Competenta si cultura

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI INSTITUTUL DE ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

MATERIALELE CONFERINŢEI ŞTIINŢIFICE INTERNAŢIONALE 11 – 12 decembrie 2014

PARTEA I Chişinău

CZU 37.014(082)=135.1=111=161.1 E 20 APROBATĂ SPRE EDITARE DE CONSILIUL ŞTIINŢIFICO-DIDACTIC AL INSTITUTULUI DE ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

Coordonatori ştiinţifici: LILIA POGOLŞA, doctor habilitat, conferenţiar universitar, I.Ş.E. NICOLAE BUCUN, doctor habilitat, profesor universitar, I.Ş.E. REDACŢIA ŞTIINŢIFICĂ: Tamara Cazacu, dr. Mariana Marin, dr., conf. univ. Angela Cucer, dr. Oxana Paladi, dr. Ludmila Franţuzan, dr. Aliona Afanas, dr. Tatiana Vasian, dr. Lilia Cebanu, dr. Lilia Pavlenko Violeta Mija

Nicolae Bucun, dr. hab., prof. univ. Nelu Vicol, dr., conf. univ. Aglaida Bolboceanu, dr. hab., prof. cerc. Viorica Andriţchi, dr. hab., conf. univ. Angela Cara, dr., conf. cercet. Veronica Bâlici, dr., conf. cercet. Ion Achiri, dr., conf. univ. Ion Botgros, dr., conf. univ. Rodica Solovei, dr., conf. cercet. Maria Hadîrcă, dr., conf. cercet. Valentina Pascari, dr., conf. univ.

REDACTOR RESPONSABIL – STELA LUCA RESPONSABILITATEA PENTRU CONŢINUTUL MATERIALELOR LE REVINE ÎN EXCLUSIVITATE AUTORILOR

ISBN ISBN 978-9975-48-066-6.

© Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, 2014

2

atitudini vizavi de diferenţele culturale, motivaţie, valori de exprimare adecvată a propriei identităţi etc. Curriculumul disciplinar prin educaţia literar-artistică are repere pe formarea valorilor din perspectiva integrării, manifestându-se prin însuşirea, achiziţia cunoştinţelor, capacităţilor, atitudinilor, comportamentelor axiologice, cunoaşterea alterităţii, înţelegerea altor culturi, exprimarea opiniei, capacitatea de a evidenţia în alte literaturi valori utile pentru sine, abilitatea de a depăşi prejudecăţile valorice, de a le înţelege şi a le trăi ca proprii în spaţii şi temporalitate. Curriculumul, conţinuturile, metodologiile trebuie orientate: pe dimensiunea cognitivă prin extinderea orizontului de lectură de la univers – comunitate umană, individ; pe dimensiunea educativă prin conduită morală, comportament civilizat, decent, dar şi condamnarea amoralităţii; pe dimensiunea formativă prin dezvoltarea competenţei comunicative, lectorale, dezvoltarea imaginaţiei, gândirii creative, critice etc.; pe dimensiunea axiologică conduce la formarea/dezvoltarea pe axa integrării: naţional – european – universal. Referinţe bibliografice: 1. Callo T. Configuraţii ale educaţiei totale. Chişinău: CEP USM, 2007. 2. Ionescu M. (coord.) Abordări conceptuale şi praxiologice în ştiinţele educaţiei. Cluj-Napoca: EIKON, 2007. 3. Limba şi literatura română. Curriculum şcolar. Clasele a V-a a IX-a. Chişinău: Lyceum, 2010. 4. Limba şi literatura română. Curriculum pentru clasele a X-a a XII-a. Chişinău: Ştiinţa, 2010. COMPETENŢA ŞI CULTURA Prof. IOAN VLAŞIN, drd. Universitatea Tehnică, Cluj Napoca (România) Abstract. The achievement of integral education involves focusing on the pupil and on the natural process of learning. To achieve this thing we have to move from the education that is based on transmitting the culture to that one which is dedicated to competence development. Competence is a need, a result wanted by everyone, while the culture and the values are only means of satisfying different needs. The development of children occurs when the competence represents the goal and the culture is the instrument, not vice verse. The difference of approach is major because the transmission of culture is a copy-paste process, while the competence development is one truly social-constructivist.

