Câteva aspecte privind portul popular din Maramureş

Câteva aspecte privind portul popular din Maramureş Livia Ardelean

Încă din Evul Mediu pretutindeni vestimentaţia contura clasa socială: ţaranii purtau haine confectionate din pânză groasă, lână şi piele, în timp ce hainele nobililor erau realizate din materiale scumpe, vaporoase: mătase, stofă subţire, ghete din piele întoarsă sau cizme înalte, colorate. Ţăranii îşi confecţionau singuri hainele, producând în gospodărie materia primă (lână, in, cânepa) şi ţesăturile respective. Femeile torceau, ţeseau şi împleteau toată iarna lucruri în casă. Pentru ceea ce nu se confecționa de către femei în casă existau în sate mesteşugari care produceau piese mai complicate: cojoace, căciuli, opinci, pieptare, șerpare (brâuri din piele). Spre munte erau sate specializate în producerea de postavuri (ţesături) groase de lână, îmbunătăţite prin baterea în piue. În secolul al XIV-lea au apărut roata de tors şi cea de depănat, iniţial în Transilvania, bazate pe principiul bielei-manivelei şi a curelei de transmisie. La argăsitul pieilor se folosea cenuşa, conservarea lor iniţiala făcându-se cu sare. Îmbrăcămintea de toate zilele era sărăcăcioasă, destul de sumară. Cea de sărbătoare (de regulă hainele cu care sa pornit în viaţa la căsătorie) era mai curată, mai frumos lucrată, completă (de la opincă până la căciulă) şi stâns legată de tradiţie prin înfăţişare. Spălarea se realiza foarte rar cu săpun (scump şi rar, deci greu de obţinut), folosindu-se leșia (apa rezultată prin fierberea cenuşii de lemne). Portul maramureșean a beneficiat de câteva studii legate mai ales se rolul social al acestuia, fără ca acestea să abordeze și problema evoluției istorice a acestuia. Portul maramureșean se remarcă prin eleganță sobră, reținută, este unitar și are „un caracter cu totul original, cu elemente specifice pe care nu le găsim în alte zone”1. Inițial aspectul hainelor femeiești era asemănător cu a celor ardelene, în timp ce hainele bărbătești erau asemănătoare celor ungurești. Din puținele informații și imagini existente în istoriografie se poate observa o continuă modificare a portului, deși se poate vorbi clar șide

1

Tancred Bănățeanu, Portul popular din regiunea Maramureș. Oaș. Maramureș. Lăpuș, Ed. de Casa Creației Populare, Baia Mare, 1965

elemente de continuitate atât în portul din Ardeal, cât și în cel al românilor maramureșeni ce aparțineau de Ungaria. Istoricul sas din Mediaș, Laurentius Toppeltinus, ne oferă una din puținele imagini ale hainelor purtate în Ardeal în secolul XVII2.

Țărani din Transilvania în sec. XVII, cfm. Laurentius Toppeltinus, imaginea 9

2

Laurentius Toppeltinus, Origines et occasus Transylvanorum, seu erutae nationes Transsylvaniae, earumque ultimi temporis revolutiones historica narratione breviter comprehensae, Hor. Boissat & Georg. Remeus, Lyon 1667

Țăran roman din Transilvania, sec. XVIII3

3

Trachten Kabinett von Siebenbürgen, pe https://www.google.ro/search?q=trachtenkabinett+von+siebenbürgen&biw=1280&bih=670&tbm=isch&imgil=B83yR4lAVd8oM%253A%253BDpJpVShIr-LhbM%253Bh

Țărancă româncă în haine de vară4

Țărancă româncă în haine de vară pe https://www.google.ro/search?q=trachtenkabinett+von+siebenbürgen&biw=1280&bih=670&tbm=isch&imgil=B83yR4lAVd8oM%253A%253BDpJpVShIr-LhbM%253Bh 4

Slujitor român din Transilvania, sec. XVIII5, Pentru că nobilii mici și populația liberă sau iobăgească (inclusiv locuitorii din Maramureș) nu aveau voie prin legile medievale să poarte mătase, baticuri, cizme de piele, arme de foc, ei s-au orientat spre portul popular accesibil ca preț, accentuându-l prin culori. Deciziile Dietei Transilvaniei din 1683 au interzis ca oamenii de stare iobăgească să poarte haine speciale, ci le era permisă doar purtarea unor haine de rând potrivit stării lor. Anterior, la 1665, le-a fost

5

Trachten Kabinett von Siebenbürgen, pe https://www.google.ro/search?q=trachtenkabinett+von+siebenbürgen&biw=1280&bih=670&tbm=isch&imgil=B83yR4lAVd8oM%253A%253BDpJpVShIr-LhbM%253Bh, Trachten-Kabinett von Siebenbürgen album.Desenat în 1729, pe baza unor schițe din 1692.

interzis slujilor și țăranilor să poarte cizme, căciulă cu blană de jder, pantaloni de postav vopsit, sub pedeapsa a 12 florini (pedeapsa mică, iar Dieta din 1666 îi excepta pe sași de la plata acestei amenzi), la fel ca pe mica nobilime maramureșeană. Aceasta, în special nobilii cu sarcini militare, poștăritul, plata și strângerea impozitelor, purta cizme și pantaloni de postav, lucru ce reiese din Jurnalul lui Mihail Teleki, comitele Maramureșului, aflat în Chioar, și sumane albe. Concluzionând, după legea ungară – până la 1848 românii au fost opriţi să poarte haine şi pantaloni de postav, cizme, pălărie mai scumpă de un florin şi cămaşă de pânză fină. Ei erau numiţi ,,plebea vagabondă, deşi formau 2/3 din populaţie, în timp ce ungurii, saşii, secuii, grecii, armenii formează numai cealaltă treime”. Nobilii mai importanți au preluat moda ungurească mai repede. Astfel în 1639 nobilul Ioan Rednic de Giulești a lăsat la moartea sa nasturi de argint pentru 2 mintene6 și 2 dolmene7.

Dolmean maghiar

6

Minteanul era o haină bărbătească scurtă, cu sau fără mâneci, din pănură, de obicei împodobită cu țireturi de lână, găitane, folosită în portul popular. ♦ Pieptar sau tunică de stofă colorată, purtată în trecut de arnăuți sau de alte categorii de ostași. 7 Dolmeanul era o haină bărbătească groasă, de postav sau piele, căptușită cu blană

Nobil în mintean

Nobil mic în mintean

Guba a fost introdusă încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea în straturile mărunte ale societății ca o altă categorie de haine de exterior. Gubele 8erau vândute și în afara comitatului, ca de exemplu la târgul din Debreczen, iar confecționarea lor costa în funcție de model și mărime: de la 7 fl. și 40 cr. guba lungă,7 fl. și 30 cr. una mare buclată, mițoasă, pentru slujba de sâmbătă, 6 fl. și 48 cr. una mai scurtă și 3 fl. o gubă scurtă mițoasă. Gubele vândute în Bereg și Ung costau 6 fl., însă cele mai ieftine erau gubele scurte netede (2 fl.)9. În ce privește cojoacele purtate pe dedesupt de unele sate, mai ales cele rutene, acestea puteau fi din piele simple, căptușite sau puteau fi acoperite cu un material textil, colorat. În Maramureș și astăzi cojoacele sunt confecționate la fel, din piele, câteodată sunt căptușite, iar la partea exterioară sunt poaspoalate și împodobite cu oglinzi și mici ținte metalice aplicate. Astfel de ținte sunt descrise și pentru laiberele (vestele) austriece de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului XIX10. Pentru Maramureș principalele elemente de identificare a portului feminin erau zadiile, prin dispunerea și cromatica dungilor orizontale) și sumanul, guba, prin lungime pentru bărbați. Nuanțarea se făcea și prin croi, materiale auxiliare, lățimea tivului, sisteme de închidere, poziționarea buzunarelor, etc. Elementul cromatic preponderent juca un rol decisiv în identificarea zonei de proveniență, îndeosebi în cazul zadiilor: galben deschis sau verde pentru Valea Marei, portocaliu pentru Valea Vișeului, roșu pentru Valea Izei, fiecare în alternanță cu dungi negre11. Înainte de introducerea culorilor artificiale, pe vremea când femeile foloseau fierturile de plante pentru colorarea lânii fondul lor era maro, la care se adăugau vârstele în culorile specifice. Coloritul era mai șters, după introducerea culorilor artificiale, acesta a devenit mult mai viu, iar după înlocuirea lânii cu PNA culorile par și mai electrizante.

