conspect penal

Aplicarea legii penale în timp NCP
1. PRINCIPIUL ACTIVITĂȚII LEGII PENALE

- este principiul conform căruia orice lege penală este activă, adică se aplică tuturor infracțiunilor săvârșite între momentul intrării în vigoare a legii și momentul ieșirii sale din vigoare (art. 3 CP). Aceste dispoziții sunt identice cu cele prevăzute de art. 10 C.pen anterior. Art. 15 alin.2 Constituție prevede faptul că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile sau contravenționale.
- pentru aplicarea acestui principiu prezintă importanță data săvârșirii infracțiunii (care se raportează la momentul comiterii faptei de autor) și a legii în vigoare la această dată: astfel,
pentru infracțiunile comisive se va aplica legea de la data la care a fost comisă acțiunea infracțională;
pentru infracțiunile omisive – legea în vigoare la data care făptuitorul trebuia să acționeze potrivit obligațiilor legale pe care le avea;
pentru infracțiunile complexe – legea în vigoare la momentul consumării lor;
în cazul infracțiunilor continue, continuate ori de obicei- momentul epuizării;
infracțiuni progresive- legea aplicabilă este cea de la momentul comiterii activității infracționale.

2. PRINCIPIUL NERETROACTIVITĂȚII LEGII PENALE

Legea penală nu se aplică faptelor, care la data când au fost săvârșite nu erau prevăzute ca infracțiuni. Excepție: legea penală ce cuprinde dispoziții mai favorabile infractorului, care retroactivează. Astfel, legea penală poate fi aplicată și unor fapte care au fost săvârșite înainte de intrarea sa în vigoare sau unor fapte ce sunt urmărite sau judecate după ieșirea sa din vigoare.
3.1. Retroactivitatea legii penale
Legea interpretativă mai favorabilă;
Legea penală mai favorabilă;
Legile de amnistie, legile sau decretele de grațiere;
Legile de dezincriminare.
3.2. Ultraactivitatea legii penale în cazul:
a. legii penale temporare (art. 7 alin. 2 NCP)- legea penală care prevede data ieșirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situației care a impus adoptarea sa. Aceasta se va aplica în mod obligatoriu infracțiunii săvârșite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp.
b. legea penală mai favorabilă, care se va aplica și infracțiunilor comise în timpul cât era în vigoare și care nu au fost definitiv judecate până la data ieșirii ei din vigoare (art. 5).
Criteriile în baza cărora se stabilește legea penală mai favorabilă sunt:
- conținutul infracțiunii;
- existența unor impedimente la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale;
- existența unor cauze de nepedepsire;
- pedeapsa;
- termenul de prescripție.
În ipoteza în care după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii sau a amenzii și până la executarea completă a acesteia a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată conform legii vechii, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită se va reduce la acest maxim (art. 6 alin.1 C.pen).
Rezultă că trebuie să existe o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii sau a amenii în baza legii vechi, iar aceasta să nu fi fost executată complet sau să fi fost considerată executată până în momentul intrării în vigoare a legii penale mai favorabile care prevede un maxim special mai redus decât pedeapsa efectiv și definitiv aplicată în temeiul legii vechi.
Dacă s-a dispus condamnare definitivă la pedeapsa amenzii penale, aplicare legii penale în temeiul art. 6 alin.1 C.pen, se face dacă noua lege prevede numai pedeapsa amenii, al cărui maxim special este mai redus decât pedeapsa efectiv aplicată.
Noul cod penal stabilește sistemul zilelor amendă, astfel, pentru o zi amendă o persoană fizică va plăti 150 de lei, iar o persoană juridică 2000 de lei.
- În ipoteza în care o persoană a fost condamnată la pedepasa închisorii pe viață, iar ulterior a intervenit o lege care prevede numai pedeapsa cu închisoarea, detențiunea pe viață se va înlocui cu maximul special al închisorii prevăzut de legea nouă pentru acea infracțiune.
- dacă legea nouă prevede pentru infracțiunea comisă numai pedeapsa amenzii, se va aplica amenda în locul pedepsei cu închisoarea, fără a depăși maximul special prevăzut de legea nouă.
- măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă mai favorabilă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta.
- pedepsele complementare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă mai favorabilă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta.
Aplicarea legii penale în spațiu

1. Principiul teritorialității
- Legea penală română se aplică tuturor infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României. Articolul 8 alin.2 NCP definește astfel noțiunea de teritoriu, iar articolul 8 alin.3 stabilește faptul că prin infracțiune săvârșită pe teritoriul României, se înțelege orice infracțiune comisă în întregime pe teritoriul statului român sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România".
Acest principiu al ubicuității se aplică dacă pe teritoriul României:
- s-a efectuat numai un act de executare;
- s-a efectuat un act de instigare sau complicitate;
- s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracțiunii.
Excepții: legea penală română nu se aplică în baza acestui principiu:
- infracțiunilor săvârșite de reprezentanții diplomatici ai statelor străine;
- infracțiunilor săvârșite de alte persoane, care în conformitate cu tratatele internaționale nu sunt supuse jurisdicției penale a statului român. Infractorul poate fi tras la răspundere penală de statul al cărui cetățean este.
- infracțiunilor săvârșite în sediile misiunilor diplomatice străine din România;
- infracțiunilor săvârșite de personalul armatelor străine aflate în trecere sau staționate pe teritoriul României.
- infracțiunilor săvârșite la bordul navelor sau aeronavelor militare sau guvernamentale străine aflate pe teritoriul României și nici infracțiunilor săvârșite de persoanele care fac parte din echipajul sau personalul specializat al acestor nave sau aeronave cât timp se află în porturi sau apele maritime interioare sau în marea teritorială a României, respectiv în aeroporturi din România.
- infracțiunilor săvârșite la bordul unor nave străine folosite în scopuri comerciale care trece prin marea teritorială română cu expția situațiilor în care:
infracțiunea a fost săvârșită de un cetățean român sau de o persoană fără cetățenie care are domiciliul pe teritoriul României;
infracțiunea este îndreptată contra intereselor României sau împotriva unui cetățean român ori a unei persoane rezidente pe teritoriul României;
infracțiunea este de natură să tulbure ordinea și liniștea publică în țară sau ordinea în marea teritorială;
exercitarea jurisdicției române este necesară pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante sau de substanțe psihotrope;
asistența autorităților române a fost cerută, în scris, de căpitanul navei ori de un agent diplomatic sau un funcționar consular din țara al cărui pavilion îl arborează nava. În toate aceste situații se va aplica legea penală română, în baza principiului teritorialității.

2. Principiul personalității legii penale (art.9 NCP)- naționalității active

- infracțiunea să fie comisă în întregime în afara teritoriului țării;
- în momentul comiterii infracțiunii, făptuitorul să fie cetățean român sau o persoană juridică română.
- pedeapsa prevăzută de legea penală pentru infracțiunea săvârșită să fie detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 10 ani, chiar dacă fapta nu este prevăzută ca infracțiune de legea statului în care a fost comisă.
- tratatele sau convențiile internaționale la care România este parte să nu conțină prevederi referitoare la un alt mod de soluționare a acestor cauze.
- punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai cu autorizarea prealabilă a Procuroului General al Parchetului de pe lg Curtea de Apel, în a cărei rază teritorială se afă parchetul mai întâi sesizat sau după caz, a procurorului general al Parchetului de pe lg Î.C.C.J.
Autorizarea emisă de procuror este dată pe 30 de zile, putând fi prelungită până la 180 de zile.

3. Principiul realității legii penale (art. 10 NCP)- naționalității pasive

- infracțiunea să fie săvârșită în întregime în afara țeritoriului României;
- infracțiunea să fie comisă contra statului român sau unui cetățean român sau a unei persoane juridice române;
- nu trebuie îndeplinită condiția dublei incriminări;
- infracțiunea să fie săvârșită de un cetățean străin sau de un apatrid;
- tratatele sau convențiile internaționale la care România este parte să nu conțină prevederi referitoare la un alt mod de soluționare a acestor cauze.

3. Principiul universalității legii penale (art. 11 NCP)
a. să fie săvârșită în întregime în afara teritoriului României o infracțiune, alta decât cele contra stratului romîn sau a a unui cetățean român ori a unei persoane juridice române;
b. infracțiunea să fie săvârșită de un cetățean străin sau de un apatrid; care se află de bunăvoie pe teritoriul României.
c. Statul român să își fi asumat în temeiul unui tratat internațional obligația de a reprima infracțiunea săvârșită în străinătate sau să fi cerut extrădarea sau predarea infractorului aflat pe teritoriul României pentru infracțiunea săvârșită în străinătate și aceasta să fi fost refuzată.
d. tratatele sau convențiile internaționale la care România este parte să nu conțină prevederi referitoare la un alt mod de soluționare a acestor cauze.

TRĂSĂTURILE ESENȚIALE ALE INFRACȚIUNII

Articolul 15 alin.1 NCP, prevede o definiție formală potrivit căreia infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale. NCP a eliminat instituția înlocuirii răspunderii penale cu răspunderea administrativă în cazul în care se constată săvârșirea unei infracțiuni.
Trăsături:
a. tipicitatea (prevederea în legea penală); presupune corespondența dintre fapta concretă săvârșită, direct sau indirect de o persoană (acțiunea sau inacțiunea comisă cu o formă de vinovăție care a determinat o anumită urmare) și elementele de natură obiectivă și subiectivă stabilite de legiuitor în modelul abstract prevăzut de norma de incriminare. Absența ei conduce la dispunerea clasării de către procuror, respectiv a achitării de instanță.
b. antijuridicitatea (fapta să fie nejustificată, ilicită); Articolul 18 alin.1 NCP, prevede faptul că o faptă prevăzută de legea penală nu constituie infracțiune, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege. Aceste cauze justificative înlătură numai caracterul antijuridic al faptei prevăzute de legea penală, iar nu vinovăția, sub forma imputabilității faptei.
În cazul existenței unei cauze justificative, procurorul dispune clasarea, iar instanța achitarea. Reținerea unei astfel de cauze înlătură posibilitatea aplicării de pedepse sau măsuri educative, măsuri de siguranță, ori a obligării făptuitorului în latura civilă a procesului penal.
c. imputabilitatea.
NCP a eliminat pericolul social dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii, astfel procurorul poate dispune renunțarea la urmărirea penală, iar instanța va dispune renunțarea la aplicarea pedepsei. Totuși în ipoteza în care în cursul procesului penal, se constată că în privința unei fapte comise anterior intrării în vigoare a Noului cod penal sunt aplicabile dispozițiile art. 181 VCP, ca lege penală mai favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanța dispune achitarea.
Vinovăția în cazul persoanei fizice
Articolul 16 alin. 2 NCP prevede cele trei forme ale vinovăției:
a. intenția directă sau indirectă; când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea lui sau când acesta prevede rezultatul, nu îl urmărește dar acceptă posibilitatea producerii lui.
b. culpa cu prevedere (ușurința), caz în care făptuitorul a prevăzut rezultatul faptei sale însă nu l-a acceptat, considerând fără un temei suficient că acesta nu se poate produce. Culpa fără prevedere (greșeala) – nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă.
c. praeterintenția. Potrivit art. 16 alin.5 NCP, există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.

