească pentru unii şi nefirească pentru alţii, natura umană nu este o stradă cu sens unic, iar conştiinţele funcţionează în ambele direcţii ale moralei. Tocmai natura ambivalentă a conştiinţei îl face pe om să-şi dorească de obicei ceea ce nu are sau ce este interzis. Nu avem de unde să ştim dacă motivaţia lui Emil Lazăr a fost cea amintită mai sus sau alta, el nu a vorbit niciodată despre acest fapt, după cum, dealtfel era foarte zgârcit la vorbă când se referea la propria persoană. A manifestat însă o dorinţă nestăvilită pentru investigaţie, a activat neobosit în acest sens, chiar dacă împrejurările erau vitrege şi investigaţia practicată de el era de fapt doar o conservare a probelor în vederea zilelor care vor urma. Rezultatul de moment nu a fost decât o ciudăţenie remarcată de cunoscuţi şi uneori ironizată cu uşurinţă. E firea noastră balcanică de a face o glumă din orice, chiar şi din faptele grave. Se ştie că “Ministerul Adevărului” descris de Orwell în “1984” funcţiona şi la noi, cu un oarecare lihtis specific oamenilor din aceste locuri, trecutul nu mai era rescris pentru a corespunde minciunilor politice din prezent, era pur şi simplu uitat, făcut dispărut, ars sau aruncat la groapa cu gunoi, o situaţie cât se

se poate de comodă pentru autorităţi şi cei în slujba lor, fiindcă vidul astfel administrat putea fi umplut oricând la repezeală cu orice legendă pe placul mai marilor din acea clipă, obicei care nu a ţinut neapărat de dictatură, el continuiă şi în ziua de azi, când nimeni nu ne obligă să ne standardizăm conştiinţa şi totuşi preferăm legendele şi miturile faptelor concrete şi demonstrabile. Emil Lazăr a înotat cu disperare împotriva curentului, şi-a transformat casa în muzeu, în depozit, arhivă, iar rarii vizitatori constatau că de abia mai încăpeau pe lângă dulapurile, rafturile şi mesele încărcate până la refuz cu tot ce reuşea stăpânul casei să salveze de la distrugere, de la portretele conducătorilor care nu mai erau la putere , deci nu era bine să-ţi mai aminteşti de ei, până la ediţii complete ale unor publicaţii care dacă nu erau distruse sau predate cu ocazia sistematicelor colectări de deşeuri, dispăreau în fondurile speciale ale bibliotecilor şi nu mai erau accesibile decât cu aprobare de la stăpânire, care aprobare se dădea greu, fiindcă tendinţa generală era de a considera suficiente ultimele documente oficiale, comunicate sau cuvântări, care conţineau tot ce trebuia să ştie un cetăţean al ţării, în consecinţă, ce aveai să scormoneşti prin trecut?, ce sperai să găseşti acolo?, ...când uite, cu două zile în urmă “tovarăşul” (unicul şi inegalabilul) a spus tot ce era de spus. În arhiva uşor boemă, însă vastă a lui Emil Lazăr găseai documente care nu mai erau în circulaţie, te lăsa să le consulţi dar nu te lăsa să pleci cu ele, fiindcă era păţit, nu odată i s-au cerut împrumut cărţi, ziare sau reviste şi nu i-au mai fost returnate. Momentele de lectură din arhiva tainică Lazăr aveau un farmec aparte, era şi tentaţia clandestinităţii, dar era mai ales informaţia pe care nu o mai găseai în altă parte, chiar dacă o exploatai doar emoţional, fiindcă nimeni nu ţi-ar fi publicat o lucrare documentată din trecutul care, ca un făcut, contrazicea prezentul la fiecare pas. Pe atunci lumea citea ziarele mai mult

ASTRA DEJEANĂ pentru mica publicitate, rezultatele sportive şi din când în când câte un articol care făcea vâlvă fiindcă lasă să se întrevadă mazilirea unui grangur local, lung prilej de vorbe şi de ipoteze, vorba poetului. Emil era însă o instituţie în sine. Adevăratul Emil Lazăr nu era muzeograful sau corespondentul foii judeţene “Făclia”, adevăratul Emil Lazăr era accesibil prietenilor şi cunoscuţilor şi uneori chiar necunoscuţilor în fiecare dimineaţă la cofetăria din centru unde era deschis conversaţiei la o cafea. Acela era momentul când accepta, - sau nu era capabil să reziste - provocărilor? Toate temele delicate, cum ar fi fost desfiinţarea raionului, primită cu orice numai nu cu bucurie de localnici, întâmplări din timpul şefilor anteriori, daţi repede uitării ca să nu-i supărăm pe cei prezenţi şi câte altele erau pentru Emil ispite la care părea să nu reziste. Reacţia lui nu era promptă. L-am testat de câteva ori, sau mai bine zis am fost testat de el. La prima menţiune a subiectului nu răspundea de obicei cu nici o tresărire. Aveai impresia că nu te-a auzit sau că nu era dispus să te audă, să se aventureze în subiecte cu tâlc. Să nu uităm că locurile publice cum erau şi cofetăriile sau restaurantele erau terenul de vânătoare preferat al informatorilor care te trăgeau de limbă pentru a avea la rândul lor ce să le spună celor care îi storceau pe ei de informaţii. Am rămas cu impresia că pentru a pătrunde în intimitatea lui Emil aveai nevoie de o perioadă de verificare. Nu ştiu câţi au trecut examenul şi câţi nu, îmi amintesc doar că eu am trecut examenul încrederii şi aveam să mă bucur în continuare de acces la arhivele clandestine din care, în zilele când avea chef împărtăşea amănunte pe care noi consumatorii obişnuiţi de media ori nu le ştiam, ori le aflasem distorsionate prin folclorul local. Era limpede că pierdeam câte ceva cu fiecare generaţie, vedeam cu ochii noştri cum evenimente la care fusesem la rândul nostru martori oculari dispăreau în uitare sau lăsau locul unor legende şi mituri care nu numai că nu aveau prea multe în comun cu realitatea, ba o şi sfidau adesea. Aşa ne-am transformat într-o generaţie, poate chiar într-o societate prudentă, ştiam, vorba unui scriitor în vogă atunci şi uitat acum, că adevărul e doar o sinteză, depinde cine e la butoanele sintetizatorului. Nu am rămas indiferent la istoriile

pag. 11

dejenilor “de pe vremea raionului”. Le gustam şi încercam să-i înţeleg şi pe povestitori, chiar dacă limbile lor, dezlegate de câte un păhar de băutură o mai luau pe arătură. Cu câţiva dintre ei eram coleg la servici şi nu era nevoie de multă filosofie să-ţi dai seama că nu era tocmai plăcut să fi fost inspector şcolar şi să fi chemat ani la rândul la ordine directorii de şcoli şi să te trezeşti într-o bună zi că ai ajuns fără nici o vină subordonatul foştilor tăi subalterni, în urma desfiinţării raionului şi implicit şi a inspectoratului aferent, expus la toată gama de răzbunări şi perversiuni de care doar homo sapiens e capabil. Toate structurile administrative de nivel raional dispăruseră peste noapte, oamenii au fost plasaţi după posibilităţile societăţii în care fericirea era obligatorie, doar că nimeni nu-ţi dădea vreun motiv de râs, altfel decât involuntar, iar râsul acela era unul amar, a pagubă. Mai era şi faptul că “pe vremea raionului” Dejul funcţionase ca un centru ocult al puterii, fiind oraşul în care stătuse ascuns marele lider, care adoptase numele oraşului, adăugându-l la cel propriu. Legenda circula în legătură cu aprobări obţinute în mod aproape miraculos şi numai de unii localnici iniţiaţi, ori în vremea aceea (oare numai atunci?) cuvântul aprobare avea un sens magic, orice lege putea fi încălcată fără consecinţe nefaste, cu condiţia “să ai aprobare”. Aprobarea era o cheie fermecată la sipetul puterii care te transforma din broscuţă în Făt Frumos. Din arhivele lui Emil am aflat că de fapt întâmplarea pornise de la o autorizaţie de construcţie refuzată de autorităţile locale pe motivul că terenul se afla în lunca inundabilă a râului Someş. Era vorba de un refuz legitim, care ar fi fost acelaşi în orice orânduire şi probabil ar fi fost acceptat ca atare fără prea multe comentarii. Nu toate popoarele rostesc atât de des şi de apăsat “Dar nu se poate!” cum o facem noi. Proprietarul terenului nu era interesat de grădină (dealtfel rodnică), se cramponase cu tot dinadinsul de casă de locuit, aşa că a apelat la bătrânica despre care se ştia că îl ascunsese pe Gheorghe Gheorghiu (pe atunci încă nu-şi luase şi numele Dej) şi a reuşit să o convingă să-i scrie un bilet. Admirabilă istorie, de la “Scrisoarea pierdută” până la bileţelele cu tâlc din zilele noastre. Ei bine, acel bilet, (poate era doar o

