Dicționar de termeni arghezieni, III, Timișoara, Editura Universității de Vest, 2014, 693 p. COLECŢIA AULA MAGNA Seria Filologie

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z

COLECŢIA AULA MAGNA Seria Filologie

1

2

Simona Constantinovici

Redactor: Alina Radu Corectură: Irina Sercău Tehnoredactare şi coperta: Dana Marineasa

© 2014 Editura Universităţii de Vest, pentru prezenta ediţie Editura Universităţii de Vest Str. Paris, nr. 1 300003, Timişoara E-mail: [email protected] Tel./fax: +40-256 592 681

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CONSTANTINOVICI, SIMONA Dicţionar de termeni arghezieni / Simona Constantinovici ; pref. de Ion Simuţ. - Ed. a 2-a, rev. - Timişoara : Editura Universităţii de Vest, 2014 3 vol. ISBN 978-973-125-436-4 Vol. 3 : P-Z. - ISBN 978-973-125-439-5 I. Simuţ, Ion (pref.) 81'374.2:821.135.1.09 Arghezi,T.=135.1

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z

Simona Constantinovici

Dicţionar de termeni arghezieni Volumul III P-Z

Editura Universităţii de Vest Timişoara, 2014

3

4

Simona Constantinovici

Iuliei

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z

5

P PA- (5), silabă regăsibilă în structura unor sunete onomatopeice prezente în horele argheziene. Dar deştepţii find prea mulţi,/ Au rămas pe drept desculţi./ I-ha, pa-pa/ Pa-pa, i-ha. (II, 129); După chică sau chelie?/ După unghii sau simbrie?/ Pa-vu, ga-vu/ La-vu, la-vu./ Fincă, vezi, mai-marele/ Şi-ascunde picioarele. (II, 130). PÁCE (16), s.f. Din lat. pax, pacis. 1. Stare de bună înţelegere, fără conflicte, între popoare. 2. Armonie, împăcare. * Loc. vb. A face pace cu cineva = a ajunge la starea de înţelegere cu cineva. 3. Linişte sufletească, stare de calm, tihnă, repaus. * Expr. Fii pe pace! = nu avea nicio grijă, linişteşte-te! Şi iată Sfatul Ţării adunat/ Să mulţumescă domnului de Pace./ Vlad şade-n jilţ. E liniştit. Şi tace,/ Cu sufletul în platoşă-mpăcat. (I, 102); Tu ştii că de când lumea e linişte şi pace,/ Că drumul e pe care păianjenul îl face/ Ţesând în umbră caldă velurele să-mbrace/ Subt cari stagnează ochii şi pletele-ţi opace. (I, 126); Dar aţi răzbit în piatră: Pace vouă!/ Şi binecuvântare cui v-a dat./ Sunt bucuros de mulţumirea nouă/ Că s-a stârpit gustosul zarzavat. (II, 94); Dă-mi durere şi prigoană,/ Dă-mi otravă cât îţi place./ Ţine: milă şi pomană,/ Ţine har şi ţine pace. (II, 196); În faţa gândului ce te colindă/ Ţiam pus câteva ţăndări de oglindă/ Şi te întreb, că sufletul îţi tace,/ Ursuz şi gol, ce vrei: război, sau pace? (II, 282); Ni se sporeşte vlaga, şi grâul ni se coace/ Mai repede-n războaie decât în timp

de pace? (III, 95); Dar namila cu coarne, tot rumegând în pace,/ Noroc că n-are gustul de-a-mpunsul să se joace. (III, 101); Clopotniţa şi toaca nu sună pentru toţi?/ Atunci ţi-ai bate capul şi să-nţelegi nu poţi,/ Trăind duhovniceşte, în pace, mic şi mare,/ Să ia sfârşit deodată asemenea-mpăcare? (III, 153); Găină şi cocoş, cam pe din două,/ Ei sunt aproape-n stare să şi ouă./ Nu turbură, nu strigă, nu cer nimic. În pace/ Şi-n ascultare, fraged, şi sufletul le tace. (IV, 12); Ia veniţi în pat, încoace,/ Şi-adormind să facem pace. (IV, 108); Are grije, fiţi pe pace,/ Tata mare să vă-mpace./ Că vă cumpără din piaţă,/ Marţea, dis-de-dimineaţă,/ Tot seminţe dulci la gust,/ De fir lung cu spic îngust, (IV, 163); Pacea e-n ţară, pacea în afară,/ Hotarul, liniştit cum n-a mai fost,/ Şi şesurile, azi la adăpost,/ Plugarii noi le fulgeră şi ară. (I, 101); Le sunt dator odihna ce pleoapa nu-mi atinge?/ Le datoresc lumina şi faptul crud că sunt?/ Cu mine omenirea, Părinte, se va stinge?/ Dă-mi pacea şi răbdarea s-o caut şi s-o cânt. (I, 139); De ce-aş fi trist? Că pacea duioasă şi blajină/ Mă duce ca o luntre prin linişti de lumină?/ E un surâs şi-n vraful de cărţi, să mă alinte./ Vieţi noi tresar vioaie din foste oseminte. (III, 255). PACEAÚRĂ (1), paceaure, s.f. Din tc. paçavra, ngr. patsavúra. (Fam.) Epitet depreciativ dat unei femei uşuratice, urâte, rele etc. S-a isprăvit. Rămâne-o arătură,/ Şi peste ea, lividă, umblă

6

Simona Constantinovici

luna./ Ce cauţi tu, orbeaţă paceaură?/ Eşti luna, moartea, hârca sau nebuna? (II, 269). PACHÉT (2), pachete, s.n. Din fr. paquet, germ. Paket. Grup de obiecte strânse la un loc; legătură. Face pachete, sticlenfundate,/ Cocoloşeşte, dă la strung şi bate,/ Răsuceşte, face mingi de ceaţă,/ Închide fără lipituri, coase fără aţă. (II, 208); Dibaci să o strecoare prin Cod, maestrul ştie/ Să piardă o cărare ce duce-n puşcărie./ Reţeta îi aduce în lada din altar/ Alt aur, milioane, pachete numerar. (III, 150). PÁCOSTE (1), pacoste, s.f. Din sl. pakosti. Ceea ce provoacă neplăceri, necazuri, suferinţe. Te loveşte pacostea:/ Ea-ţi desface dragostea./ Un birlic, întors, de carte,/ Te fereşte şi de moarte./ Şi când vrei/ Sufletul să i-l iei/ Cuiva/ De undeva,/ Şi să-l dai la Dracul,/ Întinzi tot zodiacul. (I, 232). PAFTÁ (6), paftale, s.f. Din tc. pafta. Încheietoare ornamentală la haine sau la cingători, lucrată, de obicei, din metal preţios şi împodobită cu pietre preţioase. Solz de sticlă-n unghie./ Ochiul tău înjunghie,/ Gura ta subt firişoare-i/ Pafta cu mărgăritare. (I, 218); Ca o pajură de foc,/ Fluturele din mijloc/ E-o păreche de paftale,/ Aninată-n balamale/ De cristal, o cataramă/ Pentru plete şi năframă. (II, 11); Frumoasa, negricioasa, uscăţiva/ Domniţă cu paftale de aur Paraschiva. (II, 204); Din noapte ia ciorchinii de stele şi scântei/ Pentru brăţări, paftale, inele şi cercei,/ Luceferii de aur din piatră seacă-i scoate,/ Muşcat de colţii stâncii şi sângerat în coate. (III, 43); Amândoi cu barbă/ Stufoasă şi albă,/ Cu fuiorul moale/ Până la paftale,/ Ca doi arhierei (IV, 149); O prescură-n coaje moale,/ În chip de patru paftale./ O frământă şi o coc/ Schivnicii de la mitoc. (IV, 203).

PÁGINĂ (9), pagini, s.f. Din lat., it. pagina, germ. Pagina. Fiecare dintre cele două feţe ale unei foi de hârtie dintr-o carte; fragment, capitol dintr-o scriere. „Unde dormi, aici, departe?/ Într-o pagină de carte?/ S-ajungi virgulă târzie/ Într-un op de poezie?” (II, 41); Am bătut încet în fereastră/ Şi iar am bătut, mai tare,/ Şi am intrat în încăperea ta./ Curată rânduială!/ Cartea sta deschisă la pagina albă:/ Toate paginile cărţii erau albe./ Ce citeai tu într-o carte fără slove? (II, 78); Te temi şi-acum de ce te-ai mai temut,/ De pagina curată şi de rândul,/ Şi de cuvântul de la început./ Te sperie şi litera şi gândul. (III, 271); Dar colţul paginii mai poartă/ Şi-o urmă dealtă semnătură,/ Când mâna lui, de mult fusese moartă;/ Trecut pe buze şi uitat în gură/ La fostul hram de sărbătoare:/ Buricul degetului mare. (III, 268); Nici flori n-atingu-ţi fruntea spre dânsele plecată,/ Nici pagini cu poeme rămase de-altădată/ Nu se desfac nostalgic în dreapta-ţi inelată. (I, 126); Citind, închisă-n casă, cărţi groase, pe alese,/ Văzu deşteptăciunea, ajunsă de prisos,/ Că nu dă mângâiere şi nu-i e de folos,/ Şi-a-mbătrânit pe slove şi pagini nenţelese. (III, 132); Eşti ca vioara, singură, ce cântă/ Iubirea toată pe un fir de păr,/ Şi paginile tale, adevăr,/ S-au tipărit cu litera cea sfântă. (III, 11). PAHÁR (15), pahare, s.n. Din magh. pohár, scr. pehar. Vas de sticlă, de metal etc., de diferite forme sau mărimi, din care se bea apă sau alte lichide; p. ext. conţinutul unui asemenea vas. Într-un titlu de poem: Inscripţie pe un pahar (III, 12). El, mulţumit că drept merinde/ I-aduce lapte noaptea în pahar,/ Se bucură când şi-un ţânţar/ De moţu-i auriu se prinde. (I, 35); Doi dumicaţi de jar/ În apa unui pahar./ Cu tăciuni/ Se face şi de-aplecăciuni. (I, 231); Dom-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z nul, Dumnezeul mare/ Mi-a umplut două pahare/ Din cerescul lui rachiu/ Scos din lună cu burghiu./ Şi-n fiecare pahar/ A lăsat şi-un drob de har. (II, 117); Cum a intrat în mine ţara noastră?/ Cum a-ncăput o ţară-ntr-o lopată?/ Pădurile într-un ghiveci de lut?/ O mare-ntreagă-ntr-un pahar băut? (II, 211); Stă într-un pahar rotund,/ Pe un jilţ lăsat la fund, Spilcuit ca o mireasă,/ Şi paharul stă pe masă,/ Tuturora să searate/ În palatul din cetate./ (...)/ Mitra de mărgăritar/ Iese-afară din pahar,/ Şi de-acolo, plin de har,/ Cu o rază,/ Vede şi supraveghează. (IV, 183-184); Mai are-o-nsărcinare de numai frumuseţe:/ Când îţi ciocneşti paharul la nunţi să se răsfeţe. (III, 83); – „Nu mă siliţi, încă nu m-am vărsat”,/ Zise paharul de apă, gol şi crăpat. (IV, 10); Eu îţi urez, paharul în mână când l-ăi strânge,/ Să-mi sorbi în vin otravă, şi-n fund să dai de sânge. (IV, 73); Corăbii ancorate-n câte-o mare,/ Oraşe grămădite-n crepuscul,/ Câmpii închise şi pământ destul,/ Subt clopotele câtorva pahare, (I, 133); La Paris, între pahare,/ Şed în coate, pe ziare,/ Foşti curteni şi foşti boieri,/ Câţiva buni stăpâni de ieri. (IV, 255). PAI (17), paie, s.n. Lat. palea. Tip de tulpină simplă, în general fără ramificaţii, întâlnită la cereale; (la pl.) grămadă de asemenea tulpini rămase după treierat. Sculele mele cântate/ Le-aş zvârli vârtej în foc./ Vreau un singur pai, în loc/ De unelte-ncrucişate. (II, 93); Căci, în parc, pe trepte, jos,/ Scoate, dintr-un pai subţire,/ Pan, aprins de amintire,/ Cântecul lui mincinos. (III, 9); Cimpanzeul tremura în paie/ Clăfătind o păstaie. (I, 228); Prin ceaţa mânjită cu humă/ Se micşorează carul cu paie de brumă,/ Dric vânăt, strâmb, pe jumătăţi de roţi,/ Şi cimitir întunecat, de hoţi. (II, 97); Pe la Sfântul Niculaie/ Mai rămân nis-

7

caiva paie/ Şi coceni, de cap de vită,/ Pe o streaşină belită. (II, 259). Expr. momâia de paie, folosită prin analogie cu om de paie (= lipsit de personalitate, de care se poate servi cineva pentru a-şi atinge un scop). Ca să-şi păstreze sceptrul, momâia lor de paie/ A-mpins, cinstit, poporul în sânge şi-n războaie. (III, 94); Când ne-ntâlnim, e ca o şiră de paie/ Lângă o copaie. (IV, 30); Eşti obosit de-o vană osteneală/ Cătând alt soi de pană şi cerneală,/ Ca să-nveleşti cu licăriri de paie/ Un ban de o lăscaie/ Şi să faci galben dintr-un firfiric./ Iatăţi-o viaţa: n-ai putut nimic. (IV, 37); Le-or clădi, pe-acoperiş,/ Cuiburi mari/ Cu pui hoinari,/ Din ostreţe,/ Crăci şi beţe,/ Şi din paie de săcară,/ Caselor, la primăvară... (IV, 169); În căciuli de stuh şi paie/ Stupii stau pitiţi în ploaie./ Printre crăcile de prun/ Par un sat ori un cătun. (IV, 170); Ca paiele-n văpaie ard clopotele-n turlă/ Şi blestemele mute s-au întâlnit şi urlă./ Vrei să te rogi, stăpâne, şi n-ai cui./ Ai mai putea să stai în faţa Lui? (II, 224). PAIÁ (1), paiele, s.f. Din tc. păye. (Metaforic) Din ceruri cade o paială./ Păianjenul de catifea, se-agaţă/ De o lumină leneşe, de aţă.// Şi stă-n văzduh, cu luna faţă-n faţă. (II, 176). PAIÁŢĂ (6), paiaţe, s.f. Din fr. paillasse, germ. Paiazze. 1. Personaj comic în spectacolele de circ sau în reprezentaţiile populare; măscărici, saltimbanc, clovn. 2. Epitet dat unui om ridicol, lipsit de personalitate. Şi din sălaş a pornit într-o dimineaţă/ Un urs cu belciug, o maimuţă paiaţă,/ Cu două tipsii şi spadă de tinichea,/ Un câine cu giubea,/ Duşi de-o băietană/ Bălană... (I, 236); Ce belşug şi ce risipă/ De comori într-o aripă!/ Ce-avuţii într-o paiaţă/ Şi-ntr-o scamă de mustaţă! (II, 12); La Mitropolie-n faţă/ Parcă-i slujbă, parcă-i piaţă./

8

Simona Constantinovici

Droaia de cu dimineaţă,/ Ca la urs, ca la paiaţă,/ Ca la târg şi iarmaroc,/ S-ambulzit, şi nu e loc/ Să arunci de sus un ac. (III, 146); Jucând în zarea mea, paiaţa/ Mi-a dat azi bunădimineaţa,/ La geamul din grădină./ O roată de mătase şi lumină/ L-a-mpresurat cu nimb de heruvim./ A fost vecini de zări să fim. (II, 184); Paiaţa lui se-arată mereu cu altă mască,/ Urzeala comediei să nu i se cunoască,/ Jucând în mii de feţe, naiv, acelaş rol/ În care Măscăriciul divin se dă de gol. (III, 29); Tu, ia şi te dezbracă. Ar fi o nesimţire/ Să fiţi nişte paiaţe de bâlci prin mânăstire,/ Să v-arătaţi, în obşte, cu botul mâzgălit,/ Părintelui duhovnic cinstit Arhimandrit! (III, 234). PÁISPREZECE (1), numeral cardinal. Patru + spre + zece. Şobolanul te miroase/ Pe la şase./ Gâlcile dacă ţi-au copt,/ Doctorul vine la opt./ Bezna rece, zidul rece,/ Mai muriră paisprezece. (I, 212). PÁJIŞTE (1), pajişti, s.f. Din sl. paśiśte. Spaţiu acoperit cu iarbă măruntă şi deasă. Nu mi-e clădită casa de şiţă peste Trotuş,/ În pajiştea cu crânguri? De ce-aş fi trist?/ Şi totuş... (III, 256). PÁJURĂ (4), pajuri, s.f. Din ucr. pažera „fiinţă lacomă, nesăţioasă”. 1. Pasăre răpitoare care trăieşte în regiunile de munte; acvilă. * (În mitologia populară) Pasăre uriaşă, cu înfăţişări variate, de obicei fioroase, înzestrată cu puteri miraculoase. 2. Figură simbolică reprezentând o pajură sau vultur, care serveşte ca semn convenţional distinctiv pe stemele, peceţile sau monedele unor ţări. Ca o pajură de foc,/ Fluturele din mijloc/ E-o păreche de paftale,/ Aninată-n balamale/ De cristal, o cataramă/ Pentru plete şi năframă. (II, 11); O să te-mbrac în zale de mătasă/ Şi o să-ţi pui brăţări în ghiare,/ Inele cu mărgăritare/ Şi pene mari de aur între pene./ Să

te înnalţi între stihii viclene,/ Să tragi din nou hotar punctat cu stele,/ Pajura mea, împărăţiei mele. (IV, 11); Tablouri fără dată, cărţi, portrete,/ Pendule-n care cucul s-a oprit,/ Spade cu vârful ars şi ruginit,/ Icoane, pajuri, chivote, stilete... (I, 133). PALÁT (17), palate, s.n. Din ngr. paláti, lat. palatium. Clădire somptuoasă în care îşi are sediul o autoritate ori o instituţie sau care serveşte ca reşedinţă unui suveran, ca locuinţă unei personalităţi etc.; p. gener. clădire mare luxoasă. Când zvonul ar ajunge ştiut întemeiat,/ Puroiul s-ar întinde şi-n sus, până-n Palat. (III, 150); – „A da-ndărăt nu se mai poate,/ Ţi-am aşezat şi drepturile toate./ Uite şi cheile de la palat./ L-am pregătit şi-aşteaptă încuiat.” (IV, 22); E un palat, cum ai să-l vezi,/ Pe dinlăuntru cu grădini şi cu livezi,/ Poteci de sticlă, ca atlazul,/ Leagă amurgul brazilor cu iazul,/ Şi apa de mătase/ A mir şi trandafir şi ea miroase. (IV, 23); Un zgomot, la-nceput nedesluşit,/ În toiul nopţii şi-n palat,/ Ca un murmur, încet s-a adunat,/ Şi zgomotul s-antins de dinafară/ Şi a intrat şi s-a suit pe scară. (IV, 70); E un palat cum altul nu-i./ Te simţi sfiios când treci prin dreptul lui./ Se uită luna-ncremenind la el/ Clădit pe stâlpi înnalţi, cu capitel, (IV, 226); În palatul ăsta, măi,/ Sunt o mie de odăi,/ De încap, bătu-i-ar sfinţii,/ Oltul şi cu Mehedinţii, (III, 137); Şi mai străin de când trecu hotarul,/ Şiaduse într-o seară şi măgarul,/ Şi câinii, în palatul mohorât,/ Şi oile, să-i ţie de urât. (IV, 24); Spilcuit ca o mireasă,/ Şi paharul stă pe masă,/ Tuturora să searate/ În palatul din cetate. (IV, 184); Vrea s-ajungă cât mai iute,/ Că palatul îi cam pute. (IV, 252); Adună, omule, adună,/ Căzneşte, fură, surpă şi omoară./ Îţi trebuiesc putere şi comoară./ Îţi

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z trebuiesc palate şi veştminte,/ Să-ţi zacă-n ele hoit şi oseminte./ Morminte, omule, morminte. (II, 226); Un ţărm şiun cot de mare,/ Ca să clădim pe piatră castele cu pridvoare,/ Conace şi palate, grădini pentru stăpâne,/ Cu mori, cirezi şi turme şi herghelii şi stâne. (III, 104); O dâră de mocirle legase între ele/ Tărâmurile-nchise, palate şi castele. (III, 107); Nu erai tu, pe sus, peste palate,/ Rotindu-te-n singurătate,/ Când te-am chemat din frumuseţile pustii,/ Şi tu te afundai mai tare-n sihăstrii,/ Viteaz în zbor, învierşunat în luptă/ Cu negura neîntreruptă? (IV, 11); În palatele aprinse, cu balcoane şi unghere,/ Liturghia bogăţiei are şi-astă-seară loc./ Cine-a scris, în ce odaie, fără pat şi fără foc,/ Imnul ăsta de izbândă, de iubire şi durere? (I, 104). PALÁVRĂ (2), palavre, s.f. Din tc. palavra, ngr. palávra. (Fam.; mai ales la pl.) Fleac, balivernă, braşoavă. Cu-asemenea palavre şi născociri murdare/ Şi-a mâzgălit raportul şi doftorul Cutare,/ Dar l-am trimis „la urmă” spre strânsă cercetare. (III, 156); Asmuţiră cu palavre,/ După el, un cârd de javre,/ Şi poteca lui, pe muchi,/ O-mpănară cu păduchi. (IV, 90). PÁLID (17), -Ă, palizi, -de, adj. Din lat. pallidus, it. pallido. 1. (Despre faţă sau despre părţi ale feţei) Care este fără culoare, galben; livid, pal. 2. (Despre lumină, despre surse de lumină sau despre corpuri luminoase) Lipsit de intensitate; fără strălucire; stins. 3. (Despre culori) Care este puţin intens, care este şters, estompat sau spălăcit. În structura unui titlu de poem: Frunză palidă, floare galbenă (II, 97). Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/ Sufletului nostru bucuros de moarte/ Palid aşternut e şesul cu mătasă./ Norilor copacii le urzesc brocarte. (I, 45); Şi de

9

la sfântul palid, sfârşit şi blând pe cruce,/ La biciul ce-l izbeşte şi-l sângeră-n obraz,/ Pe nesimţite nu ştiu ce-nvecinare duce/ Şi rând pe rând sunt unul şi celălalt. Zăplaz (I, 138); Pe câmpul palid, în sulfină,/ Vitele pasc şi rumegă lumină. (II, 65); De te va trezi urcuşul,/ Dă-i băiatului arcuşul,/ Alăuta şi luleaua...// Ceru-i palid ca laleaua. (II, 105); Dezvăluişi deodată ce nu ştiai de jos/ Şi ai văzut pământul întins că e frumos,/ Din asfinţitul palid, boltit spre răsărit,/ Întâia oară cerul de-a lungul l-ai zărit. (III, 70); Cu limbile oprite pe palidul cadran,/ Ne-a urmărit plecarea, de sus, ca o fereastră/ De casă părăsită, cu-o rază frântă-n geam./ Nu l-ai simţit că este părtaş la jalea noastră? (I, 115); Ce-i fi pierdut tu nu ştiu nici cât se mai cunoaşte,/ Dar sufletele noastre sunt boltniţe de moaşte./ Icoanele-n părete sunt chipuri de părinţi/ Trecute-n carne veche şi palidă de sfinţi. (III, 98); Te iată prins de vânturi. Stihia nu te cruţă./ Ca-n vremea când, lipsindu-i şi luntre şi lopeţi,/ Omul era bolnava şi palida maimuţă,/ Înfricoşată-n faţa cereştilor păreţi. (I, 51); Biserica necunoscută, cu hramul şters, cu vârful rupt,/ Cu turla leşinată-n aer, se încovoaie-n osteneală,/ Şi streaşinile-i, adăposturi de cuiburi, prinse dedesubt,/ Păzesc şi-a îngerilor palizi închipuită poleială. (I, 113); Străbatem iarăşi parcul, la pas, ca mai nainte./ Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte./ Aceeaşi bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni./ Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâni. (I, 89); Cum e-n mijlocul tăcerii,/ Adâncită-n văgăuna/ Nopţii palide, ca luna/ Licărind în bruma serii; (I, 92); Maica Scintila înghiaţă,/ La uşa şcolii de-o viaţă,/ Descuie şi încuie, deschide şi închide/ Cu chei palide şi livide. (I, 170).