CAUZELE JUSTIFICATIVE

1. Legitima apărare

Este o cauză justificativă care înlătură caracterul penal al faptei constând în apărarea realizată prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, pentru a împiedica un atac material, direct, imediat și injust care pune în pericol persoana celui care se apără, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului (art. 19 alin.2 NCP).
- legea instituie o prezumție relativă de legitimă apărare, în cazul în care atacul constă în fapta unei persoane de a pătrunde ori de a încerca să pătrundă fără drept prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace ori în timpul nopții, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, iar apărarea prezumată legitimă este comisă printr-o faptă prevăzută de legea penală pentru a respinge pătrunderea fără drept, necesară pentru înlăturarea atacului și proporțională cu gravitatea acestuia.
- spre deosebire de VCP, Noul cod nu asimilează excesul justificat de apărare legitimei apărări, drept cauză justificativă, calificându-l drept cauză de neimputabilitate, în art. 26 NCP, sub denumirea de exces neimputabil.

Condițiile legitimei apărări
Condiții privind atacul
- să existe un atac material;
- atacul să fie direct;
- atacul să fie imediat, respectiv actual sau iminent;
- atacul să fie injust, să fie exercitat de o persoană responsabilă și să nu fie permis de lege;
- atacul să fie îndreptat împotriva celui care se apără, împotriva altei persoane, a drepturilor acestora sau a unui interes general.
NCP nu mai prevede drept condiție a atacului ca acesta să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul general. NCP constituie astfel legea penală mai favorabilă.
Condiții privind apărarea
a. apărarea trebuie să constituie o faptă prevăzută de legea penală;
b. apărarea să fie necesară pentru respingerea atacului. Nu este necesar ca săvârșirea faptei prevăzute de legea penală să fie singura cale de înlăturarea a atacului.
c. apărarea să fie precedată de atac;
d. apărarea să fie proporțională cu atacul.

NCP nu mai asimilează excesul de apărare legitimei apărări, în ipoteza în care făptuitorul, din cauza tulburării sau temerii, a depășit voluntar sau involuntar limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul. În acest caz vom vorbi despre o cauză de neimputabilitate, prev. de art. 26 NCP, care înlătură vinovăția, ca trăsătură generală a infracțiunii.
Dacă depășirea unei apărări proporționale este determinată de alte cauze se va reține excesul scuzabil, ce reprezintă o circumstanță atentuantă legală (art. 75 alin.1 litera b NCP).
În cazul legitimei apărări prezumate, atacul trebuie să constea înrt-o acțiune de pătrundere efectivă ori o încercare de pătrundere fără drept prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace ori în timpul nopții, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, realizată de o persoană responsabilă.
NCP limitează sfera spațiilor acoperite de prezumția de legitimă apărare, eliminând locurile împrejmuite sau delimitate prin semne de marcare care nu țin de o locuință, încăpere, dependință, iar pe de altă parte, prevede o ipoteză nouă de aplicare a prezumției când pătrunderea sau încercarea de pătrundere este săvârșită în timpul nopții, în acest caz nefiind necesar ca pătrunderea ori încercarea de pătrundere să fi fost săvârșită prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace.
Rezultă astfel că pentru a se reține legitima apărare prezumată:
a. fapta trebuie comisă în timpul zilei, însă numai prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace;
b. în timpul nopții, indiferent de mijloacele folosite.
Apărarea prin care se respinge pătrunderea sau încercarea de pătrundere să constituie o faptă prevăzută de legea penală; să fie necesară pentru respingerea atacului și să fie proporțională cu atacul.
Efectele legitimei apărări
Legitima apărare înlătură caracterul penal al faptei. Nu pot fi aplicate făptuitorului pedepse, măsuri educative sau alte sancțiuni de drept penal. Produce efecte in rem, procurorul dispune clasarea iar instanța de judecată achitarea. Reținerea legitimei apărări înlătură răspunderea civilă delictuală a făptuitorului, deoarece acțiunea sau inacțiunea sa nu constituie faptă ilicită.

2. Starea de necesitate

Este cauza justificativă care înlătură caracterul penal al faptei, constând în existența unui pericol iminent și inevitabil care constrânge o persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală, pentru a salva de la acest pericol, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes general (art. 20 alin.2 NCP).
- victima faptei prevăzute de legea penală nu l-a periclitat în nici un fel pe cel care comite fapta.
Condiții privind pericolul
- să existe un pericol imediat sau actual. El trebuie să fie real, efectiv și să nu fi fost provocat intenționat sau din culpă de cle care invocă starea de necesitate.
- să amenințe viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes general;
- pericolul să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.
Acțiunea de salvare
a. să constea într-o faptă prevăzută de legea penală
b. fapta să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor ocrotite de lege
c. să fie proporțională cu pericolul
d. să nu fie săvârșită de către o persoană care avea obligația de a înfrunta pericolul, pentru a se salva pe sine .
Efectele stării de necesitate
- înlătură caracterul penal al faptei. Nu pot fi aplicate făptuitorului pedepse, măsuri educative sau alte sancțiuni de drept penal. Produce efecte in rem, procurorul dispune clasarea iar instanța de judecată achitarea. Nu înlătură răspunderea civilă delictuală a persoanei care, salvându-se pe sine de la pericol ori un bun ce îi aparține, a produs prejudicii materiale unei terțe persoane, răspundere ce are ca temei îmbogățirea fără justă cauză, conform art. 1361 C.civ.
Răspunderea civilă nu este înlăturată pentru persoana în favoarea căreia s-a realizat acțiunea de salvare, de către un terț, acțiune prin care a fost creată o pagubă în patrimoniul unei alte persoane, conform art. 1362 C.civ.

3. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații

Articolul 21 NCP, reglementează trei noi cauze justificative:
a. exercitarea unui drept recunoscut de lege (autorizarea legii). facultativă.
b. îndeplinirea unei obligații impuse de lege cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta; caracter imperativ.
c. îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.

Efecte
- înlăturarea caracterului penal al faptei. Nu pot fi aplicate făptuitorului pedepse, măsuri educative sau alte sancțiuni de drept penal. Produce efecte in rem, procurorul dispune clasarea iar instanța de judecată achitarea.
În principiu, înlătură răspunderea civilă delictuală. Excepție: îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care își putea da seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârșite în asemenea împrejurări.

4. Consimțământul persoanei vătămate

Articolul 22 NCP, reglementează o nouă cauză justificativă: consimțământul persoanei vătămate. Fapta trebuie să fie tipică.
Condiții:
a. să existe un consimțământ valabil exprimat al persoanei vătămate cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală;
b. consimțământul să privească valori sociale al căror titular este persoana vătămată și de care aceasta poate dispune în mod legal.
c. să fie anterior primului act de executare al faptei tipice. În cazul activităților infracționale care se prelungesc în timp, consimțământul trebuie să rămână valabil exprimat pe toată durata de comitere a faptei.
Efecte:
- înlăturarea caracterului penal al faptei.
- produce efecte in rem.
- înlătură în principiu răspunderea civilă delictuală.

CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE

1. Constrângerea fizică
- constă în presiunea pe care un eveniment imprevizibil și irezistibil sau o persoană ori un animal o exercită asupra fizicului unei persoane, care are drept urmare lipsirea acesteia de posibilitatea de a avea control asupra acțiunilor sale, determinând-o, să comită o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată (art. 24 NCP).
Condiții
a. existența unei constrângeri asupra fizicului făptuitorului;
b. constrângerea fizică să fie irezistibilă;
c. fapta săvârșită sub imperiul constrângerii fizice să fie prevăzute de legea penală și nejustificată.
Efecte:
înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite.
nu pot fi aplicate făptuitorului pedepse, măsuri educative însă pot fi aplicate măsuri de siguranță;
produce efecte numai in personam. Procurorul dispune clasarea iar instanța de judecată achitarea.
înlătură răspunderea civilă delictuală a făptuitorului;
persoana care exercită acte de constrângere fizică asupra făptuitorului va răspunde penal, pentru participație improprie la fapta săvârșită de persoana constrânsă, și civil pentru prejudiciul cauzat prin fapta comisă.

2. Constrângerea morală
- cauză de neimputabilitate constând în presiunea pe care acțiunea unei persoane o exercită asupra psihicului unei alte persoane prin amenținarea cu un pericol grav, iminent, inevitabil și injust, ce are drept urmare lipsirea acesteia de posibilitatea de a avea control asupra voinței sale, determinând-o astfel să comită o faptă prevăzută de legea penală sub stăpânirea unei temeri grave (art. 25 NCP).
Condiții:
a. existența unei constrângeri exercitate asupra psihicului unei persoane de către o altă persoană, prin amenințare cu un pericol grav; Răul cu care se amenință trebuie să fie grav, iminent, inevitabil, injust și proporțional cu urmare faptei prevăzute de legea penală ce se solicită a fi săvârșită. În sarcina persoanei care exercită constrângerea morală se va reține participația improprie sub forma instigării la fapta penală a celui constrâns.
b. constrângerea morală să fie irezistibilă;
c. fapta săvârșită sub imperiul constrângerii morale să fie prevăzută de legea penală și nejustificată.
Efecte
înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite.
nu pot fi aplicate făptuitorului pedepse, măsuri educative însă pot fi aplicate măsuri de siguranță;
produce efecte numai in personam. Procurorul dispune clasarea iar instanța de judecată achitarea.
înlătură răspunderea civilă delictuală a făptuitorului;
persoana care exercită acte de constrângere morală asupra făptuitorului va răspunde penal, pentru participație improprie la fapta săvârșită de persoana constrânsă, și civil pentru prejudiciul cauzat prin fapta comisă.

3. Excesul neimputabil
Potrivit art. 26 alin.1 NCP, nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a depășit din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporționale cu gravitatea atacului.
Articolul 26 alin.2 NCP, prevede faptul că nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de necesitate, care nu și-a dat seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Condiții ale excesului neimputabil de apărare: trebuie îndeplinite toate condițiile de la articolul 19 alin.2 NCP, cu privire la atac și apărare, cu excepția proporționalității. Dacă depășirea limitelor unei apărări proporționale este determinată de alte cauze, se va putea reține excesul scuzabil, ce reprezintă o circumstanță atenuantă legală. Excesul neimputabil de apărare, poate constitui o cauză de neimputabilitate doar pentru persoana fizică.
Condiții ale excesului neimputabil în acțiunea de salvare: trebuie îndeplinite toate condițiile de la articolul 20 alin.2 NCP, cu privire la pericol și acțiunea de salvare, cu excepția proporționalității. În cazul în care făptuitorul a depășit limitele stării de necesitate, cunoscând că va produce urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, se va reține existența circumstanței atenuante legale de la art. 75 alin.1 litera c NCP, depășirea limitelor stării de necesitate. Poate constitui o cauză de neimputabilitate doar pentru persoana fizică.
Efecte
înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite.
nu pot fi aplicate făptuitorului pedepse, măsuri educative însă pot fi aplicate măsuri de siguranță;
produce efecte numai in personam. Procurorul dispune clasarea iar instanța de judecată achitarea;
în cazul în care limitele legitimei apărări sunt depășite în condițiile excesului neimputabil, răspunderea civilă nu este înlăturată, făptuitorul putând fi obligat la plata unei indemnizații adecvate și echitabile.
în ipoteza în care se reține excesul în acțiunea de salvare, răspunderea civilă nu este înlăturată pentru prejudiciile cauzate terților, fiind angajată pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

4. Minoritatea făptuitorului
- cauză de neimputabilitate care înlătură caracterul penal al faptei datorită săvârșirii acesteia de către o persoană care nu înțelege semnificațiile faptei sale din cauza dezvoltării psiho-fizice insuficiente, urmare a vârstei fragede.
Condiții
a. săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și nejustificată de către un minor care nu îndeplinește condițiile legale pentru a putea răspunde penal; (în calitate de autor sau participant).
- dacă minorul cu vârsta între 14-16 ani a acționat fără discernământ, se va reține minoritatea drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei;
- dacă se constată că minorul care a împlinit 16 ani a acționat fără discernământ, se va reține iresponsabilitatea (art. 28 NCP), drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
b. existența stării de minoritate la momentul săvârșirii faptei.