95

Introducere Educaţia contemporană are la bază un proces prin care grupul transmite cultura sa celor tineri. Principalul dezavantaj este unidirecţionalitatea relaţiei, tot ce se face îi este impus elevului în sistemul educativ prin programele de studiu şi evaluare. În acest tip de educaţie se trasează sarcini elevilor, deşi modalitatea eficientă de lucru în grup este prin delegare de competenţe şi asumare de responsabilităţi. Pentru a pune baze cu adevărat socio-constructiviste educaţiei, trebuie să o centrăm pe satisfacerea celor trei nevoi fundamentale: de autonomie, interconectare şi de competenţă. Pentru a stimula acest proces de reorientare a educaţiei este necesar să clarificăm raportul dintre cultură şi competenţă. Analiza este importantă deoarece unii pedagogi propun abandonarea ori evitarea educaţiei centrată pe competenţe. Aceştia cred că noua abordare, fiind susţinută mai puternic de mediul economic, aserveşte omul economicului, îndepărtându-l de cultură şi măreţia ei. Lucrurile nu sunt însă chiar atât de simple, după cum nici cultura nu este absolută, iar o analiză mai atentă poate aduce clarificări importante. Relativitatea culturii şi a valorilor În sensul cel mai larg, cultura este înţeleasă ca softul mental pe care o persoană sau un grup îl foloseşte pentru a face faţă provocărilor vieţii. Aici intră nu doar produse consacrate precum anumite cărţi, filme, muzica simfonică etc., ci şi obiceiurile care ne guvernează activitatea zilnică. Scopul culturii este de a oferi soluţii pentru satisfacerea nevoilor oamenilor care fac parte din acel grup, popor etc. Pentru aceleaşi nevoi umane, în momente, locuri şi în contexte diferite, avem soluţii culturale diferite. Valorile sunt stabilite prin cultură. Ele sunt considerate astfel deoarece au o importanţă ridicată în satisfacerea nevoilor. Spre exemplu valorile morale permit o mult mai bună interconectare a oamenilor decât s-ar putea realiza aceasta în lipsa lor. Respectul faţă de viaţă şi persoana umană, ca valoare împărtăşită, asigură o interacţiune în siguranţă, încredere, şi astfel o cooperare mult mai eficientă. Cultura şi valorile sunt produse ale grupurilor, ce trebuie aservite omului, nu scopuri în sine. În ciuda acestui lucru, produsele culturale devin adesea ideologii, pe care unii oameni caută să le impună altora, prin manipulare ori chiar cu forţa. Aderarea la o anumită cultură şi la anumite valori nu ar trebui impusă. Oricum, prin imersiunea pe care fiecare copil o trăieşte într-un mediul de viaţă, cu o cultură specifică, se asigură inevitabil o enculturare. Când tinerii contestă „cultura maternă”, în virtutea descoperirii de sine, ei pun practic la încercare calitatea ei şi asigură premisele dezvoltării acesteia. Acest lucru poate fi resimţit însă de cei care susţin o anumită cultură a