10

Simona Constantinovici

PÁLMĂ (39), palme, s.f. Lat. palma. 1. Partea dinăuntru a mâinii, de la încheietura cu antebraţul până la vârful degetelor. 2. Lovitură aplicată cuiva (peste obraz) cu palma. Formă de plural: pălmi (3). Strigă: – „Nu-i adevărat! Nu sunt răstignit!/ Dovadă pălmile şi tălpile mele.”// Şi pune câinii pe ele. (I, 178); Şi-n cuprinsul pălmii drepte,/ De zântâi de marte,/ Pune-i mărţişor o carte. (II, 86); Vai! apa s-a fiert în urcioare./ Tânjesc să o sorb din izvoare./ Mi-aş vrea pălmile, tălpile, reci,/ Proaspătă iarbă, crăiţe-n poteci. (II, 235). Uite-ţi trecutul în palmă... Te gândeşti.../ Atâtea poveşti –/ Când le-ai citit,/ Fără-nceput, fără sfârşit/ Şi cu sfârşitul la-nceput? (I, 173); O palmă grea i s-a lipit pe gură./ În creştet pumnul puse-o lovitură. (I, 207); O palmă delicată, la deget cu inelul/ Logodnei: nu-ncepuse prăpădul şi măcelul, (II, 272); Eşti mângâiat că-n miezuri şi-n chipul dinafară/ Cuvintele cu alte cuvinte se măsoară?/ Că ceaţa-i judecată de ceaţă? că şi-acum/ Şi mâine ţii în palmă fuior un fir de fum? (IV, 37); De aceea cărturarii/ Sunt subt pază ca tâlharii,/ Căci un vârf de scris pe scurt/ Dă venin şi doare mult,/ Şi-o fărâmă de sudalmă/ E mai rea decât o palmă. (IV, 213); Nu înţeleg nici azi că m-am ţinut/ S-aud un ceas sinistra secătură,/ Fără să-i pun bocancul în şezut/ Şi să nu-i ard o palmă peste gură. (IV, 230); Poteca-n palma ţării, ce nu e încă trasă/ Şi poate duce-n ceruri sau poate-ntoarce-acasă. (I, 155); Dă-mi mâna ta fără putere/ Cu fânul de-a valma.// Taurul vrea să-ţi lingă palma. (II, 61); Olarul drept pe palma lui te-a pus/ Şi-ai scos răspuns, la deget, în auz./ Fragedul sunet, dulce, lin,/ E-ntreg şi nou ca la-nceput, şi plin. (II, 121); Se răscoleşte fierea, adânc, în măruntaie,/ S-a mai muncit şi rupe-ncleştarea, se-

ncovoaie,/ Şi ocrotindu-şi sânul cu palma, şi rărunchii,/ Se frâng din nou şi iarăş i s-au deschis genunchii. (III, 79); Ia uită-te acuma la mâna lui, făcută/ Pe flaut, pe cimpoi şi alăută./ E-o floare. Vâră-ţi faţa în ea şi ai să bei/ Mireasmă, amintire şi vis din palma ei. (III, 80); Deschide palma-ntreagă. Dă-mi degetul cel mare./ Din celelalte patru, mai depărtat şi sprinten/ Şi înfrăţit cu ele, stă-n lături ca un pinten. (III, 82); Şi boboşat, şi roşu de mânie,/ Voi să dea cu palma, ca năuc./ Dar Stan răspunse: – „Sfântă boierie,/ N-o ridica mai sus, că ţi-o usuc”. (III, 175); Pe la fântâni iei unda pe palme şi mi-o dai,/ Iscată dintre pietre şi timpuri, fără grai. Ţiai desfăcut cămaşa şi-ntrebi cu sânii-n mână/ De vreau s-astâmpăr setea din ei sau din fântână. (I, 47); Întinde mâna, piatră, şi tihnit/ Mângâie-i-l cu palme de granit. (I, 137); Ca sfântul în cenuşă subt ochii mei să piară,/ Ca dreptul să-şi strecoare-n urechea mea scrâşnirea/ Înmormântat în lemne şi-nvăluit în pară!/ Şi-n mine bate-n palme, mişcată, omenirea. (I, 138); Colo-n drum, nişte gheboşi/ Bat în palme bucuroşi./ Dar gheboşii iar se-nşeală/ Şi nu ies la socoteală. (IV, 274); Pasul strâns lângă pas/ Merge-mpiedecat, ca un compas./ Şi palmele, unite cu ciocanul, cătuşa şi pila,/ Parcă se roagă, cu de-a sila. (I, 206); După-atâţi amari de ani/ O scuipau nişte golani,/ Supărată că îndură/ Palmele peste figură. (III, 136). PÁLTIN (2), paltini, s.m. Lat. platanus. Arţar. Când graurul, când mierla, când cucul, când prigorul/ Şi zvonul ciocârliei îşi luau din fluier zborul,/ Şi parcă o pădure întreagă, la răspânte,/ Din ulmi, din fagi şi paltini se ridica să cânte. (IV, 74); Plecând acasă Cerbul cu cele cea-nţeles,/ Intra-ntre fagi şi paltini prin frunzărişul des./ Un iepure de ţară, din

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 11 câmpul de alături,/ Se arătă-n potecă dintr-un pogon de mături. (IV, 85). PAN (5), nume propriu. Toţi, abdicaţi din funcţia divină,/ Au renunţat la slăvile eterne./ Apolo-i profesor de mandolină,/ Pan lecţii dă, de limbile moderne. (I, 72); Diavole, jocul tău ajunge!/ Pan te-a trântit şi-acum te-mpunge. (I, 158); De-i Pan cu copite de ţap,/ În roiuri de muşte,/ Dator sunt pe meşter să-l scap,/ Dulăii-ndârjiţi să nu-l muşte. (II, 201); Căci, în parc, pe trepte, jos,/ Scoate, dintr-un pai subţire,/ Pan, aprins de amintire,/ Cântecul lui mincinos. (III, 9); Sau mă crezi, sau nu mă crezi,/ Isonu-i purtat de iezi./ Însuş Pan porneşte corul,/ Drept în şolduri, cu piciorul. (IV, 273). PÁNĂ (36), pene, s.f. Lat. pinna. 1. Fiecare dintre formaţiile epidermice cornoase care acoperă corpul păsărilor, servind la protecţie şi la zbor, compusă dintr-un cotor pe care sunt aşezate simetric, de-o parte şi de alta, fire (pufoase). 2. (La pl.) Pene de pasăre sau fire pufoase care servesc la umplerea pernelor, a saltelelor etc. 3. Pană de gâscă, ascuţită şi despicată la vârf, întrebuinţată altădată ca instrument de scris cu cerneală; p. gener. condei. * Fig. Scriere, scris; stil, fel de a scrie al unui autor; arta de a scrie. Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant. Variantă neliterară pentru forma de singular: peană (1). Că dacă mai este vie,/ Scrie peană! Sânge scrie!/ Cine ştie!.../ O citi şi o să vie. (I, 65). Eşti obosit de-o vană osteneală/ Cătând alt soi de pană şi cerneală,/ Ca să-nveleşti cu licăriri de paie/ Un ban de o lăscaie/ Şi să faci galben dintr-un firfiric. (IV, 37); Când s-a ivit un vultur, pe cer te-ai vrut hultană,/ Să zbori şi tu în slavă ca el, fudulă ţaţă./ Din aripilentinse îi lunecase-o pană/ Şi-o încercai, căzută, la tine-n cotineaţă. (IV, 63);

Strânge slove, cărţi şi pană./ Dă-le toate de pomană/ Unui nou învăţăcel,/ Să se chinuie şi el. (IV, 95); Papagalul şi păuna/ Şi-au smuls pana, câte una,/ Ca să-i facă pinsulă/ Domnului din insulă,/ (...)// El a luat mai bine-o pană/ De la ţarca năzdrăvană/ Şi-ascuţindu-şi-ontre deşte,/ Despicând-o şcolăreşte,/ Şi-a făcut condei, în stare/ A scri şi pe piatră tare.// A-ntins cerul ca o coală/ În toată Tăria goală./ Însă pana nu scria./ A luat atunci o nuia/ Şi a însemnat cu ea,/ Cu argint, stea lângă stea. (IV, 110); Grămăticul, cu creioane,/ Gumă, pană şi cerneală,/ Pune-n sală rânduială. (IV, 208); Dintr-a mea singurătate/ Las în voie timpul viu,/ Care ştie ce nu ştiu,/ Şi prin veacuri destrămate/ Fac cu pana semn şi scriu. (I, 77); Pana mea, să nu te sperii/ Că vin gloate şi puzderii,/ De scântei, verigi şi zale,/ În vârtej, în rotogoale, (II, 12); După pana ce te-a scris,/ Vii şi tu din somn şi vis./ Căci vopseli asemeni nu-s/ Decât colo, tocmai sus,// Unde sunt într-adevăr/ Pensule de-a fir-a-păr/ Şi zugravii de o şchioapă,/ Meşteri scriitori cu apă. (II, 28); E gângania cu stea/ Albăstruie, stinsă-n verde./ N-o atinge, pana mea,/ Nici cu gândul, că se pierde. (II, 34); Dintr-un lunecuş cu pana/ I s-a-ncondeiat sprinceana./ E tot pana care scrie/ Fluturii din păpădie. (II, 85); Tocită-i pana-n slova ta,/ Şi corzile, nici ele, nu mai pot cânta. (II, 152); Aseară ţi-era pana din călimară seacă./ Şuvoiul azi o-nneacă./ Minunile se iscă din peşterile pline/ Nainte să ajungă izvoarele la tine. (II, 175); Dar iată pana celor ce-au mânjit/ Drapelele cu alte jurăminte,/ E-o bidinea cu părul năclăit/ De fostele vopseli de mai nainte. (II, 261); Zgâriam câte ceva/ Pe urcioare, pe ulcea,/ Pe o casă, pe o poartă,/ Pe copaci, pe frunză moartă./ Au scăpat

12

Simona Constantinovici

de pana mea/ Meiul doar şi mazărea. (III, 8); Sunt un şcolar, întârziat în vreme,/ Şi care-ncearcă pana şi se teme,/ Obişnuit, din matcă şi din vatră,/ Cu un condei de haşchie de piatră. (III, 273); Vultur ursuz, ia pildă şi-ţi înmoaie/ Pana de fier, ca lâna de agniţă şi oaie. (IV, 12); Un cântăreţ, de pildă, dintr-o ţară,/ Înspăimântat odinioară/ De pana lui, ştiută drept măiastră,/ S-a aruncat în haos pe fereastră. (IV, 36); Că la scrisul pe hârtie/ Pana nu prea vrea să scrie./ Dai din limbă, strâmbi din gură,/ Iese şi-o zmângălitură; (IV, 212); Am învăţat odată cuvintele-mpreună./ Eu le adun cu pana: şi pana ta le-adună./ Am înşirat şireaguri şi stihuri amândoi./ Par ale lui purtate, iar ale mele noi. (IV, 245); Încredinţat că pana şi omul au murit,/ Caria îţi rânjeşte şi râde, în sfârşit./ E cam târziu. Veninul şi el se oţăţeşte,/ Şi zgârciurile dure te ţin în zece cleşte. (IV, 246); Când nu bat nici vânt, nici ploaie,/ Numai umbra-i grea, de lene,/ Casnica mea cucuvaie/ Ia găteala-n fulgi şi pene. (II, 46); Dafini, duzi şi migdali/ Erau plini de papagali./ Le-au căzut aripi şi pene,/ Fulgii, alene/ Şi pe-ndeletele./ Le-au rămas în arbori scheletele. (II, 97); Curcanul, umflat în pene,/ Scoate moţul din sprincene:/ Cântă-n poartă caterinca.// Directoare: Baba Tinca. (II, 135); Dintr-un fund de ghindă/ Şi-a făcut oglindă./ Vârful unei pene/ Şi-l dă peste gene. (II, 139); E frig în suflet. Gândul se înfiripă-alene/ Şi şchioapătă ca şoimul gol, dezbrăcat de pene,/ Cu aripa de piele, prin glod, ca o găină./ S-a mohorât a noapte şi ziua, pe lumină. (III, 204); Binevenit fii, şoimule, în casă./ O să te-mbrac în zale de mătasă/ Şi o să-ţi pui brăţări în ghiare,/ Inele cu mărgăritare/ Şi pene mari de aur între pene. (IV, 11); N-

avem la Paris, prezente,/ Toate marile talente,/ Minţile mai eminente,/ Toate penele măiastre,/ Strânse-ale culturii noastre? (IV, 261). PANDÚR (1), panduri, s.m. Din scr. pandur, magh. pandúr. Soldat din oastea lui Tudor Vladimirescu. Te trezeşti şi te mai miri/ Cu panduri şi Vladimiri/ Şi cu lumea de strânsură,/ Care-ţi bagă pumnu-n gură/ Şi te scot şi din moşie,/ Să le faci cărăuşie. (III, 142). PÁNGLICĂ (10), panglici, s.f. Din magh. pántlika. 1. Fâşie îngustă de bumbac, de mătase, de catifea etc., folosită mai ales ca podoabă (la îmbrăcămintea feminină). Fâşie îngustă îmbibată cu tuş, folosită la maşina de scris. 2. Bandă care serveşte la măsurarea distanţelor. O! cine-ar zice că pe-aici/ Au fost vreodată flori,/ Privighetori,/ Şi cărţi citite cu ochi mici,/ În care latele panglici/ Întorsu-s-au de-atâtea ori? (I, 129); Buruienile sunt îmbrăcate/ Şi încălţate/ Cu târlici/ De panglici. (II, 49); Giulgiul alb, până departe,-i/ Presărat cu aripi moarte,/ Piţigoi şi pitulici,/ Noduri parcă de panglici. (III, 60); E-o nuntă-n toată firea, cu văluri şi panglici,/ Când stelele-n obroace, pe bolţi, se fac mai mici. (III, 92); Dar crinii-mbrăcaţi în panglici,/ Pe cârji de irozi şi vlădici,/ Se roagă-n sobor pentru mine,/ În isonul maicilor schivnice-albine. (III, 274); Împodobit cu zmalţuri şi chenare/ Se-nvârte-n aur, parcă după soare,/ Şi-n frumuseţea lui, pe veşnicie,/ Parcă-i lăsat pe panglici din Tărie. (IV, 226); Pentru fel de fel de cazuri,/ Mutre, nazuri şi necazuri,/ Sfori sucite-n zeci de chipuri,/ Chiuluri, panglici şi tertipuri/ Şi, de s-ar ivi buclucul,/ Mângâieri cu cauciucul. (IV, 260); E adevărat? Nu-i adevărat!/ Gângăniile au cam întârziat/ Şi cutia de

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 13 lemn de aloi/ S-a întors din drum înnapoi,/ Pe spinarea furnicilor/ În hamul şi hăţul panglicilor. (II, 89). PANORÁMĂ (1), panorame, s.f. Din fr. panorama, germ. Panorama, it. panorama. Privelişte din natură cu orizont larg, văzută de departe şi de la înălţime. Şi fiecare cârd se cheamă/ Cumva, cu numele bălţat,/ Şi se prefac, ca-n panoramă,/ Că se înfruntă şi se bat,/ Dar ca şi corbii, pe un leş,/ Sunt întru totul înţeleşi. (III, 173). PANTALÓN (1), pantaloni, s.m. Din ngr. pantalóni, fr. pantalon. Îmbrăcăminte exterioară care acoperă, de la mijloc în jos, corpul şi fiecare picior în parte; nădrag. Şi clientul şi patronul/ Au văzut că pantalonul/ Încercat a treia oară/ Tot îl roade/ Şi nu-i vine cumsecade. (IV, 50). PANTÓF (11), pantofi, s.m. Din germ. Pantoffel. Încălţăminte de stradă din piele, din materiale sintetice sau din pânză, care acoperă laba piciorului până la gleznă. Într-un titlu de poem: Inscripţie în pantoful logodnicei (III, 37). Şi-a făcut un fel de belciug/ Sfredelit, găurit, învârtit –/ Şi s-a zidit/ Pe un an/ Într-un fel de pantof, dintr-un fel de porţelan. (II, 50); Ţi-am scris de-o viaţă stihul de dragoste, întâiul,/ Într-un pantof de nuntă, uitat între caişi,/ Când ostenită-n vălul miresei adormişi,/ Ca să-ţi sărute talpa de-aproape şi călcâiul. (III, 37); Îşi legăna piciorul cu pantof,/ Vorbind la club scârbit şi filosof,/ Pe când sorbea lichioruri şi cafele,/ Cu ochii tot pe unghii şi inele, (III, 180); Se vede cât de colo c-a fost şi-i o ispită/ Prin câte mâini trecuse, citită, răscitită,/ Pe când vecinul mândru, de drept aristocrat,/ Stă-n raft, ca-ntr-o vitrină pantoful nencălţat. (IV, 47); Ea şchiopăta, se poticnea stângace,/ Ca o răgace./ Avea pantofi şi fuste veştejite/ Şi parc-

ar fi avut şi copite. (I, 215); Nu e fată de măritat, e un lăcătuş/ Cu ochelarii, mari, pe nasul mic,/ Calcă-n pantofi cu călcâie de gumă/ Şi merge rigidă, solemnă, ca un dric/ Împiedicat în brumă. (IV, 30); Calcă lin! Fuioarele/ Şi urzelile îţi pot/ Încurca picioarele/ Şi pantofii mici de tot. (II, 51); Vino să te ascund în trestii şi papuri/ Până-or sosi hainele din cufere şi dulapuri,/ Pantofii înnalţi/ Cu care-ai să te-ncalţi,/ Ciorapii de sticlă de mătasă,/ Horbota moale, cămeşile fumurii de acasă. (II, 61). PAP (3), s.n. Din germ. Papp. Substanţă lipicioasă; material de lipit preparat în casă din făină şi apă. Căzuse-n coca moale/ Şi nu putea din mâzga adâncă să se scoale./ Cum îşi scotea un cap,/ Aluneca pe doagă la fund, îndată,-n pap. (IV, 54); A luat clei şi pap/ Şi a făcut un crap./ Şi pe lângă clei/ A luat o pungă cu scântei./ Şi făcu şi luna/ Şi stelele, una şi una. (IV, 97); Elefanţi nerozi/ Tot cu două cozi,/ Ca să nu pricep/ Unde ei încep:/ Una und’ se ştie/ Cu o gămălie,/ Şi alta la cap,/ Lipită cu pap. (IV, 154). PAPÁ (1), s.m. sg. Din fr. papa. (Franţuzism) Tată. – „Mi-aduc aminte, seara, din frunză cum cânta.../ Era deştept, Dumitru...”/ – „E-ntins în şanţ, papa...” (III, 204). PAPAGÁL (8), papagali, s.m. Din ngr. pap(p)aghál(l)os, it. pappagallo. Nume dat mai multor păsări tropicale căţărătoare, cu ciocul mare şi încovoiat, cu pene felurit şi viu colorate, care, dresate, pot repeta sunete articulate. * Epitet dat unei persoane care repetă mecanic părerile sau cuvintele altuia. Într-un titlu de poem: Bilete de papagal (IV, 249). Iubitul meu, de când lipsesc de-acasă,/ Am colindat din ţară-n ţară mai frumoasă,/ Pe unde când te plimbi, în mers ca papagalul,/ Înveţi ca papa-