Efecte
înlăturarea caracterului penal al faptei, ca urmare a lipsei trăsăturii esențiale a imputabilității. Nu pot fi aplicate măsuri educative, însă pot fi aplicate măsuri de siguranță. Produce efecte numai in personam. Procurorul dispune clasarea iar instanța de judecată achitarea.
când minorul a comis o faptă prevăzută de legea penală și nu poate fi tras la răspundere, Comisia pentru Protecția Copilului, când există acordul părinților sau a reprezentantul legal al copilului, sau acordul instanței, dispune măsura plasamentului sau a supravegherii specializate.
minoritatea nu înlătură răspunderea civilă delictuală a făptuitorului;
potrivit art. 1366 alin.1 C.civ., minorul care nu a împlinit 14 ani nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedește discernământul său la data comiterii faptei. În caz contrar, prin dovedirea discernământului, se va atrage răspunderea civilă delictuală a acestuia.
minorul care a împlinit 14 ani, răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedește că a fost lipsit de discernământ la data săvârșirii faptei.
Persoana care în temeiul legii ori al unei hotărâri judecătorești este obligată să supravegheze un minor, răspunde de prejudiciul cauzat altuia. Această persoană nu va răspunde în cazul în care dovedește că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă.

5. Iresponsabilitatea

Articolul 28 NCP, prevede iresponsabilitatea drept cauză de neimputabilitate, constând în starea de incapacitate psiho-fizică a persoanei care, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze, este lipsită de capacitatea de a-și da seama de acțiunile sau inacțiunile sale sau de urmările acestora.
Condiții
a. existența unei stări de incapacitate psihică în momentul săvârșirii faptei; să existe la momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală și se stabilește pe baza unei expertize medico-legale psihiatrice.
b. incapacitatea psihică să fie terminată de o boală psihică sau alte cauze anormale;
c. acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să constituie o faptă prevăzută de legea penală și nejustificată.

Efecte:
înlăturarea caracterului penal al faptei, ca urmare a lipsei trăsăturii esențiale a imputabilității. Nu pot fi aplicate măsuri educative, însă pot fi aplicate măsuri de siguranță. Produce efecte numai in personam. Procurorul dispune clasarea iar instanța de judecată achitarea.
în principiu, iresponsabilitatea înlătură răspunderea delictuală a făptuitorului. Exc: obligația subsidiară de indemnizare a victimei de către iresponsabil conform art. 1368 C.civ.

6. Intoxicația

Reprezintă o cauză de neimputabilitate determinată de intoxicația completă a unei persoane cu alcool sau alte substanțe psihoactive. Intoxicația involuntară completă constituie o cauză de neimputabilitate care înlătură caracterul penal al faptei. În schimb intoxicația involuntară incompletă nu constituie o cauză de neimputabilitate, însă poate constitui o circumstanță atenuată. Intoxicația voluntară completă sau voluntară incompletă constituie fie circumstanță atenuată, fie agravantă.
Intoxicația involuntară completă:
- existența unei stări de intoxicație involuntară completă în momentul săvârșirii faptei; Stabilirea ei se face prin expertiză medico-legală.
- acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să constituie o faptă prevăzută de legea penală și nejustificată.

Efecte

înlăturarea caracterului penal al faptei, ca urmare a lipsei trăsăturii esențiale a imputabilității. Nu pot fi aplicate măsuri educative, însă pot fi aplicate măsuri de siguranță. Produce efecte numai in personam. Procurorul dispune clasarea iar instanța de judecată achitarea.
înlătură răspunderea civilă delictuală a făptuitorului, lipsind discernământul.

7. Eroarea
Reprezintă o cauză de neimputabilitate constând în necunoașterea sau cunoașterea greșită a realității sau a unei prevederi legale de către o persoană responsabilă. Poate fi invocată și de o persoană juridică.
a. Eroarea asupra tipicității reprezintă eroarea cu privire la elementele constitutive ale infracțiunii; poate fi atât o eroare de fapt cât și de drept. Pentru a se reține această eroare trebuie îndeplinite anumite condiții:
- săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată;
- persoana care a săvârșit fapta să nu fi cunoscut sau să fi cunoscut greșit existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei;
- existența erorii la momentul comiterii faptei.
Efecte
- conduce la înlăturarea imputabilității faptei în cazul infracțiunilor incriminate numai atunci când sunt comise cu intenție, ca urmare a lipsei elementului intelectiv din structura intenției;
- în cazul faptelor incriminate și atunci când sunt săvârșite din culpă, eroarea înlătură caracterul penal al faptei, numai dacă necunoașterea stării, situației sau împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei.
- Produce efecte numai in personam. Procurorul dispune clasarea iar instanța de judecată achitarea.
b. Eroarea asupra antijuridicității, reprezintă cauza de neimputabilitate constând în eroarea invincibilă asupra caracterului ilegal al faptei. Numai în cazul erorii invincibile asupra antijuridicității se va reține o cauză de neimputabilitate.
Efecte
- conduce la înlăturarea imputabilității faptei;
- nu pot fi aplicate făptuitorului pedepse, măsuri educative însă pot fi aplicate măsuri de siguranță;
- produce efecte numai in personam. Procurorul dispune clasarea iar instanța de judecată achitarea.

8. Cazul fortuit

Este o cauză de neimputabilitate care înlătură caracterul penal al faptei constând într-o împrejurare exterioară, a cărei intervenție imprevizibilă se adaugă peste acțiunea sau inacțiunea, licită sau ilicită, a unei persoane și care conduce, astfel, la producerea unui rezultat ce nu putea fi prevăzut (art. 31 NCP).
Condiții:
a. existența unei împrejurări exterioare imprevizibile care se suprapune peste acțiunea sau inacțiunea făptuitorului;
b. acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să constituie o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.
Efecte:
- conduce la înlăturarea imputabilității faptei;
- nu pot fi aplicate făptuitorului pedepse, măsuri educative însă pot fi aplicate măsuri de siguranță;
- produce efecte in rem. Este singura cauză de neimputabilitate care produce efecte in rem și nu in personam.
- Procurorul dispune clasarea iar instanța de judecată achitarea.
- înlătură răspunderea civilă delictuală a făptuitorului pentru fapta proprie.
- răspunderea civilă delictuală poate fi atrasă pe temeiul faptei lucrului conform art. 1376 C.civ.

TENTATIVA

Potrivit art. 32 NCP, tentativa constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea car este întreruptă sau nu și-a produs efectul. Este posibilă numai la infracțiunile săvârșite cu intenție directă sau indirectă, de rezultat sau de pericol. Tentativa este o infracțiune autonomă.
Nu este posibilă la:
a. infracțiunile omisive proprii (nedenunțarea unor infracțiuni), pentru că acestea se consumă prin simpla neîndeplinire a obligației prevăzute de lege;
b. infracțiunile de obicei sau de simplă repetare;
c. infracțiunile de executare promptă săvârșite prin viu grai;
d. infracțiunile de consumarea anticipată (luarea de mită);
e. infracțiunile săvârșite din culpă sau cu praterintenție.
Modalitățile tentativei
a. tentativa întreruptă (neterminată) când executarea acțiunii infracționale este întreruptă voluntar sau din motive independente de voința făptuitorului (desistarea este posibilă). Posibilă atât la infracțiunile de rezultat cât și la cele de pericol.
b. tentativa perfectă (terminată), când executarea acțiunii infracționale a fost complet efectuată, însă urmarea socialmente periculoasă, urmărită sau acceptată de făptuitor, nu s-a produs, din cauze independente de voința acestuia. Posibilă numai la infracțiunile de rezultat. Împiedicarea producerii rezultatului este posibilă numai la tentativa perfectă.
c. tentativa idonee (periculoasă), prev. de art. 32 alin.1 NCP, potrivit căruia tentativa constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul". Trebuie astfel să existe o intenție directă sau indirectă a făptuitorului de a săvârși o infracțiune, intenția să fi fost pusă în executare iar aceste acte de executare să fi fost întrerupte, sau deși duse până la capăt nu și-au produs efectul din orice motive.
d. tentativa neidoinee (nepericuloasă), art. 32 alin.2 NCP, nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este consecința modului cum a fost concepută infracțiunea". Spre deosebire de tentativa neidonee, fapta putativă, nu este absurd concepută, ci coerentă, își produce rezultatul urmărit, numai că acesta nu are în realitate caracter infracțional.
NCP a menținut sistemul incriminării limitate, prevăzând că tentativa idonee se pedepsește numai când legea prevede expres aceasta (art. 33 alin.1 NCP). Pedeapsa principală pentru tentativă este cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracțiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei. În cazul în care pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 -20 de ani (principiul diversificării). În VCP se prevedea o pedeapsă de la 10 la 25 de ani.
În cazul persoanei juridice, limitele speciale ale zilelor amendă prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată se reduc la jumătate. Articolul 36 alin.3 NCP prevede un caz de excepție, în care tentativa se pedepsește cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, atunci când fapta rămâne în faza tentativei, dar se produce praeterintenționat rezultatul mai grav prevăzut de lege.
Alături de pedeapsa principală stabilită pentru tentativă, pot fi aplicate una sau mai multe pedepse complementare, pe o durată de la 1 la 5 ani. Tentativa neidonee nu este incriminată.

CAUZE DE NEPEDEPSIRE A TENTATIVE

A. DESISTAREA

Este o cauză de nepedepsire a tentativei idonee constând în renunțarea voluntară de către făptuitor la continuarea actelor de executare a infracțiunii începute, înainte de terminarea executării acțiunii tipice și de descoperirea faptei. Poate avea loc numai în cazul infracțiunilor de pericol sau de rezultat care pot fi săvârșite în forma tentativei întrerupte. În cazul participației penale este necesar ca toți autorii să se fi desistat.

B. ÎMPIEDICAREA PRODUCERII REZULTATULUI

Este o cauză de nepedepsire a tentativei idonee, ce produce efecte în următoarele cazuri:
a. împiedicarea voluntară și eficientă de către autor a producerii urmării socialmente periculoase a faptei prevăzute de norma de incriminare, după executarea în întregime a activității infracționale și înainte de descoperirea faptei;
b. încunoștiințarea voluntară a autorităților de către autor, după executarea în întregime a activității infracționale și înainte de descoperirea faptei, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată.
Poate avea loc numai în cazul infracțiunilor de rezultat, susceptibile de a fi comise în forma tentativei perfecte.