96

grupului, anumite valori, ca pe un atentat la identitate, de aici şi presiunea exercitată asupra tinerilor, pentru conformare. Relativitatea culturii şi a valorilor este mai evidentă când privim din perspectiva unor grupuri de pe diferite niveluri culturale. Odată cu trecerea de pe un nivel pe altul se schimbă şi elementele de bază ale culturii, chiar şi valorile. Sunt preferate tipuri de relaţii diferite şi obiceiuri care au la bază interacţiuni diferite. Concret, pe un anumit nivel sunt preferate melodiile care se plâng de greutatea vieţii, pe un altul cele care ne amintesc cât de grozavi suntem, noi ca persoane ori ca şi grup etc. Câtă vreme grupul joacă un rol important în viaţa unui om, acesta va servi cu devotament cultura şi valorile lui şi le va considera absolute. Din acest motiv grupurile pot fi periculoase atunci când membrii lor sunt aserviţi intenţionat unor cauze ideologice ce nu respectă pe orice om ca şi scop în sine, chiar sacru prin imensa complexitate şi înaltul potenţial pe care îl are. Prin accesarea unor culturi şi evaluarea unor valori diferite de cele propuse de grupul din care face parte, omul câştigă independenţă faţă de grup şi îşi creează premisele trecerii în grupuri aflate pe un nivel superior de integrare personală şi în grup, la mai mult de respect pentru viaţă şi semeni. Relativitatea înţelegerii competenţei şi a conceptelor Într-o abordare care ar urmări să relativizeze înţelegerea competenţei am putea spune că însuşi conceptul de competenţă este unul determinat cultural. De pe cele cinci niveluri culturale identificate de Dan Logan şi colegii lui [1], competenţa se vede diferit. Astfel, nu doar înţelegerea acestui termen ci chiar şi scopurile educaţiei sunt diferite, în funcţie de nivelul cultural al grupului care o susţine. Temele de bază a persoanelor aflate pe cele cinci niveluri culturale pleacă de la o totală inadaptare a persoanei – viaţa este mizerabilă (life sucks), până la reuşita deplină şi concluzia că viaţa este minunată. Pe nivelul doi omul observă că doar viaţa lui este mizerabilă, iar pe nivelul trei este convins că este grozav. Importanţa şi frumuseţea interconectării, a colaborării cu ceilalţi sunt descoperite pe nivelul patru, de aceea tema acestuia este „noi suntem grozavi!” Despre competenţă am putea vorbi începând cu nivelul trei cultural. Cei de pe acest nivel se vor considera cu siguranţă competenţi deoarece au o părere bună despre ei şi posibilităţile lor. Faptul că au reuşit să adune bunuri materiale, poziţie socială ori chiar autoritate academică, îi face să creadă că sunt deosebiţi şi oarecum deasupra celor din jur. Singurătatea, o lipsa a interconectării profunde cu ceilalţi etc. îi poate conduce către o epifanie ce va determina o recunoaştere a importanţei semenilor şi la trecerea pe nivelul patru. Aici competenţa este legată de profesionalism şi buna conlucrare în grup, astfel că există autorităţi şi şcoli pe domenii. Fiecare grup îşi construieşte

97

o cultură proprie, membrii se simt bine împreună, şi consideră că au, prin grup, o superioritate asupra celorlalţi. Evident că aici nu vorbim de superioritate prin forţă (hard power) ci de cea prin organizare şi interconectare, care conduce la o mai mare eficienţă şi la rezultate mai bune în diferite domenii ale vieţii, acolo unde grupul activează. Ceea ce este interesant de observat şi poate fi considerat o limită a competenţei este sentimentul de superioritate a membrilor grupurilor faţă de alte grupuri. Filosofii se consideră superiori oamenilor de ştiinţă şi invers, la fel sunt relaţiile şi când sunt implicaţi teologi ori cu alţi oameni de cultură, ori din alte domenii. Puţinii care iau în serios neînţelegerile între diferitele domenii şi doresc să le depăşească au mult de lucru, dar primesc şi accesul la starea corespunzătoare nivelului cinci, din care pot spune fără rezerve că viaţa este minunată. Pot face aceasta deoarece au depăşit exigenţele culturii de grup şi au ieşit de sub dominaţia şi limitările impuse de acesta. Ei văd ce este bun în fiecare domeniu şi se bucură să se îmbogăţească studiindu-le. Pe acest nivel competenţa înseamnă participare de calitate la viaţa de grup dar şi contribuţie la evoluţia culturii acestuia în direcţia creşterii competenţei grupului şi a mai bunei integrări a acestuia prin ceea ce oferă în societate şi pentru om. Autorii clasificării pe cele cinci niveluri culturale ne atrag atenţia că oamenii de pe un nivel îi pot înţelege doar pe cei de pe nivelurile învecinate, spre exemplu, cel de pe nivelul trei poate înţelege pe cei de pe nivelurile doi şi patru. În consecinţă, este puţin probabil ca să se ajungă la un consens larg, nu doar în privinţa competenţei ci şi a altor concepte. Pentru a depăşi relativitatea şi a clarifica legăturile dintre competenţă şi cultură, cea mai bună soluţie ar fi să analizăm şi competenţa din perspectiva nevoilor. Nevoile umane şi limita culturii clasice Identificarea nevoilor umane şi integrarea lor este un proces mai lung, care a început cu A. Maslow în cadrul cercetărilor privind motivaţia umană [2]. Pentru nevoi întâlnim şi traducerea prin trebuinţe, iar acestea, ne spune Maslow (Motiv), fac parte din natura umană. În ierarhia trebuinţelor el identifică două tipuri principale de nevoi: inferioare şi superioare. Cele inferioare, sau primare, sunt legate de supravieţuire şi nevoile fiziologice, inclusiv nevoia de sex. Nevoile superioare urmăresc adevărul, iubirea, frumuseţea, realizarea sinelui etc. O problema majoră este că cultura le consideră de o natură diferită, ca şi cum acestea ar fi chemări ale sufletului, în opoziţie cu ceea ce ne cere trupul. Practic, prin aceasta se şi justifică cultura pe sine, în opoziţie cu pornirile instinctuale, de aceea, când constrânge omul, crede că are motive justificate să o facă – acţionează în favoarea sufletului, împotriva trupului.