ASTRA DEJEANĂ copie) se găsea în arhiva tainică şi uşor subversivă a lui Emil. Era electrizant să citeşti acele rânduri adresate celui mai puternic dintre puternicii României de atunci, scrisoare care începea cu “Dragă Georgică”! Pe măsură ce ne-am apropiat am aflat şi amănunte legate de revolta locală, o revoltă de partid, că nu pot spune de palat, care urmărea (fără nici o şansă) să împiedice desfiinţarea raionului. Iniţiatorii erau totuşi conştienţi că o lege care prevedea o nouă împărţire administrativă a întregii ţări nu avea nici o speranţă să fie schimbată de la Dej, dar disperarea era mare iar oamenii au recurs la acelaşi remediu - ca paiul de care se agaţă cel ce se îneacă - la care apelase cu ani în urmă cel cu autorizaţia de construcţie. De data aceasta nu mai era nici un şef de partid care să fi avut legături private cu urbea, deci trebuia căutată o altă cale. În cele din urmă soluţia asupra căreia s-a căzut de acord a fost inspirată de-a dreptul din legendele cosmetizate legate de viaţa marilor luptători comunişti, deveniţi atunci un soi de apostoli postmoderni. Au tot căutat dezmoşteniţii raionului până când au mobilizat destulă lume ca să poată merge la Bucureşti ca “reprezentanţi ai locuitorilor nemulţumiţi, care se împotriveau desfiinţării raionului”. Cursurile de învăţământ politic şi de istorie a PCUS (Partidul Comunist Sovietic) dăduseră roade. Nu ei, foştii ştabi ai raionului, erau nemulţumiţi, ci masele, muncitorii şi ţăranii, iar ei, activiştii, neîndrăznind să acţioneze pe cont propriu, veneau la centru pentru îndrumare. Undeva în străfundul sufletului lor de aparatcici bine

pag. 12

îndoctrinaţi dospea speranţa, în timpul orelor lungi ale drumului până la Bucureşti, că tovarăşii de la centru vor fi impresionaţi de voinţa maselor şi vor opri aplicarea noii legi a administraţiei. Răspunsul cu care s-au întors este epocal şi merită un eseu sau chiar un studiu de proporţiile unei cărţi: “Tovarăşi, aţi fost puşi acolo ca să fiţi în fruntea maselor, nu la coada lor!” Cu alte cuvinte, mergeţi şi faceţi ce vi s-a ordonat sau găsim pe altcineva. Despre - (sau din) - arhivele de taină ale lui lui Emil se poate scrie oricând o carte, sau o serie de cărţi. Nu e bine să întind epicul având în vedere că acest text este destinat unei reviste. Problema cu care ne confruntăm azi e, dacă nu aceeaşi, cel puţin foarte asemănătoare. Dictatura a fost sistematic peocupată de ştergerea trecutului, a detaliilor, apoi a unor capitole întregi, rămânând doar o reprezentare schematică ce corespundea ultimului discurs al liderului suprem. Azi ne stau la dispoziţie nenumărate surse de informaţii, dar trecutul nu ne mai interesează, sau preferăm legendele care ne plasează la originea şi în centrul universului. Nu contează că sunt simple fantezii. Până la urmă întreaga noastră existenţă poate deveni doar o poveste despre cât de frumos a fost şi nu mai este. Regret că nu ştiu ce s-a întâmplat cu arhiva unică a lui Emil Lazăr. Am rămas cu amintirile, care în curând se vor şterge. Morala: Degeaba vrei să ajuţi o bătrânică să treacă strada, dacă ea nu are intenţia să traverseze. Bistriţa, 12 septembrie 2016

ASTRA DEJEANĂ

pag. 13

Magdalena VAIDA

Emil Lazăr - Sub semnul întâlnirii cu Eminescu În 1866, un Eminescu tânăr, dornic de libertate şi însetat de cunoaştere, porneşte în pelerinaj prin provinciile româneşti. „Pe jos, cu sacul în spate, îmbrăcat Dumnezeu ştie cum, merge prin munţi şi văi, mânat de un instinct de libertate, mai puternic decât instinctul de conservare. Suferă de foame şi i se întâmplă să doarmă sub cerul liber, pe jos sau într-o căpiţă de fân, ani lungi de hoinăreală, decisivi pentru viaţa sa”. Ani decisivi pentru a se descoperi pe sine, dar deopotrivă decisivi şi pentru cei care-l vor întâlni pe tânărul stăpânit de „daimon” şi a căror existenţă va fi covârșitor şi definitiv marcată de această întâlnire. Volumul „Someşeni uniţi în spiritul Eminescu” (Editura „Astra”, Dej, 1999), al profesorului Emil Lazăr, reuneşte sub o singură copertă câteva dintre aceste întâlniri pe care aş îndrăzni, folosindu-mă de un titlu din creaţia lui Anton Dumitriu, să le numesc admirabile. Această „carte a întâlnirilor admirabile” începe cu Someşeanul – nume generic pentru creatorul anonim de pe Văile Someşurilor – şi se continuă cu o galerie de portrete de oameni de seamă care au contribuit, prin generozitate şi cultură, la înălţarea acestor ţinuturi, în special şi al Transilvaniei în general. Referindu-se la Someşeanul, Emil Lazăr subliniază (lucru ştiut la aceea vreme, dar abia mai târziu înţeles) profunda legătură dintre Eminescu şi humusul creaţiei populare, profunda cunoaştere de către poet a limbii şi spiritului popular. Aproape nimeni, până la Eminescu, nu îndrăznise să scrie în limba vorbită, „ţărănească”. „Autorii români au reuşit să scrie bine româneşte de-abia de la Eminescu încoace, adică, de mai puţin de o sută de ani” – spunea Mircea Eliade, şi avea dreptate. Pe Valea Someşului, tânărul aude sute de poveşti, legende şi balade, notează zeci de versuri,

colecţionează expresii vechi, locuţiuni arhaice, cuvinte rare. Încă de atunci începe să acumuleze tezaurul său folcloric şi lexical care-l va face într-o zi, unul din cei mai buni cunoscători ai limbii şi culturii populare. Seria întâlnirilor cu personalităţi originare de pe Valea Someşului debutează cu Ioan Neamţu, prieten cu poetul încă de pe băncile şcolilor bucovinene (căruia, cu prilejul prematurului său deces, Eminescu îi dedică aserţiunea necrologică „La moartea lui Neamţu”, publicată în „Albina”, în 1870) şi continuă cu Gregoriu Dragoş, Ioan Goron şi Daniel Ilarie Mănăstireanu, cei trei colegi care l-au găzduit pe Eminescu la Blaj. Lor li se alătură Iacob Ornea, care în 1902-1903 va lăsa, prin intermediul revistelor „Tribuna” şi „Epoca”, mărturii scrise despre tânărul poet. O altă întâlnire consemnată de Emil Lazăr este cea petrecută între Eminescu şi reputatul pedagog, lingvist şi publicist, Grigore Silaşi, la Viena, acolo unde se pun bazele Societăţii „România Jună”. Cunoscuta acţiune în care profesorul de origine someşeană şi tânărul din Ipoteştii Ţării de Sus s-au afirmat ca principali animatori, a fost măreaţa serbare de la Putna, din 1871, unde, la mormântul lui Ştefan cel Mare s-a celebrat nu doar sfinţirea bătrânei mănăstiri ci şi „Principele simbol al patriotismului şi românismului”. Urmează apoi, întâlnirea cu ardelenii junimişti – Ioan Pop Florentin, Ştefan Emilian şi Ioan Scipione Bădescu, acesta din urmă fiindu-i cunoscut tot de la Blaj, iar la Iaşi activează împreună la „Convorbiri literare”.Un capitol aparte din carte îi este consacrată „zânei născute pe meleagurile Năsăudului”, cum o numeşte Emil Lazăr pe Veronica Micle, una dintre primele poete ale literaturii române. Volumul mai cuprinde o serie de referiri la cei care, fără să fi fost contemporani în timp cu