INFRACȚIUNEA FAPT EPUIZAT

Infracțiunea continuată presupune săvârșirea infracțiunii de către aceeași persoană a două sau mai multe acțiuni sau inacțiuni, care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, la diferite intervale de timp, în realizarea aceleași rezoluții infracționale și împotriva aceluiași subiect pasiv.
Infracțiunea continuă, presupune prelungirea în timp a executării, după momentul consumării, până la intervenția unei noi manifestări contrare de voință, care reprezintă momentul epuizării acesteia.
Infracțiunea de obicei, este infracțiunea al cărei element material se realizează prin repetarea faptei prevăzute de norma de incriminare de un număr suficient de ori încât să indice obișnuința persoanei în a o săvârși.
Infracțiunea progresivă, este acea infracțiune a cărei urmare imediată se agravează, fie prin augmentarea urmării inițiale, fie prin producerea și a altor urmări, în absența vreunui nou act al făptuitorului. Legea aplicabilă în acest caz este cea de la momentul comiterii activității infracționale.

UNITATEA DE INFRACȚIUNE

Reprezintă activitatea infracțională constând în una sau mai multe acțiuni sau inacțiuni care, față de natura faptei sau de prevederile normei de incriminare, constituie o singură infracțiune. Este de două feluri: naturală și legală.
Unitatea de infracțiune este naturală, când activitatea infracțională este prin natura sa unică, indiferent de numărul de acte materiale eterogene sau omogene efectuate pentru realizarea ei (infracțiunea simplă, continuă, deviată).
a. Infracțiunea simplă presupune existența unei singure acțiuni sau inacțiuni, urmări imediate și rezoluții infracționale, unui singur subiect activ și a unui singur obiect juridic. Poate fi comisă cu oricare dintre formele vinovăției și poate fi realizată prin unul sau mai multe acte de executare. În acest din urmă caz se impune ca actele de executare să fie de aceeași natură, realizate de aceeași persoană, în baza unei rezoluții unice și în cadrul unui proces execuțional unic, să urmărescă aceeași finalitate, să întrunească elementele constitutive ale aceleași infracțiuni și să fie îndreptate contra aceluiași subiect pasiv (unitate naturală colectivă).
b. Infracțiunea continuă, este infracțiunea caracterizată prin aceea că executarea sa se prelungește în timp, după momentul consumării infracțiunii, până la intervenția unei noi manifestări contrare de voință sau a unei hotărâri de condamnare, chiar nedefinitivă. Poate fi comisă atât prin acțiune cât și prin inacțiune. Poate fi atât o infracțiune de rezultat cât și o infracțiune de pericol. Participația este posibilă în toate formele.
Infracțiunea continuă permanentă, presupune prin natura sa, existența unei desfășurări fără întrerupere a actului de executare. Infracțiunea continuă succesivă, este susceptibilă, prin natura sa, de existența unor întreruperi firești, ale actului de executare, care nu afectează însă unitatea de infracțiune. La aceste infracțiuni succesive, caracterul continuu este de esența infracțiunii.
În cazul infracțiunii continue succesive, rezoluția infracțională poate fi nedeterminată, prelungirea în timp a activității infracționale este datorată naturii acțiunii sau inacțiunii ce constituie verbum regens al infracțiunii, iar nu voința făptuitorului.
Pentru a fi în prezența unei infracțiuni continue trebuie să existe anumite condiții:
a. existența unității de subiect activ;
b. existența unei rezoluții infracționale unice;
c. acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al infracțiunii continue trebuie să-și păstreze unitatea pe tot parcursul desfășurării ei.
Infracțiunea continuă se consumă la momentul în care sunt întrunite elementele constitutive prevăzute de lege și se epuizează la momentul încetării activității infracționale, fie prin voința infractorului, fie din motive independente de aceasta. Infracțiunea continuă poate fi săvârșită în formă continuată.
c. Infracțiunea deviată, are două modalități de săvârșire:
- aberatio ictus, ce presupune situația în care făptuitorul a acționat împotriva unei persoane sau lucru, iar din cauza efectuării în mod defectuos a actelor de executare sau ca urmare a unui eveniment neprevăzut, acțiunea infracțională a fost deviată către un alt subiect sau alt obiect, ajungându-se astfel la un alt rezultat decât cel urmărit de făptuitor, însă de aceeași natură cu acesta. Această eroare intervine în momentul desfășurării activității infracționale și nu înlătură caracterul penal al faptei.
- error în rem sau error in personam, când infracțiunea se săvârșește prin îndreptarea acțiunii, din eroare, asupra altui obiect sau altei persoane decât aceea aflată în reprezentarea făptuitorului.




UNITATEA LEGALĂ DE INFRACȚIUNE

Unitatea de infracțiune este legală când activitatea infracțională este unică, prin voința legiuitorului (infracțiunea continuată, complexă, progresivă, de obicei).
a. Infracțiunea este continuată, când aceeași persoană săvârșește, la diferite intervale de timp, dar în realizarea același rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni (art. 35 alin.1 NCP). Se săvârșește numai cu intenție directă sau indirectă.
Condiții
- unitate de subiect activ și pasiv;
- unitate de conținul al infracțiunii;
- unitate de rezoluție infracțională;
- pluralitatea de acțiuni sau inacțiuni infracționale să fie săvârșite la diferite intervale de timp.
Infracțiuni care nu pot fi săvârșite în formă continuată:
infracțiunile care au un rezultat ireversibil;
infracțiunile care se săvârșesc din culpă;
infracțiunile praterintenționate;
infracțiunile de obicei.
Infracțiunea continuată se consumă la momentul săvârșirii celei de-a doua acțiuni sau inacțiuni din componența infracțiunii. Se epuizează la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni din componența infracțiunii. Acesta din urmă prezintă importanță pentru stabilirea legii penale aplicabile în caz de succesiuni de legi penale, legii de amnistie, etc.
Stabilirea pedepsei pentru infracțiunea continuată săvârșită de o persoană fizică sau juridică se face într-o singură etapă. Dacă infracțiunea continuată a fost săvârșită de o persoană fizică, se va aplica pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, la care se poate adăuga un spor de până la 3 ani, în cazul în care pedeapsa prevăzută este închisoarea, sau de până la o treime din maximul special al amenzii.
Dacă infracțiunea continuată a fost săvârșită de o persoană juridică, se va aplica pedeapsa amenii prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, la care se poate adăuga un spor de până la o treime din acest maxim. Instanța competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanța de executare a ultimei hotărâri sau instanța de la locul de deținere.



b. Infracțiunea complexă – forma de bază, când în conțintul acesteia intră ca element constitutiv o acțiune sau inacțiune care este în mod distinct prevăzută de norma de incriminare. Se poate realiza prin reunirea a două sau mai multe fapte prevăzute de norma de incriminare, care își pierd astfel autonomia infracțională, formând o nouă infracțiune distinctă de cele reunite, sau prin absorbție, când forma tip constituie prin ea însăși o infracțiune, care prin adăugarea unor condiții suplimentare dobândește caracter complex și o nouă încadrare juridică.
- forma agravată, când în conținutul acesteia intră ca element circumstanțial agravat o acțiune sau inacțiune care reprezintă conținutul unei alte infracțiuni (furt săvârșit prin efracție). Poate fi comisă, cu intenție, din culpă sau cu praeterintenție.
În principiu, este posibilă și incriminată tentativa la infracțiunile complexe. Pot fi comise în formă continuată. Conform art. 36 alin.3 NCP, relevă faptul că infracțiunea complexă săvârșită cu intenție depășită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acțiunii secundare, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea complexă consumată.

c. Infracțiunea progresivă, este infracțiunea a cărei urmare se agravează, fie prin amplificarea urmării inițiale, fie prin producerea și a altor urmări ori prin suprapunerea unor alte urmări fără o nouă intervenție din partea autorului. Se poate comite cu orice formă de vinovăție. Legea aplicabilă este cea de la momentul comiterii acțiunii infracționale.

d. Infracțiunea de obicei, este infracțiunea al cărei element material se realizează prin repetarea faptei prevăzute de norma de incriminare de un număr suficient de ori încât să indice obișnuința persoanei în a o săvârși. Trebuie să existe unitate de subiect activ și pasiv, se comite numai cu intenție, tentativa nu este posibilă și nu poate fi săvârșită în formă continuată.

PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI

Presupune săvârșirea de către o persoană a două sau mai multe infracțiuni, înainte sau după ce a fost condamnată definitiv pentru una dintre ele. Formele pluralității de infracțiuni: concursul de infracțiuni, pluralitatea intermediară și recidiva.
1. Concursul de infracțiuni este o formă a pluralității de infracțiuni constând în existența a două sau mai multe infracțiuni, susceptibile de a fi supuse judecății, săvârșite de aceeași persoană fizică sau juridică, prin acțiuni sau inacțiuni distincte ori prin aceeași acțiune sau inacțiune, mai înainte de a se fi pronunțat o condamnare defintivă pentru vreuna dintre acestea.

Condiții
a. să fie săvârșite una sau mai multe infracțiuni în țară sau în străinătate;
b. toate infracțiunile să fie săvârșite de aceeași persoană, indiferent de calitatea acesteia;
c. infracțiunile să fie săvârșite înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive pentru vreuna dintre ele;
d. pentru cel puțin două dintre infracțiunile săvârșite să nu existe o cauză de împiedicare a punerii în mișcare sau a exercitării acțiunii penale.

Formele concursului de infracțiuni

a. Concursul real (material) de infracțiuni reprezintă situația în care aceeași persoană a săvârșit două sau mai multe infracțiuni, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, existând tot atâtea infracțiuni câte acțiuni sau inacțiuni au fost comise (art. 38 alin.1 NCP). Poate fi concurs real omogen sau eterogen. De asemenea poate fi simplu sau cu conexitate.
Concursul real simplu (concurs fără conexitate), când între infracțiunile concurente nu există nicio legătură, cu excepția aceleia că sunt săvârșite de aceeași persoană. Omogen sau eterogen.
Concursul real caracterizat (cu conexitate), când între infracțiuni există o legătură, o conexitate etiologică sau consecvențională.
- Concursul real cu conexitate etiologică presupune ca una dintre infracțiuni să fie comisă pentru a săvârși o altă infracțiune (infracțiunea scop). Atât infracțiunea mijloc cât și cea scop trebuie să fie săvârșite cu intenție directă, indirectă sau praeterintenție. Rezoluția infracțională pentru săvârșirea infracțiunii scop trebuie să fie anterioară săvârșirii infracțiunii mijloc.
- Concursul real cu conexitate consecvențională presupune ca una dintre infracțiuni să fie comisă pentru a ascunde alte infracțiuni săvârșite anterior. Prima infracțiune poate fi comisă cu orice formă de vinovăție, pe când cea de-a doua numai cu intenție directă.

b. Concursul ideal (formal) de infracțiuni, reprezintă situația în care o persoană a săvârșit o singură acțiune sau inacțiune, iar datorită împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni (art. 38 alin.2 NCP). Poate fi omogen sau eterogen.