98

Cultura, înţeleasă în sens clasic, ca pe o familiaritate cu produsele elitelor, scindează natura umană. Acum se lucrează cu un sens mai larg, care integrează mai bine natura umană. O analogie simplă cu softurile ne permite o mai bună înţelegere. Orice maşină inteligentă este gestionată cu ajutorul sistemului de operare instalat pe ea. Spre exemplu, pentru computere acestea pot fi diferitele versiuni de Windows, Mac Os, Linux etc. Peste sistemul de operare pot fi instalate diferite aplicaţii, cu funcţii specializate (exemplu editare text, imagini etc.), care accesează şi pun la lucru maşina inteligentă doar prin intermediul sistemului de operare. Cultura, înţeleasă în sens clasic, este la nivelul aplicaţiilor, iar în înţelesul ei extins, recent, ce include spre exemplu şi limbajul folosit, atitudinea faţă de celălalt etc., este la nivelul sistemului de operare. Practic, şi trupul nostru este o maşină inteligentă ce ştie executa instrucţiuni. Dar, spre deosebire de maşini, care sunt programate de om, noi ne auto-programăm. Şi nu doar atât, chiar componenta hardware evoluează pentru a optimiza tot mai mult genul de activităţi pe care le face. Sportivilor li se dezvoltă muşchii, muzicanţilor percepţia sunetelor, capacitatea de a le emite şi combina cu precizie, pictorii fac asta cu culorile, actorii devin tot mai specialişti în crearea de experienţe, matematicienii să lucreze cu entităţi abstracte etc. În cazul oamenilor are loc o coevoluţie, a softului şi a maşinii. Astfel, marea problemă a culturii, înţeleasă în sens clasic, este că trupul nu este doar o maşină chemată să răspundă „înaltelor aspiraţii” ci o entitate care se schimbă destul de drastic în funcţie de sarcinile pe care le primeşte. Spun drastic deoarece nu e vorba de schimbări minore ci de creşterea unor abilităţi de câteva ori. Este suficient să comparăm greutăţile pe care le pot ridica halterofilii cu cele pe care le putem ridica noi, fără un antrenament dedicat. Chiar şi inima poate dezvolta o putere de pompare de câteva ori mai mare, deşi este un organ intern. În cazul sistemului nervos are loc o creştere a vitezei de propagare a impulsurilor şi de procesare de sute de ori prin fenomenul de mielinizare, care se produce la nivelul reţelelor neuronale des folosite. Evident că oamenii nu mai pot folosi cu toţii acelaşi sistem de operare, aceleaşi standarde, aceleaşi obiceiuri, cum ar vrea cultura clasică, din moment ce posedă trupuri diferit specializate. Exprimarea nevoilor prin emoţii şi sentimente Depăşirea diferenţelor culturale şi utilizarea practică a nevoilor umane cea mai spectaculoasă a fost realizată de Marshall Rosenberg. Prin întâlnirea pe care o provoca în spaţiul comun al nevoilor umane el a reuşit să devină probabil cel mai eficient moderator de conflicte. Atingerea nivelurilor profunde ale fiinţei umane, satisfacerea lor împreună cu semenii, are un impact atât de puternic încât este capabilă să şteargă conflictele cele mai acute, devenite cronice şi urâte, cum sunt cele între palestinieni şi israelieni.