pag. 14

ASTRA DEJEANĂ Eminescu, au fost contemporani cu el „în cuget şi simţire”. Este vorba de Ioan Apostol Popescu – profesor în Gherla, iar mai târziu universitar în Târgu Mureş, la catedra de folclor literar – şi de profesorul dejean prin adopţie, Mina Stanciu, autorul cântecului „Pe drumul Simandului”, piesă muzicală despre care „Bibliografia Mihai Eminescu 1866-1870”, editată de Academia Română, menţionează că era „...cor mixt după poezia culeasă de M. Eminescu”. O emoţionanată întâlnire este cea dintre Eminescu şi Guilelm Şorban, întâlnire spirituală evident, prin care, compozitorul a devenit autorul unor nemuritoare romanţe, lieduri şi cântece scrise pe versurile poetului: „Mai am un singur dor”, „Pe lângă plopii fără soţ”, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” etc. Confruntând zeci de texte publicate în volume, cu alte zeci şi sute rămase prin reviste şi în manuscrise sau scormonind temeinic, atât documentele vremii cât şi memoria oamenilor, Emil Lazăr izbuteşte să ne dăruiască prin „Someşeni uniţi în spiritul Eminescu” cu o carte

somptuoasă, plină de poezie, barocă prin .abundenţa stucaturii verbale, cu multe detalii greu de verificat, dar care se cere citită pe îndelete şi cu scepticismul benign pe care o merită. O carte în paginile căreia vom descoperi însă, o pleiadă de cărturari şi intelectuali someşeni, pe nedrept ignoraţi de generaţiile care i-au urmat. Descoperindu-i pe ei, vieţile lor, activitatea de apostolat pe care au intreprins-o întru afirmarea culturii şi limbii române într-o Transilvanie ruptă de restul ţării, îl vom descoperi şi redescoperi pe Eminescu. Şi cred că nu mă înşel spunând că aceasta a fost şi intenţia autorului. Pentru că, atât timp cât va exista poezia eminesciană, identitatea noastră este salvată, singura eternitate acceptată de istorie fiind cea a creaţiei spirituale. Or, numai sub semnul acestei creaţii putem fi şi suntem cu toţii uniţi – someşeni, bănăţeni, olteni, regăţeni, moldoveni, dobrogeni..

Dejul, mai sărac cu un cărturar De sfintele sărbători ale Paştelui, ân 27 aprilie, Dejul a devenit mai sărac cu un cărturar, unul din animatorii vieţii spirituale a oraşului, profesorul Emil Lazăr, trecând în nefiinţă. Ştiind că viaţa şi lumea îşi au propriile rânduieli din care, nimeni şi nimic nu le abate, s-a dus pre moarte după o scurtă, dar necruţătoare suferinţă, suportând cu stoicism durerea şi regretul unei existenţe, niciodată preaplină. Repere biografice Născut în 17 octombrie 1935, în Şasa, judeţul Sălaj, Emil Lazăr a lucrat în învăţmânt ca profesor de limba şi literatura română, apoi, ca instructor artistic şi preşedinte al Comitetului Municipal Dej pentru Cultură şi Artă şi, aproape treizeci de ani, ca muzeograf şi director al Muzeului Municipal Dej. În paralel, a desfăşurat o bogată activitate publicistică la săptămânalul dejean "Someşul" şi cotidianul clujean "Făclia", colaborând de asemenea la numeroase reviste de cultură - Tribuna, Familia, Acta Musei Napocensis, Românul, Astra dejeană, Gazeta Someşeană, Liceenii - fiind doar câteva dintre ele. Ca un adevărat intelectual ardelean ce era, admirând generaţiile anterioare şi sperând mereu în cele viitoare, a iniţiat şi fixat în tradiţia acestei zone a Someşurilor, serbările câmpeneşti de la Bobâlna, Mogoaja (Pintea, erou şi legendă) şi Mănăstirea (Împănatul boului), precum şi sesiunea de comunicări "Cultura populară Someşeană" din cadrul Festivalului folcloric "SAMUS". S-a ocupat de realizarea şi amplasarea unor plăci comemorative şi busturi consacrate unor personalităţi ale culturii româneşti, momente care au îmbogăţit şi care înfrumuseţează zestrea edilitară a oraşului: Alexandru Papiu Ilarian, Alecu Russo, Andrei Mureşanu, George Coşbuc, Mihai Eminescu, Guilelm Şorban, Teodor Mihali, Vaida Voievod, Ştefan Cicio Pop. A organizat numeroase simpozioane, conferinţe, sesiuni de comunicări, expoziţii de artă şi documentare, la rândul său, susţinând sute de conferinţe şi comunicări la Dej, Cluj, Baia Mare, Năsăud, Beclean, Zalău, Bucureşti, Câpulung-Moldovenesc, Constanţa, Piteşti etc. A fost membru al ASTREI, de la renaşterea despărţământului, în 1990 şi membru de onoare din 2000, reprezentând asociaţiunea dejeană la numeroase sesiuni de comunicări la Sibiu, Cluj, Iaşi, Sfântu-Gheorghe, Timişoara, Piteşti. Debutează editorial ân 1993 cu placheta "Treimea sfântă ardeleană a Marii Uniri", urmată de volumele: "Someşeni uniţi în spiritul Eminescu" (Editura ASTRA Dej, 1999), "Emin şi Verena, apelative ale iubirii" (Dej, 2000) şi "G. Şorban cu Eminescu, peste meridiane şi vreme". Pagini debordând de un farmec desuet, care păcătuiesc adesea printr-un lirism exagerat, spre deosebire de cele de specialitate, mult mai riguroase ("Adunările ASTREI ţinute la Dej", "Aurel P. Bănuţ, primul director al Societăţii pentru Fond de Teatru Român din Transilvania", "O sută de ani de transport feroviar pe Valea Someşului sălăjean", "Dr. Teodor Mihali, unul din conducătorii mişcării memorandiste" şi altele) parte din ele citate în "Biblioteca istorică românească" editată de Academia Română.

Tabăra „La noi acasă“ Dej 2016

Tabăra „La noi acasă“ Dej 2016

Tabăra „La noi acasă“ Dej 2016

Tabăra „La noi acasă“ Dej 2016

Tabăra „La noi acasă“ Dej 2016

Tabăra „La noi acasă“ Dej 2016

Tabăra „La noi acasă“ Dej 2016

Tabăra „La noi acasă“ Dej 2016

ASTRA DEJEANĂ

pag. 23

Gabriela ILIEŞ

Orizontul de la capătul drumului La Stuttgart plouă des. E o vreme ciudată cu care nu reușesc să mă obișnuiesc. Trage un ropot de ploaie și, în jumatate de ceas, cerul se scaldă în senin, ireal de clar și albastru, cum nu am mai văzut în altă parte. Domnul inginer Pamfil mă aștepta să discutăm iar mie îmi făcea plăcere conversația, mai ales că se referea la viața sa, cunoscută doar de mine. Simțea nevoia, ca undeva, tot ce a trăit și a suferit, să fie transpus. Poate, cineva, va vedea, va rămâne cu ceva. Locuiește aproape de fabrica Mercedes și ca un fel de recunoștință pentru statutul său dobândit de cetățean german, își cumpărase și el un bolid negru, ce purta această siglă și pe care îl afișa cu mîndrie. Realizase multe la viața lui însă mașina aceasta îi era ultima pasiune adâncă. ”Când voi muri, în ea vreau să mă îngroape.” M-a așteptat cu cafea și sufletul gata să își deschidă ușa. În apartamentul său, e cald și totul e pus în ordine deplină. Picturi pe pereti, rafturi cu cărți scrise în românește, o icoană turnată în argint și o Biblie. Suprind colecția de scoici și melci de mare, de sub măsuța de sticlă. Vorbește perfect românește cu un sincer accent ardelenesc. Vocea puternică are un timbru cald, așa că sunt gata să îl ascult. - Era o dimineață ca aceasta, cu miros de frunze vechi, de toamnă târzie cu nori zgribuliți, când au venit comuniștii cu miliția și l-au luat. Dus a fost. Ani de zile, de nu a știut nimeni de el. L-a turnat un vecin. Ion, cel în șura căruia ascunsese grânele ce nu mai aveau loc în magazia casei. Nu voia să le dea comuniștilor. Muncea din greu, cot la cot cu oamenii plătiți cu ziua, de dimineața până seara, cât ținea vremea bună. Asta învățase de la tatăl lui și așa făcuse și el. Așa izbutise, pe lângă ce moștenise, să cumpere câteva hectare de pământ iar acum, comuniștii voiau să ia tot la colectivă. Ion, însă, avea doar un petec de pământ pe lângă casă. Mereu venea cu cerutul, când i seterminau, spre sfârșitul iernii, mălaiul și cartofii.