14

Simona Constantinovici

galul să strigi în patru limbi. (III, 159); Papagalul şi păuna/ Şi-au smuls pana, câte una,/ Ca să-i facă pinsulă/ Domnului din insulă, (IV, 110); Dafini, duzi şi migdali/ Erau plini de papagali./ Le-au căzut aripi şi pene,/ Fulgii, alene/ Şi pendeletele./ Le-au rămas în arbori scheletele. (II, 97); Copiii goi se strângeau în care/ Cu maimuţele între picioare,/ Şi papagalii ascultau din adăpost/ Cât era timpul de prost. (I, 228); Din fântână bate-n soare/ Biciul rece-al apei vii./ Papagalii-n colivii/ Se frământă pe picioare. (III, 9); Umblând în colivii să se atârne/ L-au râs şi papagalii cu pliscurile cârne. (IV, 18). PAPAINOÁGE (1), s.n. pl. Cf. scr. panoga. (Pop.) Picioroange, catalige. Un lazaret clădit în papainoage/ Slujeşte-n şes s-adune pe răniţi,/ Aduşi pe tărgi, ca nişte şomoioage/ De cârpe-n sânge negru, şi zgârciţi. (II, 276). PÁPĂ (2), papi, s.m. Din lat., sl. papa. Capul Bisericii catolice (şi al statului Vatican). Hlamide albe, mitre şi coroane.../ Pot unge papi, uzurpatori şi regi./ Neamuri pierdute şi vecii întregi/ Stau condensate-n rânduri de flacoane. (I, 134); Poţi da cu „Slavă Ţie”, apoi, şi dă-i cu geniul,/ Repetă-i că-l contemplă vecia sau mileniul,/ Zi-i, dacă vrei, şi „Papă”, în vorbe ticluite,/ S-alunece uşoare, plăcute, că le-nghite. (IV, 82). PAPÚC (6), papuci, s.m. Din tc. papuç, magh. papucs. Încălţăminte uşoară (fără călcâi), care se poartă în casă. Şi, de bună seamă,/ Cum ar fi fost ceva fără mamă?/ Fără mamă şi fără tătuc/ Nu se poate face nici un papuc. (IV, 97); Cade frunza de pe nuci,/ Tălpi croite de papuci. (II, 48); De la conac, mătuşa aiurită/ Fugea-n papuci şi despletită,/ Fără ciorapi, cum s-a sculat,/ Şi a sărit, trezită-n somn din pat. (III, 182); Tiron îşi pitea o dată/ Şi-n papuci câte-o bu-

cată,/ Şi de zahăr cât mâncase/ Pe furiş, se îngrăşase. (IV, 187); Fă, Tinco, fă! papucii de mătase,/ Mărgelele, cerceii nu ţi i-a dat Năstase –/ Şi-n fiecare deşti câte-un inel/ Nu ţi l-a strâns cu mâinile lui, el. (I, 210); Mai am şi-un căţelandru, pui fraged şi dulău,/ Să-l laşi să-ţi ia papucii şi fă-l căţelul tău. (III, 297). PÁPURĂ (11), (rar) papuri, s.f. Lat. *papura. Grup de plante erbacee acvatice, cu tulpina înaltă, care creşte în locuri mlăştinoase. Dacă te-aş fi întrebat/ Despre Papură-mpărat? (II, 131); Cădelniţa-nvârtită împrejur, agale,/ Dă-jărăgai, acreală şi duhoare/ De cârpă arsă şi sudoare/ Şi papură-nteţită cu chibritul. (II, 203); Cumpărătorii sluţi se bat pe o copaie, / Măcar o candelă, o papură, o cruce,/ O lumânare să apuce. (II, 223-224); Fiecarele avea/ Papură de catifea/ Pentru tălpile lui sfinte/ Din sfinţite-ncălţăminte. (IV, 202); Coalele lumii sînt făcute sul,/ Cu papura, cu ape, cu snopi şi stuh destul,/ Cu toate felurile de tipare/ Ghicite-n străvedere sau când ni se năzare. (II, 169); Aristocratic, mersul s-a dezlipit de lut./ Dansează zvelt şi cântă, ca papura uşoară./ Amestecată-n ritmul aspectelor şi clară,/ Plăpânda siluetă tiparul l-a-ntrecut. (III, 37); Poate cam pe la toacă,/ Poate cam între vecernii şi utrenii,/ Cam după amurgul cu mirodenii,/ Pe la greieriş,/ Când îşi iveşte din papuri, furiş,/ Luna creasta./ Cam pe vremea asta. (I, 177); Geme-n papuri câteodată/ O cădelniţă-ngropată,/ Şi din bălţi adânci, arar,/ Toacă-n gol un clopotar. (II, 119); Trăgeau în sate, într-acoace,/ Încăpătoarele cerdace,/ Carele-nnalte (putini, boloboace,/ Coşuri şi papuri) încărcând cu plin/ Caş, miere, grâu, porumb şi vin. (IV, 15); Nu mai văzuse de când e, Ion,/ Odăi cât o păşune şi preş de un pogon./ În străni, cu papuri la spinare şi şezut,/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 15 I se părea că vede ce nu s-a mai văzut. (IV, 19). PAR (1), pari, s.m. Lat. palus. Bucată de lemn lungă, de obicei ascuţită, folosită în unele construcţii. În Bucureşti, scoteai din garduri parii/ Şi dărâmai pereţi şi felinare/ Şi te băteai în parte cu birjarii. (IV, 268). PARÁ (10), parale, s.f. Din tc. para. 1. Monedă divizionară egală cu a suta parte dintr-un leu vechi; (astăzi) ban de valoare mică. 2. (Fam.; la pl.) Bani; p. ext. avere. Cucoana şi săteanul încruntat/ Cârmeau pe drumul întortochiat./ Ea întrebă: – „Ai parale?”/ El răspunse: – „Da’ce-ţi pasă dumitale?” (I, 216); Puică, ouăle matale/ Nu le capeţi pe parale,/ Că sunt lucruri geniale. (II, 43); Îmi pare rău că Dumnezeu, pe toţi,/ Ne ia drept nişte spărgători şi hoţi/ Şi nişte haimanale,/ Crezând că tot umblăm după parale/ Şi după giuvaerele Măriei Sale. (II, 185); Se cade fiecare, în vârstă şi sugaci,/ Să aibă câte-o ţară cu vii şi-un câmp cu vaci,/ O fabrică de zestre şi pivniţele sale;/ Să iasă, din ce curge şi pică mult, parale. (III, 105); Ce ţi-am greşit, boierule, zic eu,/ De mă tot faci tâlhar şi derbedeu?/ Am pungăşit la uşa dumitale,/ La seceră, la sapă, la parale? (III, 163); Ca ţăranul din zicale,/ Luase şi el ochelari,/ Socotind că pe parale/ Ies şi proştii cărturari. (IV, 59); Vrabia cum să plătească/ La casă gospodărească?/ Ea n-are în buzunar/ Două parale măcar. (IV, 115); Auzise şi Dănuţ/ Că un ou e cu „bănuţ”/ Şi credea că oul moale-i/ Puşculiţă cu parale. (IV, 135). PARACLÍS (4), paraclise, s.n. Din sl. paraklisu. 1. Capelă construită alături de o biserică, într-un cimitir, în interiorul unei clădiri etc. 2. (În religia creştină ortodoxă) Slujbă religioasă de laudă şi de invocare a Fecioarei Maria,

a lui Isus sau a unui sfânt; rugăciunea închinată unuia dintre aceştia. Într-un titlu de poem: Inscripţie pe paraclis (III, 25); Dintr-un bob de ghindă-nchis/ S-a-ntocmit un paraclis./ Şi doi popi cât gămălia/ Cântă-n ison psaltichia,/ Pe când schivnicul din strană/ Doarme dus, chitit în blană. (IV, 182); Tipicarul, canonarhul/ Şi Chiril iclisiarhul/ Rânduiesc şi-n paraclis/ Să se cânte cum stă scris, (IV, 196); Evlavia din timpuri, cinstită, înnălţase/ Lăcaşuri, paraclise şi mânăstiri frumoase./ Un preot era preot, şi crezul era crez./ Mă tot gândesc la timpuri şi-mi pare că visez. (III, 119). PARACLISÉR (1), paracliseri, s.m. Persoană însărcinată cu paza unei biserici, îndeplinind şi unele servicii la oficierea cultului; ţârcovnic. Paraclis + suf. -er. Popa nu-i acasă,/ Nu e preoteasă,/ Nici paracliser./ Numai câmp şi cer./ Arde în altar/ Un mărgăritar,/ Şi-o stea a rămas/ La iconostas. (IV, 149). PARÁDĂ (6), s.f. Din germ. Parade, fr. parade. Festivitate militară la care defilează trupele; p. ext. alai, ceremonie; solemnitate, pompă. Titlu de poem: Parada (II, 8). Că stihiile, grămadă,/ Au luat parte la paradă,/ Pana mea, să nu te sperii/ Că vin gloate şi puzderii, (II, 12); Îmi zboară peste casă, pe beznă şi lumină,/ Nepăsătoare, rece, streină şi senină./ Ia chipuri neştiute şi vine în paradă/ De fluturi ca argintul, de pasări mari de pradă. (II, 273); Cu tobele nainte, mergeam ca la paradă,/ Cu pajura pe steaguri, o pasăre de pradă (III, 97); Ce viteaz era pe cal/ Falnicul domn general,/ Când, trecând frumos pe stradă,/ În ţinută de paradă,/ S-arăta la Zece-Mai!/ S-a ales un putregai. (III, 144); Şi tu şi eu tăcusem parcă de ani întregi/ Ştiind că nu-nţelegem cencepi să înţelegi./ Zadarnica paradă a

16

Simona Constantinovici

tâlcurilor scrise,/ În jocul de-a sfiiala, amuţise. (III, 281). PARADÍS (11), paradisuri, s.n. Din fr. paradis, germ. Paradies. Grădina raiului în care, potrivit credinţelor religioase, au trăit Adam şi Eva până la păcatul originar şi în care ajung, după moarte, sufletele oamenilor fără păcate; rai; eden. Decembre, ca un paradis/ De marmur şi scântei,/ Hlamida şi-a deschis,/ Şi, dintre tei,/ Un vaiet lin de clopoţei/ Suspină-abia, ca-n vis. (I, 69); Florile şi fluturii au rămas într-un vis/ De stingere în aghiezmele din Paradis. (I, 169); În colţ, un condei/ Înseamnă cadavrul şi-al unei femei./ Bălaie, subţire ea-şi ţine deschis/ Pe lespede trupul, defunct paradis,/ Pe când îşi arată gândul hâd/ Paznicii vii, care râd. (I, 221); Despre câmp, atâta aş avea de zis,/ Că e plin de iepuri până-n Paradis./ Dar în povestire e o-mpotrivire/ Ce-ar putea pe alţii decât noi să mire. (IV, 160); Grădina se chemase Paradis şi Rai./ Acolo totdeauna-i mai, –/ Oftează Eva a pustiu,/ Când povesteşte, mai târziu,/ Copiilor ţinuţi în poală,/ De câte ori îi culcă şi îi spală, – (IV, 216); Aşa era în Paradis. Păcat/ Că l-am pierdut şi nu am ascultat! (IV, 217); Castan cu fel de fel de crăci,/ Cu flori, miresme şi murmure. Căci/ În Paradis se îmbinau deodată/ Tot bunătăţi din lumea toată. (IV, 219); În Paradisul Evei, prin pădure,/ Ca şi în vecii trişti de mai târziu,/ Gura ta sfântă, toţi Părinţii ştiu,/ Nu s-a deschis decât ca să ne-njure. (I, 68); Şi merg şi robii-n calea lactee, ca de vis,/ De-a lungul Paradisului deschis./ Convoaiele de aripi, de suflete, departe,/ Se duc mereu pe văluri, prin lumea fără moarte. (III, 226). PARASCHIV (1), antroponim masculin. Cf. bg. Paraskev. Ce cârtiţe-ar fi scos

pământ atât?/ E mână-aci de niscai om parşiv./ L-au dibuit şi-au scos un amărât./ Legaţi-l pe căprarul Paraschiv! (III, 121). PARASCHIVA (2), antroponim feminin. Cf. bg. Paraskeva. La subsuoară, vântul duce-n şal/ De frunze galbene-n furtună,/ Pe sălile pădurii, de spital,/ Coşciugul ctitoriei din schit, furat la lună:/ Frumoasa, negricioasa, uscăţiva/ Domniţă cu paftale de aur Paraschiva. (II, 204); „(...)/ Şi claia se făcuse, de fân, ca o tărâţă,/ Copilul Paraschivei se sperie de ţâţă./ Nu mai pişteşte lapte, se-alege o ţărână./ Şi, cum spuseşi, de miercuri, în cap e-o săptămână.” (III, 243). PARASTÁS (4), parastase, s.n. Din sl. parastasu, ngr. parástasis. Slujbă religioasă făcută pentru pomenirea celor morţi; p. ext. praznic care se face după o astfel de slujbă; pomană. Ceaslovul de la parastas/ Îl răsfoiesc întâiaş dată./ O foaie-n mijloc i-a rămas/ De patru veacuri netăiată. (III, 268); La răspântii, e sobor:/ Umbre lungi în umbra lor./ Din popas într-alt popas,/ Lumânări de parastas. (IV, 273); Cartea veche singură se răsfoieşte,/ Învăţată de boantele deşte/ Cu măciulii grele şi groase,/ Ale schivnicilor, la liturghii şi parastase. (I, 174). PARAVÁN (1), paravane, s.n. Din fr. paravent. Perete subţire care desparte un anumit spaţiu dintr-o încăpere. Întrun titlu de poem: Inscripţie pe paravan (III, 9). PARAZÍT (1), -Ă, paraziţi, -te, s.m. şi f. Din lat. parasitus, germ. Parasit, fr. parasite. Organism animal sau vegetal care trăieşte şi se hrăneşte pe seama altui organism, căruia îi provoacă adesea boli sau chiar moartea. Ai noştri nu au aripi, să ciupe şi să fugă,/ Ci se înfig te-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 17 meinic şi tare, să te sugă./ Pesemne-aşa e viaţa, odată cu muncitul/ Să se ivească-alături de el şi parazitul. (IV, 85). PÁRĂ (4) s.f. Din sl. para. Flacără, văpaie. Ca sfântul în cenuşă subt ochii mei să piară,/ Ca dreptul să-şi strecoare-n urechea mea scrâşnirea/ Înmormântat în lemne şi-nvăluit în pară!/ Şi-n mine bate-n palme, mişcată, omenirea. (I, 138). Expr. Foc şi pară = supărare, furie. Cu toate că alunecă pe cer/ Şi zboară lin, sunt cocostârci de fier./ Aduc în ei otravă, foc şi pară,/ Şi găinaţul lor aprinde şi omoară. (II, 267). PÁRĂ (2), pere, s.f. Din lat. pira. Fructul părului. Pomul pe care Domnul îl oprise/ Făcea de toate, şi caise,/ Smochine, chitre, pere moi şi prune,/ Care de cari mai grase şi mai bune, (IV, 219); M-a strigat la gard un om/ Că-mi fug perele din pom./ Dar avui şi eu noroc,/ Erau cu coadă şi cioc. (II, 37). PARC (8), parcuri, s.n. Din fr. parc. Suprafaţă întinsă de teren, de utilitate publică, cu plantaţii, alei şi diferite construcţii, amenajată pentru agrement. Sufletul tău e parc, de stâlpi, la rând,/ Cu statui albe, sus, pe fiecare,/ Încremenite-n câte o mişcare/ Ce-a obosit în piatră şi s-a frânt. (I, 136); Pe pietrişul roşu-n parc/ Zboară pâlcuri frunze roşii/ Cu fazanii şi cocoşii/ Subt al cerurilor arc.// (...)//Căci, în parc, pe trepte, jos,/ Scoate, dintr-un pai subţire,/ Pan, aprins de amintire,/ Cântecul lui mincinos. (III, 9); Prin singurătatea lui brumar/ Se risipeşte parcul, cât cuprinzi,/ Învăluit în somnul funerar/ Al fumegoaselor oglinzi.// (...)// Molifţi, câţiva, s-au întâlnit departe,/ Pe când murmurul parcului se roagă.../ Senchide înserarea ca o carte/ Şi sufletul în foi, ca o zăloagă. (I, 17); Străbatem iarăşi parcul, la pas, ca mai nainte./ Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte./

Aceeaşi bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni./ Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâni. (I, 89); Nu mai adie vântul în parcuri, parfumat./ De ţâţele femeii, rămase fără lapte,/ Prunci orbi şi muţi, schelete şi sluţi ai spânzurat. (I, 119); În parcuri ocolite cu ghimpi, de vânătoare,/ Vom strânge-ntre zăplaze fazani şi căprioare; (III, 105). PÁRCĂ (132), adv. Părea + că. Se pare că..., s-ar crede că..., s-ar zice că...; (în construcţii negative) nu prea. * Este posibil, se pare că da. * (Cu valoare de conjuncţie) Ca şi cum, ca şi când. Se-nmormântă noaptea, parcă,/ Unii morţi ieşiţi din legi.../ E târziu! (I, 94); Mamă dragă, mamă dragă,/ Parcă-mi creşte-n sân o fragă. (I, 146); Livizi ca strigoii şi şui,/ Strâmbaţi de la umeri, din şold şi picior,/ În blidul fierbinte, cu aburi gălbui,/ Îşi duc parcă sângele lor. (I, 203); I se strâmbase ceva/ Şi parcă puţea/ A tămâie. (I, 215); A luat gura ei tipar/ Parcă de la nenufar: (II, 85); În care loc, cu pila ta de faur,/ Ţi-ascuţi tu fierăstrăul de cristal?/ L-am ascultat vibrând parcă-n migdal,/ Parcă-n salcâm, în frunzele de aur. (II, 155); Dă sunet şi iedera moartă/ Şi vocile stinse luând graiuri, pe rând,/ Şi murmură parcă şi parcă şi râd. (II, 199); Sunt greu cum era grea Fecioara,/ Din Duhul Sfânt, şi-s chinuit şi trist./ Mă doare gândul, doare subsuoara./ Se zvârcoleşte parcă-n mine Crist. (II, 207); Cosânzeana, care-i gazda,/ Râde cum întinde brazda,/ Retezând trifoiul, meiul,/ Parcă scrisă cu condeiul. (III, 53); La Mitropolie-n faţă/ Parcă-i slujbă, parcă-i piaţă. (III, 146); Parcă te văd şi astăzi cum murişi,/ Cu ochii umezi, trişti, deschişi,/ Uimiţi, nepricepând ce s-a-ntâmplat,// La capul dumitale plângea un cocoşat. (III, 181); Când zărită, când ascunsă/ Trece unda pe nămoluri,/

18

Simona Constantinovici

Licărită printre goluri./ Parcă lin, purtat de ea/ Nu-i nici amintirea mea. (III, 257); La fiece cuvânt, o şovăire/ Te face să tresari şi-ai aştepta./ Parcă trăieşti în somn şi-n amintire/ Şi nu ştii cine-a scris cu mâna ta. (III, 271); Ascultă valea, satele, cocoşii./ S-au deşteptat pe lanuri parcă şi strămoşii/ Brăzdând-o-n lung, fâşie cu fâşie;/ Atâta lume albă-i pe moşie. (IV, 38); Parcă-i strâns din petice,/ Ca să-l tot împiedice,/ Ferfeniţele-i atârnă/ Şi pe ochi, pe nara cârnă,/ Şi se-ncurcă şi descurcă,/ Parcă-i scos din câlţi pe furcă. (IV, 130); Peştele din apă, parcă,/ Era, Doamne! cât o barcă/ Şi ieşea din râu la soare. (IV, 194); Împodobit cu zmalţuri şi chenare/ Senvârte-n aur, parcă după soare,/ Şi-n frumuseţea lui, pe veşnicie,/ Parcă-i lăsat pe panglici din Tărie. (IV, 226); Când traduci, pare că scrii,/ Şi când scrii, parcă traduci./ Ai plecat şi parcă vii,/ Ai sosit, parcă te duci. (IV, 249); Deschid cartea: cartea geme./ Caut vremea: nu e vreme./ Aş cânta: nu cânt şi sunt/ Parc-aş fi şi nu mai sunt. (I, 193); Mă plec şi te scrutez cu un fior,/ Cantr-o lumină de fântână./ Parc-ai trecut tiptil, călcând uşor,/ Torcând încet, pe lângă lună. (II, 181); Parc-ar fi căzut din cer/ Luna nouă-ntr-o livadă/ Şi i-au pus un lemn mâner,/ Ca să ţie bine-n coadă. (III, 52); Eu, cu voia ta,/ Parcaş rămânea,/ Nu te supăra,/ Mâine de amiază/ Pân’ la Bobotează. (IV, 152). PARCHÉT (1), parchete, s.n. Din fr. parquet. Instituţie judiciară care funcţionează pe lângă unele instanţe judecătoreşti. Internele, Parchetul şi Vodă-n tâlc cu ele/ Răspunderea şi-o lasă lepădată./ Răscoala ţărănimii şi cetele rebele/ Nu pot să fie duse la nici o judecată. (III, 134). PARDOSEÁLĂ (1), pardoseli, s.f. Pardosi + suf. -eală. Strat de scânduri, de

mozaic, de asfalt etc., aşezat pe planşeul unei încăperi sau al unui spaţiu pe care se circulă. Săli mari în care timpul tânjea şi adormise,/ Şi cimitire-nchise./ În lustrul pardoselii de lespezi reci, de ceaţă,/ Zăcea o licărire de cremene şi ghiaţă. (IV, 18). PARDOSÍ (4), pardosesc, vb. IV. Et. nec. Tranz. A acoperi sau a căptuşi cu pardoseală o încăpere, o curte etc.; p. ext. a pava. La ce folos că-mi străluceşti, tu, soare,/ C-ai pus grădina noastră-n sărbătoare,/ Că pardoseşti pământul cu covoare,/ Ştergare şi peşchire şi plocate, (III, 202); În faţa lunii, dreaptă, şoseaua-n vărgi cu plopii/ S-a pardosit cu ţoale din Jii şi Mehedinţi,/ Şi-n umbra fiecărui copac aşteaptă popii,/ Strângând în mâini tăcute cădelniţe fierbinţi. (I, 88); Ca să-ţi grăbesc ouatul, ţi-am şi ales gâscanul,/ Din toţi cel mai destoinic, în cârd, dintre bărbaţi,/ Dar tu, în loc de ouă, o vară şi tot anul,/ Miai pardosit ograda, cântând, cu găinaţi. (IV, 63); Clădeşte-ţi, frate, viaţa cu peşterile-n tine,/ Departe de-altă viaţă, departe de-altă rază,/ Şi pardosindu-ţi noaptea cu lespezi de rubine,/ Vei şti tu singur dacă se sting ori scânteiază. (III, 282). PARDOSÍT (2), -Ă, pardosiţi, -te, adj. V. pardosi. Care are pardoseală; cu pardoseală. E pardosită lumea cu lumină,/ Ca o biserică de fum şi de răşină,/ Şi oamenii, de ceruri beţi,/ Se leagănă-n stihare de profeţi. (I, 20); Şi ţi-e dulce la picioare/ Toată ţara umblătoare./ Pardosită cu covoare/ Şi cu preşi/ Subt copacii mari şi deşi,/ Zic şi temnicerii că/ Eşti ca în biserică. (IV, 192). PARENTEAZĂ (1), s.f. V. paranteză. Ca la piersici şi la sfecle,/ Le-am dat nume şi porecle,/ Şi poreclele urmează/ După nume-n parentează... (IV, 125).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 19 PARFÚM (11), parfumuri, s.n. Din fr. parfum. 1. (Adesea figurat) Miros plăcut; mireasmă. 2. Produs lichid cu miros plăcut, obţinut prin amestecarea unor substanţe aromatice vegetale sau pe cale sintetică. 3. Fig. Notă caracteristică, atmosferă specifică. Variantă de plural: parfume. Nici pravilele aspre, nici jugul lor nu pot/ Să-mpiedice ivirea garoafelor de tot./ E-o proaspătă năvală a noilor parfume./ Şarpele tău pătrunde, târâş, dintr-altă lume. (III, 283). Cum te găseşti, uşoară zburătoare,/ Zăcând aci, pe o margine de drum,/ Şi nu dormind într-un polen de floare,/ Învăluită-n aur şi parfum? (I, 40); De vor fi sau nu, precum/ Ochiul de ciclop la vede,/ Zugrăvite-n vânt cu fum,/ N-au conture, nici parfum/ Ramurile din livede. (I, 85); Turburat în amintire,/ S-a întors parfum de vis,/ De la sânu-abia deschis,/ Peste care-un braţ subţire/ Adormea ca un iris. (I, 93); În mine se deşteaptă o-ntreagă omenire,/ Sunt cei ce-au fost pe vremuri, sunt cei ce sunt acum,/ Câte-o grădină veche, surpată-n suvenire,/ Mi-aruncă dinainte belşuguri de parfum. (I, 138); Ca să le placă/ În in se îmbracă/ Şi se stropeşte cu fum/ De parfum,/ Împresurată de un văzduh de boare/ De levănţică şi răcoare. (II, 21); – „Şi toate cu mireasmă de flori de micşunea,/ Şi nu-i parfum din sticlă.”/ – „E carnea de pe ea./ Te-mbată şi-ţi adoarme şi sufletul şi gura.”/ – „Aşa e la Rusalii şi cuminecătura.” (III, 231); Aş fi voit să culeg drojdii de rouă,/ Într-o cărticică nouă,/ Parfumul umbrei şi cenuşa lui. (II, 8); Iar pentru prunci şi ochii-odihnitori/ Ai Preacuratei ce ne-nchise drumul,/ Vom răspândi prin încăperi parfumul/ Care preschimbă inimile-n flori. (III, 10); E parcă un făcut ca, nimănui/ Să nu-i mi-

roasă murdăria lui,/ Pe când, pe vrute şi nevrute,/ Parfumul altuia îi pute. (III, 41). PARFUMÁT (2), -Ă, parfumaţi, -te, adj. V. parfuma. (Adesea figurat) Care răspândeşte parfum, care miroase frumos; înmiresmat. Strivişi în şapte zile ce-i zămislit în şapte./ Nu mai adie vântul în parcuri, parfumat./ De ţâţele femeii, rămase fără lapte,/ Prunci orbi şi muţi, schelete şi sluţi ai spânzurat. (I, 119); Dar toate astea fuseră odată,/ Cu barba-n scârlionţi şi parfumată,/ Cu ifosul boierului domnesc,/ Cu tonul ţuguiat şi franţuzesc. (III, 180). PARIS (9), toponim. Capitala Franţei. Într-un titlu de poem: Foaie verde la Paris (IV, 255). Îi era drumul deschis/ Boierimii la Paris,/ Unde începea odată/ Viaţa ei adevărată. (III, 140); Îi trebuie boierului dichis/ La Bucureşti, la Viena şi Paris,/ Lingăi, lichele, şteoalfe, să petreacă./ Se-ntoarce, ia bănet şi pleacă. (III, 177); Cine-o fi găsit cu cale,/ Pe-nserate, de i-a scris,/ Pe adresa dumisale,/ Să poftească la Paris? (IV, 117); La Paris, între pahare,/ Şed în coate, pe ziare,/ Foşti curteni şi foşti boieri,/ Câţiva buni stăpâni de ieri. (IV, 255); N-avem la Paris, prezente,/ Toate marile talente,/ Minţile mai eminente,/ Toate penele măiastre,/ Strânse-ale culturii noastre? E ştiut, cultura toată,/ Ca şi noi, îi exilată,/ Şi, ca să vorbim deschis,/ Elita-i aci-n Paris, (IV, 261); Într-adins ori din greşală,/ Prin Paris trecea Păcală,/ În iţari, cu traista-n băţ,/ Se brodi pe la ospăţ (IV, 263). PARÓH (1), parohi, s.m. Din lat. parochus, germ. Parochus. Preot care conduce o parohie. De atunci lipsesc deacasă/ Un paroh şi-o preoteasă./ Haita i-a mâncat, socot,/ Cu cojoc cu păr cu tot. (III, 60).