99

În tipul de comunicarea dezvoltat de el, numit comunicarea nonviolentă [3], sunt integrate diferitele niveluri ale fiinţei, până la straturile cele mai profunde. Astfel, emoţiile şi sentimentele sunt identificate drept răspunsuri ale fiinţei noastre integrale la ceea ce se observăm că se întâmplă. Ca reacţie la modul în care anticipăm posibilitatea de satisfacere sau de nesatisfacere a nevoilor, mobilizăm energii pe care le resimţim ca emoţii şi sentimente. Identificând sentimentul trăit şi nevoia din spatele lui, vedem mişcările fiinţei ca întreg. Comunicarea nonviolentă presupune ca în momentul în care apar probleme în interacţiune, relaţii, omul să prezinte interlocutorului observaţia făcută, sentimentul trăit, nevoia care nu este satisfăcută şi rugămintea care ar putea duce la satisfacerea ei. Astfel ea vede în conflict o oportunitate de ajutor reciproc în direcţia satisfacerii nevoilor. Depăşirea conflictului devine posibilă deoarece se fac observaţii cu privire la ce se întâmplă, nu se emit judecăţi incriminatoare, se fac rugăminţi, nu se emit pretenţii de la celălalt, şi se consideră că nu există doar o singură cale spre satisfacerea nevoilor. Întotdeauna există soluţii care satisfac nevoile tuturor celor implicaţi, iar acestea pot fi găsite prin acest tip de comunicare dacă părţile au suficientă deschidere. Conştientizarea participării întregii fiinţe la situaţie, prin raportare la nevoi, nu la dorinţele prin care se crede că pot fi satisfăcute nevoile, garantează un progres al acesteia. Maslow ne spune că gratificarea unor nevoi conduce la descoperirea altora, dar prin satisfacerea lor succesivă, împreună, creşte armonia şi contactul cu ceea ce suntem. Integrarea conştientă, nu reactivă, a ceea ce simţim în demers, conştientizarea nevoilor, adresarea fără pretenţii şi agresivitate, pot face minuni nu doar în depăşirea conflictelor şi eliminarea violenţei, ci şi în direcţia ameliorării vieţii. Integrarea nevoilor Deşi nu sunt foarte multe nevoi ce trebuie recunoscute şi urmărite, gestionarea integrată a omului nu este tocmai simplă. Principalul motiv este legat de natura lor amestecată, a rezultatelor cu modul de implicare etc. În baza recunoaşterii lor, aşa cum le enumeră Rosenberg, este relativ dificil de identificat un demers care să ducă la integrarea fiinţei. Iar integrarea stă la baza puterii soft a acesteia, fără ea nu este armonie, până şi sănătatea are de suferit. Cercetătorii motivaţiei au descoperit şi rafinat o cale mult mai simplă şi mai eficientă de a aborda nevoile umane. Teoria Auto-determinării [4], propusă de Edward L. Deci şi Richard M. Ryan, ne spune că oamenii au trei nevoi fundamentale: de autonomie, de competenţă şi de interconectare. Toate nevoile umane şi-ar putea găsi locul în acestea, dacă le analizăm cu atenţie. Spre exemplu, autonomia nu este posibilă dacă nu sunt satisfăcute nevoile biologice, un om foarte flămând nu va