Mereu căpăta, să nu rămână flămând. Avea familie mare, cu șapte copiii. I s-ar fi rupt inima să știe că pruncii se culcă flămânzi și îl împrumuta pe Ion de fiecare dată. Vorba vine, împrumutat. Nu mai aducea niciodată înapoi, ce căpătase. Nu avea de unde, iar acum, l-a turnat. A fost durere mare! Dar ce poți face? Nenorocitul avea șapte copii! Când l-au adus înapoi pe tata, după șapte ani, eu eram la orfelinat, la Prundul Bârgăului, o lume grea ceși arăta urâțenia în felurite chipuri. M-au adus să-l văd. Acasă, mama abia avea din ce trăi. Și tata ședea așa, pe marginea patului, cu mâinile atârnându-i inerte, iar degetele de pergament nu mai aveau unghii. Privea în pământ, cu pleoapele cufundate în orbite ca de plumb. Nu zicea nimic. Din părul lui des și negru cândva, mai rămăseseră câteva fire albe. I-a scos mama hainele cu care a fost adus, să îi dea cămasă curată când a văzut că pielea de pe spinarea slabă i se desprinde fâșii albe, ca bumbacul. Dar el tăcea. Poate nu mai simțea nimic și trecuse dincolo de durere. Îi rămăsese doar liniștea aceea a omului care e pregătit să lase suferințele acestei lumi și să-și închine sufletul spre cer. A doua zi s-a stins. Era ca și cum l-aș fi pierdut a doua oară și tăcerea aceea a lui, în care se ascunsese, mi se cuibărise în inimă ca un pietroi. Bătrânul inginer, își lăsă privirile să alunece în zare, acolo unde razele subțiri de soare încercau să se furișeze printre nori. I se părea că putea face poduri peste cer, de la apartamentul său din Stuttgart până în satul copilărei lui, de lângă Zalău și poduri peste timp. Sorbi din cafeaua preparată la mașină. Adora chestiile tehnice și electronicele ce-i înlesneau activitățile casnice dar mai ales îi plăceau diminețile cu savoare și multă lumină. Deschidea larg ferestrele să intre prin ele tot cerul. Poate tot dragostea de lumină îl conduse,

ASTRA DEJEANĂ să lucreze în țări mai calde, pe șantiere în Spania și Portugalia unde păstrase câte o casă, în care să se refugieze de vremea ploioasă a Germaniei. - Cine ar fi zis că eu, Pamfil, copil sărac, de la orfelinat voi ajunge cândva să fac școală și să ajung inginer, undeva? Pe la șaisprezece ani, am plecat de la Casa de copii și m-am angajat pe șantier în Cluj. Atunci se construiau fabrici după fabrici. Trăiam viața aceea unde se trudește din greu, în anii construcției socialiste, a industrializării. Banii munciți îmi dădeau bucurie și îi mai trimiteam mamei din când în când câte ceva. Într-o zi, vine la mine inginerul, un oltean brunet, mic și îndesat. -Pamfile, ia zi tu, câți ani ai? -Optsprezece, tovarășul inginer. De ce? -Azi sunt examene la facultate. Du-te și tu! -Să mă duc la facultate? Dar cum o să mă întrețin? -Lasă asta acum. Se va găsi soluție. -Dar îmi plătiți ziua? -Du-te măi! Ți-o plătesc! -Și m-am dus. Am intrat la Facultatea de construcții, cu notă mare, cu bursă. Inginerul mi-a plătit ziua. Mi-a dat și o săptămână concediu. M-am dus acasă, cu bucuria umplându-mi sufletul, să-i spun mamei ce lucru grozav am reușit eu. Era în iunie când satul nostru era așa de frumos, între dealuri și păduri. Așteptam să afle cunoscuții că nu am umblat prin lume fără rost și că, singur, al nimănui, reușisem să fac ce alții cu stituații bune, nu erau în stare. Pe mama am găsit-o în casă, gătind ceva. Nu se aștepta să mă vadă, că nu îi zisesem nimic de venirea mea. Totul se petrecuse foarte repede. Credeam că se va bucura. Ii spun vestea extraordinară, într-un suflet și urmăresc reacția ei. Numai ce o văd pe mama uimită, ducându-și

pag. 24

mâna la frunte, roșind și respirând greu. Își smulge basmaua și o azvârle cât-colo și unde nu începe a se văieta de parcă se sfârșea lumea:” Tuluoaie Doamne, măi băiete!!! D-apoi cum ai putut face una ca asta?! Cum de nu te-ai putut duce și tu să înveți meserie ca toți feciorii din sat?!! Cum te-oi ține eu la facultate, când eu abia îmi duc zilele?” Așa a zicea mama. Apoi mam descurcat singur, muncind pe rupte. Dimineața, căram cu spatele legume de la gară la piață. Un prieten mă lua cu el să săpam gropi în cimitir. Mai aveam și bursa. Mai apoi, pentru că mă înălțasem, profesorul de sport m-a chemat la el și m-a întrebat dacă nu vreau să mă înscriu la rugby. M-am înscris. Și am făcut performanță. Așa am putut renunța la munca de cărăuș și la săpat de gropi. Traiul meu s-a îmbunătățit și am putut termina facultatea. Te uiți în ochii lui Pamfil și cerul joacă reflexe albastre în ei. Dacă ești atent, o să descoperi tăcerea aceea a tatălui și valurile unei vieți ce l-au mânat departe de locurile natale. Uriașul acesta blând și sfios, poartă în el umbra copilului trecut prin furtunile destinului. În satul lui din Ardeal e liniște acum. Mama și tata dorm, așezați în cimitir, sub iarba înaltă, unde doar greierii si vremea mai tulbură pacea. -Mie tata nu mi-a lăsat multe. Mi-a zis așa:” Să nu minți, Pamfile, că un bărbat adevărat nu minte! Când te uiți în ochii tăi, în oglindă, dimineața, când te bărbierești, să nu-ți fie rușine de ce ai făcut cu o zi înainte! De mergi pe drum cu căruța și ai să vezi un țăran pe jos, să nu treci mai departe, fără să-l iei! Dacă l-ai luat, și ai ajuns la capătul drumului fără să înveți nimic de la el, să știi că tu ești prost și el e deștept! Asta să nu uiți, Pamfile!”

pag. 25

ASTRA DEJEANĂ

ASTRA Blăjeană La aniversare, cu sinceră admirație! Revista „Astra Blăjeană” împlineşte în octombrie anul acesta 20 de ani de apariţii trimestriale, în condiţii grafice de excepţie și o notă personală inconfundabilă, începând de la coperta inspirată şi elegantă şi continuând cu sumarul, cu rubricile permanente şi calitatea articolelor publicate, dar și profesionalismul autorilor de eseuri, istorie și critică literară, poezie şi proză, literatură de întâmpinare, cronică plastică și viață astristă. Editată de Despărțământul „Timotei Cipariu” al ASTRA Blaj, revista a devenit în timp „copilul de suflet” al doamnei Silvia Pop, ea însăși o truditoare a cuvântului, care girează în calitate de redactor-şef apariția acestui veritabil brand cultural al județului vecin. Secondată de o redacție competentă şi îndrăzneaţă şi de numeroși colaboratori de marcă - dintre care îi amintim pe Dinu Virgil, Vasile Benchea, Ion Buzasi, Claudia Ciortea, Ioan Farcaș, Ana Hinescu, Claudia OanceaRaica, Ioan Popa, Anton Rus, Cornel Tatai-Baltă, Daniel Voina și Ioan Mărginean - doamna Silvia Pop a reușit imposibilul, în pofida tuturor obstacolelor, de toate felurile, dovedind atât entuziasm cât și profesionalism în devenirea acestei publicații. O revistă menită să nască gând de unitate în conștiința noastră a astriștilor de pretutindeni, de apartenență la valorile pentru care a militat dintotdeauna ASTRA. Acum, la ceas aniversar, de aici din Dej salutăm „ASTA Blăjeană” și îi dorim viață lungă, noi și fructuoase colaborări și să se bucure mereu de aprecierea și dragostea cititorilor săi. Felicitări sincere colegilor din Despărțământului „Timotei Cipariu” Blaj al ASTRA! Cu admirație și prețuire, Despărțământul „Dr. Teodor Mihali” Dej al ASTRA și al său președinte, ec. dr. Radu Gavrilă