8

Guba reprezenta un model relativ nou de haină, intrată în Ungaria în secolul al XVII-lea, și era purtată de categoriile sociale mai puțin bogate. Era confecționată dintr-o stofă de lână mițoasă dură, răspândită doar într-o zonă mică în jurul orașelor Ung, Muncaci și până la Debrecen. Materialul din care se croia se numea tot gubă, din acesta se tăiau părți în colțuri, care se coseau împreună, lăsându-se doar o deschizătură rotundă pentru cap. Mânecile erau foarte largi și lungi, ținând loc și de mănuși. Guba se purta de regulă aruncată peste un umăr, doar în perioadele foarte reci de îmbrăca. Aceasta avea culoarea neagră și gri. Gubele negre erau purtate de nobilii mici și țăranii mai înstăriți, iar cele gri erau purtate de țăranii săraci. În secolul al XIX-lea guba s-a răspândit până la Dunăre, cfm. Iván Balassa-Gyula Ortutay, Ungarische Volkskunde, 1979, pe http://mek.oszk.hu/02700/02791/html/99.html., accesat la 3 aprilie 2016 și Zamfira Mihail, Terminologia portului popular românesc, Editura Academiei Române 9 Livia Ardelean, Prețuri bunuri în Maramureșul istoric, in press 10 Karl M. Klier, Die Bekleidung unbekannter Toter in Wien in der ersten Hälfte des 19. Jahrhunderts, în Österreichische Zeitschrift für Volkskunde Herausgegeben vom Verein für Volkskunde, Neue Serie Band 4, pag. 12-14 11 Majoritatea studiilor despre portul românesc se referă la portul românesc de după al doilea război mondial

Costumul femeiesc era compus după al doilea război mondial dintr-o basma înflorată (neagră la femeile mai în vârstă), cămașă cu decolteu dreptunghiular, cu mâneci trei sferturi, poale peste care se îmbracă două zadii, un pieptar din pănură sură sau un „lecric” (jachetă), guba din lână albă cu mițe lungi, iar ca accesoriu „zgarda scumpă” (mărgele de corali) sau zgărdanele (țesături de mărgele mici în jurul gâtului)12. Portul bărbătesc avea tot atunci ca element de bază cămașa albă, scurtă, cu mâneci largi, vara gatii (izmene) lungi până la mijlocul gambei, iarna cioareci din lână albă, chimir lat la brâu; lecric și gubă. Din gama accesoriilor era de notat clopul și straița țesută în culori vii. Cioarecii erau largi și diferiți de ciucurii domnești, ceea ce îi individualiza13. Cercetând metopele monumentului de la Adamclisi, precum și Columna lui Traian (de la Roma), se poate dovedi perenitatea unor piese vestimentare pe care și azi maramureșenii le utilizează cu mândrie și noblețe: guba și gluga14. Analizînd hainele din portul popular se poate observa că culoarea din piesele costumului popular este foarte importantă. Cojoacele de blană de miel au în cea mai mare parte culoarea roșie și ciucalăii sunt albaștri, roșii, galbeni, culorile românești specifice. Aceste culori au fost remarcate în secolul al XIX-lea. La fel foarte colorate sunt zadiile, care de regulă au o combinație de 2 culori (în trecut maro cu vârste colorate, apoi roșu-negru, albastru-negru, galben-negru), culori tipice micilor nobili. Forma acestora este diferită de cea din zonele învecinate (Lăpuș, Bistrița, Ardeal) și nu împrumută forma și culorile cernite ale hainelor locuitorilor din orașe sau târguri, unde predomina culoarea neagră și albastră în cazul maghiarilor din orașele maramureșene și o formă diferită a fustelor, mai mult sumne, mult mai devreme. Culorile închise au fost apanajul bătrânilor, fiind asociate tristeții. În Maramureș sumnele au pătruns mai târziu, în schimb în portul popular din Ardeal acestea sunt omniprezente. Culoarea completează ținuta maramureșeanului atât la baticuri, cojoace, zgărdane, foarte colorate la tinere, zgărdane și ciucurile de la clopuțurile bărbaților, culoarea puternică apărând odată cu produsele industriale. Culoarea este cea care individualizează haina maramureșenilor și simțul artistic. Prezența masivă a roșului pe zadii și cojoacele femeiești arată preferința pentru 12

Tancred Bănățeanu, Portul popular din regiunea Maramureș. Oaș. Maramureș. Lăpuș, Ed. de Casa Creației Populare, Baia Mare, 1965 13 Ibidem 14 Ibidem

haine stabilită la nivelul comunităților, dar folosind culoarea ce reprezenta un element de identificare preluat din Europa. Roșul era folosit atât la sigilii (mai ales de către rege, oficialii laici ai Regatului Ungariei, nobili) și la haine, deoarece era semnul dinamismului, vitalității, energiei, a iubirii, puterii, temperamentului, pasiunii, în general fiind culoarea nobilimii. Poate nu este întâmplătoare predominanța acestei culori pe valea Marei și Cosăului, unde un număr mare de locuitori erau nobili. Albastrul reprezenta culoarea cerului, a mării, armonia, intuiția, culoarea vieții de zi cu zi. Era socotit ca o culoare ce reprezenta sângele nobilimii și culoarea preferată de nobilii mari. Negrul a reprezentat culoarea eleganței, a demnității, dar și a negației, morții, jelaniei, melancoliei. Întrucât Luther a predicat Reforma religioasă îmbrăcat în negru, culoarea a fost adoptată ca port popular al conducătorilor cetățenilor din orașe (primari, juzi etc.) Albul a fost considerat în Europa ca reprezentând curățenia, ordinea, claritatea, autenticitatea. A intrat masiv în modă după Revoluția franceză. Analizînd hainele din portul popular se poate observa că culoarea din piesele costumului popular este foarte importantă. Cojoacele de blană de miel au în cea mai mare parte culoarea roșie și ciucalăii sunt albaștri, roșii, galbeni, culorile românești specifice. Aceste culori au fost remarcate în secolul al XIX-lea. La fel foarte colorate sunt zadiile, care de regulă au o combinație de 2 culori (în trecut maro cu vârste colorate, apoi roșu-negru, albastru-negru, galben-negru), culori tipice micilor nobili. Forma acestora este diferită de cea din zonele învecinate (Lăpuș, Bistrița, Ardeal) și nu împrumută forma și culorile cernite ale hainelor locuitorilor din orașe sau târguri, unde predomina culoarea neagră și albastră în cazul maghiarilor din orașele maramureșene și o formă diferită a fustelor, mai mult sumne, mult mai devreme. Culorile închise au fost apanajul bătrânilor, fiind asociate tristeții. În Maramureș sumnele au pătruns mai târziu, în schimb în portul popular din Ardeal acestea sunt omniprezente. . Analizînd hainele din portul popular se poate observa că culoarea din piesele costumului popular este foarte importantă. Cojoacele de blană de miel au în cea mai mare parte culoarea roșie și ciucalăii sunt albaștri, roșii, galbeni, culorile românești specifice. Aceste culori au fost remarcate în secolul al XIX-lea. La fel foarte colorate sunt zadiile, care de regulă au o combinație de 2 culori (în trecut maro cu vârste colorate, apoi roșu-negru, albastru-negru,

galben-negru), culori tipice micilor nobili. Forma acestora este diferită de cea din zonele învecinate (Lăpuș, Bistrița, Ardeal) și nu împrumută forma și culorile cernite ale hainelor locuitorilor din orașe sau târguri, unde predomina culoarea neagră și albastră în cazul maghiarilor din orașele maramureșene și o formă diferită a fustelor, mai mult sumne, mult mai devreme. Culorile închise au fost apanajul bătrânilor, fiind asociate tristeții. În Maramureș sumnele au pătruns mai târziu, în schimb în portul popular din Ardeal acestea sunt omniprezente. Gubele albe, lecricele, cioarecii, obielele completează portul. Unul din cele mai importante elemente ale costumului popular este guba, regăsită și pe Columna lui Traian, ca îmbrăcăminte specifică a dacilor. Ea a suferit transformări majore în formă și modul de fabricare. La început pănura era mai dură, guba era mițoasă, la fel ca a păstorilor ardelen, modelele și gama coloristică erau conservate de către fiecare comunitate, alcătuind o specificitate locală, prin care se transmiteau mesaje cu ajutorul unor simboluri: „Ochii avizați ai localnicilor recepționau motive, culori, compoziții ornamentale specifice unui anumit sat și nu de puține ori nu numai că erau în stare să citească mesajul, dar recunoșteau și anumite redundanțe în modul în care acesta fusese formulat”15 Din nefericire pentru noi, călătorii români și învățații sași, care ne oferă primele informații demne de încredere despre românii din Evul Mediu, se referă mai ales la românii din Transilvania, nu la cei din Maramureș, dar o serie de informații ne conduc la ideea că erau foarte asemănători, doar că locuitorii din Maramureș au luat de-a lungul secolelor și elemente din portul maghiar, datorită apartenenței la același spațiu și la o piață comună. Aproape toți cei care au descris portul bărbătesc din Maramureș au apreciat că acesta semăna izbitor cu cel maghiar deja în secolul XVII. Despre românii ardeleni au scris mai mulți călători străini și sașii ardeleni, nu întotdeauna frumos și corect. Un exemplu, Georg Reicherstorffer, sas din zona Sibiului, devenit consilier al regelui Ungariei Ferdinand I de Habsburg, în 1526, bun cunoscător al românilor, acționând ca ambasador în Transilvania și Moldova, scria în felul următor: românii locuiesc printre celelalte etnii „în nişte sate şi posesiuni retrase; neam de oameni foarte aspru, hrănindu-se doar din cirezi