Sancționarea concursului de infracțiuni

Mecanismul presupune două etape: mai întâi sunt stabilite pedepsele pentru fiecare infracțiune concurentă, iar apoi se aplică pedeapsa pentru întreg concursul de infracțiuni. În cazul persoanei fizice, aplicarea pedepsei se face prin raportare la sistemul cumulului juridic, ce presupune aplicarea celei mai grele dintre pedepsele stabilite, la care se adaugă în mod obligatoriu un spor fix.
Articolul 39 din NCP, prevede:
a. dacă pentru infracțiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se va aplica pedeapsa cea mai grea, precum și un spor fix de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
b. dacă pentru infracțiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu amenda penală, se va aplica amenda cea mai grea, precum și un spor fix de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
c. dacă s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea și o amendă penală, se va aplica pedeapsa închisorii, la care se adaugă în mod obligatoriu în întregime amenda (sistemul cumulului aritmetic).
d. când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea și o pedeapsă cu amenda penală, se va aplica pedeapsa închisorii celei mai grele, la care se adaugă în mod obligatoriu în întregime amenda.
e. când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea și mai multe pedepse cu amenda penală, se va aplica pedeapsa închisorii celei mai grele, la care se adaugă în mod obligatoriu în întregime amenda cea mai mare și un spor fix de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
f. când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea și mai multe pedepse cu amenda penală, se aplică aplica pedeapsa închisorii cea mai grea la care se adaugă în întregime amenda cea mai mare și un spor fix de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.

Nu se poate depăși maximul general al pedepsei. Articolul 39 alin.2 NCP, prevede o condiție suplimentară în ceea ce privește înlocuirea pedepsei închisorii cu detențiunea pe viață. Astfel, atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugarea la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăși cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață.
Sistemul sancționator al absorbției se aplică în situația în care s-a stabilit o pedeapsă cu detențiunea pe viață și una sau mai multe pedepse cu închisoarea ori cu amenda, când se va aplica numai pedeapsa detențiunii pe viață.
În cazul pedepselor complementare se aplică dispozițiile art. 45 alin.1-3 NCP:
a. dacă a fost stabilită o singură pedeapsă complementară pe lângă una dintre infracțiunile concurente, aceasta se va aplica pe lângă pedeapsa rezultantă;
b. dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită, sau de aceeași natură, dar cu conținut diferit, se vor aplica toate alături de pedeapsa închisorii;
c. dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeași natură și cu același conținut, se va aplica cea mai grea dintre ele.
În cazul pedepselor accesorii se va ține cont de regulile amintite la art. 45 alin.1-3 NCP. Astfel, dacă a fost stabilită o singură pedeapsă accesorie pe lângă una dintre infracțiunile concurente, aceasta se va aplica pe lângă pedeapsa rezultantă. Dacă s-au stabilit mai multe pedepse accesorii de natură diferită, sau de aceeași natură, dar cu conținut diferit, se vor aplica toate alături de pedeapsa închisorii; dacă s-au stabilit mai multe pedepse accesorii de aceeași natură și cu același conținut, se va aplica cea mai grea dintre ele. Pedeapsa accesorie rezultantă se execută până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale rezultante (art. 45 alin.5 NCP).
Măsurile de siguranță se vor aplica conform art. 45 alin. 6-7 NCP:
a. măsurile de siguranță de natură diferită sau de aceeași natură, dar cu conținut diferit, se vor cumula;
b. dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranță de aceeași natură și cu același conținut dar pe durate diferite, se va aplica o singură dată măsura de siguranță cu durata cea mai lungă;
c. măsurile de siguranță constând în confiscarea unor bunuri, dispuse conform art. 112 NCP, pe lângă fiecare infracțiune concurentă ori pe lângă unele dintre acestea, se vor cumula.

În caz de concurs de infracțiuni săvârșite de persoana juridică, art. 147 C.pen., prevede că se aplică sistemul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică. Se va stabili pedeapsa amenzii pentru fiecare infracțiune în parte și se va aplica amenda cea mai mare, precum și un spor fix și obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. Pedepsele complementare, de natură diferită, cu excepția dizolvării, se vor aplica toate alături de pedeapsa amenzii; dacă pedepsele complementare sunt de aceași natură și cu același conținut, se va aplica cea mai grea dintre ele. Măsurile de siguranță constând în confiscarea unor bunuri, dispuse conform art. 112 NCP, pe lângă fiecare infracțiune concurentă ori pe lângă unele dintre acestea, se vor cumula.

2. Recidiva

Este o formă a pluralității de infracțiuni constând în săvârșirea de către o persoană fizică majoră, din nou, cu intenție sau praterintenție, a unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 1 an sau mai mare, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare (art. 41 alin.1 NCP).
În cazul persoanei juridice, există recidivă când :
- după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau praterintenție, iar amenda pentru infracțiunea anterioară nu a fost executată;
- după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică persoana juridică săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau praterintenție, iar amenda pentru infracțiunea anterioară a fost executată sau considerată ca executată (art. 146 alin.1 NCP).
a. Recidiva postcondamnatorie, se reține când cel condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenție sau praterintenție la pedeapsa detențiunii pe viață sau a închisorii mai mare de un an, a săvârșit din nou o infracțiune cu intenție sau praeterintenție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare, ori detențiunea pe viață, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării, în stare de evadare din executarea pedepsei anterioare sau în termenul de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, al grațierii condiționate sau al liberării condiționate.
Termenii recidivei postcondamnatorii
a. primul termen presupune:
- existența unei condamnări definitive pentru săvârșirea uneia sau mai multor infracțiuni cu intenție sau praterintenție. Potrivit NCP recidiva internațională are caracater obligatoriu, iar nu facultativ. O hotărâre definitivă prin care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, nefiind o hotărâre de condamnare, nu poate constitui prim termen al recidivei postcondamnatorii.
- pedeapsa stabilită și aplicată să fie detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de un an și să nu fi fost executată sau considerată ca executată;
- hotărârea de condamnare să nu privească: infracțiuni săvârșite numai din culpă, infracțiuni pentru care a intervenit amnistia postcondamnatorie sau fapte care au fost ulterior dezincriminate.
NCP nu mai menționează printre condamnările care nu pot constitui prim termen al recidivei săvârșirea faptelor în timpul minorității, deoarece pentru aceste fapte nu se poate aplica o pedeapsă, ci numai măsuri educative privative sau neprivative de libertate. Potrivit art. 9 LPANCP pedeapsa cu închisoarea aplicată în baza dispozițiilor vechiului cod penal pentru infracțiuni comise în timpul minorității nu vor fi luate în considerare la stabilirea stării de recidivă potrivit dispozițiilor NCP.

b. al doilea termen presupune:
- să fie săvârșită de un major din nou o infracțiune cu intenție sau intenție depășită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 1 an sau mai mare sau detențiunea pe viață.
- noua infracțiune să fie săvârșită înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării, în stare de evadare din executarea pedepsei anterioare sau în termenul de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, al grațierii condiționate sau al liberării condiționate.

Sancționarea recidivei postcondamnatorii

a. Când ambii termeni ai recidivei sunt formați numai dintr-o infracțiune, pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior, și pedeapsa stabilită pentru prima infracțiune, respectiv restul de pedeapsă ce a rămas de executat la momentul săvârșirii noii infracțiuni se cumulează aritmetic.
b. În cazul evadării, se va realiza cumulul aritmetic, între pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare și restul de pedeapsă de executat, din a cărui executare a evadat condamnatul.
c. Când primul termen al recidivei este o condamnare pentru un concurs de infracțiuni, iar al doilea termen este format numai dintr-o infracțiune, pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior, și pedeapsa rezultantă aplicată pentru concursul de infracțiuni din primul termen, respectiv restul de pedeapsă ce a rămas de executat la momentul săvârșirii noii infracțiuni se cumulează aritmetic.
d. Când primul termen al recidivei este format numai dintr-o infracțiune iar al doilea termen dintr-un concurs de infracțiuni, NCP schimbă ordinea de aplicare a pedepselor stabilind că se aplică mai întâi pedeapsa potrivit regulilor de la concursul de infracțiuni pentru cel de-al doilea termen, iar apoi pedeapsa rezultantă potrivit regulilor de la recidivă.
e. Când primul termen al recidivei constă într-o condamnare pentru un concurs de infracțiuni, iar al doilea termen este format tot dintr-un concurs de infracțiuni, se vor aplica regulile prevăzute la litera c și d.
NCP prevede în cazul recidivei postcondamnatorii posibilitatea înlocuirii pedepsei închisorii cu pedeapsa detențiunii pe viață, conform art. 43 alin. 3 NCP.
f. Când primul termen al recidivei sau pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșit în stare de recidivă este detențiunea pe viață, se va executa pedeapsa detențiunii pe viață.
Pedepsele accesorii, complementare și măsurile de siguranță urmează regulile de la concursul de infracțiui. Spre deosebire de concurs, în privința pedepselor accesorii și complementare de aceeași natură și același conținut, art. 45 alin.3 NCP prevede sistemul cumulului aritmetic în cazul recidivei postcondamnatorii. Astfel, prin alăturarea pedepselor complementare nu se poate depăși maximul general de 5 ani al pedepsei complementare prevăzut de art. 66 alin.1 NCP.

b. Recidiva postexecutorie
Se reține când cel condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenție sau praterintenție la pedeapsa închisorii mai mare de un an, pe care a executat-o sau care este considerată ca executată, a săvârșit din nou o infracțiune cu intenție sau praeterintenție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare ori detențiunea pe viață.
Primul termen al recidivei postexecutorii
a. existența unei condamnări definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenție directă sau indirectă ori cu praeterintenție. O hotărâre definitivă prin care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, nefiind o hotărâre de condamnare, nu poate constitui prim termen al recidivei postexecutorii.
b. pedeapsa aplicată trebuie să fie detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 1 an și să fi fost executată sau considerată ca executată ca urmare a grațierii totale sau a restului de pedeapsă ori ca urmare a intervenției prescripției executării pedepsei.
c. să nu fi intervenit reabilitatea de drept sau să nu se fi împlinit termenul de reabilitare judecătorească.
d. hotărârea de condamnarea să nu privească: infracțiuni săvârșite numai din culpă, infracțiuni pentru care a intervenit amnistia postcondamnatorie sau fapte care au fost ulterior dezincriminate.
Al doilea termen al recidivei postexecutorii
a. să fie săvârșită din nou o infracțiune cu intenție sau praeterintenție, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 1 an sau mai mare ori detențiunea pe viață;
b. noua infracțiune să fie săvârșită după executarea primei pedepse, sau după data intrării în vigoare a actului normativ de grațiere totală sau a restului de pedeapsă ori după data împlinirii termenului de prescripție a executării primei pedepse, dar înainte de intervenția reabilitării de drept sau de împlinirea termenului de reabilitare judecătorească.
În principiu, în cazul infracțiunilor cu durată de consumare, se va reține numai recidiva postexecutorie, în cazul în care epuizarea acestora are lor după momentul la care prima pedeapsă fusese executată sau considerată ca executată, chiar dacă infracțiunea fusese consumată înainte de acest moment. Ca excepție, chiar dacă o infracțiune continuă, continuată sau de obicei, s-a consumat înainte de împlinirea termenului de reabilitare judecătorească sau intervenția reabilitării de drept, epuizându-se însă după acest moment, se va reține totuși starea de recidivă postexecutorie, întrucât nu există o activitate infracțională în termenul de reabilitare.