pag. 26

ASTRA DEJEANĂ

Franciscus GEORGIUS

LORDUL JOHN ÎN ARDEAL Mulţi dintre englezii cu un pic de avere, lipsiţi de grija zilei de mâine, au preferat să străbată lumea ca să cunoască oameni şi ţinuturi noi. „Boieri de viţă veche”, curajoşi, educaţi, cinstiţi şi îmbrăcaţi în haine uimitor de curate, parcă „scoşi din cutie”, ei i-au impresionat atât pe ţărani cât şi pe proprietarii de pământuri. Un ecou al trecerii lor prin Ardeal ar fi „Lordul John”, poezia lui George Coşbuc, pusă pe muzică de Mircea Vintilă, întâmplare nostimă care, dacă nu s-ar fi petrecut în Irlanda, putea fi de-a noastră, că doar nu ducem lipsă de feciori în stare să dea de pământ cu un campion şi să-i arunce calul peste gard: după bătălia de la Câmpul Pâinii (1479), Pavel Chinezul a dansat ţinând doi turci morţi sub braţe şi unul în dinţi. Unul dintre fiii Albionului care a străbătut o bună parte din Ţările Româneşti a fost John Paget (să nu-l confundaţi cu baronul William Paget, ambasadorul Angliei la Costantinopol în vremea lui Constantin Brâncoveanu, Antioh Cantemir şi Rákóczi). La un moment dat (1837), drumeţul născut la Loughborough în 1808 s-a domolit şi s-a căsătorit cu fata lui Wesselényi Ferencz din Hodod (verişoara baronului din Jibou). Soţii sau stabilit în 1839 în Câmpia Turzii, unde au locuit în conacul numit „Casa Albă”. În acelaşi an, i-au apărut la Londra cele două volume cuprinzând impresiile de călătorie în Ungaria şi Transilvania, „cu observaţii asupra condiţiei lor sociale, politice şi economice”. Tradusă în germană (Leipzig, 1845), ea a fost citită şi de studentul Mihai Eminescu, lucru dovedit de fragmentele consemnate în manuscrisul 2291. Despre volumul dedicat descrierii Ardealului, au scris: Silvestru Moldovan (în „Transilvania” 5/1900, revistă accesibilă online), Cornelia C. Bodea, Nicolae Iorga („Istoria românilor prin călători / IV. Călători mai noi prin Ardeal”, text aflat pe Wikisource). În sfârşit, în 2015, Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj ne-a oferit o versiune românească, prezentată şi adnotată de Vasile Lechinţan. În ceea ce priveşte traducerea Teodorei Cucuiet:

dacă George Pruteanu (realizatorul emisiunii „Doar o vorbă să-ţi mai spun...”) ar fi trăit şi i-ar fi citit tălmăcirea, ar fi adunat un întreg carneţel de bâlbe. Să amintim aici şi acum doar două rânduri devenite memorabile datorită densităţii... anomaliilor: „În 1811, guvernul a plantat pe frontiera militară a Banatului DUDE, cu speranţa de a hrăni VIERMII din COPACI.” (pag. 65) În mod evident, „viermii” respectivi sunt omizile fluturelui de mătase, care se hrănesc cu frunze de dud, un arbore care rodeşte, produce poame, deci este un pom. Cum dudele sunt nişte poame mărunţele, în Sălaj ele se numesc „pomniţe”, iar dudul „pomniţar”. Ergo, duzilor (nicidecum „dudelor”) ar fi trebuit să li se spună musai „pomi”, nu „copaci”. De confesiune unitariană, un cult creştin protestant care nu recunoaşte Sfânta Treime, rămas activ în Ardeal până în prezent, John Paget a apărut ca personaj şi în romanul lui Jókai Mór, „Egy az Isten” (Unul singur e Dumnezeu), deoarece în iarna dintre anii 18481849 a ajutat familiile refugiate în păduri, într-o vreme cumplit de geroasă. Paget a încercat să comunice cu ajutorul limbii germane, însă localnicii grăiau doar româneşte sau ungureşte. Aristocraţii foloseau franceza, uneori chiar ştiau englezeşte, dar „erau prea încuiaţi” ca să vorbească nemţeşte, limba oficială impusă de prea puţin populara administraţie habsburgică („chiar ştiu câţiva care aproape că au uitat germana din cauza unui patriotism dus la extrem”). Ca orice elev britanic din secolul al XIXlea, el a învăţat limba latină la colegiul din Manchester şi a remarcat asemănarea cu „graiul valahilor”: „Limba vorbită acum de toţi oamenii acestei naţiuni este duioasă, cu foarte multe vocale şi are majoritatea cuvintelor derivate din latină. Pronunţia seamănă mult cu cea italiană şi ceea ce e extraordinar e faptul că inflexiunile şi terminaţiile cuvintelor sunt mai asemănătoare cu limba modernă din Italia decât cu latina

ASTRA DEJEANĂ originală.” În lipsa unui ghid avizat şi datorită dificultăţilor de comunicare, unele obiceiuri locale au fost percepute distorsionat, ba chiar li s-a atribuit uneori o tentă malefică. Călătorul a remarcat faptul că lumea se aprovizionea cu apă de la izvoare sau de la fântâni situate în locuri aflate la distanţă de gospodării. Fântânile erau locurile unde nevestele şi servitoarele se adunau ca să bârfească, în vreme ce-şi aşteptau rândul. După ce îşi umpleau ulcioarele, femeile turnau un pic de apă pe pământ. Din câte ştiu, gestul se face din respect pentru morţi, ca să aibă de băut pe lumea cealaltă ori, în cazul celor chinuiţi de flăcările iadului, să li se aline suferinţele. Deşi s-a familiarizat prin intermediul textelor antice învăţate la şcoală şi face referire la obiceiul libaţiilor, Paget dă o altă explicaţie ineditului act: „Se pare că se face acest lucru pentru a calma spiritul fântânii, care, altminteri, ar putea să transforme o înghiţitură din apa pură într-o poţiune a răului.” Iată cum un element de cult al strămoşilor a devenit prin răstălmăcire o trăsătură sinistră. Altminteri, drumeţul a notat că pe drumul de la Alba Iulia la Zlatna a întâlnit pe marginea drumului o mică construcţie din lemn, plasată la umbra unui copac cu o coroană întinsă: „Aici, în loc să fie reprezentarea vreunui sfânt, era un ulcior, ca acela pe care ţăranii îl folosesc pentru a căra apa. Vizitiul nostru, care era ţăran, a smucit caii şi, dându-se jos de pe capră, a luat ulciorul din firidă, oferindu-ni-l nouă prima dată, după care a luat o lungă şi abundentă înghiţitură din apa proaspătă ce se afla în vas. [...] Totodată, am văzut de multe ori câte o ţărancă ducându-şi ulciorul plin cu apă acasă, însă oferindu-l fără ezitare călătorului însetat, deşi o costa să se întoarcă la fântână pentru a reumple ulciorul, fântână ce putea fi la o distanţă destul de mare. Dar aici, neexistând niciun râu bun prin apropiere, o familie de ţărani şi-a asumat să realizeze această structură, aprovizionând-o constant cu apă proaspătă. De câte ori nu şi-a recăpătat puterile vreun călător obosit datorită bunătăţii acestei necunoscute mâini? «Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat să beau» — mi se pare că aceste cuvinte ale Mântuitorului nu au fost vreodată ilustrate mai bine decât aici, niciodată nu s-a făcut mai mult bine în acest