20

Simona Constantinovici

PAROHÍE (1), parohii, s.f. Din lat. parochia, germ. Parochie. Clădire în care se află locuinţa şi cancelaria parohului. Câţiva răzleţi, prin schituri şi parohii uitate,/ Mai stăruiesc în râvnă şi cad în strâmbătate./ Toţi au, ca şi pe vremuri, o faţă, doar să fie/ Smerenia văzută deatotfăţărnicie. (III, 119). PARŞÍV (2), -Ă, parşivi, -e, adj. (Pop. şi fam.) Care are caracter josnic; mizerabil, ticălos, mârşav. Din ucr. paršyvyj. Ce cârtiţe-ar fi scos pământ atât?/ E mână-aci de niscai om parşiv./ L-au dibuit şi-au scos un amărât./ Legaţi-l pe căprarul Paraschiv! (III, 121); – „Ăsta trăieşte cât butucul roţii./ O să nengropi şi strănepoţii,/ Parşivă spiţă de boier,/ Şi ne jupoi, rugându-te la cer”,/ Scrâşneau din dinţi şi din măsele/ Ţăranii goi, cu ce-au rămas din piele. (III, 196-197). PÁRTE (46), părţi, s.f. Lat. pars, -tis. I. 1. Ceea ce se desprinde dintr-un tot, dintr-un ansamblu etc., în raport cu întregul; fragment, bucată, porţiune. 2. Element constitutiv, precis delimitat, din structura unui tot; p. ext. sector, compartiment. * Expr. A face parte din... = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot. A lua parte la... = a participa; a contribui la... 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împărţire, printr-o învoială etc. * Expr. A (nu) avea parte de cineva (sau de ceva) = a (nu) se bucura de ajutorul, de prietenia sau de existenţa cuiva sau a ceva. II. 1. Regiune. Ţinut; loc; ţară. 2. Margine, latură, extremitate a unui lucru, a corpului unei fiinţe etc. * Loc adv. (Pe) de o parte..., (pe) de altă parte... = într-o privinţă..., în altă privinţă... 3. Direcţie, sens (în spaţiu). III. Tabără, grup, colectivitate. Am luat pământ sălbatic din pădure/ Şi-am frământat cu mână de olar,/ În parte, fiecare mădular,/ Al

finţei tale mici, de cremene uşure. (I, 81); Văzduhu-i face parte din avut/ Cu-al zalelor de stele aşternut. (I, 131); Ia parte în ison,/ La Kyrie eleison,/ Ar putea să fie stareţ/ Nepismătareţ/ Şi arhimandrit/ Neprihănit. (I, 219); Te voi strecura ca dintr-o plasă,/ Dând foile şi umbra de o parte,/ Cum ai făcut şi tu în carte,/ Mireasă! (II, 62); Întorşi acasă frânţi din luptă,/ Cu pielea zdrenţe, cine poate/ Să le mai facă parte şi dreptate? (II, 221); Izbânda, dacă sorţii n-o fură s-o ascundă,/ Atârnă-n întregime de-o parte de secundă. (III, 79); Poporul de o parte, şi dincolo o ceată/ De domni scrobiţi, cu nazuri, şi pieliţa păstrată,/ Poporul şi stăpânii;/ Stăpâni şi ai cenuşii din vatră şi-ai ţărânii, (III, 193); Nu poţi rămâne fără parte,/ Argat şi slugă pân’ la moarte./ Te-am auzit cum cânţi şi-mi place./ Apropie-te, vino mai încoace. (IV, 20); E vorba noastră veche: „Ai carte, ai şi parte”./ Că slova-nvaţă graiul şi gândul să se poarte,/ Dar cartea-nfumurată de gol şi fudulie/ Poate că e mai proastă ca neaoşa prostie. (IV, 76); O saluţi, o chemi, şi vine./ Din ce-i spui şi ce-i vorbişi,/ Ea se uită lung la tine/ Dintr-o parte şi pieziş. (IV, 145); Să nu spui, ar fi păcat,/ C-au plecat la căpătat./ Cine are boi şi plug/ Are parte de belşug. (IV, 157); Pe de altă parte, toţi,/ Care nu-s veri şi nepoţi,/ Se răzbună şi murmură/ Pe păretele din şură,/ Murdărit cu câte toate,/ Pâri, măscări şiocări spurcate. (IV, 213); În Bucureşti, scoteai din garduri parii/ Şi dărâmai pereţi şi felinare/ Şi te băteai în parte cu birjarii. (IV, 268); Osânda findu-ţi dată de-a creşte îndoit,/ Făcuşi din tine două puteri adânci de ură,/ Şi luaşi în luptă partea mândrită, cu căldură,/ A celuia ce astăzi însemni c-a biruit. (I, 119); O zi erai mai ager, şi alta mai amar:/ Aveai otravă-n tine, de-atunci, de căr-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 21 turar./ Trecuse parcă timpul de partea ceealaltă./ Parcă trăiseşi moartea cu viaţa laolaltă. (III, 87); Vorba e c-am câştigat/ Şi,-n sfârşit, am răsuflat./ Partea mea, într-adevăr,/ Am avut un sfert de măr, (IV, 176); Strămută-mi gânduntr-alte părţi,/ Strecoară-mi-l pe sub tulpini,/ Ca să-l întorc apoi pe cărţi,/ Nins, cum şi tu vii, de lumini. (I, 74); Tu trăieşti fără castel,/ Fără pat, făr’ aşternut,/ De la început;/ Fără cufăr, fără cărţi,/ Zburând mereu într-alte părţi, (I, 84); Şi orice ţipenie/ Mare căpetenie./ Partea vrând să fie-ntreg,/ Părţile nu se-nţeleg. (IV, 181); Se-ndoieşte, ca Isus/ Să mai facă vreo minune,/ Ca în timpurile bune,/ Şi grăbeşte a-şi ascunde/ Bine părţile rotunde. (IV, 252). PARTÍD (2), partide, s.n. După fr. parti. (Adesea urmat de determinări care arată caracterul, structura etc.) Grupare de oameni uniţi prin comunitatea concepţiilor politice, ideologice, a intereselor sociale. Pe-Alecu Iliescu partidul liberal/ L-a pus pe Olt mai mare şi, uns pe cinci judeţe,/ E cel ce-a spus odată-n Senat, în tinereţe,/ Primatul României că-i autofecal. (III, 123); Dar şi-a-nţeles chemarea bine/ Şi a făcut şi el ce se cuvine,/ Când n-a avut nici pat, nici blid,/ Că şi-a ales cel mai bogat partid/ Şi s-a înscris fanatic devotat,/ Ca să ajungă-ntâi „băiat de stat”,/ Şi mai târziu de-aşijderea „bărbat”. (III, 148). PAS (54), paşi, s.m. Lat. passus. 1. Fiecare dintre mişcările alternative pe care le fac picioarele în mers obişnuit; p. ext. distanţă astfel parcursă. * Loc. adv. Pas cu pas = a) încetul cu încetul, treptat; b) mereu, neîncetat. La tot pasul = la orice mişcare; pretutindeni, necontenit. 2. Mod de a umbla pe jos; mers, umblet, călcătură. În structura unui titlu de poem: Pasul dulce (III, 260). Şi sufletul geme muşcat de trecut,/ Ca fiara,

de-o fiară cu pas cunoscut. (I, 28); Un pas din timp în timp, greoi,/ Se-apropie, dar a trecut de noi. (I, 39); Nu mai străbat destinul meu la pas,/ Ci furtunos de-acum, şi iute. (I, 80); Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas,/ Ca un suflet de pripas? (I, 144); S-a pierdut neputincioasă şi pribeagă/ După ce vremea întreagă/ M-a urmat, pas cu pas, până azi/ La amiazi. (I, 176); Nici apele, nici vântul n-o-ntrerup./ E pas de sfânt, e pas de lup? (II, 161); Saştept în noaptea goală s-aud suind un pas/ De prieten fără nume, străin şi fără glas? (III, 262); Între oi şi-ntre măgari,/ Laolaltă cu catârii,/ Calcă-n pas, cu paşii rari,/ Gâsca-n vârstă, Gâri-Gâri. (IV, 145); Pasul pe marmur, tăcut,/ Călca lin, ca-n lut, (I, 24); Şi să privim zigzagul, pe stânci, de tibişir,/ În careşi puse pasul fragila mărturie. (I, 57); Pasul, nesimţit în veştminte,/ Vrea tot mai încet să o ducă,/ Imaterial şi lin, de nălucă. (I, 169); Pasul strâns lângă pas/ Merge-mpiedecat, ca un compas. (I, 206); Răzvrătit din mare-n sus,/ Să-l străbaţi întotdeauna/ Lin, ca pasul lui Isus,/ Şi uşoară-n val, ca luna. (III, 27); Se face depărtarea mai scurtă decât pasul,/ La mii de poşti s-aude şi se cunoaşte glasul. (III, 110); Biserică mare, grădina/ Aşteaptă? Mai vine streina?/ Să vină,/ Cu pasul înnalt, de tulpină. (III, 274); Bărbile li se încurcă,/ Şi de-a capra, la tot pasul,/ Nimeresc şi-n pomi cu nasul. (IV, 185); Ce ciudat e, poţi să zici,/ Ca o ţară de pitici/ Să înceapă, la doi paşi,/ C-un ţinut de uriaşi! (IV, 195); Ei, mişei şi păgubaşi,/ Dau napoi cu câţiva paşi. (IV, 241); Pe locul unde şi-a răpus vrăşmaşii,/ Şi slava lor ţărână a căzut,/ S-au arătat, în urmă,-n sânge paşii/ Curtenilor şireţi ce l-au vândut. (I, 71); Pluteşte pe deasupra, ca flacăra, vâlvoi,/ Un văl de stele, roiuri de fluturi

22

Simona Constantinovici

şi scântei,/ Purtat în adiere şi-n ritm cu paşii mei. (III, 225). PAS (1), pasuri, s.n. Din germ. Pass, fr. pas. Trecătoare. Mai multe stele au sclipit,/ Văzduh mai mult a fugit,/ Umbră mai multă a trecut/ Prin pasurile sufletului/ Decât printre piscuri. (II, 73). PÁSĂMITE (3), adv. Păsa + mite (înv. „darămite”, et. nec.). (Pop.) Pesemne, probabil, se pare, se vede că...; într-adevăr. Pe la-nceputul dulce-al primăverii/ Satul şi-aduce-aminte de poveşti,/ Şi frunza tremură pe crengi cereşti,/ Şi, pasămite,-n taină, şi boierii. (I, 101); Darurile-o să le-aducă/ Un unchiaş, ori o nălucă,/ Vârcolacul, pasămite.../ Cum îi voia cui trimite. (III, 57). PÁSĂRE (36), păsări, s.f. Lat. passer. 1. (La pl.) Clasă de vertebrate ovipare, cu corpul acoperit cu pene, cu aripi pentru zbor. 2. (Spec.) Nume generic pentru păsările domestice crescute pe lângă casa omului; orătanie. În structura unor titluri de poeme: Pasările de fier (II, 267); Pasările cerului (IV, 168). Singură se încovoaie/ De un gând ascuns de ploaie,/ Ca o pasăre în foi. (I, 147); Te-ai oprit într-un cais./ Pasăre, cin’ te-a trimis? (II, 38); Nu ştii, pasăre frumoasă,/ Cum te cheamă? Nici nu-ţi pasă. (II, 39); Vânt? A fost numai un pui,/ Pasăre din ţara lui. (II, 102); Ne-a murit lângă fereastră/ Şi o pasăre albastră,/ Fără să cunoaştem daca/ Ne-a cerut culcuş, săraca. (III, 60); Ea nu mai e, domniţă, fie-ţi milă,/ Nici pasăre de curte, nici acvilă. (IV, 14); Au trecut prin burta lui/ Iezii, mieii câmpului/ Şi-a-nvăţat cum să prăjească/ Sos cu pasăre cerească. (IV, 264); Tânjesc ca pasărea ciripitoare/ Să se oprească-n drum,/ Să cânte-n mine şi să zboare/ Prin umbra mea de fum. (I, 36); Pasărea aspră, de Tărie/ S-a sfărâmat ca o farfurie./ Păcat că din cioburi şi spăr-

turi/ Nu se pot lipi şi face vulturi. (II, 25); Poate veni pasărea înstelată/ Cu aripa tăiată,/ Acvilă, drumeaţă/ Prin ţărână şi ceaţă. (II, 109). Variantă fonetică de plural: pasări (18). În stoluri cade frunza sfiioasă şi se-ascunde,/ Ca nişte pui de pasări, din cer, necunoscute. (I, 30); Gânduri se duc, vin/ Din vânt, din senin,/ Ca nişte pasări rotunde./ Încotro? De unde? (I, 185); Ia chipuri neştiute şi vine în paradă/ De fluturi ca argintul, de pasări mari de pradă. (II, 273); Trimite-mi pasări la fereastră şi rândunele ziditoare/ Să-şi puie cuiburile-n streaşini subt paza gândurilor mele,/ În puful nopţii adunate, dintre cămin şi-nvelitoare. (III, 258); Pasările negre suie în apus,/ Ca frunza bolnavă-a carpenului sur/ Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus/ Foile,-n azur. (I, 45); Stihuri, zburaţi acum din mâna mea/ Şi schiopătaţi în aerul cu floare,/ Ca pasările mici de catifea/ Ce-ncep în mai să-nveţe şi să zboare. (I, 195); Au trecut înnot pasările albe,/ Cenuşii şi pestriţe,/ Împinse de umbră de sălcii. (II, 77); Pasările trec în zbor./ Pasările sunt de aur./ Pentru cine ciocul lor/ Duce-ncolo foi de laur? (II, 189); Din prispa ta vreau să-mi aduc aminte,/ Din geamul tău gîndi-voi la trecut,/ Privind în sus, la pasările sfinte,/ Ce-n streaşini cuib de-argilă şi-au făcut. (III, 10). PAŞAPÓRT (1), paşapoarte, s.n. Din it. paseporto, fr. passeport, rus. pasport. Document oficial care dă cetăţenilor unui stat dreptul de a se deplasa în altă ţară, servindu-le acolo ca act de identitate. Nu poate trece nimeni, cum spune el, nici mort,/ De Olt, fără să aibă în sân un paşaport./ Are jandarmi la ordin fanaticul de zbir. (III, 123). PAŞCANI (1), toponim. Oraş în judeţul Iaşi, situat pe terasele de pe dreapta Văii Siretului. De pildă, trenul, care,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 23 cu sute de ţărani/ În lanţuri, se oprise în staţia Paşcani./ Vagoanele de vite îi aduceau la Iaşi,/ Să ia osânda ocnei, de hoţi şi de vrăjmaşi. (III, 171). PÁŞNIC (3), -Ă, paşnici, -ce, adj. Pace + suf. -nic. (Despre oameni) Care nu tulbură şi nu supără pe nimeni; iubitor de pace, potrivnic războiului. Călătorind pe malul furtunilor latine,/ L-am întâlnit, sol paşnic, pe-o stâncă de topaz,/ Cu ochii, râpi de umbră, deschişi din cer spre mine,/ Cu talpa roză, linsă, subt munte, de talaz. (I, 98); Ca un norod de paşnici şi veseli asasini/ Ce pregătesc dreptatea luminii viitoare,/ Unii-nvârtesc săcurea, ceilalţi desfoaie crini,/ Cu sufletele-n beznă şi degetele-n soare. (I, 139); A învăţat degrabă, cu râvnă şi silinţă,/ Şi tainele ştiinţei, ştiinţă cu ştiinţă,/ Şi limbile vorbite, ajunsă pricepută/ Pe oameni să-i aţâţe şi, paşnici, să-i asmută. (II, 275). PÁŞTE (16), pasc, vb. III. Lat. pascere. 1. Intranz. şi tranz. (Despre vite; la pers. 3) A se hrăni rupând cu gura iarbă, plante etc. 2. Tranz. (Despre oameni) A păzi animalele care pasc, a duce la păşune; a păstori, a păşuna. Gătită masa pentru cină,/ Rămâne pusă de la prânz./ Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină,/ În care paşte-un mânz. (I, 49); Mi-e cireada care paşte pământ,/ Mi-e cârdul de ciori din vânt,/ Mi-e bivolul sculat din noroi/ Cu capul greoi/ Şi care se uită în golul mare. (I, 187); Aproape nici nu mă cunoaşte./ Un munte se-apleacă-n crepuscul şi paşte. (III, 33); Pe câmpul palid, în sulfină,/ Vitele pasc şi rumegă lumină. (II, 65); Nu ne mai ţin de-ogradă nici cloştile cu pui,/ Şi ele pasc cu mieii azi pe moşia lui,/ A hoţului bătrân./ Ia oile, le-nchide, făcându-se stăpân. (III, 117); Giulgii de lumină albă calul nostru va să pască,/ Şi pe giulgii cortul nostru creasta va să-şi hotăras-

că./ Eu, ca să-mi aduc aminte de adânc şi nesfârşit,/ Între două şesuri limpezi am oprit şi-am poposit. (I, 153); Baciul Isus şi-apostolii ciobani,/ Scârbiţi de slava ce-o dau vieţii vecii,/ Au pogorât, ca-ntr-alte mii de ani,/ Să pască oile, măgarii şi berbecii. (II, 148); De pildă, începuse să are arendaşul/ Izlazul pentru vite, din Lungeni./ Unde să pască oaia şi vaca la săteni? (III, 188); În ochii-i deschişi, o lumină,/ A satului unde-i născut,/ A câmpului unde iezii-a păscut,/ A încremenit acolo străină. (I, 209); Păşunea mea tu să fii/ Cu păpădii./ Eu să fiu boul tău alb şi nevinovat/ Care te-aş fi păscut şi te-aş fi rumegat,/ Pe înserate,/ Pe copitele îngenunchiate. (II, 60); Bivolul cu coarne de jar/ Paşte spini, pulbere şi lut,/ Şi lasă scrum şi pojar/ Pe unde-a păscut şi-a şezut. (II, 234); Ai pierdut-o. Ce-ai făcut?/ Tu n-ai ospătat, calul n-a păscut./ Ai căutat steaua polară./ Te-a aşteptat aci până-aseară. (III, 19); Şi pasul lui e tânăr, drept şi sfânt,/ Precum ar fi al codrilor de stele/ Când s-ar mişca din loc, şi-n mers/ Păstorul alb, ivindu-se-ntre ele,/ Şi-ar face drum, păscând, prin univers. (I, 125). PAŞTI (15), s.m. Lat. pascha, -ae. Sărbătoare religioasă celebrată de creştini în amintirea învierii lui Cristos, iar, la evrei, în amintirea ieşirii lor din Egipt, sub conducerea lui Moise. Titlu de poem: De Paşti (II, 16). Păstrată pentru Paşti în cămin cu-ncuietoare,/ Tiara stă-n părete, păzită de doi sfinţi./ Albastrul căptuşelii pătat e de sudoare,/ Pe creştetul, din vremuri, al foştilor Părinţi. (I, 91); De Paşti va trebui să fie/ Praznice sfinte în Tării,/ Clopote, coruri, liturghie/ Şi îngeri mulţi, sute şi mii. (II, 15); Cinci Paşti trecură astfel, şi de cinci ori Crăciunul,/ În aşteptarea joii, vorbind cu câte unul. (IV, 81);