15

Corneliu Mirescu, Țara Lăpușului, Editura Etnologică, București, 2006

şi turme […]. După obiceiul lor, ei se îmbracă cu nişte haine lăţoase sau miţoase, ţesute din lână de capră şi făcute de mâna lor”16. Anton Verancsics spunea, la rândul său: românii „[…] sunt oameni de rând, iobagi ai ungurilor şi fără aşezări ale lor, răspândiţi pretutindeni, prin toată ţara, locuind arareori în locuri deschise, de cele mai multe ori retraşi prin păduri, şi ei, împreună cu turmele lor, duc o viaţă nenorocită17” De la curtea princiară din Alba Iulia, italianul Giovan Andrea Gromo îi descria astfel pe românii ardeleni: „A treia naţiune [a Transilvaniei – n.n.] este a românilor, care e răspândită în toate părţile acestui stat. Obişnuit, toţi românii se îndeletnicesc cu munca câmpului, atât pentru sine, cât şi lucrând ca muncitori pământurile ungurilor şi ale saşilor. […]. Viaţa lor e închinată de obicei muncilor câmpeneşti […]. Hainele lor grosolane după moda ungurească, dar puţini au îmbrăcăminte de postav ; ei poartă mai mult straie ţesute de ei înşişi din lână grosolană şi din piele de capră. Sunt neîngrijiţi atât ei, cât şi casele lor”18. În al doilea rând, românii sunt crunţi, hoţi şi neascultători la legi [s.n.]19. Primele descrieri concrete și directe ale locuitorilor din Maramureș cunoscute provin din secolul al XVIII-lea. Astfel în 1783 Anton Löwe făcea o scurtă caracterizare a comitatului Maramureș și a locuitorilor lui, inclusiv a portului și a obiceiurilor acestora. Poporul din Maramureș era descris ca fiind în principal binefăcut, supus și slugarnic, dar în obiceiuri încă foarte sălbatic20. Femeile rutene erau în principal bine crescute, dar cele mai multe nu erau frumoase la față, și erau foarte neglijente și murdare. Printre românce dimpotrivă erau multe fețe frumoase, și ele erau în hainele lor mai frumoase și mai drăguțe. Hainele, pe care locuitorii și soțiile lor le confecționau cel mai adesea singuri, erau, atât la ruteni, cât și la românii din diferite văi în culori diferite, totuși peste tot cămășile bărbătești erau la fel, cu mâneci largi,

16

Octavian Tătar, Românii ardeleni nu au nicio nobilime a lor, un construct identitar din exterior al românilor ardeleni de la mijlocul secolului al XVI-lea, pe http://www.cclbsebes.ro/docs/Sebus_4_2012/14_O_Tatar.pdf 17

Ibidem Ibidem 19 Ibidem 20 Anton Löwe, Topografische Beschreibung des Marmaroscher Gespanschaft, în Ungrisches Magazin zur Ungarische Geschichte, Geographie, Naturwischenschaft und der dahin eingeschlangenden Litteratur, vol. III, partea III, 1783, Preyssburg, pag. 32018

peste care se punea o curea, pe deasupra se purtau mantale foarte scurte, până la șolduri, parțial din stofă gri sau din postav negru, paspoalat cu postav albastru sau alb, parte cu postav de culoarea scorțișoarei, (zimmet), cu pantaloni asemănători și în mod obișnuit încălțați cu opinci. Pe deasupra se îmbracau cu mantale de lână, purtau pălării mari rotunde. Aceste pălării mari rotunde au început să fie înlocuite cu pălării cu boruri mai înguste, după emiterea decretului Cancelariei imperial, nr. 12848 din 1815, când s-a dispus ca borul pălăriei să nu fie mai larg de 20 cm. (achtzölligen Krämpen), pentru ca în spatele borului să nu se poată adăposti persoane căutate de oficiali21. Chiar dacă iarna era grea în Maramureș, ei se mulțumeau cu aceste haine și rezistau la frigul cel mai puternic. În rest câțiva dintre locuitori purtau în permanent o toporișcă la ei, în partea stângă la brâu, pe care o foloseau cu îndemânare la tăiatul lemnelor din pădure. Portul femeii rusnace era foarte diferit de cel al româncelor, atât în ceea ce privea hainele, cât și la împodobitul părului22. În 1813 au fost descriși țăranii și țărăncile ucrainene din Maramureș23. Ucrainenii purtau o haină foarte scurtă și pantaloni pe picior din aceeași culoare, albastru sau maroniu ca scorțișoara. Vara purtau în mod obișnuit o cămașă care atârna peste pantalonii strânși pe picior. Cămașa avea în mod obișnuit cusături roșii la umeri, în jurul gâtului și la mîneci. Era încălțat cu opinci de piele de vită și e înfășurat cu obiele de lână. Pe cap purta fie o căciulă înaltă din piele de oaie, fie o pălărie rotundă mare. Fie vara, fie iarna, ucraineanul avea la el guba din piele de oaie. Cel ce se ocupa cu tăiatul lemnelor avea la curea sau la subsioară un topor cu care mergea și la lucru și la biserică. Prin comparație cu bărbații femeile erau descrise ca fiind mai neglijente în hainele lor. Pe cap aveau învîrtită o pânză de cânepă ce cobora în jurul bărbiei, care avea toate capetele coborâte în față. Cămașa era, la fel ca cea bărbătească, cusută cu roșu. Mânecile se compuneau din vîrfuri ajurate mari, cu găurele, cusute cu flori mari roșii. În zilele de sărbătoare purtau deasupra un cojoc, Pefesch, roșu ca focul. Se încingeau cu un brâu roșu ca focul și cu o zadie prinsă în față, iar în picioare purtau cizme. Podoaba cea mai iubită era un colier de corali 21

Ladislau von Bielek, Ethnographisch-geographische Statistik des Königsreiches Ungarn, vol I, pag 395 Din nefericire autorul, deși promitea atașarea unor desene cu portul femeilor, nu a mai oferit și alte amînunte legate de acesta 23 Gallerie der Menschen ein Bilderbuch zur Erweiterung der Kenntnisse über Länder und Völker, vorzüglich für die Jugend zur Befridiegung über Wissbegierde, vol II, cu 40 Kupfertaffeln, Pest, 1813, pe https://books.google.ro/books?id=PXlkAAAAcAAJ&pg=RA1-PA54-IA4&lpg=RA1-PA54IA4&dq=Ungarischer+Bauer+und+B%C3%A4uerin&source=bl&ots=0fSD9X-d4B&sig=_svXY8eI4biWLTaWF77gTQkK6M&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwjH7qCh54LQAhWIORQKHcOLD9YQ6AEIUjAO#v =onepage&q=Ungarischer%20Bauer%20und%20B%C3%A4uerin&f=false, accesat în 28 octombrie 2016, pag. 66 22