Sancționarea recidivei postexecutorii

- NCP stabilește un nou regim sancționator, în sensul că vizează majorarea limitelor de pedeapsă ale infracțiunii săvârșite în stare de recidivă. Conform art. 43 alin.5 NCP, dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată, se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate.
În cazul în care se reține că infracțiunea a fost comisă atât în condițiile stării de recidivă postcondamnatorie, cât și postexecutorie, atunci se aplică mai întâi tratamentul sancționator al recidivei posteexecutorii (majorarea limitelor cu ½), iar apoi după individualizarea pedepsei, cel al recidivei postcondamnatorii (cumul aritmetic cu restul de pedeapsă de executat).

Recidiva în cazul persoanei juridice

- Când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa amenzii penale pentru o infracțiune intenționată sau praeterintenționată, persoana juridică săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau praeterintenție, iar amenda pentru infracțiunea anterioară nu a fost executată sau considerată ca executată (recidiva postcondamnatorie).
- Când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa amenzii penale pentru o infracțiune intenționată sau praeterintenționată, persoana juridică săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau praeterintenție, după ce amenda pentru infracțiunea anterioară a fost executată sau considerată ca executată și mai înainte de reabilitare (recidiva postexecutorie).
Sancționarea recidivei în cazul persoanei juridice:
NCP prevede ca regulă generală de sancționare a recidivei în cazul infractorilor persoane juridice majorarea limitelor minime și maxime ale zilelor amendă, fără a putea depăși maximul general.
În cazul celei postcondamnatorii, instanța va proceda mai întâi la stabilirea pedepsei pentru infracțiunea nou săvârșită, având în vedere dispozițiile art. 146 alin.2 NCP care prevede faptul că limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate, fără a putea depăși maximul general al pedepsei amenzii. Numărul zilelor-amendă astfel stabilit pentru noua infracțiune se înmulțește cu suma aferentă unei zile-amendă, stabilindu-se cuantumul amenzii. Apoi instanța va proceda la cumularea aritmetică a acestei pedepse cu amenda anterioară sau restul rămas neexecutatdin aceasta.

c. Pluralitatea intermediară

Articolulul 44 alin.1 NCP prevede în mod explicit pluralitatea intermediară ca formă distinctă a pluralității de infracțiuni. Se reține atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune și nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.
Primul termen al pluralității intermediare nu poate consta într-o condamnare pentru o infracțiune pentru care a intervenit amnistia, prescripția executării, reabilitarea ori care a fost ulterio dezincriminată. Poate constitui prim termen o condamnare a infractorului major petnru o infracțiune sancționată de lege numai cu pedeapsa amenzii, ori la pedeapsa închisorii pentru o infracțiune săvârșită din culpă.
Pentru sancționarea pluralității intermediare, se aplică de regulă, principiile de la aplicarea pedepsei în cazul concursului de infracțiuni, contopindu-se întreaga pedeapsă anterioară cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune, iar la pedeapsa de bază se adaugă în mod obligatoriu și un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
Dacă sunt săvârșite mai multe infracțiuni concurente în stare de pluralitate intermediară, se va aplica mai întâi regimul sancționator al pluralității intermediare pentru fiecare infracțiune, iar apoi regimul sancționator al concursului de infracțiuni, în vederea stabilirii pedepsei rezultante ce urmează a fi executată.
În situația în care înainte ca prima pedeapsă la care o persoană a fost condamnată definitiv să fie executată sau considerată ca executată sunt săvârșite mai multe infracțiuni, unele în stare de recidivă, iar altele în stare de pluralitate intermediară, se va aplica pentru toate regimul sancționator al recidivei.
Pluralitatea intermediară în cazul persoanei juridice, este o formă a pluralității de infracțiuni constând în săvârșirea din nou a unei infracțiuni, indiferent de natură, gravitate ori forma de vinovăție a acesteia, de către o persoană juridică condamnată definitiv, înainte de începerea executării pedepsei amenzii penale sau înaintea executării integrale a acesteia, în cazul în care nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă postcondamnatorie. Pluralitatea este sancționată conform regulilor de la concursul de infracțiuni.

PLURALITATEA DE INFRACTORI

Presupune săvârșirea uneia sau mai multor fapte penale prevăzute de legea penală de către două sau mai multe persoane. Este necesar să existe o voință comună a făptuitorilor de a săvârși fapta prevăzută de legea penală.
a. Pluralitatea naturală (necesară) reprezintă acea formă de pluralitate rezultată din natura faptei comise și care presupune activitatea infracțională a două sau mai multe persoane (incestul). Fiecare dintre participanți având calitatea de autor, nefiind însă necesar ca toți să acționeze cu aceeași formă de vinovăție, ori să răspundă penal.
b. pluralitatea constituită, constă în asocierea mai multor persoane în vederea săvârșirii unor infracțiuni. În principiu, este necesar să existe minim trei persoane care să aibă un plan de săvârși anumite infracțiuni, iar gruparea să aibă o structură ierarhică, o conducere care asigură coordonarea grupului în ansamblu și să fie constituită pentru o anumită perioadă de timp. Persoanele care se asociază pot acționa cu forme de vinovăție diferite, fiecare din aceștia având calitatea de autor. Dacă a fost săvârșită infracțiunea pentru care s-a constituit grupu, atunci se va reține concursul de infracțiuni. Este posibilă participația penală la această pluralitate.
c. pluralitatea ocazională este participația penală.

PARTICIPAȚIA PENALĂ

Este o formă a pluralității de infractori, constând în săvârșirea aceleiași fapte prevăzute de legea penală de mai multe persoane decât ar fi fost necesar față de natura acesteia, care acționează cu voința comună, în calitate de autori, coautori, instigatori sau complici. Între participanți trebuie să existe o legătură subiectivă stabilită înainte sau în timpul săvârșirii faptei. Constituie, din punct de vedere procedural, o ipoteză de reunire a cauzelor (art. 43 alin.2 litera b NCP).
a. Participația proprie (tipică), când toți participanții acționează cu aceeași formă de vinovăție; poate fi reținută în concurs cu participația improprie.
b. participația improprie, când unii participanți acționează cu intenție, iar alții din culpă sau fără vinovăție. Poate exista în cazul coautoratului, instigării sau complicității.
- participația spontană – în cazul în care legătura subiectivă între participanți are loc la momentul comiterii faptei, fără să existe o înțelegere anterioară;
- participația preordinată;
- participața anterioară, concomitentă;
- participația simplă când toți făptuitorii sunt coautori la săvârșirea faptei;
- participația eterogenă sau complexă, în cazul în care unii dintre făptuitori participă în calitate de autori, iar alții drept instigatori sau complici.
- participația principală: coautori;
- participația secundară: instigatori, complici.

AUTORUL ȘI PARTICIPANȚII (participația penală proprie)

Autorul, a cărui contribuție la comiterea faptei prevăzute de legea penală este nemijlocită, nu este participant la comiterea infracțiunii, adică nu săvârșește fapta prevăzută de legea penală în mod mijlocit. Pe de altă parte, față de dispozițiile art. 49 NCP, coautorii sunt incluși în categoria participanților la infracțiune.
Potrivit art. 46 alin.1 NCP, autorul este persoana fizică sau juridică, care săvârșește în mod nemijlocit o acțiune sau inacțiune concretă prevăzută de norma de incriminare (autorul material). Autorul în cazul participației proprii săvârșește fapta numai cu intenție directă, indirectă sau cu intenție depășită, pe când în cazul celei improprii săvârșește fapta din culpă sau fără vinovăție. Putem vorbi despre autor calificat sau autor exclusiv.

COAUTORII

Potrivit art. 46 alin. 2NCP, coautorii sunt persoanele care săvârșesc nemijlocit aceeași faptă prevăzută de legea penală. Coautorii participă ocazional, în baza unei legături subiective anterioare sau concomitente executării activității infracționale la săvârșirea aceleași fapte tipice. În cazul participației proprii, coautorii trebuie să săvârșească fapta prevăzută de legea penală cu aceeași formă de vinovăție, nefiind însă necesar ca actele de executare ale fiecărui coautor privite ut singuli, să producă urmarea imediată a infracțiunii. În cazul lipsei legăturii subiective dintre coautori, fiecare participant va răspunde în calitate de autor, la săvârșirea infracțiunii.
- în cazul infracțiunilor complexe, există coautorat și în situația în care unul sau unii dintre participanți săvârșesc o parte a acțiunii infracționale, iar alții cealaltă parte a acesteia.
- la infracțiune continue, actele de coautorat pot interveni pe tot parcursul desfășurării activității infracționale, până la momentul epuizării acesteia;
- în cazul infracțiunilor continuate, nu este necesar ca toate actele de executare să fie comise în coautorat, participația penală putând exista și numai pentru o parte din actele de executare.
Coautoratul nu este posibil:
a. la infracțiunile cu autor exclusiv (mărturia mincinoasă);
b. la infracțiunile omisive proprii (nedenunțarea). Coautoratul este însă posibil la infracțiunile omisive improprii (comisive prin omisiune);
c. în cazul pluralității naturale sau constituite (toți participanții sunt autori);
d. la infracțiunile de obicei.

INSTIGATORUL

Este persoana care determină, cu intenție o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală, înainte ca aceasta din urmă să se fi decis să săvârșească fapta și să fi început executarea activității infracționale (art. 47 NCP). Dacă actele de instigare au loc după ce persoana a luat deja decizia de a săvârși fapta penală ne aflăm în prezența unei complicități morale. Instigarea este posibilă la toate infracțiunile și trebuie să fie realizată numai cu intenție directă sau indirectă. Instigatorul nu va fi luat în calcul pentru reținerea circumstanței agravate generale prevăzute de art. 77 litera a NCP, a comiterii faptei de trei sau mai multe persoane împreună.
Poate exista coinstigarea sau concursul de instigări. În ipoteza în care instigatorul participă alături de autor la comiterea infracțiunii, instigarea este absorbită în autorat sau coautorat.
- instigarea individuală, adresată unei sau unor persoane determinate;
- instigare publică, reprezintă o infracțiune de sine stătătoare, constând în fapta de a îndemna publicul verbal, în scris sau prin alte mijloacesă săvârșească infracțiuni (art. 368NCP).
- instigarea determinată;
- instigare nedeterminată;
- instigare directă sau indirectă.
NCP nu a mai prevăzut ca infracțiune de sine stătătoare instigarea neurmată de executare sau urmată de realizarea unei tentative nepedepsibile. Astfel, instigatorul nu va fi tras la răspundere penală, dacă instigatul nu realizează niciun de executare a faptei tipice. În mod excepțional, o asemenea faptă este incriminată de legiuitor în mod autonom ca infracțiunea de influențare a declarațiilor sau de încercare de a determina săvârșirea unei infracțiuni.
Instigatorul nu va răspunde penal, dacă tentativa la infracțiune nu este pedepsită. Va răspunde penal pentru instigare la tentativa la infracțiunea la care s-a instigat, în cazul în care autorul s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatului, întrucât cele două cauze de nepedepsire a autorului produc efecte numai in personam, și prin urmare, nu se răsfrâng și asupra participanților.