24

Simona Constantinovici

Până pe la Paşti/ Tot te-ntinzi şi caşti,/ Şi-ai fi bucuros/ Să fii om de jos./ Ai uitat ce-a zis/ Cel de ne-a trimis? (IV, 150); Pregătiţi pentru ospăţ,/ Le ajunge o măslină/ Şi-o măsură de făină/ Câtăncape-n degetar,/ De la Paşti la Făurar. (IV, 182); Căci de-aceea sunt poveşti,/ Ca să nu te osteneşti/ Decât cel puţin să caşti/ Seara, de Crăciun şi Paşti,/ Şi s-asculţi, pe adormite,/ Lucruri nemaipomenite. (IV, 195); Fiecare dolofan/ Are dreptul de golan/ La două rânduri pe an,/ Şi de Paşti şi de Crăciun,/ Cu o turtă cu magiun. (IV, 198). Variantă fonetică: Paşte (7). Şi s-au aprins, de-a latul ţării, mii/ De lumânări şi de făclii,/ Ca la un Paşte şi o Înviere,/ Facle, şi vipii, şi-opaiţe stinghere. (III, 115); Aşa că de la Paşte şi până la Crăciun,/ Şi din Crăciun la Paşte, mai pocăit, mai bun,/ Ţi se înmoaie vlaga şi nu treci din blestem/ La sfânta răzvrătire, de care ei se tem. (III, 120); Crăciun, şi Paşte, şi Blagoveştenii,/ Şi Bobotează, hramuri mari, cu clerici,/ Îi adunau pe toţi pe la biserici/ Şi sărutau icoanele-mpreună. (III, 153); Câte o grindă, prinsă-n căprior,/ Se-ncrucişează neagră, dintr-un fost pridvor./ S-a îngrijit, în post, ocârmuirea/ Să semuie, de Paşte, răstignirea. (III, 191); Ţi-e sufletul ca brazda, ca grâul, şi renaşte,/ Plugarul şi sudoarea de sânge, boul, plugul,/ Nădejdea arăturii bogate către Paşte,/ Şi ploaianviorată şi nouă şi belşugul. (III, 261). PAT (40), paturi, s.n. Din ngr. pátos „drum bătut”. 1. Mobilă din lemn sau de metal, prevăzută, de obicei, cu somieră sau cu saltea; aşternut, culcuş. 2. (Pop.) Tragă, năsălie. 3. Albie, matcă. În casa toamnei nu te vezi,/ De mic şi de uitat./ Dar toate florile-n livezi/ Ţiaştern câte un pat, (I, 74); În palatele aprinse, cu balcoane şi unghere,/ Liturghia bogăţiei are şi-astă-seară loc./

Cine-a scris, în ce odaie, fără pat şi fără foc,/ Imnul ăsta de izbândă, de iubire şi durere? (I, 104); La patul vecinului meu/ A venit az-noapte Dumnezeu./ Cu toiag, cu îngeri şi sfinţi. Erau aşa de fierbinţi,/ Că se făcuse în spital/ Cald ca subt un şal.// Ei au cântat din buciume şi strune,/ Câte o rugăciune,/ Şi au binecuvântat/ Lângă doftorii şi lângă pat. (I, 223); Din perinile munţilor, la râul lat,/ Dumnezeu şi-a aşternut pat/ Şi s-a culcat. (II, 57); Baba Moartea, zgârci şi piele,/ Se strecoară prin zăbrele./ Pe un pat, într-o odaie,/ Arde-o fată, de văpaie. (II, 214); Şi-ntr-un ungher, vom face din covoare/ Un pat adânc, cu perinile moi,/ Dacă Isus, voind să mai scoboare,/ Flămând şi gol, va trece pe la noi. (III, 10); De la conac, mătuşa aiurită/ Fugea-n papuci şi despletită,/ Fără ciorapi, cum s-a sculat,/ Şi a sărit, trezită-n somn din pat. (III, 182); El nu se-atinse nici de pat/ Şi s-a culcat încins şi îmbrăcat,/ Zgârcit pe bâtă, frânt,/ Lipit, ca rădăcina, de pământ, (IV, 24); Întâi, când s-a culcat,/ S-a mai uitat o dată pe subt pat,/ Subt draperii şi chiar pe subt covoare,/ Cu sfeşnicul şi-un muc de lumânare. (IV, 70); Seara,-ngenunchiat în pat,/ Nu era nici un băiat/ Şi nici o fată/ Cu rugăciunea neînvăţată. (IV, 97); Ia veniţi în pat, încoace,/ Şi-adormind să facem pace. (IV, 108); Şi m-am săturat/ Să dorm îmbrăcat,/ Ca un ceas de pat./ Sunt un păcătos,/ Dar pe-aci-i frumos. (IV, 151); Visai să ai în el o încăpere/ Şi-un pat de-odihnă moale, la durere,/ Un şir de cărţi pe masă şi-o lumină/ Şi trei felii de pâine pentru cină. (IV, 226); Să ne oprim? Un cântec ne vine de la han./ E vinul bun şi patul adânc şi tu eşti dulce./ Şi-ai vrea, învăluită în părul tău bălan,/ Pe jaruri carnea noastră, de vie, să se culce. (I, 108); Pe trepte de cleştar,/ Peste patul lui de tâlhar./ Cei

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 25 de faţă vorbeau pe deşte/ Cu el, şi bisericeşte. (I, 224); Uite buza, uite gura,/ Ochii sprinteni, ca de lup./ Casa, patul şi făptura/ Îi miros a miez de stup. (II, 182); Concesii, monopoluri, furnituri,/ Treceau prin patul ei de hetairă,/ Ieşite din lighean şi spălături. (III, 178); Realităţi: Ucişi câteva mii/ De mume, de bătrâni şi de copii/ Şi dărâmate două catedrale/ Şi, pe bolnavii-n paturi, trei spitale. (II, 268). PÁTĂ (10), pete, s.f. Et. nec. 1. Urmă lăsată pe suprafaţa unui obiect de un corp gras, de o materie colorată, de murdărie etc. 2. Porţiune pe corpul animalelor sau al păsărilor, unde părul ori penele sunt de altă culoare faţă de rest. Limpezeşte şi îşi spală,/ Noaptea, farfuria goală,/ Porţelanu-având o pată/ De argint necurăţată. (II, 122); Pe icoana-mpărătească,/ Neagră ca un lemn de iască,/ E o pată cât răsura,/ Unde îţi ajunge gura. (III, 24); Trecutul nu moare, se-njgheabă/ Din ziua trăită cu grabă,/ Ieşind din tablou ca o pată/ A unei culori de-altădată. (III, 35); O izbucnire-a bubei lăuntrice, deodată,/ Ar mai mânji şi feţe părute fără pată. (III, 150); Intrase-ntreg ciocoiul pedepsit,/ Fărâmă cu fărâmă, frământată,/ Şi se-ntindea-n pietriş, mereu, o pată. (III, 198); O pată crudă-n calea de pietriş/ Arată locul sângelui plăpând,/ Şi peste chipul micului mormânt/ Cad lacrimile şterse pe furiş. (IV, 265); Departe de vatră şi prins de boieri,/ Departe de jalea mămuchii,/ Pe trupu-i cu pete şi peri,/ În cârduri sunt morţi şi păduchii. (I, 209); Hamlet, stârneşti în mine durerile secrete:/ Cine-ar putea să-mi şteargă din gând atâtea pete? (III, 215); E bălţată-n fel de pete,/ Zugrăvite ca pe var/ Când, prin vişini şi arţar,/ Bate luna în părete. (IV, 147); Brâul duce,

plin de pete,/ Şi cerneală şi pecete,/ Şintr-un corn de ied mai duce/ Şi nisip, ca să usuce. (IV, 212). PÁTIMĂ (4), patimi, s.f. Din ngr. páthima. Sentiment puternic şi violent care-l copleşeşte pe om, întunecându-i, adesea, dreapta judecată; p. ext. pasiune, iubire excesivă pentru ceva; suferinţă morală. Orişicum lăuta ştie să grăiască,/ De-o apăs cu arcul, de-o ciupesc de coarde./ O neliniştită patimă cerească/ Braţul mi-l zvâcneşte, sufletul mi-l arde. (I, 18); Nu-i fragedă prin văluri cum este carnea vie/ Înfrigurat zvâcnită de-o patimă cu furt./ Femeia-şi simte viaţa, puterea ei şi-o ştie:/ Statuia i se pare-ngheţată-n trup străin. (I, 241); De mii de ori pier droaie, le pierzi, ca nişte ace,/ Şi se arată-ndată, din nou în stol. Le place/ Să-şi facă drum din spate, furiş, câte-o grămadă,/ Cu-o patimă ciudată şi râvnă pentru coadă. (IV, 79); Te-apucă dorul nobil şi patima de puşcă/ Şi ai la îndemână vânaturile grase,/ Fără să-ţi bage frica şi tremurul în oase,/ Sălbătăciunea-n codru prin vânt că te miroase. (III, 105). PATLÁGINĂ (1), s.f. Lat. plantago, -ginis. Gen de plante erbacee folosite în medicină datorită unor calităţi expectorante şi a unor proprietăţi care accelerează cicatrizarea rănilor. Varianta literară: pătlagină. Fuseşi în toate şi te-ai dat în lături./ Încerc sulfina: tu trecuşi alături./ Întreb plăpândele verbine./ Ele răspund că ştie patlagina mai bine. (II, 167). PATRAFÍR (1), patrafire, s.n. Din ngr. epitrahílion, sl. petrahilu. Obiect din odăjdiile bisericeşti, în formă de fâşie lungă de stofă, de mătase etc., pe care sunt brodate motive religioase, purtat de preoţi peste stihar, când oficiază. Bate-n talger de aramă,/ A deschis din

26

Simona Constantinovici

cataramă/ Vechea pravilă, şi bagă/ Între foi câte-o zăloagă,/ Petice de patrafir. (IV, 208). PATRIÁRH (1), patriarhi, s.m. Din sl. patrijarhu, ngr. patriárhis. Cel mai înalt rang în ierarhia unora dintre Bisericile ortodoxe autocefale; persoană care deţine acest rang. Prea Sfinţite Nicodime,/ Patriarh de la Treime,/ Proştii fără altă treabă/ Se uimesc şi se întreabă/ Cum de-ţi uiţi în ceasul rău,/ Omule-al lui Dumnezău,/ Cu năravuri boiereşti/ Turma dată s-o păzeşti? (IV, 252-253). PÁTRIE (1), patrii, s.f. Din lat. patria, fr. patrie. Ţară; pământ natal, loc de baştină. Scrisorile din patria-n vâltoare/ Sunt luate în de-aproape cercetare/ Şi strânse în dosare,/ Şi pe când inima ne plânge/ Că neamul e-nnecat în sânge,/ Poliţia, cu altele-nţeleasă,/ Scrutează lacrima de-acasă (III, 160). PATRIÓT (5), -Ă, patrioţi, -te, s.m. şi f. Din ngr. patriótis, fr. patriote, germ. Patriot. Persoană care îşi iubeşte patria şi luptă pentru apărarea şi prosperitatea ei. Atât la sută mie, şi restul dumitale./ Contractele cu ţara sunt sacre şi legale./ Şi astfel veneticul, samsar şi cot la cot/ Cu demnitarii zilei, mai e şi patriot. (IV, 72); Poţi fi mare patriot/ Chiar de n-ai pierdut de tot/ Sâsâitul pe silabă,/ Moştenit de la tarabă. (IV, 256); Patrioţi de vorbe mari,/ Cărturari, necărturari,/ Unii daci, alţii romani,/ Sunt cu noi până la bani./ (...)/ Ori, ca de atâtea dăţi,/ Se pitesc prin străinătăţi./ S-ar visa fugarii toţi,/ Toţi stăpâni şi patrioţi. (III, 138); De când stau pe dinafară/ Ei suspină după ţară./ Că se nimeriră toţi/ Mari români şi patrioţi. (IV, 255). PATRÓN (1), patroni, s.m. Din lat. patronus, germ. Patron, fr. patron. Proprietar (al unei întreprinderi). Şi clientul şi patronul/ Au văzut că pantalonul/ Încercat a treia oară/ Tot îl roade/ Şi nu-i

vine cumsecade./ Ia nu te mai îngâmfa,/ Lua-te-ar naiba să te ia. (IV, 50). PÁTRU (45), num. card. Lat. quattuor. Numărul care, în numărătoare, are locul între trei şi cinci. * (Cu valoare adjectivală) Patru broaşte (cimitire, rânduri etc.). * Expr. În (cele) patru zări (sau colţuri, vânturi etc.) = în toate direcţiile, pretutindeni. (A vorbi) între (sau în) patru ochi = (a vorbi) faţă-n faţă, în intimitate. Trei sau patru,-n mal, pescari,/ Stau de ceasuri fără număr/ Muţi, ca nişte cărturari,/ Subt umbrele pân’ la umăr. (I, 21); În miazăzi, în miazănoapte,/ Pe patru drumurile largi ale făpturii/ Veneau cu noi, deasupră-ne, vulturii,/ Şi ugerii, alături, ai vitelor, cu lapte. (I, 124); Patru broaşte subt pridvor/ Urmăreau căderea lor. (II, 12); O să-mi spuie altădată, Dumnezeu,/ În ceasurile mici din amurg,/ Când vom vorbi în patru ochi. (II, 74); Au de furcă trei spitale,/ Patru cimitire-n vale,/ Puşcăria, balamucul. (II, 215); Doamne! Stihiile-s pe ducă./ Blestemul: patru vânturi ne usucă. (II, 223); Îmi intră moartea-n vatră şi nu mă pot păzi,/ De patru ori pe noapte, de patru ori pe zi. (II, 273); Ce zaiafet! Cucoana are/ Patru moşii, trei mori şi-o apă mare. (III, 179); Mă-sa şi tat’su, din pământ,/ Se-nghesuiau într-un mormânt,/ Cu patru rânduri de părinţi,/ Neamuri, spuseseră, de prinţi, (III, 194); Te-am urmărit prin stihuri, cuvinte şi silabe,/ Ori pe genunchi şi coate târâş, pe patru labe. (III, 288); Întâi o apuci aşa,/ Patru poştii şi ceva,/ Şi o iei pe lângă dâmb,/ Unde-l taie podul strâmb. (IV, 193); O prescură-n coaje moale,/ În chip de patru paftale. (IV, 203); Ca să încerce dacă un altoi/ De stea putea să prindă pe noroi,/ Că, de urât, scuipând în patru zări, stingher,/ Făcuse şi luminile din cer. (IV, 215); Se piteşte-n sat,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 27 la proşti,/ Cale de vreo patru poşti. (IV, 252). PÁTRULEA (4), PÁTRA, num. ord. Patru + le + a. (De obicei cu valoare adjectivală; precedat de art. „al”, „a”) Al patrulea iubeşte, părtaş la o solie/ Să aibă logodita fecioară de soţie. (III, 82); Trei platnici, va să zică. Pe-al patrulea, legat/ Cu-o roată de picioare, l-am dus şi înnecat. (III, 189); Care se află între al treilea şi al cincilea. În lanurile de trifoi/ Vedeam şi coasele cum zboară,/ Tăind nutreţul meu a patra oară. (II, 244); Până scobeşti cenuşa, ca să-ţi învie vatra,/ Pierdui în aşteptare potcoava şi pe-a patra,/ Bălana noastră calcă, de când venii întâi,/ Pe-o unghie tocită de tot şi pe călcâi. (III, 240). PATRUZÉCI (3), num. card. Patru + zece. Număr care, în numărătoare, are locul între treizeci şi nouă şi patruzeci şi unu. * (Cu valoare adjectivală) Patruzeci de hambare. Împărăţia-i strânsă în patruzeci de care,/ Ca patruzeci de hambare./ Bunici şi strănepoţi/ Fac şcoală printre roţi. (I, 230); Cu o mie de hectare/ Alegeai un domn mai mare,/ Şi cu patruzeci de mii,/ Cu cirezi şi herghelii,/ Mori, ţiţei, păduri şi sate/ Şi-orişice, pe săturate,/ Erai autoritate. (IV, 258). PÁUZĂ (2), pauze, s.f. Din lat. pausa, fr. pause, germ. Pause. Suspendare, oprire temporară a unei acţiuni, a unei mişcări, a unei activităţi; repaus. Oratorul de la chef/ Părea să fi fost un şef./ Cauză, necauză,/ Se făcu o pauză. (IV, 259); Căscări de ochi, mişcări din subsuori,/ Şi pauze n-ajută prea mult pe oratori/ S-ajungă la sfârşit,/ Într-un auditoriu tăcut şi-ncremenit. (IV, 54). PÁVĂZĂ (1), paveze, s.f. Din pol. pawež. Scut. Se ivise nalt, spătos,/ La lumină, Făt-Frumos./ Cu o pavăză, la

soare,/ Limpede scăpărătoare,/ Şi cu spadă-n cingătoare. (IV, 89). PAVEL (1), antroponim masculin. Nume calendaristic. Cf. bg. Pavel. Pavel din Tars e-acum zaraf sărac,/ Şi Chrisostom băiat de prăvălie,/ Iar Sfântul Duh, închis în colivie,/ Făcutu-s-a pui mic de pitpalac. (I, 73). PÁZĂ (10), paze, s.f. Derivat regresiv din păzí. Acţiunea de a păzí; mijloc prin care se asigură păzirea. * Loc. adj. De pază = însărcinat cu paza; de gardă. * Loc. vb. A sta de pază = a veghea. * (Concr.) Persoană sau grup de persoane însărcinate să păzească pe cineva sau ceva; paznic, gardă. Bună pază,/ Scăpărată dintr-o stea,/ Preacurata-i albă rază/ Casei candelă să-i stea. (II, 26); La miazănoapte şi la zi-amiază,/ Munţii treziţi la veghe stau de pază,/ Şi îmbulzita coifurilor gloată/ Nu are-n strungă loc să treacă toată. (II, 107); Stă singuratec câinele. De pază/ Nu ştie cui, pe la amiază:/ Fântânii rupte, spinului uscat,/ Drumului, cerului, omului? A tremurat. (II, 149); El vă stă mereu de pază,/ Apărate să vă vază,/ Vrăbioi şi vrăbii mici,/ De om rău şi de pisici. (IV, 164); De aceea cărturarii/ Sunt subt pază ca tâlharii,/ Căci un vârf de scris pe scurt/ Dă venin şi doare mult,/ Şi-o fărâmă de sudalmă/ E mai rea decât o palmă. (IV, 213); – „Nouă ne-a stat întotdeauna paza/ Celui ce face noaptea şi amiaza/ Şi cugetul curat.” (II, 250); Trimite-mi pasări la fereastră şi rândunele ziditoare/ Să-şi puie cuiburile-n streaşini subt paza gândurilor mele,/ În puful nopţii adunate, dintre cămin şi-nvelitoare./ A şi venit în colţul casei ochiul de-argint al unei stele. (III, 258); Însă paza-n stupi e bună,/ Că târziu, după apus,/ Colo jos, subt stupi, la lună,/ Ei zăceau cu burta-n sus. (IV, 174).

28

Simona Constantinovici

PÁZNIC (7), paznici, s.m. Pază + suf. -nic. Cel care păzeşte; păzitor, strajă, gardian. Titlu de poem: Paznicul (II, 280). Cel mai vioi, tu, sfinte şi frate, dintre stele,/ Rămâi oprit de-a pururi deasupra casei mele./ De noapte paznic ager şi aşteptându-ţi ora/ Mă aperi împotriva şi-a mea şi-a tuturora. (III, 286); La coteţul lui Dulău,/ Paznic bun şi câine rău,/ Vrăbiile se adună/ Să prânzească împreună. (IV, 141); La uşă, drugii zac în scoabe./ Paznicul numără şi spune./ Nu se face nici o minune. (I, 205); Frânarii, şi hamalii, şi muncitorii-n gară,/ Trufaşi, să-nfăţişeze ceva, şi ei, în ţară,/ Cu de la sine voie, aiurea şi obraznici,/ Au slobozit ţăranii şi-au dezarmat pe paznici. (III, 171); E o luncă de Irozi/ Împietriţi de vad în jos,/ Zale-n piept şi coif sticlos./ Unii-s plopi, alţii răchite,/ Paznici pe neadormite,/ Îmbrăcaţi în stalactite. (IV, 155); În colţ, un condei/ Înseamnă cadavrul şi-al unei femei./ Bălaie, subţire ea-şi ţine deschis/ Pe lespede trupul, defunct paradis,/ Pe când îşi arată gândul hâd/ Paznicii vii, care râd. (I, 221). PĂCÁLĂ (7), s.m. Derivat regresiv din păcălí. Om glumeţ, poznaş, care se ţine de farse. Antroponim masculin în folclorul românesc: Păcală. În dăsagi, pe umăr, văru-meu Păcală/ Aducea-n târg ouă şi smântână-n oală. / (...)/ „Ce-o mai fi şi asta? Se-ntreba Păcală,/ Că n-am auzit-o-n piaţă, nici la şcoală./ Poate-n Capitală este şi rămâne,/ Ca-n Găieşti, cum fuse «neică» sau «jupâne».” (IV, 40); Cu scândura în braţe, întâi nu te gândişi/ Că trebuia să intre pe dungă şi pieziş;/ Al doilea, crezuseşi că-ntoarsă, bunăoară,/ O scândură se face, Păcală, mai uşoară. (IV, 53); Bravo! Pasăre isteaţă/ Care-mi cânţi de dimineaţă/ Dintr-un vişin cu beteală./ Să te mânce vru Păcală,/ Şi-a mâncat

o păcăleală.// (O să-ntreb, când o să-mi pice/ Un lingvist, cum i se zice,/ Că-s uituc, Doamne fereşte,/ Lui Păcală-n englezeşte.) (IV, 123); Într-adins ori din greşală,/ Prin Paris trecea Păcală,/ În iţari, cu traista-n băţ,/ Se brodi pe la ospăţ (IV, 263). PĂCÁT (47), păcate, s.n. Lat. peccatum. 1. Călcare a unei legi sau a unei porunci bisericeşti, abatere de la o normă (religioasă); fărădelege; p. gener. faptă vinovată, greşeală, vină. 2. Cusur, defect; patimă, viciu. * Expr. Păcatele mele (sau tale etc.)! = vai de mine (sau de tine etc.)! 3. Întâmplare rea, nenorocire, năpastă, pacoste. Trupul de femeie, cel îmbrăţişat,/ Nu-l voi duce ţie, moale şi bălan;/ Numai suferinţa cerului, păcat/ Nu-i cu ea să turburi apa din Iordan. (I, 18); Pasărea aspră, de Tărie/ S-a sfărâmat ca o farfurie./ Păcat că din cioburi şi spărturi/ Nu se pot lipi şi face vulturi. (II, 25); Deşi-i şi băiatul gol,/ Nu-i ruşine, nici păcat,/ Că-i trimis numai ca sol/ De fecior de împărat. (II, 183); O mulţumire-ascunsă, gândesc, ca un păcat/ De care te simţi parcă vinovat,/ Nu îngâmfarea stearpă că mi-ai mai dat o dată/ O copie de sute de alţii repetată. (IV, 36); Să nu spui, ar fi păcat,/ C-au plecat la căpătat./ Cine are boi şi plug/ Are parte de belşug. (IV, 157); Aşa era în Paradis. Păcat/ Că l-am pierdut şi nu am ascultat! (IV, 217); Am şi eu un biet păcat:/ Cânt, potcoava când o bat,/ Ca să iasă, iarnă, vară,/ La copite mai uşoară. (IV, 240); Păcatul meu adevărat/ E mult mai greu şi neiertat./ Cercasem eu, cu arcul meu,/ Să te răstorn pe tine, Dumnezeu! (I, 25); Pe când părinţii-arhimandriţi/ Şi arhondarul stavrofor/ Se jăluiesc, nemântuiţi,/ Cum că păcatul e al lor. (I, 87); Tu, suflet, nu-ntreba, nemântuit,/ Care din cei doi semeni te-a minţit,/ Domnul din ceruri, bun, sau