purtat la gât sau mărgele de sticlă roșie. Cele mai multe haine erau confecționate de femei în casă, de aceea își purtau întotdeauna fusul băgat la brâu și din care torceau întotdeauna și în mers, cu mâna stângă învârtind fusul24. Lucrarea descria și portul țăranilor unguri. Aceștia purtau cel mai mult albastru în îmbrăcminte, haina lungă până la picior era prinsă cu un șnur și vestă cu mâneci. Haina, dolmanul, era prins ca și vesta cu șnururi și nasturi și era căptușită cu piele, în zilele de sărbătoare era atârnat pe umeri și nu îmbrăcat. La lucru purtau de obicei un pantalon lung până jos din stofă groasă de cânepă, peste care purtau o cămașă scurtă până la șolduri. La brâu atârnau punga de tutun, pipa și amnarul. Pe cap purtau o cușmă înaltă sau o pălărie de pâslă și în picioare purtau cizme. Iarna se înveleau într-o piele largă de oaie, care în față era din lână albă și pe părți era colorată în mod obișnuit. În locul gulerului purtau o piele de miel, cu capul în jos peste umeri25. Țărăncile purtau haine din pânză de postav închis și căptușit. Fustele purtate erau din postav închis, adesea albastru. Capul le era învelit cu o pânză alba de cânepă, prinsă cu o bandă albastră, a cărei 4 capete atîrnau pe umeri. În jurul corpului putau un sorț albastru în față și în picioare erau încălțate cu cizme26. În ceea ce privește portul evreilor veniți din Polonia, autorul aprecia că aceștia nu puneau preț pe haine, deși făceau comerț cu ele. Haina lor obișnuită era una lungă neagră, cu mâneci, care ajungea până la pământ, de sus până jos era prinsă cu capse argintii sau de argint. Haina era de tafta sau lână. Cei săraci aveau haine asemănătoare din amestec colorat. Lungimea hainei diferea în funcție de anotimp. Pe dedesupt purtau un pantalon german și vestă, ciorapi și pantaloni și pe cap o pălărie de pâslă mare, lată și plată. Evreicile se îmbrăcau în corset și tafta lungă și bogat împodobite cu șireturi cusute27 În anul 1821 Johann Csaplovics îi descria în mod amănunțit pe locuitorii comitatului. Acesta aprecia că românii erau majoritari în estul și sudul comitatului, iar în Plasa de Sus și Cosău erau singurii locuitori. Erau destul de mulți, reprezentînd 1/3 dintre locuitori. Românii din

24

Ibidem, pag.67-71 Ibidem 26 Ibidem 27 Ibidem 25

Maramureș erau un soi de oameni diferiți de românii din Ardeal, Țara Românească, Bucovina, Banat etc. erau oameni mari puternici, binefăcuți, cu obrajii lungi și trăsături blânde regulate, ambele sexe erau cam la fel. Totuși bărbatul era mai nobil și mai frumos, deoarece nu lucra niciodată greu. Femeile erau și ele binefăcute, multe aveau fețe plăcute, unele mai ales dintre fetele tinere, puteau fi numite frumoase. După căsătorie imediat, datorită muncii grele pe care trebuiau s-o facă, se urâțeau rapid și îmbătrâneau repede. Toate arătau la fel, parcă erau membre ale aceleiași familii, autorul vorbind despre neamestecul rasial. Portul lor era chiar unic. Bărbații purtau tot anul cămăși de cânepă, scurte, și gatii largi de cânepă. Pe deasupra purtau gubă din lână de oaie, scurtă, neagră sau gri, care de-abia trece peste șolduri. Vara o purtau atârnată, iarna îmbrăcată. În picioare purtau opinci din piele, legate cu nojițe, care se numeau Bocskor. Părul îl purtau împletit în 2 cozi, care atârnau peste umeri, în față, peste care purtau o cușmă din piele de miel sau o pălărie mica, rotundă pe cap. Majoritatea purtau un brâu lat de piele, la care atârna cuțitul, pipa și punga de tutun, apoi o traistă din păr de capră, numită Tranister, atârnată peste umăr, în care se fal ceva mâncare, cel mai adesea pâine de mălai, brânză. Aceasta, ca și cureaua era prinsă cu nasturi, nu era simetrică. Femeile aveau portul diferit. Fetele purtau o cămașă lungă, care pe piept, umeri și la mâneci era cusută cel mai mult cu lână de toate culorile, peste care se punea în față și în spate câte o bucată îngustă de zadie de lână, cel mai adesea în dungi maro și galbene. Purtau opinci sau cizme, care erau roșii la portul de sărbătoare. Capul era complet descoperit, purtau o legătură de corali roșii, înconjurat de scoici sau mărgele mici de alamă, cu care își legau părul. Vara, în locul legăturii de coral purtau o coroniță de flori proaspete, amestecate cu gust, după culori. La gât purtau pietre roșii de granat de alamă, iar în urechi purtau cercei de aramă. Cămășile femeilor erau mai simple, nu aveau la fel de multă cusătură, hainele nu erau confecționate din culori atât de vii. Majoritatea purtau peste cămașă o fustă maro, capul era legat cu un batic alb 28. Româniii din Maramureș erau descriși ca fiind oameni buni, blajini, pregătiți pentru slujbe, dar neîncrezători față de străini, aprinși, deosebit de fumători și mai ales lenți la lucru. Femeile erau descrise ca având un caracter mai bun ca bărbații, erau curate și deosebit de harnice, ele făceau totul în casă, torceau, țeseau, confecționau toate hainele necesare în casă. Surprinzător era și faptul că femeile torceau chiar și atunci când mergeau, călăreau, sau își purtau coconii pe umeri. Erau îndemânatice la multe lucruri, țeseau la războaie de țesut, se pricepeau foarte bine să vopsească lâna cu fierturi de plante, pregăteau 28

Johann Csaplovics, Gemälde von Ungarn, Pest 1829, partea I,

pieile pentru opinci și își coseau cu mare grijă și artă cămășile. Lucrau absolut tot ce era necesar, ceea ce nu învățau de la cineva descopereau singure29. Obiceiurile românilor maramureșeni corespundeau caracterului, semănau cu cele ale românilor din Transilvania, mâncau foarte puțin, mai ales pâine de mălai și brânză, câteodată beau și ceva țuică, erau însă foarte gălăgioși. Dansurile lor erau asemănătoare ungurilor, erau deosebit de rapide și violente. Muzica lor era plină de monotonie, cel mai adesea aveau doar viori (ceteri), cântecele le erau foarte scurte și monotone. Nunțile, înmormântările, botezurile erau făcute cu ceremonie mare30 Spre deosebire de români, ucrainenii erau caracterizați ca fiind oamani mai scunzi, erau însă puternici de oase și mai lați, aveau trăsături slave. Printre fete a observat și fețe plăcute și frumoase. Și aici aprecia că locuitorii semănau leit unii cu alții, în linii mari erau puternici, bine clădiți și mai curați ca ucrainenii din Galiția. Portul le era diferit, la barbați fiind unic. Ei purtau pantaloni de postav albastru închis sau maro roșiatic, la fel de largi sus și jos, Cămașa le ajungea până la genunchi. Pe deasupra purtau o haină maro de postav, cu mâneci largi sau sub care se purta un cojoc de oaie fără mâneci, cu piele destulă, care era paspoalată cu lână albă sau neagră. Pe cap purtau o căciulă înaltă din piele de miel, în picioare purtau opinci, ca românii. Acest port dizgrațios le da o imagine greoaie, și le împiedica toate mișcările. Portul femeilor și al fetelor era la fel ca al româncelor, mai puțin curat însă și mult mai împodobit ca al româncelor. Și fetele ucrainence își împleteau părul cu coronițe de flori, ceea ce arăta manierat. Și la ucraineni femeile lucrau mai mult ca bărbatul, dar nu erau așa harnice și curate ca româncele. În ceea ce privește dansul ucrainenilor, acesta era doar o învârtită de jur împrejur, un adevărat dans al ursului, care le făcea o placer deosebită, așa cum se putea vedea pe fața lor. Muzica le era deosebit de monotonă, se cânta la ceteră după tact, vioara era ținută pe o jumătate de corp, iar arcușul era trecut în același timp pe cele 4 părți, ceea ce scotea o melodie proprie, cântecle lor erau vuiete teribile31.