pag. 27

spirit creştin.” Ehei! În Occident, trebuie să plăteşti fiecare pahar de apă, nimeni nu-ţi dă nimic pe gratis. Ca să rămânem tot la capitolul „surselor”, să amintim un alt paragraf unde traducerea ne-a surprins prin imagistica suprarealistă, creionată absurd şi hazliu din cine ştie ce motive. În Secuime, călătorul a fost dus să vadă şi câteva izvoare cu ape curative: „urcând dealul, baronul ne-a explicat că urma să vizităm câteva RÂURI MINERALE la început, acestea ocupând piscul dâmbului”. Revenind la obiceiurile „demonice” ale transilvănenilor, rămâne de mirare felul cum John Paget a receptat rostul şi străduinţele căluşarilor, aceşti dervişi dansatori chemaţi să remedieze daunele fizice şi psihice provocate de nemiloasele Iele în mijlocul verii: „Un grup de tineri stupizi se vând, după cum se zice, diavolului pentru trei, cinci sau şapte ani — numărul trebuie să fie impar, altminteri diavolul nu se va ţine de înţelegere —, timp în care se angajează să danseze fără încetare, mai puţin atunci când dorm. Iar ca recompensă, ei se aşteaptă ca un cumpărător din infern să îi aprovizioneze cu mâncare şi vin din belşug şi să îi facă irezistibili printre fetele frumoase de la ţară. Prin urmare, îmbrăcaţi în cea mai ţipătoare ţinută, aceşti derbedei veseli pornesc din satul lor natal şi traversează toată ţara dansând. Peste tot sunt primiţi cu braţele deschise: bărbaţii, pentru că reprezintă un motiv de distracţie, iar femeile, pentru că sunt dornice să îşi exercite puterile, toţi adunându-se să îi hrănească şi să sărbătorească cu dansatorii diavolului. Cu greu poţi găsi minunat faptul că ei devin de bunăvoie sclavii unei asemenea robii vesele. După ce le trece timpul, se întorc acasă, rămânând nişte ţărani tăcuţi pentru tot restul vieţii.” I s-a reproşat englezului că, trecând prin Blaj nu l-a căutat pe Simion Bărnuţiu, iar în Sibiu n-a luat legătura cu episcopul Andrei Şaguna. John Paget n-a evitat întâlnirile cu reprezentanţii clerului ortodox din teritoriu, dar cei întâlniţi pe parcurs au fost mai ales preoţiiţărani de la sat, portretizaţi cu o evidentă simpatie: „În afara faptului că era cumva mai îngrijit şi a bărbii negre care îi ajungea până la brâu, preotul putea fi cu greu deosebit de cel mai modest din enoriaşii săi. Cu o educaţie cât să poată sluji în biserică, cu o bogăţie cât să îi facă pe oameni să se înduioşeze în faţa celor mai

ASTRA DEJEANĂ săraci şi cu o credinţă cât să îi facă pe aceştia să se mângâie unul pe altul la necaz, acesta avea o putere mai mare asupra ţăranilor simpli decât cel mai isteţ iezuit, cel mai înstărit episcop ori cel mai neînduplecat calvin.” E adevărat, britanicul i-a bănuit pe „popi” că ar sluji în beneficiul ruşilor, concurenţii Angliei în politica mondială. Dar să punem în balanţă şi rândurile scrise când a venit vorba despre propria credinţă. Englezul a deplâns faptul că secuii îmbogăţiţi au trecut cu mult oportunism la reformaţi, lăsându-şi comunităţile să se descurce cum au putut: „Unitarianismul a fost introdus în Transilvania de Isabella, fiica regelui Poloniei şi soţia primului Zápolya. În timpul regenţei sale (căci fiul său avea sub optsprezece ani) au fost obţinute privilegii egale cu celelalte biserici creştine. Se spune că Blandrata, medicul Isabellei, a învăţat-o doctrinele pe care Servetus le propaga în Italia. Pentru o bucată de vreme, unitarianismul a rămas religia Curţii şi, bineînţeles, şi a curtenilor. De atunci, însă, multe s-au schimbat, schimbări din care bietul unitarian nu a avut nimic de câştigat. Bisericile le-au fost luate şi date reformaţilor şi catolicilor. Fondurile lor au fost folosite în alte scopuri. Cei mai mari au părăsit Biserica şi au urmat alte căi care apăruseră, iar religia este astăzi formată aproape în întregime din clasa mijlocie şi cea inferioară.” Când îi critică pe români, englezul se plânge în principal de lipsa igienei, chiar şi în gospodăriile celor înstăriţi: în casele cu una, cel mult două încăperi, toată lumea trăieşte împreună, uneori laolaltă cu orătăniile; noaptea nu e de găsit niciunde o oliţă în casă; în toiul secerişului, bărbaţii pletoşi lenevesc pe tindă, cu capul culcat în poala soţiilor ca să fie despăducheaţi: „o îndeletnicire pentru care engleza nu are cuvinte să o descrie pentru o ureche elegantă”. Paget surprinde şi idioţenia unor rânduieli cazone, valabile şi în prezent. Un episod anecdotic este păţania ilustratorului George Edwards Hering, care a început să schiţeze imaginea „înaltei cetăţi a Devei”, cum este numită în balada meşterului Kelemen. Pitoreştile ruine erau folosite de grănicerii aflaţi la frontiera dintre Banat şi Ardeal ca punct de pază cu o vizibilitate excepţională, prin urmare puteau fi socotite drept un obiectiv militar.

pag. 28

Surprins în timpul lucrului, desenatorul a fost socotit drept spion şi de-abia a scăpat de arestare. Interesant că tăbliţele cu „Fotografiatul interzis!” sunt amplasate şi astăzi pe diferite clădiri publice - oricine a efectuat o plimbare virtuală pe străzile Bucureştilor cu aplicaţia Google Street View lea văzut şi le poate revedea oricând pe calculator, în ciuda opreliştilor formulate de serviciile de securitate. Pentru că, după naturalizare, „Lordul” John a devenit unul dintre fondatorii Companiei transilvănene de vinuri, el a acordat o mare atenţie produselor autohtone fermentate din must, după reţeta „tătucului” Noe. În mod surprinzător, cel mai mult i-au plăcut vinurile „sălăjene” din... Tăşnad şi Săuca (în 1838, Sălagiul cel Mare se întindea pe o suprafaţă mult mai mare, până la Carei şi Valea lui Mihai). Erau băuturi albe, vii, cu o aromă bogată, plăcută, apreciate pentru tăria şi trăinicia lor. Înainte de revoluţia paşoptistă, socrul scriitorului a adus un viticultor din Franţa şi l-a angajat ca să producă şampanie din soiurile autohtone. Vinurile de la noi au ieşit spumoase şi savuroase, dar s-au dovedit a fi prea puternice - îi îmbătau iute pe băutori. La Jibou, l-a adus admiraţia pentru herghelia locală, veche de câteva sute de ani, revigorată de tânărul Wesselényi cu pur-sângele englezesc al armăsarului Cato, cumpărat în Regatul Unit în timpul călătoriei efectuate între anii 1821-1822, împreună cu contele Széchenyi István, fondatorul Academiei Maghiare. Interesant este faptul că felul cum arătau caii folosiţi de nobili pentru călărie reflecta totodată şi opţiunile politice din epocă. Aristrocraţii conservatori preferau caii albi, de o blândeţe excepţională şi o ţinută fastuoasă, înceţi şi siguri. Junimea liberală prefera bidiviii focoşi, iuţi şi rezistenţi la galop, cumpăraţi îndeosebi din grajdurile castelului someşan. Paget reia legenda bătăliei din 11 noiembrie 1705, când austriecii i-au surprins pe „curuţii” (deformare a cuvântului latin „cruciatus”) lui Rákóczi şi-l critică pe principele „molatic şi şovăielnic”: „Blândeţea şi dreptatea sunt trăsături importante pentru un conducător, dar slăbiciunea şi şovăiala devin nimicitoare.”