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 29 Necuratul./ Că-ţi mai sporeşti osânda şi păcatul. (III, 291); Ca un şarpe ce se zbate/ Suferind de cinci păcate,/ Stihuind m-am hotărât/ Să-mi trec noaptea de urât. (I, 65); Trăind duhovniceşte, în pace, mic şi mare,/ Să ia sfârşit deodată asemenea-mpăcare?/ Vezi, nu ştii cum se poate,/ Uitând de liturghie, să intri în păcate. (III, 153); Rele, mari, necugetate/ Sunt asemenea păcate,/ Şi piticii s-au jurat/ Să nu cadă-ntru păcat. (IV, 188); Vai de păcatele lor,/ Nu a fost nici un omor,/ Au sărit care-ntr-o parte/ Şi s-au dus în cârji departe. (II, 35); Dar mai bine-i a tăce/ Şi-ai îngenunchie pe brânci,/ Că păcatele-s adânci. (III, 147); Cu buşteni, cu grinzi, cu răngi şi rindele,/ Vai de păcatele mele! (IV, 30); Hoitul de subt piatra mea/ Şi-a dus viaţa pe saltea./ Toate păcatele grele/ I-au fost pături şi saltele. (IV, 269). PĂCĂLEÁLĂ (3), păcăleli, s.f. Păcălí + suf. -eală. Glumă, farsă, şotie; păcălire. Noi ne rotim ca şoarecii-mprejur./ Ca să apuc un sac de grâu, îl fur,/ Şi toţi trăind din păcăleală,/ Tot omul e-nşelat şi-nşeală. (III, 192); Bravo! Pasăre isteaţă/ Care-mi cânţi de dimineaţă/ Dintr-un vişin cu beteală./ Să te mânce vru Păcală,/ Şi-a mâncat o păcăleală. (IV, 123); Fabula de-atunci încoace s-a lărgit cu toate-acestea,/ Soră geamănă cu gluma, păcăleala şi povestea,/ Şi o mai lărgim, cu voia cititorului, şi noi,/ Adunând în cusătură câteva altiţe noi. (IV, 9). PĂCĂLÍ (2), păcălesc, vb. IV. Et. nec. Tranz. A induce pe cineva în eroare, printr-o viclenie sau printr-o minciună, pentru a trage un folos sau pentru a se amuza; a înşela, a amăgi, a trage pe sfoară. Ai văzut cum Dumnezeu ne păcăleşte,/ De ne trec lucrurile printre deşte?/ Ce şiret! Ce calic! Ce tertipar!/ Pune un lucru tot într-alt tipar. (II, 208);

Însă pe mine nu mă păcăleşti/ Cu-ntorsături de vorbe franţuzeşti,/ Maimuţărite după La Fontaine,/ Căci sunt în toate celea fenomen. (IV, 88). PĂCĂLÍT (1), -Ă, păcăliţi, -te, adj. V. păcălí. Înşelat, tras pe sfoară. Şi-apoi gazda nu prea ştie/ Nici să numere, să scrie/ Pe o frunză, pe-o hârtie,/ Câte ouă a lăsat/ În cuibar, bob numărat./ Pitulicile, cinstite,/ Rămân dară păcălite. (IV, 65). PĂCĂTÓS (2), -OÁSĂ, păcătoşi, -oase, adj. Păcat + suf. -os. (Adesea substantivat) Care are multe păcate; p. ext. ticălos, rău, afurisit, nemernic. Şi m-am săturat/ Să dorm îmbrăcat,/ Ca un ceas de pat./ Sunt un păcătos,/ Dar pe-aci-i frumos. (IV, 151); A scrutat pe păcătos,/ Care-şi lasă ochii-n jos,/ Un pârlit, un venetic./ Numele lui: Calinic. (IV, 209). PĂCURĂ (1), s.f. Lat. picula. Ţiţei brut. Ce ia cofa din izvoare?/ Păcură şi apă tare.// Ce-ţi fac vacile-n păşune?/ Ce să facă? Rod cărbune. (II, 132). PĂDÚCHE (15), păduchi, s.m. Lat. peduculus. Nume generic dat mai multor specii de insecte parazite care trăiesc pe corpul oamenilor şi al animalelor. Într-un titlu de poem: Căţeii şi păduchii (IV, 89). Ai vrea să cânţi şi zbieri:/ N-ai glas, nici aripi, nici puteri./ Te-ai cuibărit pe undeva-ntr-o buche/ Şi stai în slovă strâns ca un păduche. (IV, 244); De la slovă, de la buchi,/ S-a întins ouând păduchi./ Blesteme Mitropolia/ Gândul, scrisul şi hârtia. (III, 142); Ia caută-mă colea, la subsuori şi coadă,/ Şi ai să vezi păduchii ascunşi că stau grămadă./ (...)/ De cum se naşte plodul, ieşit din ou, de pui,/ Se scarpină, că vine şi cu păduchii lui./ Crezi, şoimul alb, pe piscul de cremene cu muchi,/ Că nu-i pişcat în creastă şi-n aripi de păduchi? (IV, 85); Nişte javre de căţei,/ Învoin-

30

Simona Constantinovici

du-se-ntre ei,/ Au făcut prietenie/ Scrisă negru pe hârtie,/ Că ştiau vreo două buchi,/ Cu o droaie de păduchi. (IV, 89); Asmuţiră cu palavre,/ După el, un cârd de javre,/ Şi poteca lui, pe muchi,/ Ompănară cu păduchi./ Când păduchii-l vor mânca,/ Făt-Frumos s-o scărpina,/ Când căţeii vor lătra,/ Făt-Frumos s-o speria./ (...)/ Nici de seamă n-a băgat/ Când păduchii l-au pişcat. (IV, 90); Şi când îl rod păduchii câteodată/ Pe dedesubtul platoşei domneşti,/ Prinţul te simte, spadă fermecată,/ Prinsă de şold, c-ai tremurat şi creşti. (I, 71); Departe de vatră şi prins de boieri,/ Departe de jalea mămuchii,/ Pe trupu-i cu pete şi peri,/ În cârduri sînt morţi şi păduchii. (I, 209); Pe la trei,/ Vin păduchii mititei;/ Pe la cinci,/ Ploşniţele cu opinci. (I, 212); Ce temniţă adâncă!/ Stă-n beci de ani de zile, nu bea şi nu mănâncă./ S-au înmulţit, cu anii,/ Gândacii lungi, păduchii, şobolanii. (IV, 71). PĂDURÁR (1), pădurari, s.m. Pădure + suf. -ar. Persoană însărcinată cu paza unei păduri. Dar trebuia să-i facă şi Cerbului dreptate/ Cel care-i hotărâse în codri-ntâietate./ Când a gemut şi Cerbul, de furie şi ură,/ Simţea că pădurarul îl ceartă şi-l înjură. (IV, 80). PĂDÚRE (43), păduri, s.f. Lat. padule. Întindere mare de teren acoperită de copaci; mulţime densă de copaci crescuţi în stare sălbatică, în care predomină una sau mai multe specii, precum şi diferite animale. E-ndreptăţirea ramurei obscure/ Ieşită la lumină din pădure/ Şi dând din vârf, ca un ciorchin de negi,/ Rodul durerii de vecii întregi. (I, 10); Am luat pământ sălbatic din pădure/ Şi-am frământat cu mână de olar,/ În parte, fiecare mădular,/ Al finţei tale mici, de cremene uşure. (I, 81); Femeie răspândită-n mine/ ca o mireasmă-ntr-o pădure,/ Scrisă-n visare ca o

slovă,/ înfiptă-n trunchiul meu: săcure. (I, 116); Înmormântează-ţi graiul oprit, subt sărutare,/ Şi lasă-ţi singur trupul, cu albele-i tipare/ Învăluit de umbră, el singur să murmure,/ Uşure ca o frunză, adânc ca o pădure. (I, 154); Norii lungi, în hore pure,/ Trec şi ei pe calea lumii/ Şi se coace turta humii/ În arşiţă şi pădure. (III, 9); Gândul n-o să te mai fure/ Prin zăvoaie şi pădure,/ Cu ecoul de cuvinte/ Care-ngână şi te minte. (IV, 95); Dă-i un fluture blajin/ Şi o broască de smarald./ Şi-n pădurea de pelin/ Fă să-i stea bordeiul cald. (I, 11); Şcoala mi-e câmpul, dascăl mi-e pădurea/ Şi iscălesc frăţia cu securea. (II, 246); Tund cu maşina girafa/ Şi-i potrivesc toată ceafa./ Toată pădurea se rade la mine:/ Rad ieftin şi bine. (IV, 101); În pădurea cu furnici/ E-o cetate de pitici. (IV, 178); Prin urmare,/ În pădurea ceea mare/ Iarna-i cald, vara răcoare. (IV, 191); În râpi stau la pândă satirii, ciclopii,/ Frecându-şi spinarea de marginea gropii./ Puternicii beznei şi răii pădurii/ S-au strâns pentru pradă, ca furii. (I, 29); Deşteaptă-te în sufletul meu, soare,/ Ca-ntre făcliile pădurii./ Străbate-mă cu sărbătoare/ Şi dă-mă-n leagăn cu vulturii. (III, 252); Satele s-au închis în arături./ Numai păduri, numai păduri, numai păduri./ Şi toate cu capace, ferecate,/ Cu porţi de negur şi lăcate. (II, 169); Ar fugi şi n-are drum,/ Dar se face fir de fum,/ Se piteşte să se ţeasă,/ În păduri cu frunza deasă. (III, 48); Păduri culcate-n unde, pe apele domoale,/ Şi turlele prin ceaţă, ca de castele goale,/ Câte un drum coteşte, oprit la un copac./ Vor fi trecute toate, c-atât adorm şi tac?... (III, 269); Pune zările pe fugă,/ Prinde munţii şi-i înjugă,/ Cu pădurile gălbui/ Alergând în hora lui. (II, 112); Cum a intrat în mine ţara noastră?/ Cum a-ncăput o

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 31 ţară-ntr-o lopată?/ Pădurile într-un ghiveci de lut?/ O mare-ntreagă-ntr-un pahar băut? (II, 211); Trecui pe o rază, de lume./ Pădurile albe, postume. (III, 35). PĂDURÉŢ (1), -EÁŢĂ, pădureţi, -e, adj. Pădure + suf. -eţ. (Rar; despre animale) Care trăieşte în pădure; sălbatic. Am bătut colţi pădureţi/ La turmele de mistreţi./ Lupii mi-au cerut măsele,/ Zimbrii – frunţi cu coarne grele. (IV, 237). PĂGÂN (4), -Ă, păgâni, -e, s.m. şi f., adj. Lat. paganus. 1. S.m. şi f. Persoană care se închină zeilor sau idolilor; idolatru; p. ext. nume dat de creştini celor care sunt de altă religie decât cea creştină sau care nu au nicio religie; p. restr. turc, mahomedan. 2. S.m. şi f. Persoană care se abate de la dogmele religiei (creştine); eretic. 3. Adj. Pătimaş, sălbatic, cumplit. Şi nu-ţi şoptesc sonete, nici mituri nu-ţi îngân,/ Pe unde trece umbra acestui hoit păgân./ Aplec eternitatea spre tine, şi rămân// Cu ochiînchişi în zâmbet, copil abia-nflorit;/ Cu fruntea răsturnată, cu visul risipit,/ Ca o dantelă scumpă, pe trupu-ţi adormit. (I, 127); Un tei acoperă cu frunza şindrila sfântului locaş./ Un preot cântă liturghia, bătrân şi gârbov, în veştminte,/ Pentru creştinii şi păgânii acestei margini de oraş/ Şi pentru câţi, după pomelnic, îşi mai aduce, ştirb, aminte. (I, 113); – „Noi suntem totdeauna cu orice stăpânire/ Şi-o legănăm cu stihuri cântate din psaltire,/ Creştinii cu creştinii, păgânii cu păgânii,/ Că Dumnezeu ne-alege să ne-ascultăm stăpânii.” (III, 103). PĂGUBÁŞ (4), -Ă, păgubaşi, -e, s.m. şi f. Pagubă + suf. -aş. Persoană care a suferit o pagubă. * Expr. A se lăsa păgubaş (de cineva sau de ceva) = a renunţa (la cineva sau la ceva). Câte-o

bătrână strâmbă ori câte un unchiaş,/ Un prăpădit, un putred, un frânt, un păgubaş,/ Luaţi de pe ici şi colo, un mort uitat, o moartă/ Sunt de croială veche şi azi nu se mai poartă. (II, 274); Mâţa vru să fie moaşe,/ Dar se lasă păgubaşe. (II, 135); Sunt legat în lanţuri, gata,/ Dar mă-ntind niţel din trup/ Şi le rup.// Ei, mişei şi păgubaşi,/ Dau napoi cu câţiva paşi. (IV, 241); S-ar visa fugarii toţi,/ Toţi stăpâni şi patrioţi./ Vinovaţii şi vrăjmaşii/ Fac tot ei pe păgubaşii. (III, 138). PĂI (10), adv. V. apoi. Ea întrebă: – „Ai parale?”/ El răspunse: – „Da’ce-ţi pasă dumitale?”/ – „Păi, să mi-i dai” – şi-i puse mâna-n gât./ Stafie, prost te-ai hotărât! (I, 216); Unii, vorbind aiurea, spun că ţăranii mulţi,/ Flămânzi şi goi, trec vara şi iarna tot desculţi./ Păi, asta lor le place şi n-are nici un rost/ Să-i pui să se îndoape opt luni pe an de post, (III, 153); – „Pe ce-l cunoşti?” m-a întrebat sfiios,/ Un om de rând./ – „Pe ce? Păi, pe miros./ Boierii ăştia şi-n ce dau afară/ Au un parfum de miere şi de ceară.” (IV, 56); Păi, atuncea, Doamne iartă,/ Nu se mulţumesc cu-atât:/ Dau urciorul tot pe gât. (IV, 157). PĂIÁNJEN (28), păianjeni, s.m. Din sl. *pajončina. Cf. bg. pajašina. (La pl.) Grup de animale arahnide care se hrănesc cu insecte mici, prinse, de obicei, într-o pânză subţire ţesută de ele cu ajutorul unui lichid cleios pe care îl secretă; (la sg.) animal care face parte din acest grup. În titluri de poeme: Păianjenul (II, 184); Păianjenul negru (IV, 72). Deasupra muncii tale încet biruitoare/ Veghează-n toată lumea un singur strop de stea,/ Ca un păianjen care a pogorât din soare/ Ca-n trecerea vâltorii zălog şi scut să stea. (I, 51); Un păianjen, ca un neg,/ Umblă lung în şase peri./ Abia-l vezi şi e întreg/ Cu

32

Simona Constantinovici

nevoi şi cu dureri. (II, 13); Un păianjen ca o ghindă,/ Strecurat prin broderii,/ Cade-n ele, să se prindă. (II, 45); Un păianjen cât un om/ Avea ramuri mari, de pom;/ Aţa lui, din nod în nod,/ Sentindea cît un năvod. (IV, 194); Tu ştii că de când lumea e linişte şi pace,/ Că drumul e pe care păianjenul îl face/ Ţesând în umbră caldă velurele să-mbrace/ Subt cari stagnează ochii şi pletele-ţi opace. (I, 126); Din ceruri cade o paială./ Păianjenul de catifea, se-agaţă/ De o lumină leneşe, de aţă.// Şi stă-n văzduh, cu luna faţă-n faţă. (II, 176); Iar păianjenul cel mare/ Stă în mijloc, ca-ntr-un soare/ De mătase. (III, 145); Îl simţi cum te pândeşte din pânza lui de aur/ Păianjenul cel negru, cu genele de taur./ Corect în redingotă, joben, mânuşi, monoclu,/ Îşi face meşteşugul, discret, de mare cioclu. (IV, 72); Şi capul tău mi-i drag,/ Căci e ca malu-n stuf,/ Unde păianjeni dorm,/ Pe zori făcute puf. (I, 43); În cutia de sidef şi aloi/ Au venit podoabe noi,/ Lăcuste, păianjeni, brotăcei./ Nu te speria de ei. (II, 88); Păianjenii, preoţi şi arhierei,/ Puricând odăjdiile de scântei,/ În arcul streaşinii de la cerdac,/ Le cârpeau cu aţă şi ac. (II, 109). Variante de plural: paianjeni (1), paianjini (1). Gângănii şi molii necunoscute/ Să-şi facă-n tezaur cuibare,/ Sătule de aur şi mărgăritare./ Pe strunele de la viori şi ghitare/ Săntinză paianjenii corzi necântătoare. (I, 140); Îmi trimite danie/ Câte o gânganie,/ Paianjini pe sanie/ Sau pe o metanie,/ Atârnaţi de-o sfoară, groasă/ Cât o umbră de mătasă. (II, 30). PĂINJENÍŞ (6), păinjenişuri, s.n. V. păienjeniş (< păianjen + suf. -iş). Pânză ţesută de păianjen. * Fig. Desiş, reţea, împletitură. Toţi păianjenii domneşti/ Stau la pândă-n Bucureşti/ Şi apucă, pe furiş,/ Oamenii-n păinjeniş. (III, 145);

Iar într-un păinjeniş,/ Cam ascuns, cam pe furiş,/ Stau ciorapii la uscat./ Cinci duzini: le-am numărat. (IV, 197); „Spuneai ceva de vârstă, când am simţit că vine,/ S-a prins păinjenişul ei molcom şi de mine/ Şi m-am întors acasă.../ Eu n-am trăit o viaţă, ci-o taină nenţeleasă.” (III, 227). Variantă fonetică: păinjiniş (3). Şi cu sufletul se pierde/ Într-un lin păinjiniş/ Ce se leagănă pieziş/ Să-l mângâie şi dezmierde; (I, 92); Zgomotul de lanţuri multe/ A trecut prin curte,/ A ieşit lung pe porţi/ Printre vii şi morţi,/ Târâş, grăpiş,/ Prin păinjiniş,/ Ca o fiară bolnavă de rugină. (I, 206); Şi grindină şi trăznet; tăceri şi presimţiri/ Urzeau păinjinişul rostirilor subţiri,/ Încât ascultătorii, din câmp şi de la stână,/ Scăpau şi ţâţa oii şi secera din mână, (IV, 74). PĂINJENÍŢĂ (1), păinjeniţe, s.f. Păinjen + suf. -iţă. (Rar) Femela păianjenului. Şi nu era păianjen, era păinjeniţă./ Avea, ca tine, o guriţă/ (Mânca-o-ar mama!)/ Şi părul ca arama./ Ochii ca nişte dude/ Brumate, negre, ude. (II, 23). PĂLĂRÍE (7), pălării, s.f. Et. nec. 1. Obiect folosit pentru acoperirea capului, format dintr-o calotă de pâslă, de paie, de pânză etc. (cu boruri). 2. P. anal. Partea superioară, în formă de pălărie (1), a unor ciuperci sau (chiar) insecte. Discul florii-soarelui, în care sunt înfipte seminţele. Copacul, darnic cu găteala lui,/ De sus îşi pierde foi de-argintărie,/ Căzând în drumul orişicui,/ În suflet sau pe pălărie. (I, 13); Cucoană cu pălărie,/ Pe-nnoptate, pe câmpie,/ Ce putea să fie?/ Arătare, stafie. (I, 215); Mi-a umblat în păpădie/ O goangă cu pălărie/ Şi cămaşe stacojie/ Avea fuste şi manta/ Tăiate din catifea/ Şi pieptar cu solzi de ţiplă,/ Căptuşit c-un fel de sticlă. (II, 28); Pe-o foaie

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 33 de izmă-ngustă/ Se opreşte o lăcustă./ Ce frumoasă-i, fa, Mărie!/ N-are nici ea pălărie (II, 35); Mi-nchipuiam c-aveţi subt pălărie/ Oleacă de psihologie./ Aşa arată un agent suspect,/ Nemernicule domn prefect? (III, 169); – „ Dormeam, – şopti stafia, cu vocea tatii veche, –/ Şi mi-a turnat otravă Claudiu în ureche./ M-a deşteptat din somnul meu ultim agonia./ I-am cunoscut mantaua, fugind, şi pălăria./ (...)”(III, 211); E rece, întârzie, pripelile-l ajung/ Mai potolite, n-are voinţă şi-i mai lung,/ Şi, dezlegat de suflet şi minte, are-nvăţ/ Să stea ca-ntre umbrele şi pălării un băţ. (III, 82). PĂLIMÁR (2), pălimare, s.n. Et. nec. 1. Stâlp de pridvor sau de prispă, care susţine streaşina acoperişului. 2. Pridvor, cerdac; foişor. Nu intră nici o uşă, n-am prag, n-am pălimar,/ Doar stelele se-ngână cu noaptea-ntr-un arţar./ Ce să aştept să vie şi ce să înţeleg,/ Când peste mine timpul se prăbuşeşte-ntreg? (III, 262); Trage, dis-de-dimineaţă,/ Din saltea ţigaie creaţă,/ Şi din perina de puf/ Scoate câte un zuluf.// În pridvor, în pălimar,/ Le destramă, aşadar,/ Şi, furiş, după perdea,/ Vede care i le ia. (IV, 134). PĂLMUÍ (1), pălmuiesc, vb. IV. Palmă + suf. -ui. Tranz. A lovi pe cineva cu palma peste obraz, a da cuiva palme. Dar şovăind cu gândul între pământ şi cer,/ Te-au prins, pe nesimţite, cătuşele de fier/ Şi lanţurile, jugul şi temniţa. Mândria/ De-a te simţi de sine ţi-o pălmui robia. (III, 91). PĂLMUÍT (1), -Ă, pălmuiţi, -te, adj. V. pălmuí. Care a fost lovit cu palma (peste obraz). Să ştii că-ncepe-acuma,-mi zisei, mă, şi bătaia./ Care pe care, zicumi, aci era-ntrebarea./ Dar pălmuitul, rece, i-aprinde şi ţigarea./ Şi ce să vezi?