29

Ibidem Ibidem 31 Ibidem, pag. 399-400 30

Călătorul a descris portul evreiesc într-o propoziție, spunând că evreii sunt emigrați din Polonia, având portul comun cu frații lor de acolo32. În 1826 călătorul Joseph Heinbucher Edler von Bikkessy descria locuitorii Maramureșului, mai ales pe ruteni. A remarcat mai ales acoperământul capului femeilor ucrainene, care era deosebit, fiind compusă dintr-un cerc îngust de lemn, acoperit cu o pânză albă. Această podoabă se purta pe creștetul capului, de jur împrejurul ei atârnau panglici negre sau colorate. Mantalele femeilor și a bărbaților erau confecționate din lână mițoasă maro deschis, (culoarea scorțișoarei) sau negru. La cămăși aveau cusături colorate ca și românii. Femeile se încingeau cu un brâu roșu, care atârna pe lături33. La mijlocul secolului XIX pretorul Mihail Dulișcovici, localnic, bun cunoscător al realitățlor locului, descria și el portul maramureșenilor. Acesta aprecia ca trăsătură fundamentală faptul că partea de sus era confecționată din lână, iar partea de jos din cânepă. Portul diferea în funcție de localități, cei din Vișeu, o parte din Borșa, Săcel, Săliște, Ruscova aveau gube negre sau albe, din lână mițoasă, atârnate pe umeri. Ucrainenii purtau o manta neagră sau albă, iarna purtau un țol de acoperit numit giuglaș pe deasupra. Peste părul lăsat liber purtau pălării din pâslă joase, cu borul mai mic sau mai mare, iarna purtau cușmă din piele de miel. Ciorapii erau albi sau cărămizii. Locuitorii din alte localități, aveau portul când așa, când altfel, dar purtau mai ales gubă albă, scurtă până la șold, de culoarea porumbelului, gri, sură, mițoasă sau dreaptă și ciorapi albi. Alții purtau și brâul lat, împodobit cu nasturi galbeni, foarte deși. Unii purtau tot timpul traistă, care era nelipsită aici. Femeile aveau portul diferit. Ele purtau o gubă albă mițoasă, zadii în față și spate, de culori diferite, acesta fiind portul cel mai purtat și popular. Femeile nobile, mai bogate, care se țineau bine purtau așa numita partya, cosiță albă, iar podoabele pe care și le puneau în păr erau nelipsite. Femeile de rând se deosebeau de faptul că nu purtau deloc podoabe, mulțumindu-se să aibă la gât câteva rânduri de corali. Ucrainencile și mulți barbați purtau una sau mai multe cruci de aramă34. Nunțile, înmormântările erau deosebite, se practica datul mâinii și vestitul de 3 ori în biserică a logodnei. Interesant era obiceiul practicat la nuntă, când mirele, atunci când ajungea la

32

Ibidem, pag. 401 Joseph Heinbucher Edler von Bikkessy, Pannonius Bewohner in ihren volkstümlichen Trachten, pag. 58 34 Duliscovici Mihályi, Despre Maramureș, în Tudományos Gyútemény, vol. IX, Pesta, 1841, pag. 77 33

casa miresii, obișnuia să taie din 4 părți ușa, cu o sabie mare, pe care o ținea în mână. La fel drușcarul își înfigea sabia în podea, vizavi de miri. O altă ciudățenie remarcată era încheierea nunții, prima îndatorire a tinerei femei era aceea de a mătura casa soacrei, murdărită de nuntași, și apoi toarcerea unui fuior de lână35. În același timp și româncele din Maramureș și Transilvania își înfășurau capul cu un batic alb de cânepă sau muselină. Și ele erau mari iubitoare de mărgele de corali sau de sticlă. Cămășile femeilor erau cusute colorat și prinse cu un brâu. Ele purtau 2 zadii în față și în spate, scurte, cel mai adesea erau zadii cu vârste orizontale. În picioare purtau opinci sau cizme scurte, căputate cu fier, pentru drumurile de munte36.

35 36

Ibidem Ibidem, pag.70

Țărani ruteni din Maramureș în secolul XVIII

Țăran rutean, sec. XVIII, haine de vară, se observă pantalonii de culoarea scorțișoarei, din cauza cărora rutenii erau numiți purtători de pantaloni roșii

Țărancă ruteancă, sec. XVIII, haine de vară

Țărani ruteni din Bereg, sec. XVIII

1869, port popular rutean, Poienile de Sub Munte

Port ruteni, 1916, Poienile de Sub Munte

Țărani români din Transilvania în sec. XVIII.

Țăran maghiar în gubă, sec. XVIII. Biblioteca Széchenyi

În secolul XIX PETRU BILŢIU alias DĂNCUŞ DE IEUD (1893) în Colecţiune de hori, strigături, glume şi basme culese din popor, cu scopul de a compune o icoană vie a modului de vieţuire şi cugetare a săteanului român descria costumul popular astfel: Cămeşuţa mea-i lărguţă C-o făcut-o a mea mândruţă Pentru ce i-am dat guriţă. Cojocu mi(-e) românesc, Flori mândre-l împodobesc: Galben, albastru şi roşiu, Tocma cumu a portat moşiu. Clopuţiu mi(-e)-nşinorat, De struţi în gios e plecat! Peana dreaptă-i-e turtită, Cu bumbuşti îi împistrită. Cioarecii mi-s româneşti, Nu-s ca ciucurii domneşti! Cioarecii mei îs largi, Cum li-s la români mai dragi! Guba mea-i de păr de oi, Tare-i ca pielea de boi, Pentru-acea o tragu domnii Doară or putea beli (o vor) Lasă tragă şi tot tragă Până ţin lucru de şiagă Şi până li(-e) lumea dragă. Tragă-mă cât or voi, Până ce poţi suferi, Că dacă m-oi mânie Maramureş, Ţară

veche. Antologie de folclor Apuca-oi o nuie, I-oi îmblăti rău cu ea. Cureaua mea-i cu aramni (arămi) Şi cu şiese cataramni, Din afară-i cam roşie, Tocma cum îmi place mie. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea călătorul german Rudolf Berger descria cu mare acuratețe portul locuitorilor din Maramureș. A fost profund impresionat de frumusețea româncelor, care aveau o purtare liberă, o libertate mare, și în timp ce la rutence trebuia căutate fete frumoase printre românce trebuiau căutate fete urâte37. Bărbații din acest ținut sunt de departe mai puțin frumoși, sunt mânioși și aspri, sunt ființe sălbatice și decăzute. În mare românii sunt mai inteligenți ca rutenii, femeile lor confecționau nu doar hainele de purtat, ci și alte lucruri necesare în casă și țeseau mai ales38. Portul de sărbătoare al românilor era puțin diferit de cel de peste săptămână. Fetele și femeile purtau un batic negru, cămăși albe, în față purtau o zadie maro sau roșie, cu dungi orizontale, pe spate purtau un șal colorat, o sumnă neagră sau zadii maro sau cu dungi amestecate. Dedesupt se purta un stan alb, purtau cizme negre. Sunt foarte mândre și curate, cânepa cămășilor era așa de albă ca zăpada39. Portul a suferit, datorită apropierii orașului, mai multe variații, caracteristică era numai zadia maro. Tinerii erau la fel curați și drăguți. Pânza strălucea, la pălării purtau soc, sau flori galbene, pe umeri purtau o gubă gri. Fetele aveau adesea un gât alb pe care și-l împodobeau cu mărgele de corali subțiri. Copiii purtau haine roșii ca focul40. Rutenii purtau haine obișnuite în timpul săptămânii, aproape sărăcăcioase. Își acopereau capul cu pălării rotunde de pâslă, cu margini înguste și cu benzi roșii, pe picioare purtau gatii de cânepă, legate strâns, iar iarna purtau pantaloni de lână prinși cu un brâu lat de piele, împodobit cu catarame de cupru și care se folosea mai ales pentru păstrarea pungii cu tabac, a cuțitului și a pipei. Atunci când mergea la câmp își lua cu sine o geantă de piele în care își pune pâinea, cuțitul și alte lucruri. În partea de sus a corpului poartă un cojoc din piele de oaie, împodobit de obicei cu flori sau alte motive, pe care vara o dadeau jos și purtau doar o cămașă simplă, lungă până la șold și care cădea peste pantaloni în mod amuzant. Ca protecție împotriva frigului și umezelii era

37

Rudolf Berger, In der Marmaros, München und Leipzig, Franzischer Verlag, 1887, pag. 253 Ibidem, pag. 253 39 Ibidem, pag. 259 40 Ibidem, pag. 260 38

obiceiul purtării șubei, o manta lungă, mițoasă, care nu avea mâneci,41. Se încalțau cu opinci și obiele. Portul femeilor era ceva mai bogat și cu gust. Corsajul colorat era cusut aproape peste tot cu poale de lână. De portul național țineau și șorțurile negre purtate în față, care nu se mai purtau peste tot, deoarece portul s-a modificat foarte tare față de secolele XVI-XVII și dispărea din ce în ce mai mult. Femeile măritate purtau bonete împodobite cu multe panglici și care acopereau cosițele. La gât, în mai multe sate se poartă podoabe strălucitoare, mai ales fetele tinere purtau monede de argint și cupru, pietre false, corali și cercei de aramă. Mai demult persoanele necăsătorite purtau coronițe asemănătoare ungurilor numite Parta și a sașilor numite Barta. Autorul remarca și faptul că “azi se mulțumesc să își dea cu ulei părul negru, să îl împletească și să îl împodobească cu flori. Vara umblă desculți, iarna poartă opinci, ca bărbații”. Doar la ocazii speciale purtau cizme roșii sau negre42. În valea Tisei, mai ales in Kőrösmező, azi Jaszinya, se observa un adevărat lux, în zilele de sărbătoare se purtau pantaloni roșii și șorțuri roșii. Bărbații putau șaluri de mătase, pălăria era împodobită cu ceapraz auriu, femeile purtau baticuri și șorțuri de mătase43 În Poienile de Sub Munte se termina Imperiul pantalonilor roșii și începea cel al pantalonilor albi44. Autorul descria și portul evreilor. Astfel evreii reformiști au adoptat hainele moderne, dar ortodocșii au rămas să poarte hainele vechi. În timpul săptămânii corpurile slabe erau înfășurate într-un caftan lung, murdar, sub care purtau adesea o vestă gri din lână groasă, purtată cu 4 franjuri45. În timpul Sabatului portul era bogat, capul era împodobit cu Straimel, o bonetă paspoalată cu piele, care avea o margine de un lat de mână, corpul era protejat de caftanul mătăsos, strălucitor, de culoare albastră, neagră sau gri46, care costa 30-50 sau chiar 100 florini, în picioare purtau ciorapi albi mătăsoși și pantofi de calitate.47. Influența orașului asupra portului popular se poate observa mai ales în cazul satului Vadu Izei. În 1913 dr. Vasile Moldovan, care l-a însoțit pe episcopul dr. Vasile Hossu, în vizitația canonică prin Maramureș, făcută între 27 Iunie-24 Iulie 1913 a observat cu interes fenomenul. Acesta remarca frumusețea locuitorilor, mai ales a bărbaților, care aveau fruntea lată, trăsături 41