ASTRA DEJEANĂ

pag. 29

Cristian-Ioan GROŞAN

ŞCOALA ŞI COMUNITATEA În cadrul unei societăţi care îşi propune o dezvoltare constantă, şcoala este chemată să joace un rol important în dezvoltarea resurselor umane ale comunităţilor. Pentru a indeplini acest rol semnificativ, şcoala trebuie să ofere servicii educaţionale de calitate. Una dintre condiţiile pentru a se realiza o educaţie de calitate este aceea care solicită şcolii ca, printr-un management eficient al calităţii, să işi asume principiile parteneriatului educaţional destinat să implice toţi factorii sociali interesaţi în dezvoltarea educaţiei şi în valorificarea potenţialului uman. Implicarea comunitară este considerată ca fiind una dintre sursele calităţii învăţământului de către toţi managerii şcolari. Directorii şcolilor din Dej şi zona adiacentă sunt convinşi că pentru a putea oferi servicii educaţionale de calitate, eficiente, bazate pe profesionalism, atât conducerile şcolilor cât şi serviciile comunitare, autorităţi locale şi centrale, organizaţii nonguvernamentale, familiile elevilor trebuie să depăşească tradiţii şi mentalităţi anacronice împământenite în zeci de ani. Şcolile trebuie să-şi deschidă porţile celor din afară, modernizarea sistemului educaţional presupune, printre multe altele, utilizarea raţională a tuturor resurselor oferite. Devine necesar ca cea mai mare parte a resurselor de dezvoltare a educaţiei, respectiv resurse umane, materiale, informaţionale şi financiare, să fie asigurate în viitor atât de către instituţiile centrale (minister, guvern) şi de către comunităţile locale, dar şi de către instituţiile educaţionale. Pârghia principală, care poate conduce la atingerea acestui obiectiv, este dată de măsura în care funcţionarea şcolilor va tranzita de la reproductiv la productiv, de la strict academic la prestarea pe piaţă a unor servicii educaţionale, de la consumarea de fonduri la producerea de resurse. Şcoala este privită la nivelul comunităţilor ca fiind o componentă importantă şi activă a iniţiativelor de dezvoltare comunitară prin colaborare. Parteneriatele şcoală – comunitate sunt văzute ca o componentă esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Faptul că scopurile educaţiei nu pot fi atinse fără sprijinul şi participarea comunităţii, în contextul noilor exigenţe, nu mai este pus de către majoritatea membrilor comunităţii locale sub semnul întrebării. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice. Succesul sistemului educaţional, depinde de implicarea şcolii în cadrul parteneriatelor de dezvoltare comunitară şi pentru aceasta parteneriatul şcoală – comunitate trebuie considerat ca fiind un indicator foarte important al unui management al calităţii educaţionale performant. Numai şcolile cu un management performant al calităţii vor putea duce la bun sfârşit şi mult mai eficient această responsabilitate de a se considera, pe ele însele şi elevii lor, ca parte a sistemului social ce include familiile şi comunităţile. Parteneriatul educaţional, având in centru colaborarea dintre şcoala şi comunitate, trebuie să devină o direcţie strategică prioritară pentru toate unităţile şcolare, care să reunească efortul tuturor categoriilor ce pot să contribuie, într-un fel sau altul, la transformarea fiecărui elev intr-un individ capabil să se dezvolte continuu şi să se integreze ca cetăţean responsabil in comunitatea din care face parte. Reunirea tuturor factorilor sociali, de la nivelul comunităţii, în realizarea unei educaţii de calitate constituie una din cerinţele manageriale specifice şcolii contemporane, prin urmare relaţiile şcoală – comunitate au devenit unul dintre indicatorii importanţi ai managementului performant (sau nu) al calităţii serviciilor educaţionale oferite de către instituţiile de învăţământ.

ASTRA DEJEANĂ

pag. 30

ASTRA DEJEANĂ Mereu cu tine-n paradis.” Urmând la pag. 34, „În vraja de stele târzie/ Pe braţe te port te ador,/ şi mâna ce chipu-ţi ascunde,/ întârzie; mă lasă să mor.// Suflet de înger, povaţă,/ Oglindă a sufletului meu,/ Spre fruntea mea, mâna înalţă / şi gura lasă-mi pradă... mereu!” ( din poezia ”Şi luna veghează”). Repetabila iubire, şi în acelaşi timp inepuizabila trăire a acestei emoţii, care din timpuri imemoriale se strecoară în sufletul omului confirmă încă o dată, „că nu e om să nu fi scris o poezie”. Îmi trec acum prin minte şi versurile marelui nostru poet Mihai Eminescu, „mi te dă cu totul mie”, sugerându-mi universalitatea sentimentului şi numărulsentimentului şi numărul inepuizabil de poeţi care au cântat şi vor mai cânta de-a lungul timpului acest sentiment. Întorcândumă, mult în timp, voi aminti de „Cântarea

pag. 31

cântărilor” din Biblie atribuită lui Solomon, care spune: „Să mă sărute cu sărutările gurii lui ! Căci toate dezmierdările tale sunt mai bune decât vinul,...” iată deci, că iubirea curată este cea care luminează şi împlineşte fiinţa noastră trecătoare, în ea ne scriem cu litere de aur, dorul nemuririi. Nu vreau să închei, înainte de a aminti că în împletirea acestui fir roşu de care m-am ocupat aici, în cartea poetei cu nume de rezonanţă Zamfira, veţi găsi şi alte discursuri poetice izvorâte din iubirea faţă de bunici, părinţi, fraţi, copii, nepoţi, prieteni, elevii săi, locuri şi anotimpuri aşa cum aceste sentimente au încolţit şi înflorit în inima poetei, şi care, se pot îngemăna, dintr-un motiv sau altul, cu cele din inima cititorilor.

ASTRA DEJEANĂ

pag. 32

Liviu DÂRJAN

ÎNCUNUNAREA GEMENILOR MARTIRI

De Ziua Sfintei Cruci, pe 14 septembrie 1876, la Cernatu-Săcele, nu departe de Cetatea Brașovului , într-o căsuță curată, cu ferestre la stradă și cu pridvor românesc în fața curții, aici, în centrul comunei Cernatu, au venit pe lume gemenii Alexandru și Ion I . LAPEDATU. Mare bucurie și cinste va fi fost pe-atunci în mijlocul vestitei familii Circa (Țârcă), cu vechi și puternice rădăcini românești acolo, la Curbura Carpaților, în vatra celor ȘAPTE SATE ale oierilor săceleni, oameni harnici, bogați și de ispravă. Bunicii dinspre mamă, Ioan și Maria Circa, tare s-au mirat și inveselit că fetița lor, Amalia, măritată la doar 15 ani, a adus pe lume, doamne, doi “ingerași isteți și cuminți“ ale căror aripi vor urca sus, tot mai sus, în “Cartea de Aur” a științei și culturii noastre care adăpostește pleiada de cărturari români aleși să fie totuna cu “sarea pământului“ de la Dunăre și Carpați, danie pentru toți aceia ce români chematu-s-au oricând. Dar, vai, duhuri rele și neașteptate îl răpesc pe fericitul tată, cunoscutul si apreciatul profesor Ioan LAPEDATU de la Gimnaziul Ortodox Român “Andrei Șaguna“ din Brașov. Lovită de soartă și impovărată de griji, “Cornelia-mama Gracchilor“, tânăra

nevastă rămasă atât de timpuriu văduvă, Amalia, se recăsătorește la Iași, iar cei doi copilași orfani se bucură acum de căldura și ocrotirea bunicii de la Cernatu, Maria Circa. Parc-o vedem ducându-și de mânuță nepoțeii, în prima clasă, la Școala primară din Cernatu. Măicuța lovită de soartă, găsește ajutor la rudele apropiate și-i “plimbă“ pe gemeni și pe la alte școli, fie pe la Iași, fie pe la Brașov. Urmează licee de renume în centrele culturale respective. Sărăcuți, din punct de vedere material, gemenii LAPEDATU de la Cernatu-Săcelelor sunt însă silitori la carte, ascultători, iar mama impăcată cu soarta, îi vede incununați cu laurii reușitei în taina înaltelor lor studii universitare ce vor fi îmbrățișate de cei doi a căror fizionomie identică e constant confundată. Destinul lor este asemănător cu cel al Mureșului și Oltului, ape vii ce se despart, ca apoi să se adune în viață, într-o mare, frumoasă și valoroasă operă, construcție durabilă alăturată edificiului științei și culturii în Patrimoniului nostru Național, plămădit din generație în generație, cu grijă și eforturi conjugate. Alexandru și Ion LAPEDATU, prin seriozitate, sârguință și sacrificii inimaginabile, ajung oameni de prim-plan în

