Democratia ca estetica

CATEGORIA ESTETICA A DEMOCRATIEI
Ce mă frapează atunci când aduc în discuţie o critică la adresa democraţiei ca sistem politic ideal este reacţia congruentă a indivizilor cu care dialoghez. Aproape niciodată nu mi se va răspunde în mod direct la argumentaţia oferită, ci mi se va oferi, cu un surâs natural, o replică simplă: că s-ar putea să am dreptate, însă democraţia e cel mai mic dintre rele şi prea curând nu vom găsi un sistem politic mai bun.
Această remarcă este profund ideologică şi contenţia mea este că întreagă aură a democraţiei este de fapt o aura ideologizată. În era de glorie a democraţiei Ateniene, când acest sistem a falimentat Polisul şi l-a condamnat la moarte pe Socrate pentru că îndrăznise să gândească diferit, Platon oferea o critică la adresa acestui mod de organizare pe care până şi astăzi o discutăm aprins în mediul academic, încercând să surprindem nuanţele sale argumentative. Însă cam asta e nivelul maxim de discuţie pe care îl avem în jurul acestui termen destul de complex construit şi greu de înţeles fără o construcţie anterioară a unei realităţi sociale. Cu democraţia nu ne naştem, ci învăţăm să o identificăm şi să o comparăm cu alte sisteme. Interesant însă e modul în care acest proces de construire socială se desfăşoară şi anume prin extremizare a ambilor termeni de comparaţie.
Democraţia nu e aproape niciodată apărată că fiind un bine intrinsec, ci doar că un sistem profund superior autoritarismului de care atâţia oameni sunt speriaţi, mai ales în state postautoritare aşa cum este România. Ba mai mult, că să ne asigurăm că oamenii înţeleg această diferenţa, nici măcar nu le numim regimuri autoritare, le lipim eticheta de totalitare, în mod complet eronat de cele mai mult ori şi instigăm un sentiment de teroare oamenilor. Acceptarea democraţiei se face nu prin empatie faţă de capacitatea şi nevoia altora de a accesa domeniul politic, ci din frica de a nu mai putea noi înşine să o facem, rămânând la mâna uni nemilos autocrat. Adevărul acestei prime sceheme arhitecturale mentale este că fundaţia democraţiei este una a terorii comparative, lucru pe are trebuie să îl înţelegem cât mai lucid.
Mai interesant e fenomenul construit în antiteză cu acesta. Mentalul colectiv reuşeşte cumva să justifice sisteme imperfecte prin raportarea la un ideal spre care trebuie să tindem natural. Democraţia ideală e văzută că fiind perfect fluidă şi directă, un apogeu al libertăţii şi egalităţii umane, o Atena recreată pe fundaţia modernităţii, dar, din păcate, o iluzie. Oamenii sunt învăţaţi că democraţia pe care o percep ei şi pe care o trăiesc e departe de acel ideal artificial despre care se vorbeşte, motiv pentru care orice critică adusă inerent democraţiei actuale e văzută de oameni nu că pe o problema structurală a regimului, ci că pe un mic derapaj de la idealul demosului, un derapaj pe care nu îl putem preveni dar un derapaj de la ceva perfect, deci unul acceptabil.
Găsesc ambele şabloane că fiind dovada vie că ideologia democratică nu este altceva decât o formă de estetică. Spun asta pentru că actuala viziune generală asupra fenomenului democratic este una care pune în prim plan conceptualizarea acestui regim că fiind unul al desăvârşirii în cadrul unui compromis comparat, pe care oamenii aleg să îl identifice cu "Frumosul". În general, dacă singurul atribut pozitiv al unui obiect analizat este superioritatea lui relativă la celelalte şi mai mult, un prim atribut negativ este însăşi incapacitatea obiectului de a se identifica cu el însuşi în Forma ideală, că să ne referim aici şi la Platon, reacţia ar fi una de respingere. Nu ne plac obiectele doar pentru că sunt "nereuşite, dar chiar s-aşa mai bune că restu' ". În cel mai bun caz nu ne displac la fel de mult, dar în ceea ce priveşte democraţia, observăm un sentiment de profundă plăcere, aproape naturalizată pe care oamenii o au când se raportează la această. Această plăcere nu poate să fie decât una estetică, adică o plăcere născută prin conceptualizarea unui fenomen că fiind intrinsec "frumos", din cauza accepţiuni sale extrinseci.

De ce ajunge atunci democraţia să fie un fenomen estetic? Din nou, la mijloc se află ideologia care domină relaţiile sociale actuale. Democraţia are calitatea majoră că reuşeşte să scoată din joc concepţiile consecventialiste, pe cele utilitare, care ar analiza regimul din perspectiva finalităţii acţiunilor generate de acesta. Nu e scopul acestui eseu să urmărim dacă finalitatea democratică ar justifică regimul, însă e important să urmărim că o astfel de discuţie apare arareori în mediul academic şi aproape niciodată în afara lui. Pentru cetăţeanul mediu, democraţia e evident mai bună decât comunismul, şi aici se opreşte orice incursiune în teleologia sistemului. Interesant e că democraţia acaparează zona deontologică, zona moralităţii inerente. În acest sistem de gândire colectiv, posibilitatea fiecăruia, indiferent de poziţia sa în cadrul matricei sociale, de a se exprima şi de a oferi un crâmpei al viziunii pe care o are asupra modului în care ar trebui să funcţioneze lumea devine posibilitatea de a ne autoactualiza, de a ne identifica cu personalitatea noastră politică şi de a ne descoperi pe noi înşine că fiinţă ce transcede banalitatea realităţii fizice, interne.
Democraţia sună bine. Sună atât de bine încât e aproape imposibil să o critici fără să generezi o tensiune în mintea oamenilor, fără să le aminteşti de teama revenirii la totalitarism, fără să intri în analiza unei utilităţi pe care nimeni nu o ia în seamă. Şi aşa ia naştere frumuseţea democraţiei, ca şi catalizator al evoluţiei individuale. Nu contează dacă e adevărat sau nu, nu îmi voi da nici eu părerea, contează că aşa apare percepţia generală. Politicizarea individului (dornic de politicizare) prin democraţie este o formă de înnobilare, iar înnobilarea umană este o categorie estetică tranşantă.
Să înţelegem atunci că nu vorbim doar de un sistem politic, doar de o anumită orânduire guvernamentală, ci că vorbim de o categorie estetică care se autopropaga prin mijloacele specifice unei categorii estetice: ideologie. Să refuzi să critici o formă doar pentru frumuseţea pe care i-o asociezi e o decizie pe care o iei punând sensibilitatea în faţa raţiunii. Acest mecanism de gândire nu e greşit sau problematic, însă e interesant de urmărit. Pentru că impactul sau pe termen lung este agregarea unor sentimente într-o identitate socială: democraţia nu mai e o categorie estetică a individului că zoon politikon, ci o identitate a unei societăţi intransigente ce apară rămăşiţele unui ideal care nu a fost şi nu poate să fie atins.
Democraţia este un sistem funcţional şi cu siguranţă un sistem modern. Dar este de asemenea, un regim cu probleme structurale reale, pe care nu ar trebui să le omitem, tocmai pentru a nu pierde esenţa democraţiei. Însă pentru a reuşi să identificăm aceste probleme structurale avem nevoie să străpungem prin acest voal estetic care ne separă de realităţile politiclor publice şi să încercăm să gândim mult mai la rece ceea se se întâmplă.

Dacă democraţia reală are un viitor, acel viitor zace dincolo de limitele sale estetice.