Ibidem, pag. 237 Ibidem, pag. 237-238 43 Ibidem, pag. 239 44 Ibidem, pag. 261 45 Rudolf Berger, In der Marmaros, München und Leipzig, Franzischer Verlag, 1887, pag. 65 46 Ibidem, pag. 165 47 Ibidem, pag. 66 42

regulate. Aprecia că portul femeilor mestecat cu rochii (sumne) nu era frumos nici aici. Purtau și prea multe mărgele îngrămădite pe piept fără oarecare simetrie. Fiind aproape de Sighet femeile foloseau mult giulgiu, bărbații purtau cămăși de pânză lucrate de femeile lor48. Portul din Călinești era unul frumos, femeile, fetele aveau cămăși albe curate, închise până la gât, strînse la piept, încât se reliefau grațiile pieptului. În jos erau amestecate, fetele cu sumne, femeile cu zadii. Bărbații purtau în cea mai mare parte gube de lână, aveau păr lung. Se remarcă că unii bărbați purtau cămăși de giulgiu, fiind mai ușor de purtat vara49. În Sat Șugatag poporul era mai chinuit ca cel din Giulești. Locuitorii purtau pieptare de piele roșii sau de lână sură. Cele mai multe femei purtau sumne și în față peste purtau o zadie50. Femeile din Slatina aveau deja portul modificat după cel rusesc. Purtau o gubă sură cu șinoare verzi, care le stătea rău51. În Apșa de Jos oamenii erau foarte frumoși, mai ales fetele, care erau adevărate frumuseți. Îmbrăcămintea era cea îndătinată. Nu purtau atâtea gube ca pe Valea Cosăului și a Marei. Femeile și fetele aveau pieptul mai deschis. Feciorii purtau și aici și în Apșa de Mijloc pălării de păr cu marginea cam de un lat de mână. Purtau pieptare roșii52. Interesant era faptul că portul locuitorilor ruteni din Taracz era asemănător celui purtat de români53. In 1925 Tache Papahagi descria și el portul maramureșenilor, pe care îl aprecia ca fiind simplu, la fel ca în secolul anterior. Gatiile erau foarte largi și lungi până deasupra gleznelor. Descria și el cureaua lată, care se ridica până la subsioară și traista în care înainte își purtau cuțitul54. De sărbători bărbații purtau guba pe umeri, mai ales cei de pe Valea Marei și Cosăului. Pe cap purtau clop. Iarna purtau cioareci de lână și lecrice55. Papahagi remarca și faptul că fiecare sat avea propriul port, cu particularitățile lui. De exemplu locuitorii din Borșa nu purtau gubă, iar gatiile erau cele mai lungi, până la gleznă, la capăt având roituri, iar cureaua lor era cea mai lată56. Locuitorii de pe Iza purtau gatiile cele mai scurte. Locuitorii din Săpânța purtau cele

48

Dr. Vasile Moldovan, Vizitație canonică în Maramureș, Gherla 1913, pag. 140 Ibidem, pag. 175 50 Ibidem, pag. 187 51 Ibidem, pag. 298 52 Ibidem, pag. 231 53 Ibidem, pag. 237 54 Tache Papahagi, Graiul și folclorul Maramureșului, Cultura Națională, București, 1925, pag. XXIII 55 Ibidem, pag. XXIV 56 Ibidem, pag. XXIV 49

mai scurte cămăși, care de-abia le acopereau pieptul, Gubele din satele maramureșene erau și ele variate ca și culoare, albe, sure, vinete 57. Portul femeilor era socotit ca aproape identic cu cel al femeilor din întreaga Românie. Femeile purtau zadii, cămașa era cu foarte puține cusături, cu excepția cămășii din Săpânța. Rutencele aveau cămășile bogat înflorate, cu fir roșu sau albastru. Papahagi remarcă că Borșa făcea excepție, zadiile fiind înlocuite cu catrințele (de influență moldovenească), nu se purtau ciorapi, ci colțuni scurți, până deasupra gleznelor, ele purtau mai mult opinci, în comparație cu celelalte sate, unde se purtau mai mult cizmele58. Un fapt specific satului Borșa era modul în care își purtau leagănul de copil, obicei pe care l-au luat și satele Moisei, Săcel, Săliște59. În celelalte sate femeile purtau gube. Papahagi remarca influența nefastă a orașului asupra satului, înlocuirea portului autohton cu elemente preluate din oraș. Astfel remarca pierderea obiceiului țesutului și înlocuirea zadiilor cu sumnele cu roate. Un exemplu bun era satul Vadu Izei, care începea să ia aspectul unei suburbii a Sighetului, gubele se împuținau, iar influențele în portul femeilor erau și mai vizibile60. Un alt lucru remarcat legat de pierderea portului era faptul că bărbații nu mai purtau plete, ce reprezentau semnul nobleții, datorită contactului cu lumea și serviciului militar. În Săcel, Săliște, Dragomirești, Cuhea, Vad, pletele erau din ce în ce mai rare, tinerii fiind tunși61. În perioada 1931-1938 Kurt Heilscher, unul dintre cei mai buni fotografi europeni, care a realizat albume fotografice despre mai multe țări europene, 62 a relatat în cuvântul înainte la albumul de fotografii dedicat României cum a ajuns să realizeze acest album:“În anul 1931, am fost invitat de Guvernul român să călătoresc ca oaspete în România și să alcătuiesc o carte asemănătoare celor despre Germania, Spania, Italia, Țările Nordice etc. În ajunul călătoriei mele un scriitor cunoscut m-a întrebat cu mirare: „De ce să-ți pierzi timpul tău scump cu lucrarea aceasta? Ce-o să găsești deosebit în România?” Mulți trebuie să aibă aceeași părere. Ce puțin se știe despre această țară…” apoi afirma "Dar pe lângă mulțumirea pe care am simțit-

o, lucrând, m-a cuprins și durerea că întreg poporul român este amenințat de un dușman crunt, 57

Ibidem Ibidem 59 Ibidem, pag. XXV 60 Ibidem 61 Ibidem 62 Kurt Heilscher, Rumänien, Landschft, Bauten, Volksleben. Mit Vorwort von Octavian Goga, F.A. Brockhaus, Leipzig, 1938 58

căci de cultura acestei țări binecuvântate de soare se apropie norii grei ai Occidentului: praful civilizației care înabușe orice viață plină de culoare. Unele sate au și fost învăluite; norul cenușiu acoperea tot mai mult uneltele strămoșești și culoarea veselă a costumelor, înecându-le în monocromia stinsă a modei de pretutindeni. Așa își pierde treptat, un popor cu simț artistic, străvechea sa înfățișare. De aceea am dat în aceste fotografii atâta importanță vieții populare în dauna peisajului. Mi se pare că aș putea salva astfel prin cartea mea, pentru timpurile viitoare, ceea ce încet și continuu este sortit pieririi. Fie ca o soarta prielnică să păstreze încă mult timp poporul acestor munți, văi si câmpii, în frumusețea și spontaneitatea sa”, afirma el.