100

participa la interacţiuni fără ca o parte din gândurile şi energia lui să caute o soluţie la problemă. Înţelegerea competenţei ca nevoie personală poate fi surprinzătoare pentru majoritatea dintre noi, obişnuiţi fiind cu competenţa ca o exigenţă la muncă, din partea firmelor, de care am vrea să uităm acasă. Mai mult, nu doar că nu scăpăm de ea, dar dacă este o nevoie, ea ar trebui să ducă la apariţia de emoţii şi de sentimente. Alegerea cercetătorilor pare să fie bună, chiar ne pasă de modul în care reuşim sau nu să ne dobândim autonomia ori să ne interconectăm. Reuşita acestor procese este dată de competenţă, de capacitatea noastră de a da calitate participării. Pentru clarificare o analogie din fizică ne oferă un bun punct de plecare. Ştim că fizica ne impune o perspectivă duală undă-corpuscul privind microparticulele. Acestea nu sunt nici unde, nici corpusculi, ci amândouă în acelaşi timp. Omul este la fel, partea ce ţine de sine este reclamată de nevoia de autonomie, iar cea care ţine de interacţiuni este manifestată prin nevoia de interconectare. Evident că este o strânsă legătură între ele, interacţionăm în funcţie de ceea ce suntem, şi suntem în funcţie de ce suntem în stare să învăţăm de la alţii. Gestionarea acestui proces se face prin sentimentele determinate de calitatea participării (integrarea părţii), de aceea am numit competenţa participare de calitate [5]. Prin ea se realizează nu doar integrarea părţii într-un întreg mai cuprinzător ci şi complexificarea acesteia astfel încât să poată îndeplini cu succes sarcini specifice în cadrul acestuia. Prin această integrare nu mai trebuie să urmărim simultan o mulţime de variabile pentru a evolua, este suficient să fim atenţi la competenţa noastră înţeleasă ca participare de calitate. Concluzii Deşi am prezentat foarte pe scurt a problemele, putem să formulăm câteva concluzii privind legăturile dintre competenţă şi cultură. În primul rând, ele aparţin unor straturi ontologice diferite, competenţa este o nevoie a persoanei ba chiar şi a grupului, cultura este un produs rezultat din experienţele legate de satisfacerea nevoilor. Centrarea pe competenţă redă omului demnitatea uzurpată de cultură prin faptul că astfel cultura serveşte omului, nu acesta este aservit culturii. Soarta unui sistem depinde de fiecare parte a sa, deci fiecare contează la fel de mult în evoluţia lui corespunzătoare. Competenţa este mijlocul prin care, la nivel de grup, se face o distribuire a responsabilităţilor, dar şi o acordare de încredere. În acelaşi timp este şi o măsură a achitării de aceste responsabilităţi, a asumării reale, responsabile a condiţiei de parte a sistemului şi a scopului pentru care acesta există. În acest context cultura se constituie ca o colecţie de soluţii furnizate de diferite sisteme ori persoane, ce pot fi adoptate, optimizate în vederea satisfacerii unor nevoi.

101

Trecerea de la transmiterea culturii la dezvoltarea competenţei necesită o modificare majoră a educaţiei deoarece presupune trecerea de la cultul pentru cultură şi parte la considerarea, prin nevoile fundamentale, a întregii fiinţe umane, adică exact ceea ce îşi doreşte educaţia integrală. Referinţe bibliografice: 1. Logan D. King, John, Wright, Halee Fischer. Tribal Leadership: Leveraging Natural Groups to Build a Thriving Organization. London: Harper Collins e-books, 2007. 2. Maslow A. Motivaţie şi personalitate. Bucureşti: Editura Trei, 2008. 3. Rosenberg M. Comunicarea Nonviolentă. Bucureşti: Editura Elena Francisc Publishing, 2008. 4. Site-ul oficial al Teoriei Autodeteminării: http://www. selfdeterminationtheory.org/ 5. Vlaşin I. Competenţa: participarea de calitate la îndemâna oricui. Alba-Iulia: Editura Unirea, 2013. ARTA – O DISCIPLINĂ FASCINANTĂ DE ÎNVĂŢAT, DAR ŞI O EXPERIENŢĂ DE VIAŢĂ PUTERNICĂ ŞI REALĂ DANIELA COTOVIŢCAIA, doctorandă, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei Abstract. Education takes the path of transformation today. The culture is under strong interaction of local and global, of the part and the whole. Jacques Delors said: „Education has a difficult task to pass a culture accumulated for centuries, and a preparation for a largely unpredictable future.” In this context, transdisciplinary approach can have an important contribution to the establishment of a new type of cultural and artistic education. It’s the common purpose of us, ”people from the department”, to prepare young generation in crisis situations, at the same time keeping constatnly in mind that we have a past that has generated a huge legacy of cultures, which we have a moral and civic obligation to hand over.

Societatea contemporană e marcată de o explozie informaţională. Această realitate declanşează o întrebare: cum putem pregăti elevii, pentru o viaţă proprie secolului XXI? Educaţia în ţările europene este supusă multor cerinţe competitive, care au influenţă asupra organizării şi conţinutului educaţiei artistice. Şcolile au misiunea de a oferi tinerilor ajutor şi sprijin. Din păcate, încă nu toţi elevii î-şi dau seama dacă au înţeles materia predată şi dacă pot

102