COMPLICELE

Este persoana care, cu intenție înlesnește ori ajută, în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală ori care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va primi, dobândi sau transforma bunurile provenite din aceata ori că va înlesni valorificarea lor, sau că va da ajutor făptuitorului pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită (art. 48 NCP).
Complicele trebuie să acționeze cu intenție ori cu praeterinție. Numai complicele concomitent va fi luat în calcul pentru reținerea circumstanței agravate generale prev. de art. 77 litera a NCP, a comiterii faptei de 3 sau mai multe persoane împreună. În cazul în care complicele este și instigator se va reține numai instigarea.
Spre deosebire de complicitatea realizată prin promisiunea de tăinuire a bunurilor provenite din săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, care trebuie să existe înainte sau în timpul săvârșirii faptei, infracțiunea de tăinuire se realizează fie prin primirea, dobândirea unui bun provenit din infracțiune, fie prin transformarea sau înlesnirea valorificării bunului, după săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și fără o promisiune anterioară făcută în acest sens autorului.
Complicitate-favorizarea făptuitorului, în cazul complicității, înțelegerea între autor și complice este anterioară sau concomitentă cu săvârșirea faptei autorului, în timp ce, în cazul infracțiunii de favorizare a făptuitorului, înțelegerea de a-l ajuta pe autor are loc ulterior săvârșiri faptei.
- complicitate materială;
- complicitate morală;
- complicitate anterioară, concomitentă;
- complicitate nemijlocită;
- complicitate mijlocită.

Complicele anterior nu va fi tras la răspundere penală dacă autorul nu realizează niciun act de executare a faptei tipice. Complicele nu va răspunde penal, dacă tentativa la infracțiune nu este pedepsită. Va răspunde penal pentru complicitate la tentativa la infracțiunea la care s-a instigat, în cazul în care autorul s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatului, întrucât cele două cauze de nepedepsire a autorului produc efecte numai in personam, și prin urmare, nu se răsfrâng și asupra participanților.

Pedeapsa în cazul participanților

NCP consacră pentru pedepsirea participației proprii sistemul parificării pedepselor (art. 49 NCP), iar pentru cea improprie, sistemul diversificării pedepselor (art. 52 NCP). În cazul participației penale proprii, coautorul, instigatorul și complicele la o faptă prevăzută de legea penală, săvârșită cu intenție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege petnru autor. În cazul participației penale improprii, în modalitatea intenție- culpă, coautorul, instigatorul și complicele se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenție, iar autorul cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită din culpă.
În modalitatea intenție-lipsă de vinovăție, coautorul, instigatorul sau complicele se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită, ca și când autorul ar fi comis-o cu vinovăția cerută de lege, în vreme ce autorul va fi achitat. Instanța va putea aplica autorului care a acționat fără vinovăție o măsură de siguranță.
Circumstanțele privitoare la persoana autorului ori a unui participant, subiective ori cele de individualizare nu se răsfrâng asupra celorlalți participanți. Circumstanțele privitoare la faptă care au caracter de agravare se rasfrâng asupra participanților, numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Circumstanțele atenuante reale se răsfrâng asupra tuturor participanților, chiar dacă nu au fost prevăzute sau cunoscute. Cauzele justificative sunt circumstanțe reale care produc efecte in rem, cu privire la autor și la toți ceilalți participanți.

Împiedicarea de către participant a săvârșirii infracțiunii

Este o cauză generală de nepedepsire de care beneficiază participantul la săvârșirea unei infracțiuni care, înainte de descoperirea faptei, denunță săvârșirea infracțiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată, sau împiedică el însuși, efectiv, consumarea acesteia (art. 51 NCP).
Cauza de nepedepsire:
- când după începerea executării și înainte de descoperirea infracțiunii, participantul împiedică personal și efectiv producerea rezultatului;
- când după începerea executării și înainte de descoperirea infracțiunii participantul o denunță autorităților, iar ca urmare a intervenției acestora, este efectiv împiedicată producerea rezultatului.
Cauză specială de nepedepsire a participantului (art. 367 NCP), potrivit căreia persoanele care au comis faptele de constituire a unui grup infracțional organizat, dacă denunță autoritățior grupul infracțional organizat, înainte ca acesta să fi fost descoperit și să se fi început săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile care intră în scopul grupului.
- are caracter personal.

PEDEPSELE

A. PEDEPSELE PRINCIPALE

Pedeapsa principală este pedeapsa prevăzută de lege, cu titlu principal, ce poate fi aplicată singură, independent de aplicarea altor pedepse. Pedepsele principale aplicabile persoanei fizice sunt: detențiunea pe viață, închisoarea de la 15 zile la 30 de ani și amenda (art. 53 NCP).
În cazul detențiunii pe viață se cere ca inculpatul să nu fi împlinit vârsta de 65 de ani la data pronunțării hotărârii de condamnare. Dacă a împlinit 65 de ani, instanța va aplica pedeapsa închisorii de 30 de ani și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi pe durata de 5 ani.
Dacă condamnatul a împlinit 65 de ani în timpul executării pedepsei, pedeapsa detențiunii pe viață poate fi înlocuită cu închisoarea de 30 de ani și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi pe durata de 5 ani. Înlocuirea este facultativă.
Pentru a dispune înlocuirea detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii instanța va avea în vedere în mod cumulativ:
a. dacă persoana condamnată a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei;
b. dacă persoana a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul în care dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
c. dacă persoana a făcut progrese constante și evidente în vederea reintegrării sociale.
Înlocuirea pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii, se dispune la cererea procurorului sau a persoanei condamnate, de către instanța de executare, iar dacă persoana condamnată se află în stare de deținere, de către instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere (art. 584 NCPP).

Închisoarea este pedeapsa privativă de libertate prevăzută de lege, constând în plasarea celui condamnat într-un loc de detenție pe durata stabilită în hotărârea definitivă pronunțată de instanța de judecată. Limitele generale ale pedepsei închisorii sunt de la 15 zile la 30 de ani (art. 60 NCP). Limita maximă specială a pedepsei închisorii este de 25 de ani.
Amenda penală este pedeapsa principală ce poate fi aplicată de instanța de judecată unei persoane fizice sau juridice pentru sâvârșirea unei infracțiuni și constă în suma de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească statului (art. 61 alin.1 NCP).
NCP a introdus sistemul zilelor-amendă pentru calcularea cuantumului amenzii penale, fiind asigurată astfel o mai bună individualizare a pedepsei, atât prin stabilirea potrivit criteriilor generale de individualizare, unei mai eficiente aplicări a principiului proporționalității cu ocazia determinării numărului zilelor-amendă, cât și prin stabilirea valorii unei zile-amendă, prin raportare la situația patrimonială a condamnatului.

Amenda în cazul persoanei fizice

Dacă legea prevede pentru infracțiunea săvârșită numai pedeapsa amenzii sau în cazul în care amenda este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii, iar instanța optează pentru aplicarea pedepsei amezii, se va stabili mai întâi numărul zilelor-amendă la care va fi obligat inculpatul. Ulterior, instanța va stabili cuantumul unei zile-amendă, ținând seama de situația materială a condamnatului și de obligațiile legale ale acestuia față de persoanele aflate în întreținerea sa. Amenda pe care în final trebuie să o achite inculpatul este dată de produsul numărului zilelor-amendă cu cuantumul unei zile-amendă.
Limitele generale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între 30 și 400 zile-amendă, iar cuantumul unei zile-amendă este cuprins între 10 lei și 500 de lei. Astfel, limitele generale ale pedepsei amenzii sunt cuprinse între 300 lei și 200.000 lei.
Potrivit art. 61 alin.4 NCP, limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între:
a. 60 și 180 zile-amendă, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită numai pedeapsa amenzii;
b. 120 și 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;
c. 180 și 300 zile amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani.
Potrivit art. 61 alin. 5 NCP, dacă prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, iar pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda ori instanța optează pentru aplicarea acestei pedepse, limitele speciale ale zilelor-amendă se pot majora cu o treime. În situația în care instanța reține existența unei cauze de atenuare sau de agravare a pedepsei, fracțiile stabilite de lege pentru aceste cauze se aplică numai limitelor speciale ale zilelor-amendă, nu și cuantumului unei zile amendă.
Persoana condamnată la pedeapsa cu amenda penală trebuie să o achite în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și să comunice judecătorului delegat cu executarea dovada plății în 15 zile de la efectuarea acesteia. Judecărorul delegat poate dispune eșalonarea plății pe o perioadă de maxim 2 ani.
Dacă persoana nu achită amenda și se constată că neexecutarea nu este imputabilă condamnatului, instanța de executare dispune executarea amenzii prin muncă neremunerată în folosul comunității, afară de cazul în care persoana nu poate presta această muncă din cauza stării de sănătate, în condițiile art. 64 NCP. Dacă neexecutarea nu este imputabilă condamnatului și acesta nu își dă consimțământul la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, înlocuiește amenda penală cu închisoarea, conform art. 64 NCP.
Când constată neexecutarea cu rea-credință a amenzii, înlocuiește amenda cu închisoarea în condițiile art. 63 NCP.

Amenda care însoțește pedeapsa închisorii

- în cazul în care s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial. În cazul în care instanța decide aplicarea amenzii alături de pedeapsa închisorii, pentru sancționarea unei infracțiuni prin care s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă vor fi:
a. 120-240 de zile amendă, când pedeapsa închisorii stabilită de instanță este de cel mult 2 ani;
b. 180-300 zile-amendă, când pedeapsa închisorii stabilită de instanță este mai mare de 2 ani;
Limitele speciale ale zilelor amendă vor fi stabilite, numai în funcție de pedeapsa închisorii efectiv stabilită de instanță pentru infracțiunea săvârșită. Cuantumul unei zile-amendă este cuprins între 10 lei și 500 de lei, iar la stabilirea acestuia se va ține seama de valoarea folosului patrimonial obținut sau urmărit.

Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii

a. dacă persoana condamnată nu execută cu rea-credință pedeapsa amenzii în tot sau în parte (art. 63 NCP); numărul zilelor amendă neexecutate se înlocuiește cu un număr corespunzător de zile de închisoare. Înlocuirea este dispusă de instanța de executare.
b. în situația în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din motive neimputabile condamnatului, iar acesta nu își dă consimțământul la executarea amenzii prin muncă neremunerată în folosul comunității (art. 64 alin.6 NCP);
c. dacă persoana condamnată nu execută obligația de muncă în folosul comunității în condițiile stabilite de instanță (art. 64 alin.5 litera a NCP).
d. în cazul în care persoana condamnată săvârșește o nouă infracțiune descoperită înainte de executarea integrală a obligației de muncă în folosul comunității (art. 64 alin. 5 litera b NCP). Numărul zilelor amendă neexecutate prin muncă în folosul comunității la data condamnării definitive petnru noua infracțiune se înlocuiește cu un număr corespunzător de zile de închisoare și se adaugă la pedeapsa pentru noua infracțiune.
Instanța competentă să dispună înlocuirea este instanța care judecă în primă instanță infracțiunea săvârșită înainte de executarea integrală a muncii în folosul comunității. Sesizarea instanței se face din oficiu sau de către organul, care conform legii, execută amenda ori la sesizarea serviciului de probațiune (art. 561 NCP).

Executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate
- formă substitutivă a executării pedepsei amenzii.
Condiții:
a. pedeapsa amenzii să nu paotă fi executată, în tot sau în parte, din motive neimputabile persoanei condamnate;
b. să existe consimțământul persoanei condamnate;
c. persoana condamnată să fie aptă din punct de vedere medical să presteze munca în folosul comunității.