Pălăria veche, înlocuită pe parcursul secolului XIX

Port femei românce 1899

Port popular românesc, 1900, nuntă

Poze familia Șimon Ileana, Vișeu de Sus, 191063

Port popular Vișeu de Sus, 1914

63

Mulțumim domnului Andreica Ștefan pentru fotografie

Port popular români Sighet, după 1921

Familia Simon, 193564

64

Mulțumim domnului Andreica Ștefan din Vișeu pentru fotografie

Kurt Heilscher, Țărani români, 1938

Kurt Heilscher, Giulești poartă, 1938

Kurt Heilscher, femeie Oncești 1938

Port popular românesc, înainte de al doilea război mondial65 Preoții nu se deosebeau prin îmbrăcăminte de țărani, ci doar prin barba lungă pe care o purtau, la fel cum a fost notat și în secolul al XVII-lea de Symplicissimus66. În ce privește prețul produselor manufacutare și vândute pe piața din Sighet, căteva date din limitațiile de prețuri din anii 1629 și 1812 ne oferă o imagine indirectă asupra unor produse confecționate de meșteșugarii din comitat. Astfel în 1600 confecționarea unei perechi de opinci mari costa 36 cr., a unei perechi de opinci pentru popi 24 cr. iar pregătirea unei pieli mare de opinci, din care se puteau face 3 perechi mari, costa 3 fl.67. Limitaţia din 1629 a stabilit preţurile pentru principalele produse ce ieşeau din mâna lor: confecţionarea unui dolman căptuşit până jos costa 70 d., a unuia mai scurt 60 d., a unuia bătrânesc 50 d., a unuia stacojiu 1 florin şi 25 d., a unei mantale groase 40 d., a unui pantalon bătrânesc 32 d., a unui pantalon cu copci, fără şnur 20 d., a unuia stacojiu, cu copci şi şnur 50 d., a unui pantalon de postav simplu 20 d., a unei mantale de postav simplu, 40 d., a unei fuste de femei de postav 75 d.68. Prețurile au crescut semnificativ pe parcursul secolelor XVII-XVIII, așa încât, în 1812, confecționarea mantoului de postav de bărbați costa 1 florin și 45 cr., unul mai mic, de mătase,

65

Pe http://gallery.hungaricana.hu/en/OSZKKepeslap/21294/?query=m%C3%A1ramaros&img=0&bbox=353%2C1799%2C3356%2C-732, magyar települések 1945 előtt (oszk); máramaros 66

Simplicissimus descriind Maramureșul S.J.A.N. Maramureș, fond Prefectura județului Maramureș, Acta politica, nr. 140/1812-1820 68 Ibidem, p. 226. 67

făcea 1fl. și 2 cr., iar cel cu căptușeală (berleș) era 1 fl. și 32 cr. Dolmanul era confecționat pentru 1 fl. și 45 cr. (adică dublul prețului stabilit de limitația din 1629), pantalonul cu 30 cr. etc. Se poate remarca fenomenul de diversificarea produselor, introducerea unor piese noi de vestimentație în îmbrăcăminte (de ex. laibăre, laibli, leibli69, laibli, simple, căptușite, poaspalate, modele noi maghiare sau germane), a fustelor (sumnelor) pentru femei, a unor ținute formate din 3 sau 5 piese, a pelerinelor ungurești de ploaie, a pelerinelor de umeri, după modelul celor din Bratislava, Debrecen, a laiberelor de postav și mătase etc. Cele mai scumpe produse erau dolmanele și mantourile de postav (ce costau 1fl. și 45 cr.), iar cel mai ușor de confecționat și, prin urmare, cele mai ieftine erau sumnele70 simple femeiești (21 cr.)71. Din categoria hainelor de iarnă, bundele erau cele mai scumpe, fiind confecționate de croitorii specializați. Astfel, una de postav de Sebeș, croită după modelul din Debrecen pentru bătrâni, costa 9 fl. și 45 cr., alta mai mică făcea 9 fl., iar cea mai mică se cumpăra cu 7 fl. și 30 cr.,în vreme ce o bundă pentru copii costa 5 fl. și 30 cr. Pentru un suman model vechi, de Matolci, prețul era de 7 fl. și cobora până la 4 fl. iar pentru sumanele de copii erau 4 categorii de prețuri, variind în funcție de mărimea lor. Cușmele erau și ele produse de bază, a căror prețuri au variat. Cea mai mare cușmă ungurească costa 1 fl. și 42 cr., iar cea mai mică 1 fl., pentru aceste mărfuri fiind stabilite 4 prețuri, ce corespundeau celor 4 dimensiuni. Apoi, o pălărie mare cu bor lat72 costa 1 fl și 53 cr.,73 una cu bor mijlociu făcea 1 fl. și 17 cr., iar cea mai mică era 40 cr. Confecționarea unei pălării după modelul celei din Lăpuș costa 2 fl., a uneia înalte rotunde (ca în Mm.) 74 făcea 3 fl., iar o pălărie de mătase pentru locuitorii din orașe se cumpăra cu 5 fl75. 69

Cojoace, care puteau fi din piele simple, căptușite sau puteau fi acoperite cu un material textil, colorat. În Maramureș și astăzi cojoacele sunt confecționate la fel, din piele, câteodată sunt căptușite, iar la partea exterioară sunt poaspoalate și împodobite cu oglinzi și mici ținte metalice aplicate. Astfel de ținte sunt descrise și pentru laiberele (vestele) austriece de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului XIX. Vezi Karl M. Klier, Die Bekleidung unbekannter Toter in Wien in der ersten Hälfte des 19. Jahrhunderts, în Österreichische Zeitschrift für Volkskunde Herausgegeben vom Verein für Volkskunde, Neue Serie Band 4, pag. 12-14 70 Fuste, numite până azi sumne în Maramureș 71 S.J.A.N. Maramureș, fond Prefectura județului Maramureș, Acta politica, nr. 140/1812-1820 72 Astfel de pălării se deosebeau prin faptul că borurile erau foarte largi, acoperind umerii, fiind folosite la lucrul câmpului vara 73 Astfel de pălării se mai purtau în Maramureș și la începutul secolului al XX-lea 74 era vorba de un tip distinct de pălărie, asemănătoare pălăriei rotunde ce se folosea și în secolul al XIX-lea, apropiat de clopul care era purtat în Maramureș și la începutul secolulul al XX-lea, mai lat decât cel purtat azi la costumul popular. Pălăria rotundă, la fel ca întreaga îmbrăcăminte era una tipică în Maramureș și a fost descrisă de călătorii străini sau ofițerii austrieci, ca de exemplu Johann V. Csaplovics, Marmarosser Gespanschaft, în Topografisch-statistisches Archiv des Königsreichs Ungern, vol. 2, Viena 1821, Editura lui Anton Doll, pagina 397 75 Livia Ardelean, Prețuri bunuri în Maramureșul istoric, in press

Astfel de pălării se deosebeau prin faptul că borurile erau foarte largi, acoperind umerii, fiind folosite la lucrul câmpului vara și ascundeau cu ușurință fețele răufăcătorilor. Au fost scoase din port după 1815, prin Ordin imperial. Se poate observa că prețul diferea în funcție de mărimea opincii, pentru cele mai mici se plătea mai puțin. La fel se poate observa în cazul gubelor, mantalelor, cizmelor. Plata se făcea în funcție de mărimea purtată. Din analiza prețurilor se observă indirect și schimbările modei, apar prețuri pentru produse de model vechi de Matolci și modele noi de Debrecen. De fapt datorită legăturilor comerciale cu orașul Debrecen Maramureșul a preluat moda din acea zonă. Concluzionând, la fel ca în toată țara după primul război mondial se observă o schimbare a portului. Astfel costumul cu două zadii, catrințele dreptunghiulare specifice Transilvaniei de Nord a început să se transforme. Dar la începutul secolului XX catrința din față a fost înlocuită cu șortul de oraș, inclusiv termenul o arată, idealul de reprezentare începe să nu mai existe în interiorul comunității țărănești, ci în exterior, orașul fiind considerat o instanță superioară cultural. Apoi, treptat-treptat exigențele comunității se slăbesc, se divizează în bogați și săraci, încet ajungem ca în cursul unei singure generații să se stingă portul. Acum nu mai avem port tradițional: după zadia din față e părăsită cea din spate, zadia nevestească, folosită și în practici de protejare a maternității, magice. Atunci dispar și celelalte, poalele albe, apare rochia de oraș. Ce rezistă e doar cămașa, dar și aceasta deja începe să se transforme. Cea bărbătească mult mai repede, sub influența modelor militare și orășenești, cea femeiască mai târziu, dar la fel”76. Fără a analiza simbolistica și alte elemente specifice portului popular, analiza de față și-a propus să prezinte doar câteva aspecte ale evoluției istorice a portului din Maramureșui istoric. Se poate observa transformarea costumului popular femeiesc și bărbătesc românesc, unguresc, german, evreiesc datorită mai ales industrializării, circulației mărfurilor, apropierea de orașe etc. Se poate observa o transformare a zadiilor, unde mai ales coloristica a devenit din ce în ce mai vie, iar lâna a fost înlocuită cu PNA-ul, pierzându-se mai ales culoarea de bază veche, maroul. Apoi se poate observa înlocuirea treptată a zadiilor cu sumnele cu roate. Apoi se observă modificarea lungimii zadiilor și a sumnelor. La fel se poate observa modificarea acoperământului capului, de la legătura alba de cânepă din secolele XVII- XVIII-lea la baticuri albe, apoi la