ASTRA DEJEANĂ cultura, știința și politica românească interbelică. Alexandru I. LAPEDATU a rămas unul dintre marii noștri istorici, ocrotitor și iubitor al artei românești din toate timpurile. Ilustru profesor universitar și mare prieten al monumentelor de artă și bisericești din vechime, om politic liberal și Președinte al Academiei Române (1935-1938). Nu-i puțin … Și, pentru că PROFESORUL Alexandru I. LAPEDATU era, prin excelență, un om moral, de cuvânt și de o rară noblețe și probitate profesională și sufletească, Regele Ferdinand I. și Ion I. C. Brătianu l-au ales și delegat să conducă și să supravegheze călătoria ''instrăinatului nostru tezaur'' în calvarul itinerarului la Moscova , în Rusia anilor tulburi 1916-1917. De-atunci … mult s-a mai discutat despre tezaurul BNR și despre valoroasele opere de artă ce trebuiau salvate din focul și jaful Primului Război Mondial. Dar … comisii… comisii si iarăși comisii … Ion I. LAPEDATU, până la Marea Unire din 1918, a fost recunoscut drept cel mai valoros economist al românilor ardeleni din monarhia austro-ungară. După Reintregirea Neamului el pune bazele invățământului superior economic iîn limba română în Cetatea universitară a Clujului, impreună cu fratele lui geamăn Alexandru, un neobosit istoric și documentarist de excepție. Cei doi bărbați destoinici, alături de alte spirite luminate ale neamului, pun serios umărul la edificarea învățământului superior românesc din Capitala Ardealului. La București, Ion I LAPEDATU, membru de onoare al Academiei Române, indeplinște, cu cinste si profesionalism, portofoliile de Ministru al Finanțelor si pe acela de Guvernator al Băncii Naționale a României. O clipă însă, frații LAPEDATU nu și-au uitat locul obârșiei lor, Săcelele Brașovului . În volumul de “Amintiri'' (Cluj-Napoca, 1998, ediție ingrijită de Ioan Opriș), Alexandru LAPEDATU notează: “… Săcelele aveau un bun renume … cu case bune, curate, îngrijite și unele chiar confortabile, cu mijloace de alimentație ieftine si pe vremea aceea abundente, cu o populație sobră și vrednică ținând la vechile ei tradiții , Săcelele erau pentru oricine cea mai bună reconfortare, nu numai fizică ci și morală“ (op. cit., pag. 55). Vremuri, vremuri, trecute vremuri … Sfârșitul celor doi frați gemeni , credincioși demnității si viitorului nației lor, a fost unul nefericit , cutremurător de nedrept si de tragic . Intunericul imbecil al bolșevismului și terorii

pag. 33

comuniste,regim politic instalat cu forța in România postbelică, și-a arătat fără milă si rușine “coții”. In luna iulie 1950 , PROFESORUL universitar Alexandru I LAPEDATU, fost ''ministru burghez” și “dușman al poporului“ este arestat și încarcerat la Sighet . O lună mai târziu i se grăbește moartea. Este “asfixiat“ în propia-i celulă … Se sufocă și inima îi cedează … O moarte cumplită, barbară și nemeritată ‚,recompensă'' diabolică, parșivă, dureroasă, rușinoasă și mârșavă, de-a dreptul inumană. Trebuia să i se piardă orice urmă…Cine mai raspunde azi de crima abominabilă de-atunci?!? Lacrimile s-au ingemănat și ele la începutul anului urmator, 1951, când se stinge la București, bolnav și zdrobit de durere, fratele geamăn, Ion I. LAPEDATU, unul din cei mai renumiți finanțiști ai țării. Este o lege nescrisă după care gemenii nu se despart niciodată. Împreună au plecat în eternitate, dar rana dispariției lor grăbite și nedrepte nu se va cicatriza niciodată. Prin anii 1994-95 ne-am aliniat și noi, săcelenii, strădaniei unui vrednic și de laudă, patriot român, domnul profesor Ioan OPRIȘ, omul care a avut curajul și tenacitatea de a reabilita personalitatea de excepție a fraților gemeni Alexandru și Ion I LAPEDATU de la Cernatu – Săcele, acolo unde cei doi Martiri ai Neamului românesc au văzut lumina zilei la 14 septembrie 1876, de Ziua Inălțării Sfintei Cruci. La 12 septembrie 2016, la Academia Română, din inițiativa aceluiași domn OPRIȘ și a familiei LAPEDATU, spirite înalte ale științei si culturii românești au evocat viața și opera celor doi gemeni Alexandru si Ion LAPEDATU. Tocmai în ziua împlinirii celor 140 de ani de la nașterea vestiților gemeni din Țara Bârsei, la inițiativa Fundațiilor “ACADEMIA CIVICĂ''și ''LAPEDATU” am asistat pur și simplu “vrăjit” la o emoționantă evocare, grație eforturilor și recunoștintei venite din partea unor oameni de suflet și de onoare - doamna Ana Blandiana împreună cu soțul domniei sale, domnul Romulus Rusan, doamna Ioana Wild, nepoata lui Ion I. LAPEDATU, împreună cu soțul domniei sale, inginerul Andreas Wild un plăcut interlocutor și talentat orator. Pe 30 septembrie 2016 brașovenii, împreună cu săcelenii noștri, vor cinsti și ei memoria și marea lecție de istorie și de inaltă ținută civică a fraților Ion și Alexandru I. LAPEDATU, Martiri si Făurari de ȚARĂ NOUĂ, asemenea jertfei Meșterului Manole.

pag. 34

ASTRA DEJEANĂ

150 de ani de la naşterea poetului George Coşbuc

Pe file de cântare Lui George Coşbuc Cu har şi frumuseţe În forme de cuvânt Tu George ne-ai cântat Viaţa pe pământ. Iubire şi durere, Nuntire şi-ngropare Tu le-ai brodat pe toate Pe file de cântare. Natură, sentimente, Iubire, ură, jale Lăsat-ai moştenire Amprenta lumii tale.

Cunoşti şi tehnica şi visul, Cunoşti al lumii presupus; De ne-ai descrie paradisul, Pe noi, ne-ai bucura nespus.

Iubite George, lumea noastră E azi mai altfel decât şti, În geam cu orhidee-n glastră, Încă te-avem în poezii.

Tot iscusit să ne descrii Tu lumea veşniciei noastre, Când noi acolo vom veni Trudiţi pe drumurile-albastre.

În limpezimi de versuri clare, Aşa cum povesteai cândva, De bucurie şi de jale, De tot ce viaţa releva.

S-avem un ghid făcut de tine, O hartă limpede şi clară Şi pregătindu-ne mai bine, Să fie trecerea uşoară.

Şi judecând lucid cu gândul, Acum când mă dezbrac de vis, Atât cât va trăi cuvântul, Te vom cinsti prin tot ce-ai scris !

Vorbeşte-ne de emisfere Ce noi le-nchipuim peltic, Căci drumul vieţii efemere Îl dăm adesea pe nimic.

Nostalgii poetice Lui George Coşbuc

Eu voi descrie cum am zis, Tumultul vieţii ce ne-aprinde Cum mă pricep, cum am promis, Cum mersul lumii ne cuprinde:

De-ar fi în spaţiul infinit Să poţi trimite o scrisoare, Ţi-aş scrie George negreşit De tot ce-i nou acum, sub soare.

Vei şti, că lumea s-a schimbat De când te-ai dus în veşnicie, De vechi cutume am uitat Azi altfel clipa vrem să fie.

Ţi-aş scrie, de cumva nu şti, În lumea dorului departe, Despre-ale lumii bucurii Şi de nevrednice păcate.

Iubind în inimă am vrea, S-avem sămânţa nemuririi, Să stăpânim de s-ar putea Întreaga măreţie-a firii.

Şi negreşit aş aştepta Şi eu răspunsuri de la tine, Să ne vorbeşti de lumea ta Să ştim de-acolo-ţi este bine.

Mereu grăbiţi, mereu stresaţi Gonim spre darurile culmii; Suntem atât de frământaţi, Parc-ar veni sfârşitul lumii.

Să ne redai curat în vers, În graiul limpede şi dulce, Imaginile de neşters Din visul depănat sub cruce.

Frumoasele zilei de azi Se sprijină pe noi repere, Standardizate după caz Îşi poartă nurii la vedere.

Or fi aşa ca-n „miezul verii”... Întinse căile de sus ? Sau, ca „Furtuna primăverii” ?... Oo, câte n-ai avea de spus !

Plutim ca vulturii prin aer, Zburdăm prin valurile spumii Dar desluşim parcă un vaier Şi-un ne-nţeles în mersul lumii !

Sunt firul de nisip Sub stăruinţa slovei Culeg mărgăritare, Pe raze ce scânteie-n Adânc, triumfătoare. Mizez pe înţelesuri Ce dau vieţii sens, Sunt firul de nisip Ivit în univers. Viaţa ne-a-nzestrat Cu daruri minunate Dar şi cu înclinaţii Ce-trag către păcate. Orbecăind prin ceţuri Ne-nving patimi amare Putem rata oricând Mirabila chemare. Faţetele vieţii Au umbre şi lumini Tu singur vei alege Viaţa cui s-o-nchini. Raveca Vlaşin