Înghite şi un picior, şi iară,/ Şi zice : – „Lovitura e nereglementară”. (IV, 68). PĂMĂTÚF (1), pămătufuri, s.f. Din sl. *pometuhu. Mănunchi făcut din fire de păr, din pene, din fâşii de pânză etc., prinse într-un mâner şi având diferite întrebuinţări. Probabil, autorul se bucură, nu glumă,/ Că a frecat fărâma să dea atâta spumă/ Şi că şi-a scris-o, cartea, cu săpun./ Nu-i vorbă, pămătuful pare bun/ Şi pe bărbie-alunecă mai bine./ În scris, nefericirea-i clăbucul că nu ţine. (IV, 48). PĂMÂNT (150), pământuri, s.n. Lat. pavimentum. 1. Planetă a sistemului solar, locuită de oameni; p. ext. oamenii care locuiesc pe această planetă. 2. Scoarţa globului terestru, partea de uscat a lui; suprafaţă (împreună cu atmosfera) pe care trăiesc oamenii şi alte vietăţi; sol. 3. Întindere de uscat; continent. 4. Teritoriu, regiune, ţinut; p. ext. ţară, patrie. Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant. În structura unor titluri de poeme: Mai mult pământ (II, 73); Om de pământ (II, 106). Cine ţi-a pus cuţitul în pământ/ Şi a pornit cu soarele întâiul,/ Hotărnicind moşiei căpătâiul,/ Şi dumicatul socotitu-şi-l-a sfânt? (I, 15); Născut dintr-un crâmpei de soare/ Şi o fărâmă de pământ,/ Firul gingaş, curat şi sfânt,/ A-mbobocit şi-a dat o floare. (I, 35); Ochiul mi-e viu, puterea mi-e întreagă/ Şi te scrutez prin albul tău veştmânt/ Pentru ca mintea mea să poată să-nţeleagă/ Nengenuchiată firii pe pământ. (I, 48); Am luat pământ sălbatic din pădure/ Şi-am frământat cu mână de olar,/ În parte, fiecare mădular,/ Al finţei tale mici, de cremene uşure. (I, 81); Şi mi-am săpat odaia departe subt pământ./ Afară bătea ploaia. Afară era vânt.// Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră./ Pă-

34

Simona Constantinovici

mântul era negru: perdeaua lui, albastră.// S-a ridicat la geamuri pământul până sus./ Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus. (I, 103); Ridică-ţi din pământ urechea,/ în ora nopţii, când te chem,/ Ca să auzi, o! neuitată,/ neiertătorul meu blestem. (I, 118); M-aş fi dus să-l văd cum ţese/ Soarele prin frunze dese,/ Cum izbeşte-n piatră râul/ Şi sascult cum creşte grâul,/ Cum îşi pune largul vânt/ Aripile pe pământ. (I, 149); Oglinda lui nici o lopată/ Şi luntre nating niciodată,/ Nu cleatină vânt./ Nu-i ţărm, nu-i pământ. (I, 159); Se târau pe pământ sufletele, cenuşile./ La biserici, la case, la toate uşile/ Se chinuia să moară, de şapte/ Nopţi, un copil călcat de noapte. (I, 183); Mă uit în cer, mă uit în pământ./ M-am întrebat cine sunt./ Gânduri se duc, vin/ Din vânt, din senin,/ Ca nişte pasări rotunde./ Încotro? De unde? (I, 185); Jocul începe încet, ca un vânt./ Eu o să râd şi o să tac,/ O să mă culc la pământ./ O să stau fără cuvânt,/ De pildă, lângă copac. (I, 189); Statuia ei de chihlimbar,/ Ai răstigni-o, ca un potcovar/ Mânza, la pământ,/ Nechezând. (I, 234); Duc pământ pe tălpi/ Cât cuprinde pământul./ Mi-am făcut opinci din şesuri,/ Corăbii din talaze/ Şi aripi din vânturi. (II, 73); Urciorule de vis şi de pământ,/ El ţi-a dat glas. Eu îţi voi da cuvânt. (II, 121); Tu, cată-n cer de la pământ/ Şi stinge-ţi lacrima din când în când,/ Că dacă lacrima te doare,/ Alta-i durerea pentru fiecare. (II, 165); În seara sură, care-ncepe,/ Stau faţă-n faţă două stepe,/ Una, de ceruri, alta, de pământ./ Potecile şi drumurile nu mai sunt. (II, 169); Prin ghimpii de fier şi zăplaz/ El trece-n extaz,/ Senin, dus şi sfânt./ El nu este de pre pământ. (II, 201); O mie de neamuri, plecate, domoale/ Te caută-n ceruri, în vis, în pământ./ Ascuns te-au găsit în Cuvânt./

Sfărâmă Cuvântul: cuvintele-s goale. (III, 13); Toţi au fost un timp. Eu sunt./ Eu în cer. Ei în pământ. (III, 26); Le bagă-n cap ţăranilor că sunt/ Îndreptăţiţi să ceară drepturi noi,/ Şi pe deasupra şi pământ,/ Şi păşunat la vite şi la oi. (III, 165); Nu cercetasem încă pe morţi, dar cine ştie?/ S-ar mai putea din cripte şi-al doilea să-nvie./ Ştiut fiind că între pământ şi cer sunt semne,/ Care-ar putea la multe priceperi să te-ndemne. (III, 210); Mă prăbuşeam din neguri ca fulgerul în ape/ Şi mă găseam departe, când mă credeai aproape,/ Muncităntotdeauna să nu fiu unde sunt,/ Atinsă doar cu vârful sandalei de pământ... (III, 227); Ploaie, din bobul de pământ/ Pământul meu în două mi l-am frânt. (III, 252); De ce-aş fi trist? Că nu ştiu mai bine să frământ/ Cu sunet de vioară urciorul de pământ? (III, 256); Vulturul prigonit de vânt/ Căta scăpare la pământ,/ Şi fulgerul îl răsturnă-n fereastră. (IV, 11); N-avea grijă. Nu le pasă./ Şi-au gătit la cald o casă,/ În pământ, pe sub tulpini,/ În adânc şi-n rădăcini. (IV, 133); Slobodă iese luna din pământ,/ Şi-n roua ei trăsare nouă floarea./ El nu putea să uite lucrul sfânt/ Şi-l turbură jignit asemănarea. (IV, 247); Şi dă-mi virtutea unui bram,/ Pământu-n vrăji să ţi-l destram. (I, 150); Pământul seaşternu peste făptură,/ Clipă cu clipă, neînduplecat./ Nemuritoare-n cripta lor obscură,/ Tiparele statuii s-au păstrat. (I, 12); Pământul e-o moară deşartă/ Cu larve cerşind adăpost,/ Mişcânduse-n pulberea moartă,/ Ce-n haos mereu se deşartă: (I, 31); Ager, oţelul rupe de la fund/ Pământul greu, muncit cu duşmănie/ Şi cu nădejde, până ce, rotund,/ Luna-şi aşază ciobul pe moşie. (I, 50); S-au aşezat în mine făr’ să ştiu,/ Cum nici pământul ştie pe-ale lui,/ În care dorm statui lângă statui/ Şi-i zăvo-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 35 rât sicriu lângă sicriu. (I, 63); E o statuie de-ntuneric sfântul,/ Şi ochiul care să-l pătrundă/ Nu l-a născut din lutul lui pământul,/ Ca să-l ridice peste el şi undă. (I, 125); Toate taie, toate -nţeapă,/ Din văzduh şi apă,/ Şi presărat cu ghimpi mici/ Pământul se ghemuie ca un arici. (II, 50); Vrei tu să fii pământul meu/ Cu semănături, cu vii, cu heleşteu,/ Cu pădure, cu izvoare, cu jivini? (II, 58); Pământul dă din el/ Tidve, izmă, muşeţel,/ Boance, piersice, struguri. (II, 65); Pământul nu se plânge. Lui nimic/ Nu-i de ajuns de mare ca să nu-i fie mic./ Crâncen la cuget şi la faptă,/ Ei se-ncleştează-n el şi rabdă. (II, 107); Du-te, lună, ia-ţi veştmântul/ Şi năframele senine,/ Dacă numai pentru mine/ Farmeci noaptea şi pământul. (II, 190); Pe drumul mut al marilor stihii/ Pământul mort pluteşte-ntre stafii/ Şi-atârnă putred, spânzurat în cete,/ Cu hoiturile altor vechi planete. (III, 30); Dezvăluişi deodată ce nu ştiai de jos/ Şi ai văzut pământul întins că e frumos,/ Din asfinţitul palid, boltit spre răsărit,/ Întâia oară cerul de-a lungul l-ai zărit. (III, 70); Puterea-nscăunată a stăpânit cu jugul/ Popoarele, pământul, gândirea şi belşugul./ N-ajunse-n luptă omul să biruiască firea/ Că trebui să intre-n război cu stăpânirea. (III, 106); El trece prin vâlvoare, prin cremene şi ghiaţă./ Pornise de cu seară, s-a-ntors de dimineaţă,/ Şi nu l-a ars dogoarea, nu l-a-mpietrit nici gerul./ E ţara lui pământul şi l-a-mpletit cu cerul. (III, 110); Când pământul doarme dus,/ Ochii-mi umblă tot pe sus,/ După stele logostele,/ Să mai fur una din ele. (IV, 275); Ţii în mână fum, cenuşe, foc?/ Ţi-am descântat-o ca pe un ghioc,/ Sfântule,/ Pământule. (I, 179); Aşezaţi la gura sobii/ (Soba-i soarele pătrat)/ Dă-mi,

pământule, cu bobii,/ După cum ne-am mai jucat. (III, 270). PĂMÂNTEÁN (1), -Ă, pământeni, -e, adj. Pământ + suf. -ean. Care trăieşte pe Pământ; de pe Pământ, specific Pământului. Eşti cam pământean,/ Şi vorba la minte/ O ia înnainte./ Când eşti între slugi/ Nu ştii ce îndrugi,/ Parcă nu mai ştii/ Nici de unde vii; (IV, 150). PĂMÂNTÉSC (5), -EÁSCĂ, pământeşti, adj. Pământ + suf. -esc. 1. De pe pământ, specific pământului; terestru. * P. ext. Propriu omului; omenesc; fizic, trupesc. 2. Băştinaş, autohton. Viaţa veciei, cuibul din ogivă,/ Inimii lui ajunsau deopotrivă,/ Şi-ntâia dată simte, cât de cât,/ În dumicarea timpului, urât;/ Căci neştiută-ncepe să-ncolţească/ Pe trupu-i alb o bubă pământească. (I, 46); De unde a putut să-nmugurească?/ Pricina ei o simt că-i pământească./ Dintr-un nisip, dintr-un prundiş, dintrun nămol./ De nu aş da de urma ei în gol. (II, 156); Ai uitat ce-a zis/ Cel de ne-a trimis? Să nu se lipească/ Muscă pământească/ De noi amândoi? (IV, 150-151); Dar de stai şi te gândeşti,/ Mai bine să fii cum eşti,/ Să te-nţepi, să te striveşti/ Prin bucate pământeşti. (I, 149); – „Ce cătaţi aicea, măi, căţeii mei, –/ I-a mustrat unchiaşul, – Tuluc şi Grivei?/ Daţi-vă deoparte, fiare pământeşti,/ Nu-i pentru jivine drumul cu poveşti. (IV, 160). PĂMÂNŢÉL (1), s.n. Pământ + suf. -el. 1. Diminutiv al lui pământ. 2. Argilă colorată folosită în pictură sau la zugrăveli; lutişor. Melcul urduros/ S-a făcut somnuros:/ Dintr-un fel de pămânţel,/ Pe care-l ştie el,/ Şi cu un fel de meşteşug,/ Şi-a făcut un fel de belciug/ Sfredelit, găurit, învârtit – (II, 50). PĂNÚŞĂ (1), pănuşi, s.f. Pană (< lat. pinna) + suf. -uşă. Fiecare dintre foi-

36

Simona Constantinovici

le care înfăşoară ştiuletele de porumb. Portocalii, ştiuleţii-mpletiţi cu boaba mare/ Ca nişte faguri de mărgăritare,/ Culeşi cu patru fote curate, de pănuşi,/ Ieşeau din subsuoara cocenilor, păpuşi. (IV, 16). PĂPÁ (4), pap, vb. I. Lat. pappare. Tranz. (În limbajul copiilor) A mânca. Care, cum se ştie,/ E un tigru, însă/ De bucătărie./ (Papă unt şi brânză.) (II, 140); Să nu te-ndemne gândul: „Ia şi papă”?/ Să nu îţi lase gura apă/ Şi să mai ţii porunca minte/ A sfântului şi bunului Părinte? (IV, 219); Ţine minte bine,/ Marcule, şi du-te./ Ia seama să nu te/ Pape el pe tine. (II, 141); Pe cafeaua ta, cu lapte,/ Or să tabere vreo şapte,/ Ca să-ţi pape şi smântâna,/ Vârând limba, băgând mâna,/ Mierea, cornul, prăjitura,/ Şi furându-le cu gura. (IV, 208). PĂPĂDÍE (6), păpădii, s.f. Din bg. popadija. Plantă erbacee din familia compozitelor, cu frunze lungi, crestate (care se mănâncă uneori ca salată) şi cu flori galbene grupate în capitule. Mi-a umblat în păpădie/ O goangă cu pălărie/ Şi cămaşe stacojie/ Avea fuste şi manta/ Tăiate din catifea/ Şi pieptar cu solzi de ţiplă,/ Căptuşit c-un fel de sticlă. (II, 28); Mi-a lăsat atâta mie:/ Bumbii goi, de păpădie. (II, 29); Dintr-un lunecuş cu pana/ I s-a-ncondeiat sprinceana./ E tot pana care scrie/ Fluturii din păpădie. (II, 85); Zmeu’, dog de vânătoare,/ E frumos la arătare,/ Falnic, sprinten şi semeţ./ Nu e câine de coteţ./ E uşor, când sare-n vie,/ Ca un fulg de păpădie. (IV, 120); Păşunea mea tu să fii/ Cu păpădii./ Eu să fiu boul tău alb şi nevinovat/ Care te-aş fi păscut şi te-aş fi rumegat,/ Pe înserate,/ Pe copitele îngenunchiate. (II, 60); E carte copiată de diac,/ Şi scrisă-n alburi cu vopsele,/ Garoafe, păpădii şi flori de mac,/ Întrun chenar de muşeţele. (III, 268).

PĂPURÍŞ (3), păpurişuri, s.n. Papură + suf. -iş. Loc acoperit cu papură; desiş de papură; păpurişte. Ai văzut luna,/ Nebuna?/ A intrat pe furiş/ În trestie şi păpuriş./ Seceră de-a valma rogoz, şerpi şi broaşte. (II, 232); Ce te-a supărat? ţânţarul,/ Păpurişul, nenufarul?// Aş fi vrut să stea s-o prind,/ A venit încoa sărind/ Şi-a plecat sărind într-alte/ Buruieni şi mai înalte. (II, 29); Şi cum umblă în răspăr/ Prin grâu zvelt ca păpurişul,/ Pare luna-ntr-adevăr/ Că-şi începe secerişul. (III, 52). PĂPÚŞĂ (13), păpuşi, s.f. Cf. lat. pupa. I. 1. Jucărie care reprezintă, de obicei, un copil, făcută din carton, din celuloid, din lemne etc.; p. ext. figurină cu chip de om. * Epitet dat unei fetiţe (sau unei femei) frumoase. 2. Personaj din teatrul de păpuşi, alcătuit dintr-un cap şi două braţe, care se îmbracă pe mână de către mânuitor. Ce vagabond de spaţii şi smintit/ A dat peste păpuşa lor de fată/ Şi, sfărâmând-o, bravul, a fugit? (IV, 265); Cetatea forfoteşte de păpuşi./ Ştubeiele sunt pline cu căpuşi,/ Iar mierea li-e de sânge în fagurii umflaţi/ De-o seamă cu bojocii retezaţi. (II, 163); Sufletul mi-e un leagăn de păpuşi,/ Un căluşel de leagăne-nvârtite/ În valsul unei muzici pe şoptite.// (...)//Caii de lemn, cât nişte cărăbuşi,/ Sunt înhămaţi, perechi, între păpuşi./ Ar necheza-nvârtindu-se la lună,/ Dar glasul şi gâtlejul nu le sună. (II, 172); Aşa sunt cum le-am uitat/ De când s-au culcat:/ Un fost cimitir de păpuşi./ Încep să se mişte de-acuşi,/ Să capete trup/ Din umbră şi zvon ca de stup,/ Şi, rupte, pe-ncetul se reîntregesc. (II, 199); Un altul zise: – „Oameni, ca sănţelegeţi bine/ Tot rostul fără seamăn, ce vi se şi cuvine,/ Şi noi, tâlmacii legii, ne-am hotărât supuşi/ Să ascultăm porunca unei mai mari păpuşi.” (III,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 37 102); Ziceai în gând şi, tăvi, nu mai ţiu minte,/ Veneau pe fuga cu plăcinte,/ Frigări cu pui intrau pe uşi,/ Aduse de băieţi şi de păpuşi. (IV, 217). Variantă de plural: păpuşe (3). Icoana singură surâde ca o păpuşe.// A bătut cineva la uşe? (II, 235); Şi să doarmă mai ales,/ Că nici Pronia cerească/ Nu-l doreşte să slăbească,/ Bucălat ca o păpuşe,/ Cu bărbia peste guşe. (IV, 180). II. Rodul tânăr al porumbului în timpul formării ştiuletelui, înainte de apariţia mătăsii şi a boabelor. Portocalii, ştiuleţii-mpletiţi cu boaba mare/ Ca nişte faguri de mărgăritare,/ Culeşi cu patru fote curate, de pănuşi,/ Ieşeau din subsuoara cocenilor, păpuşi. (IV, 16); PĂPUŞÓI (6), păpuşoi, s.m., păpuşoaie, s.n. Păpuşă + suf. -oi. 1. S.m. Porumb. * Rodul porumbului (ştiuleţi sau boabe). 2. S.n. Loc plantat cu porumb; porumbişte. Toată noaptea, pân’ la ziuă,/ Bate păpuşoiu-n piuă,/ De mălai şi mămăligă,/ Până, bietul, se-ncovrigă./ Iar în zori, cu o căldare,/ Cară apa din izvoare. (IV, 197). Variantă fonetică regională, preferată de Arghezi: popuşói (5). Grâu, popuşoi, săcară, mei şi orz,/ Nici o sămânţă n-are să se piardă./ Săcurea plugului, când s-a întors,/ Rămâne-o clipă-n soare ca să ardă. (I, 50); Cu urechea la pământ/ Lunecând l-ascult prin foi/ Lungi, de cârji de popuşoi,/ Graiul apelor din vânt. (II, 93); Ia, şi ţăranii se-arătară/ Din popuşoi şi din săcară./ Ciocoiul nu se aştepta./ Zece opriră caii pe şosea. (III, 197); Ştiuleţii îi lucrase de-a rândul în şiraguri/ Pe un tipar de ceară al horbotei de faguri,/ Şi-n fiecare fotă, ascuns, de popuşoi,/ Îşi furişa aluatul de aur, de altoi. (III, 245). PĂR (30), peri, s.m. Lat. pilus. Totalitatea firelor subţiri de origine epidermică, cornoasă, care cresc pe pielea omului şi

mai ales pe a unor animale; spec. fiecare dintre firele de felul celor de mai sus sau (cu sens colectiv) totalitatea acestor fire care acoperă capul omului. * Expr. Din (sau de-a) fir în (ori a) păr = în întregime, în amănunt. Plouă crengile lui rouă./ Cade câte-o picătură,/ Una-n păr, găteală nouă,/ Una-n gene, alta-n gură. (I, 32); Cu o floare-n dinţi/ Rada-i un măceş cu ghimpi fierbinţi./ Joacă-n tină/ Cu soarele-n păr, ca o albină. (I, 234); Unde sunt într-adevăr/ Pensule de-a fir-a-păr/ Şi zugravii de o şchioapă,/ Meşteri scriitori cu apă. (II, 28); Eşti ca vioara, singură, ce cântă/ Iubirea toată pe un fir de păr,/ Şi paginile tale, adevăr,/ S-au tipărit cu litera cea sfântă. (III, 11); Vorbeşti cu fundul lumii la tine, din odaie,/ Secunda-ntrece veacul şi timpul se-ncovoaie/ Pe-o sfoară cât e firul de păr şi se agaţă/ Vecia, nesfârşitul, pe un crâmpei de aţă. (III, 110); Ce se mai găseşte-n piaţă,/ În grădină, prin verdeaţă,/ Gâze noi cu păr şi goale,/ Şi-alte-asemeni trufandale. (IV, 139); Iar când plecam călare, cu trofee,/ Furasem şi câte-o femee/ Cu părul de tutun,/ Cu duda ţâţii neagră, cu ochii de lăstun. (I, 24); Să ne oprim? Un cântec ne vine de la han./ E vinul bun şi patul adânc şi tu eşti dulce./ Şiai vrea, învăluită în părul tău bălan,/ Pe jaruri carnea noastră, de vie, să se culce. (I, 108); Cine ţi-a dezlegat părul cu miros de tutun?/ Cine ţi-a scos cămaşa, ciorapul?/ Cine ţi-a îngropat capul/ Nebun,/ În braţele lui noduroase, păroase,/ Şi te-a-nfrigurat fierbinte până-n oase? (I, 210); Şi nu era păianjen, era păinjeniţă./ Avea, ca tine, o guriţă/ (Mânca-oar mama!)/ Şi părul ca arama. (II, 23); Părul lui, cu valuri creţe/ Până-n şold, e-o frumuseţe,/ Pieptănat de o răgace/ Cu un spic, după ce coace, (IV, 189); Un păianjen, ca un neg,/ Umblă lung