76

Augustin Goia, în Actual de Cluj, pe http://actualdecluj.ro/credeai-ca-stii-ce-e-portul-popular-romanesccostumul-popular-nu-mai-exista-nu-e-viu-sau-cum-a-murit-ia-romaneasca-inainte-sa-fie-populara/, 26 iunie 2015

baticuri colorate. Apoi din secolul al XIX-lea se observă introducerea podoabelor, șirurile mari de corali, cercei din aramă și din secolul XX a zgărdanelor. Guba mițoasă a fost înlocuită de una netedă, care nu are un alt croi și nu se mai poartă pe umeri, ci este îmbrăcată, iar culoarea gri este înlocuită cu alb. Cea mai puțin afectată de modificări a rămas cămașa femeiască, care a început să fie transformată în secolul XX, mai ales în ultimii ani, devenind uneori chiar kitschioasă, prin colorit, creșterea volanelor și materialul supraelastic din care este confecționată. Din nefericire Maramureșul este singura zonă unde se confecționează în masă cămăși pe material sintetic. Portul bărbătesc s-a modificat și el. Guba, la fel ca cea femeiască, inițial mițoasă a suferit o transformare spre una netedă, croiul este altfel și la barbați, guba nu se mai poartă pe umeri, culoarea gri nu mai este la fel de prezentă, a fost înlocuită cu albul. Clopurile vechi rotunde, cu un bor mai lat, din pâslă, cușmele au suferit transformări certe. Se observă introducerea clopuțului îngust, din paie, care predomină în portul popular de după al doilea război mondial. În ultimii ani și cămașa bărbătească a suferit modificări nespecifice Maramureșului, mai ales în zona gulerului, gulerul tipic scurt fiind numit în ultimii ani de gulerul preluat din Ardeal sau de la televizor. Singurul lucru bun este faptul că pentru cămașa bărbătească nu se folosește materialul sintetic. O evoluție bruscă și o transformare clară se observă în modul în care se poartă părul. Bărbații au purtat în trecut plete ca semn de bărbăţie şi nobleţe. De asemenea, barba lungă şi îngrijită le conferea o oarecare autoritate în colectivitate. La 1900 prestigiosul folclorist şi om de cultură Ion Bârlea, născut la 1883 în Berbeşti, menţiona într-o scrisoare trimisă preotului Voina, că „în timpul copilăriei mele, aproape toţi locuitorii din Berbeşti purtau plete lungi de păr, căci se susţinea că cine era tuns scurt, ori a fost în armată, ori în închisoare”77.

Rezumat

Evoluţia istorică a societăţii şi-a pus amprenta şi asupra evoluţiei hainelor, fie ele de sărbătoare, fie de zi cu zi. Puţinele descrieri ale hainelor şi imagini ale populaţiei transilvane şi maramureşene ne oferă totuşi câteva informaţii despre portul popular.

77

Informație primită de la dr. Laurențiu Batin

Se poate remarca că portul popular femeiesc al româncelor din Maramureş se asemăna cu cel al româncelor din Transilvania, aşa cum au remarcat mai mulţi călători străini ce au străbătut cele 2 provincii istorice. Cel bărbătesc în schimb a fost puternic influenţat de portul popular bărbătesc maghiar, până în secolul XVIII, când cel din urmă a suferit transformări mari, mai ales în şi în apropierea oraşelor. Începând cu secolul al XVIII-lea se observă o evoluţie rapidă şi o transformare a portului, atât în Transilvania, cât şi în Maramureş. Folosirea plantelor pentru obţinerea unor culori naturale a determinat şi apariţia culorilor atât la cămăşi, cât şi la zadii. Se pare că şi zadiile au fost o apariţie târzie, primele imagini cu româncele din Transilvania, provenind din secolul XVII arâtând o îmbrăcăminte lungă, dintr-o bucată, închisă la culoare, îmbrăcată peste cămaşa populară, care reprezintă piesa perenă din îmbrăcămintea femeiască. Transformări mari a suferit şi acoperământul capului, care a reprezentat la început o pânză de cânepă de casă, răsucită sau aranjată într-un anume fel, (care ne este imposibil de descifrat pentru Maramureş), spre un batic simplu, alb, apoi colorat, în momentul în care schimburile comerciale au crescut ca importanţă. Portul popular rutenesc a fost puţin diferit, atât la cusătura de pe cămaşa femeiască, mult mai bogată, adesea cu motive florale şi în care predomina roşul. Portul popular bărbătesc a suferit şi el modificări, prin introducerea gubei la sfârşitul secolului XVII. În zona acoperământului capului pălăria de vară, cu boruri foarte late a fost înlocuită treptat, după 1815, de pălării cu boruri din ce în ce mai mici, iar cuşma de iarnă este posibil să fi avut şi modele diferite de tiparul clasic. Constante în portul bărbătesc au fost gatiile de cânepă, largă, şi cămaşa scurtă şi care era asemănătoare cămăşii bărbăteşti maghiare, având morive româneşti sau ruteneştu la guler, umeri şi în zona mânecilor. O adevărată revoluţie în portul bărbătesc a avut loc începănd cu secolul XX, când părul lung, barba şi mustaţa, simbol al nobleţii, au fost înlocuită cu părul tuns scurt, de inspiraţie militară. Concluzionând se poate remarca că demersul de faţă reprezintă doar o încercare timidă de refacere a unui aspect mai puţin cunoscut din viaţa socială a comunităţilor din Maramureş, care va trebui continuat prin scoaterea la lumină a tuturor informaţiilor oferite de categorii diferite de documente.

Cuvinte cheie: port popular Maramureş, evoluţia portului, asemănare cu Transilvania, asemănare cu Ungaria, culori, modificare îmbrăcăminte exterioară

Some aspects of folk costumes from Maramures Summary The historical evolution of society has left its mark on the evolution of clothing, be it either feast clothing or everyday clothing. The few descriptions of clothes and pictures of the Transylvanian and Maramures population still gives us some information about folk costumes. One can immeadiately notice that the folk clothes of the women of Maramures resembled that of Romanian women in Transylvania, as noted by many foreign travelers, who have passed through the two historical provinces. The male one was instead strongly influenced by Hungarian folk clothes, until the eighteenth century, when the latter has undergone lots of change, especially in and near cities. Since the eighteenth century there has been a rapid evolution and transformation of the clothing, both in Transylvania and Maramures. The use of plants for the production of natural color influenced the appearance of color in shirts and, so called, Zadii. Apparently Zadia was a late appearance, the first images of Romanian women in Transylvania, from the seventeenth century clothing pointing to a long, one-piece, dark, clothing which was worn over the popular shirt, which represents the perennial piece of female clothing. Head coverings suffered great transformations, as well. At first, this head covering was a homemade cloth hemp, twisted or arranged in a certain way (which is, in the case of Maramures, impossible for us to find aut how), then a simple white scarf, and finally a colored scarf, when commercial trades grew in importance. Ruthenian folk clothing was slightly different at the seam of the female shirt and was much richer, often with floral patterns and red colors predominating. The male folk clothing suffered changes as well, by introducing the „Guba” at the end of the seventeenth century. In the head covering area, the very broad-brimmed summer hat was gradually replaced after 1815 by increasingly smaller brimmed hats and the winter „Cuşma” may have had different patterns than the classic pattern. Ever-present in the male folk clothing were the large cook hemps and the short shirt, which resembled the male Hungarian shirt, having Romanian or Ruthenian influences in the areas of the collar, shoulders and at the sleeves. A real revolution in the male popular folk started with the twentieth century, when long hair, beard and mustache, symbols of nobility, were replaced by short hair inspired from military In conclusion it can be noted that the present approach represents only a timid attempt to restore a little known aspect of the social life of the communities in Maramures, which will be continued by shining some light on all of the information provided by the different categories of documents.

Keywords

Keywords: costumes Maramures, port development, Transylvania resemblance, similarity with Hungary, colors, change outerwear

Români din Salaj SZILÁGYSÁGI OLÁHOK.

Români din Salaj

SZILÁGYSÁGI OLÁHOK.

Erdélyi úri viselet. 1667-ben készült rézmetszet Toppeltinus Lőrinc „Origines et occasus Transylvanorum” című munkájából. (Országos Széchenyi-Könyvtár.

16. századtól kezdve

Talpas_katona, pedestraș, sec. XVII

Husar de pe vremea lui Bocskai