Amenda în cazul persoanei juridice

Este singura pedeapsă principală care se aplică persoanei juridice și constă în suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o plătească statului (art. 137 alin.1 NCP). Cuantumul zilelor amendă se stabilește prin sistemul zilelor amendă.
Limitele generale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între 30 și 600 de lei, iar cuantumul unei zile-amendă este cuprins între 100 și 5000 lei. Limitele generale ale pedepsei amenzii sunt cuprinse între 3000 și 3.000.000 lei.
Limitele speciale:
a. 60 -180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită numai pedeapsa amenzii;
b. 120 și 240 de zile amendă, când legea prevede închisoarea de cel mult 5 ani, unică sau alternativ cu pedeapsa amenzii;
c. 180 și 300 zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani;
d. 240 și 420 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 20 de ani;
e. 360 și 510 zile de amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani sau detențiunea pe viață.
Când prin infracțiunea săvârșită, persoana juridică a urmărit obținerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute de lege pentru infracțiunea comisă se pot majora cu o treime, fără a se depăși maximul general al zilelor-amendă.
Persoana juridiică ce a fost condamnată la pedeapsa cu amenda penală trebuie să o achite în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și să comunice judecătorului delegat cu executarea dovada plății în 15 zile de la efectuarea acesteia. Judecărorul delegat poate dispune eșalonarea plății pe o perioadă de maxim 2 ani.
Persoana juridică căreia i s-a aplicat amenda penală nu poate formula o acțiune civilă în regres împotriva persoanei fizice, care a săvîrșit fapta în materialitatea ei pentru recuperarea sumei plătite cu titlu de pedeapsă penală.

B. PEDEPSELE COMPLEMENTARE

- este pedeapsa care poate fi aplicată alături de pedeapsa principală, în vederea completării repreziunii rezultate din pedeapsa principală;
-aplicabile persoanei fizice:
a. interzicerea exercitării unor drepturi de la 1 la 5 ani; și anume: (Art. 66 alin.1 NCP)
- dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; Această interzicerea se va aplica în mod cumulativ cu interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stta de la litera b.
- dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat. Se va aplica în mod cumulativ cu interzicerea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice.
- dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României. NCP a introdus în sfera pedepselor complementare interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, care potrivit Codului penal anterior, putea fi dispusă ca măsura de siguranță a expulzării. Această pedeapsă poate fi aplicată numai condamnatului aflat în detenție.
- dreptul de a alege:
- drepturile părintești;
- dreptul de a fi tutore sau curator;
- dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârirea infracțiunii;
- dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme;
- dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanță;
- dreptul de a părăsi teritoriul României;
- dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public;
- dreptul de a se afla în anumite localități stabilite de instanță;
- dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;
- dreptul de a comunica cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori de a se apropia de acestea;
- dreptul de a se apropia de locuința, locul de muncă, școala sau alte locuri unde victima desfășoară activități sociale, în condițiile stabilite de instanța de judecată.
Potrivit art. 67 NCP, interzicerea exercitării unor drepturi poate fi aplicată de instanța de judecată dacă pedeapsa stabilită este închisoarea sau amenda, și instanța constată, că față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurile cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară. Poate fi aplicată indiferent de cuantumul amenzii. În cazul în care pedeapsa este detențiunea pe viață nu se vor aplica pedepse complementare. Dacă pedeapsa detențiunii pe viață este înlocuită cu închisoarea, instanța va dispune și pedeapsa interzicerii executării unor drepturi pe durata ei maximă (art. 58 NCP). În cazul amânării aplicării pedepsei se pot dispune pedepse complementare.
Nu se poate aplica pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi persoanei care a săvârșit infracțiunea în timp ce era minor, chiar dacă la data pronunțării hotărârii era major. În caz de concurs de infracțiuni, instanța trebuie să aplice pedeapsa complementară pe lângă fiecare infracțiune și nu direct pe lângă pedeapsa rezultantă.
- măsura complementară a interzicerii unor drepturi este facultativă, cu excepția cazului în care legea prevede această pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită, când aplicarea ei este obligatorie.
Executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi începe:
- de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii;
- de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; pe durata termenului de supraveghere va fi supendată numai executarea pedepsei principale, pedeapsa complementară urmând a fi executată.
- după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă sau după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei; Dacă pe durata executării pedepsei închisorii intervine amnistia postcondamnatorie, pedeapsa complementară nu se mai execută.
- după expirarea termenului de supraveghere al liberării condiționate, în cazul în care instanța a dispus liberarea condiționată din executarea pedepsei închisorii. Pe durata termenului de supraveghere, majoritatea drepturilor prevăzute de art. 66 NCP poate fi interzisă ca pedeapsă accesorie. Ca excepție, în cazul în care s-a dispus liberarea condiționată, interzicerea străinului de a se afla pe teritoriul României, se execută la data liberării iar nu la data expirării termenului de supraveghere al liberării. Sustragerea de la executare ori neexecutarea în condițiile legii a unei pedepse complementare constituie infracțiunea de neexecutarea sancțiunilor penale, prev. de art. 288 alin.1 NCP.
b. degradarea militară; Poate fi aplicată militarilor în activitate, în rezervă sau în retragere, constând în pierderea definitivă a gradului militar și a dreptului de a purta uniformă. Pedeapsa complementară este definitivă. Dacă pedeapsa principală este închisoarea mai mare de 10 ani sau detențiunea pe viață, instanța este obligată să dispună degradarea militară. Când infracțiunea este săvârșită cu intenție sau intenție depășită, și este pedepsită cu închisoarea de cel puțin 5 ani și maxim 10 ani, instanța aplică degradarea militară în mod facultativ. În cazul din urmă, dacă este comisă fapta din culpă, atunci instanța nu va putea aplica pedeapsa degradării. Dacă pedeapsa este mai mică de 5 ani, instanța nu va putea aplica pedeapsa degradării, indiferent de forma de vinovăție cu care a fost săvârșită fapta.
- operează imediat după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, reprezentând o excepție de la regula potrivit căreia pedepsele complementare se execută după ce pedeapsa principală a fost executată sau considerată executată.
c. publicarea hotărârii definitive de condamnare. Instituție nou introdusă de NCP.
- are caracter facultativ;
- executarea se face imediat după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare;
- publicarea se face o singură dată, pe cheltuiala persoanei condamnate.

Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice
- pot fi aplicate pe lângă pedeapsa principală a amenzii;
- are în principiu caracter facultativ, ca excepție, legea poate prevede expres obligativitatea aplicării de pedepse complementare unei persoane juridice;
- îi pot fi aplicate una sau mai multe pedepse complementare, cumulativ, excepție făcând numai pedeapsa complementară a dizolvării care nu poate fi aplicată alături de alte pedepse complementare;
- executarea pedepsei principale și a celei complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare;
-nu îi pot fi aplicate pedepse accesorii.
Pedepsele complementate aplicate persoanei juridice sunt:
a. dizolvarea persoanei juridice, când:
- persoana juridică a fost constituită în scopul săvârșirii de infracțiuni;
- obiectul de activitate al persoanei juridice a fost deturnat în scopul comiterii de infracțiuni, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea mai mare de 3 ani;
- persoana juridică nu a executat cu rea-credință una sau mai multe pedepse complementare la care a fost obligată printr-o hotărâre penală definitivă;
b. suspendarea activității persoanei juridice pe o perioadă de la 3 luni la 3 ani sau suspendarea uneia dintre activitățile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârșit infracțiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani; poate fi dispusă în cazul în care persoana juridică nu execută cu rea-credință pedeapsa complementară a afișării sau publicării hotărârii de condamnare pe o perioadă de maxim 3 luni, după această perioadă se dispune dizolvarea.
- nu poate fi dispusă în cazul instituțiilor publice.
c. închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o perioadă de la 3 luni la 3 ani.
- se poate aplica numai persoanelor juridice care au scop lucrativ și numai cu privire la punctul de lucru în care s-a desfășurat activitatea cu scop lucrativ a persoanei juridice în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea.
d. interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la 1 la 3 ani.
- se poate aplica atât persoanelor fără scop lucrativ cât și celor cu scop lucrativ.
e. plasarea sub supraveghere judiciară. Pedeapsa complementară nou introdusă prin NCP, care constă în desemnarea de către instanță a unui mandatar judiciar care va supraveghea pe o perioadă de la 1 la 3 ani, desfășurarea activității ce a ocazionat săvârșirea infracțiunii.
- nu poate fi dispusă în cazul instituțiilor publice;
- nu poate fi dispusă cumulativ cu pedeapsa complementară a dizolvării și nici cu cea a suspendării activității.
f. afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare, în extras, în forma și locul stabilit de instanță pe o perioadă cuprinsă între 1 lună și 3 luni.

C. PEDEPSELE ACCESORII

Pedeapsa accesorie este pedepsa ce poate fi aplicată persoanei fizice alături de pedeapsa detențiunii pe viață sau închisorii, constând în interzicera unuia sau a mai multor drepturi, a căror exercitare a fost interzisă de instanță, ca pedeapsă complementară, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la terminarea executării pedepsei principale, grațierea totală sau a restului de pedeapsă sau până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei.

INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR

a. individualizarea legală;
b. individualizarea judiciară;
c. individualizarea administrativă.

INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR

Potrivit art. 74 alin.1 NCP, instanța de judecată, în vederea satisfacerii scopurilor pedepsei, trebuie să țină seama de stabilirea duratei ori cuantumului pedepsei stabilite persoanei fizice, de gravitatea infracțiunii săvârșite și de periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii generale:
a. împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite;
b. starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
c. natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii;
d. motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit;
e. natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecendente penale ale infractorului;
f. conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal;
g. nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială;


Criterii speciale de individualizarea a pedepsei:
a. în cazul participanților, la o infracțiune comisă cu intenție, art. 49 NCP, prevede că aceștia se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, iar la stabilirea pedepsei se ține seama de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii, precum și de criteriile generale prevăzute de art. 74 NCP;
b. la stabilirea pedepsei amenzii, dacă numărul zilelor-amendă se stabilește potrivit criteriilor generale de individualizare a pedepsei (art. 74 NCP), cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se stabilește ținând seama de situația materială a condamnatului și de obligațiile legale ale condamnatului față de persoanele aflate în întreținerea sa (art. 61 alin. 3 teza a II-a).
c. la aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, art. 67 alin.1 NCP, prevede că instanța trebuie să constate că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurile cauzei și persoana infractorului, aplicarea pedepsei este necesară.

Circumstanțe atenuante și agravante

- sunt fapte sau împrejurări anterioare, concomitente sau ulterioare săvârșirii unei infracțiuni, în legătură cu persoana făptuitorului, a victimei sau cu modul de săvârșire a faptei, care nu intră în conținutul constitutiv al infracțiunii, dar care pot contribui la determinarea gradului de pericol social concret al infracțiunii și a periculozității sociale a infractorului.
- cele agravante pot duce la aplicarea unei pedepse mai severe;
- cele atenuante pot conduce la aplicarea unei pedepse reduse cu o treime (sunt circumstanțe judiciare)
- circumstanțe reale, care se răsfrâng și asupra participanților, dacă le-au cunoscut sau le-au prevăzut;
- circumstanțele personale, privesc făptuitorul și nu se răsfrâng și asupra celorlalți participanți.

A. Circumstanțele atenuante legale generale
- instanța este obligată să le rețină;
a. provocarea