38

Simona Constantinovici

în şase peri./ Abia-l vezi şi e întreg/ Cu nevoi şi cu dureri. (II, 13). PĂRĂSÍ (3), părăsesc, vb. IV. Cf. sl. parasiti. 1. Tranz. A lăsa pe cineva singur, a-l abandona. * A pleca de undeva, a se depărta de ceva. 2. Tranz. A înceta, a întrerupe o acţiune, o îndeletnicire etc.; a renunţa la... Dar să te duc, mai bine,-n chilia dumitale./ N-are oglinzi, covoare, tablouri şi sofale,/ Nu-i luxul strălucirii, pe care-l părăseşti./ E chipul vieţii noastre, ştiut, călugăreşti. (III, 224); Şi s-a gândit... Ca morţii să-i vie din belşug,/ Să-şi părăsească vechiul meşteşug/ Şi vechea calicie, un mort şi un coşciug. (II, 274); De vre un an de zile, de când, venind la noi/ Să se supuie caznei şi-orânduirii noi,/ S-au mai schimbat şi poate să le şi bată gândul, –/ Ştiu eu ?– ascuns de mine, să părăsească rândul. (III, 229). PĂRĂSÍT (2), -Ă, părăsiţi, -te, adj. V. părăsí. Cu limbile oprite pe palidul cadran,/ Ne-a urmărit plecarea, de sus, ca o fereastră/ De casă părăsită, cu-o rază frântă-n geam./ Nu l-ai simţit că este părtaş la jalea noastră? (I, 115); Vin înapoi din raiuri fericite/ Şi lumea-ntreagă-a stelelor străbat,/ Vechi credincioşi ai turlei părăsite/ Şi ai bisericii sărace dintr-un sat. (I, 38). PĂREÁ (130), par, vb. II. Intranz. şi refl. 1. (Cu valoare de semiauxiliar de modalitate) A da impresia, a crea iluzia; a avea aparenţa de... 2. A avea impresia, a-şi închipui, a crede. 3. A se înşela; a i se năzări. În structura unor titluri de poeme: Mi se pare... (II, 174); Îmi pare rău (II, 185). Când îi priveşti împiedicaţi în fier,/ Par, el de bronz, şi vitele-i de piatră. (I, 50); Şi copacii-ntorşi spre cer/ Par corăbii negre, iată,/ Încărcate cu mister. (I, 93); Stea cu stea pe-ntinsul undei liniştite pun cleştar,/ Şi printrînsul zugrăvite lebezile par şi luna. (I,

104); Îi pare prea deschisă pe coapsă mâna dreaptă,/ Şi degetul îi pare prea lung pe cingătoare./ Genunchii par molateci şi şoldul pare scurt. (I, 241); Degetele, la picioare,/ Au în vârf mărgăritare,/ Şi călcâile-n stihar/ Ouă par, de nenufar. (II, 102); Par nişte porumbiţe, niscai lebezi,/ Când mici, când mari, când leneşe, când repezi. (II, 267); Şi nencetat, ca pietrele de rouă,/ Par a renaşte-n locu-mi tot virgin,/ Cu-o licărire-n fundul meu mai nouă,/ Pe cât mi-i încăputul de puţin. (III, 12); În căciuli de stuh şi paie/ Stupii stau pitiţi în ploaie./ Printre crăcile de prun/ Par un sat ori un cătun. (IV, 170); Ca-n oglindirea unui drum de apă,/ Pari când a fi, pari când că nu mai eşti; (I, 62); Şi acum c-o văd venind/ Pe poteca solitară,/ De departe, simt un jind/ Şi-aş voi să mi se pară. (I, 14); Un samsar, odinioară,/ De prin Ţara Românească,/ Învăţat voind să pară,/ Nu ştia nici să citească. (IV, 59); Se pregăteşte, iute, un soi de întristare/ Ce pare hotărâtă în schituri şi-n mister. (I, 30); Şi cum scoboară noaptea, al’dată aşteptată,/ Îmi pare veche luna - şi steaua ce se-arată,/ Ca un părete de-arme, cu care-aş fi vânat. (I, 90); Mort pare şi calu-nlemnit/ Şi omul ce mânuie hăţul. (I, 225); Azi n-are-nceput desluşit/ Şi pare o zi de sfârşit. (II, 98); Tu eşti? I-am întrebat. Că mi se pare/ Să te cunosc dintr-o asemănare. (II, 174); Luna ninge chiparişii/ Cu funingini de argint./ Unda pare amurgind. (II, 189); Fără vajnicul lor ifos,/ Pare că-s bolnavi de tifos. (III, 144); Sărmanele copile, când se dezmeticesc,/ Le pare rău de pasul făcut, monahicesc. (III, 229); Spuneai ceva? Spuneam ceva? Se pare./ Şoptiseşi, poate, o-ntrebare,/ Sau, poate, un răspuns./ Dar glasul nostru nu era ascuns? (III, 281); Creştetul, bălţat pieziş,/ Pare

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 39 strâns ca-ntr-un bariş (IV, 143); De două luni e anul, pare-mi-se,/ Ba, mi se pare, nici de-atât. (IV, 216); Când traduci, pare că scrii,/ Şi când scrii, parcă traduci. (IV, 249); Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins./ Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins. (I, 89); Streină? Da? Îmi pare atâta de aproape,/ De s-ar părea că-n matca aceloraşi vechi ape,/ Urzită-n marea vastă şi-n val, ca pe gherghef,/ Şi luntrea mea plutise pe dunga de sidef. (III, 280); Oratorul de la chef/ Părea să fi fost un şef. (IV, 259); Când se mişca din lanţuri şi se-ndrepta să vază,/ O sută de cădelniţi păreau că tămâiază. (III, 187); Şi el primind sfiiala parc-ar primi parale,/ Părându-i rău că plata aceasta-ntârziată/ Nu poate fi în palmă, ca banii, numărată. (III, 152); Se răsucea-n saloane ca pe fus,/ Cu nasul tot pe sus,/ Părându-i-se totul că miroase,/ Că, rafinată, nara i se înnălţase. (III, 180). PĂRECHE (9), părechi, s.f. Vezi pereche. Ca o pajură de foc,/ Fluturele din mijloc/ E-o păreche de paftale,/ Aninată-n balamale (II, 11); Are însă o ureche/ De pungaş, fără păreche. (IV, 130); Rândunicile, păreche,/ Şi-au prins cuib de casa veche. (IV, 134); Încearcă-le. Uite o dată unul, o dată cinci, o dată trei,/ Părechi şi despărechiate,/ Sau o dată pe toate. (II, 84); Două scufii cu urechi/ Şi târligi două părechi,/ Mânicere şi pieptare./ Mult de lucru nu mai are. (IV, 167); Acum, la lună,/ Stau părechile-mpreună. (I, 205). PĂRÉRE (5), păreri, s.f. V. părea. Opinie, punct de vedere, concepţie, idee, credinţă. * Expr. A fi de părere = a crede, a socoti, a considera. A fi de aceeaşi (o) părere (cu cineva) a fi de acord (cu cineva). Ce mai scufii, ce călţuni!/ Adevărate minuni./ Dar mânuşile – aşteaptă!/ Toate sunt pe mâna dreaptă...//

Maica-mare-i de părere/ Că scăpase din vedere. (IV, 162); Sfetnicul din stânga pare/ Că-i cu el de o părere,/ Însă stareţul le cere/ Pedepsiri pilduitoare (IV, 210); Dar ispitit, să văd, şi cuvios,/ Cum drămuieşti tu bezna de frumos,/ De-ai pus-o pretutindeni câteun pic,/ Nu zic că-i rău, nici bine vreau să zic,/ Nici nu mă bag în meşteşugul tău.// Dar, vezi, că de părerea ta îmi pare rău. (II, 186); N-am ajuns să fac nimic/ (Cu măgarul, vreau să zic)./ Un măgar, părerea mea,/ La drum lung e o belea. (IV, 193); N-aş vrea să-mi fac păreri, dar când ne-au luat,/ Spuneau: „Sunt de argint curat”.// Dar adevăru-i numai pe cutie/ Şi-n galantar, unde stă scris : „Argintărie”. (IV, 33). PĂRETE (29), păreţi, s.m. Vezi perete. În structura unor titluri de poeme: Păretele de var (II, 229); Inscripţie pe păretele chiliei (III, 33). Şi cum scoboară noaptea, al’dată aşteptată,/ Îmi pare veche luna - şi steaua ce se-arată,/ Ca un părete de-arme, cu care-aş fi vânat. (I, 90); Le-am scris cu unghia pe tencuială/ Pe un părete de firidă goală, (I, 199); El odihneşte, şi el, pe locul unde stete,/ Cu faţa la statuie, cu-o lespede subt cap,/ Uimindu-se că-n cerul, plecat ca un părete,/ Stejarii mari ca norii şi plopii mai încap. (I, 241); Icoanele-n părete sunt chipuri de părinţi/ Trecute-n carne veche şi palidă de sfinţi. (III, 98); Sunt plin ca de icoane un părete,/ Îngreuiat de nimburi şi smaralde. (III, 251); Pe un părete al odăii lui,/ Erau bătute-n cui/ Medalii, decoraţii şi certificate./ Porcul fusese o celebritate. (IV, 57); E bălţată-n fel de pete,/ Zugrăvite ca pe var/ Când, prin vişini şi arţar,/ Bate luna în părete. (IV, 147); Păretele-i veacul pătrat,/ Şi treapta e veacul în lat,/ Şi scara e toată vecia. (I, 132); Omul era bolnava şi palida maimuţă,/ Înfricoşată-n

40

Simona Constantinovici

faţa cereştilor păreţi. (I, 51); Cu muşcatele-n ferestre,/ Pentru coame şi căpestre,/ Cu năframe pe păreţi/ Şi urări pentru drumeţi. (IV, 158); Limba mi-i ca piatra de ascuţit coasa./ S-au lăsat pe mine păreţii, bârnele, şi toată casa/ Se strânge coşciug. (II, 232); Păreţii, de la podină la grinzi,/ Unii dădeau într-alţii cu oglinzi,/ Şi împătrit de zece ori, în coadă,/ Veneai, în loc de unul, o grămadă. (IV, 18); Şi, făcând economie,/ La cerneală şi hârtie,/ Mâzgălesc păreţii-n şir/ Cu cărbuni şi tibişir. (IV, 213). PĂRÍNTE (28), părinţi, s.m. Lat. parens, -ntis. 1. (La pl.) Tata şi mama. * Fiecare dintre cei doi părinţi. * (La pl.) Strămoşi, străbuni. 2. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată. * Fig. Îndrumător, călăuzitor, protector spiritual. 3. Fig. (În limbajul bisericesc) Dumnezeu (ca protector al oamenilor). * Şef al religiei creştine, întemeietor sau conducător al Bisericii creştine. Pentru ce, Părinte,-aş da şi pentru cine/ Sunetul de-ospeţe-al bronzului lovit?/ Pâinea nu mi-o caut să te cânt pe tine/ Şi nu-mi vreau cu stele blidu-nvăluit. (I, 18); Le sunt dator odihna ce pleoapa nu-mi atinge?/ Le datoresc lumina şi faptul crud că sunt?/ Cu mine omenirea, Părinte, se va stinge?/ Dă-mi pacea şi răbdarea s-o caut şi s-o cânt. (I, 139); Îl chem şi nu înţelege:/ Nu mai poate să se dezlege./ Dar ochii lui, într-un maidan, Părinte,/ Dau mărturia lucrurilor sfinte. (II, 149); Să nu te-ndemne gândul: „Ia şi papă”?/ Să nu îţi lase gura apă/ Şi să mai ţii porunca minte/ A sfântului şi bunului Părinte? (IV, 219); Păstrată pentru Paşti în cămin cu-ncuietoare,/ Tiara stă-n părete, păzită de doi sfinţi./ Albastrul căptuşelii pătat e de sudoare,/ Pe creştetul, din vremuri, al foştilor Părinţi. (I, 91); Vrei să te rogi, stăpâne, şi n-ai cui./ Ai mai putea să stai în faţa

Lui?/ Iar să te rogi, iară să minţi,/ Cu jurămintele de la părinţi? (II, 224); Eşti o făptură-ntreagă, te-ntrebi, sau de pripas?/ Ai căutat cu şoaptă din ce părinţi te-ai tras,/ Din oameni, din nenuferi, din şoimi? Într-adevăr,/ Tu te găseşti cu vremea şi semenii-n răspăr. (III, 89); Icoanele-n părete sunt chipuri de părinţi/ Trecute-n carne veche şi palidă de sfinţi. (III, 98); Mi-a venit de la părinţi/ Un pieptene cu trei dinţi.// Are la buză un glonţ/ Sau un păr cu scârlionţ. (IV, 113); În Paradisul Evei, prin pădure,/ Ca şi în vecii trişti de mai târziu,/ Gura ta sfântă, toţi Părinţii ştiu,/ Nu s-a deschis decât ca să ne-njure. (I, 68); Pe când părinţii-arhimandriţi/ Şi arhondarul stavrofor/ Se jăluiesc, nemântuiţi,/ Cum că păcatul e al lor. (I, 87); Deci, mi-ai ucis copiii, şi ţi-am ucis părinţii./ De ce? Fără pedeapsă? De dragul suferinţii?/ Ne-a luat pe sus cu steaguri, din linişte şi muncă,/ De la cazma şi pluguri, deodată, o poruncă. (III, 97); Bătrânii lui, părinţii, încep să se-ncovoaie./ Cojocul le miroase a brânză şi a oaie. (III, 151); Curata cuminecătură/ În veac de veac nu s-a vărsat./ Unchiaşul în genunchi murmură:/ – „Părinţilor, sunt cu păcat!” (I, 86). PĂRINTÉSC (1), -EÁSCĂ, părinteşti, adj. Părinte + suf. -esc. Care aparţine părinţilor sau părintelui, privitor la părinţi sau la părinte; patern. Dar trecând într-alte zodii/ Le vorbea croitoru-n dodii,/ Şi cuvântul „despărţire”/ Ei l-au luat drept „împărţire”/ Şi-aşteptau să se-mpărţească/ Avuţia părintească. (IV, 44). PĂRÓS (3), -OÁSĂ, păroşi, -oase, adj. Păr + suf. -os. (Despre fiinţe sau părţi ale corpului lor) Acoperit cu mult păr. Orânduirea firii a sorocit să-i fie/ Copila diafană bărbatului soţie./ Plăpânda libelulă, în mâna lui păroasă,/ E cru-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 41 dă ca lăstarul de crin şi chiparoasă. (III, 43); Gol în imensa zare, tăcut şi gânditor,/ Cu braţele păroase, la piept, făcute cruce,/ Privea la luntrea-mi albă pe undă cum se duce/ Târâtă de vârteje,- picior peste picior. (I, 98); Cine ţi-a îngropat capul/ Nebun,/ În braţele lui noduroase, păroase,/ Şi te-a-nfrigurat fierbinte până-n oase? (I, 210). PĂRTÁŞ (7), -Ă, părtaşi, -e, s.m. şi f. Parte + suf. -aş. 1. Persoană care participă (împreună cu altele) la o activitate, care ia parte la o acţiune; participant; spec. complice. 2. Persoană care se bucură (împreună cu altele) sau beneficiază de un bun spiritual ori care împărtăşeşte (cu altele) un necaz, o nenorocire. Cu limbile oprite pe palidul cadran,/ Ne-a urmărit plecarea, de sus, ca o fereastră/ De casă părăsită, cu-o rază frântă-n geam./ Nu l-ai simţit că este părtaş la jalea noastră? (I, 115); Te-a luat părtaş, nici până-acum nu ştii,/ La suferinţă, la tovărăşii,/ Şi a jurat pe numele tău sfânt,/ Şi strâmb şi drept, cum jură pre pământ. (II, 193); Dă sunet şi iedera moartă/ Şi vocile stinse luând graiuri, pe rând,/ Şi murmură parcă şi parcă şi râd./ Mă văd când la Cină părtaş,/ Sau când, în prigoană, sutaş. (II, 199); Al patrulea iubeşte, părtaş la o solie/ Să aibă logodita fecioară de soţie./ Prinos de închinare la frumuseţea smeadă,/ El poartă o cătuşe de aur drept dovadă. (III, 82); Aş putea vecia cu tovărăşie/ Să o iau părtaşa gândurilor mele;/ Noi viori să farmec, nouă melodie/ Să găsesc – şi stihuri sprintene şi grele. (I, 18); Nu-i la curtea boierească/ Nimeni să te mai cunoască,/ Şi-i părtaşe la răscoale/ Şi căţeaua dumitale,/ Toată firea şi simţirea/ Îs de-acum cu răzvrătirea. (III, 139); Şi râseră părtaşii de-această socoteală./ Pe când soldaţii, tineri, cu lacrimile-n gene,/ Umblau cu-

ncetineală,/ Tărăgănind, să vie sfârşitul mai alene. (III, 128). PĂRUT (3), -Ă, păruţi, -te, adj. V. părea. (Înv. şi reg.) Aparent, închipuit. Şi câte visuri, câte şi vieţi nu au pierit,/ În suflet cu inelul părut făgăduit? (III, 80); O izbucnire-a bubei lăuntrice, deodată,/ Ar mai mânji şi feţe părute fără pată. (III, 150); Dar semnele, doar semne, răzleţe şi-adunate,/ Nu mai mi-ajung, părute şi nici adevărate. (III, 298). PĂS (1), păsuri, s.n. Lat. pensum. Durere (sufletească) greu de suportat; suferinţă, chin; necaz, supărare; grijă. Baba-n sat face minuni,/ Că descântă cu cărbuni,/ Doi cărbuni şi trei minciuni./ De-orişice păs, de-orişice doare,/ De măsele, de lingoare,/ E atotvindecătoare. (III, 61). PĂSA (17), pers. 3 pásă, vb. I. Lat. pensare. Intranz. 1. Unipers. (De obicei, construit cu dativul) A simţi nelinişte, a se îngrijora. 2. (Înv. şi pop.) A cântări sau a atârna greu; a se lăsa greu (peste ceva). * Unipers. (Construit cu dativul) A simţi greutatea unui lucru sau a unei situaţii, a suporta cu greutate ceva neplăcut. Într-un titlu de poem: Nici nu-i pasă (II, 38). Nu ştii, pasăre frumoasă,/ Cum te cheamă? Nici nu-ţi pasă. (II, 39); Ne pasă, oare, nouă, că domnii-n capitale/ Se-ngână ca dulăii rânjiţi şi-şi dau târcoale? (III, 95); Ori nu-i aşa, femeie cuminte şi frumoasă,/ Că prea puţin îmi pasă/ Că-i spui ori că nu-i spui? (III, 219); Vrăbioiule vecine,/ Rogu-te treci pe la mine./ Stai de-un an la noi în casă/ Şi de chirie nu-ţi pasă. (IV, 115); N-avea grijă. Nu le pasă./ Şi-au gătit la cald o casă,/ În pământ, pe sub tulpini,/ În adânc şi-n rădăcini. (IV, 133); Ca să-l scoată, ca să iasă,/ Câinii-l latră. Lui nu-i pasă. (IV, 138); Te scoli, te strâmbi, el stă, puţin îi pasă./ N-are măcar cei şapte ani de-acasă. (IV, 234); Că de-ar fi noroi, ca-n lume,/ Nu le-

42

Simona Constantinovici

ar mai păsa de glume/ Cuvioşilor din schit, (IV, 191); Pentru drepturi şi putere,/ Alergam după avere./ Cu o mie de pogoane/ Nici nu-ţi mai păsa, cucoane. (IV, 258). PĂSÁT (3), s.n. Lat. pinsatum. 1. Seminţe de mei (decorticate şi adesea pisate); p. ext. boabe de porumb sau, rar, de alte cereale, pisate sau măcinate mare. 2. Mâncare preparată din păsat fiert, care se mănâncă adesea cu lapte, cu unt şi brânză etc.; terci de mălai sau de făină. Ieşind coconii rumeni de la masă,/ Noi mestecam o gură de păsat cleioasă. (II, 221); Sunt cei mai teferi oameni dintrun sat,/ Dar i-au stârnit boierului gras hula,/ Că, tot hrăniţi cu ceapă şi păsat,/ Nu-şi scot din cap, să-şi ţie-n mâini căciula. (III, 124); Zgribulite-n pod şi-n pom,/ Au văzut ducând, pe om/ Troaca mare cu păsat,/ Şi Dulău a şi lătrat. (IV, 141). PĂSĂRÉSC (4), -EÁSCĂ, păsăreşti, adj. Pasăre + suf. -esc. (Rar) 1. Care aparţine păsărilor, privitor la păsări, de sau pentru păsări. 2. (Substantivat, adesea ironic sau glumeţ) Limbă, limbaj greu de înţeles, artificial, argotic sau cu elemente de jargon. * Expr. Limbă păsărească. Par să se-nchine, să se spovedească/ În grai sucit şi-n limbă păsărească./ Un hohot cântă, altul plânge-n tindă,/ Şi lumânările nu vor să se aprindă. (II, 203); Eu înţeleg vorbirea pe limba păsărească./ Ci stai pe loc, aşteaptă, făptură îngerească,/ Să-ţi pui oglinda-n faţă, să vezi, să te cruceşti,/ Să ştii mai de aproape ce eşti şi cine eşti. (III, 213); Căci în tagma păsărească/ Pune pe-alţii să clocească,/ Hoţul, ouăle cu pui,/ Ca să-i scoată cucii lui. (IV, 64); Când venea vreo vijelie,/ Leam dat mei pe farfurie,/ Ca să nu se risipească/ Hrana-n viscol, păsărească. (IV, 142).

PĂSĂRÉŞTE (2), adv. Pasăre + suf. -eşte. (Rar) Ca păsările. * Expr. A vorbi (pe) păsăreşte = a vorbi în argou sau în jargon, a spune ceva fără înţeles. Ei au mai zis pe păsăreşte:/ – „Cine vă apără şi vă păzeşte?” (II, 250); Ia vin’ să vezi cum se trăieşte/ Adevărat şi bine păsăreşte./ Pietruşii, mierle, granguri, ciocârlii/ Se simt la larg în colivii. (IV, 12). PĂSĂRÚICĂ (2), păsăruici, s.f. Pasăre + suf. -uică. Păsărea. Într-un titlu de poem: Păsăruică (III, 263); Hai, păsăruici, veniţi din streaşini multe.../ A fost o lună cine să v-asculte/ Când ne cereaţi firimituri, la geam./ În ploi şi frig, făptura v-o plângeam,/ Strigânduvă: „Piţuici!” „Copii!” şi „Fete!”/ Veneaţi la noi cu bucurie, cete. (III, 263). PĂSCÚT (2), -Ă, păscuţi, -te, adj. V. paşte „a se hrăni rupând cu gura iarbă, plante etc.” Păşunat. Paşii-nceţi/ Ca nişte peceţi,/ Copita mută,/ Urma păscută,/ Lacătul rupt în gură/ Ca o prescură... (I, 230); Holde-n pripas, de cimitir,/ Spini, buruieni şi pir,/ Păscute de păianjeni şi-nvelite,/ Zăbranice mototolite, (II, 223). PĂSTÁIE (2), păstăi, s.f. Cf. alb. pistaë. Fruct caracteristic plantelor din familia leguminoaselor, format din două valve în care sunt închise seminţele; teacă. Copiii goi se strângeau în care/ Cu maimuţele între picioare,/ Şi papagalii ascultau din adăpost/ Cât era timpul de prost./ Cimpanzeul tremura în paie/ Clăfătind o păstaie. (I, 228); Cu căpută şi carâmb/ Un ciorap, pe sfoară, strâmb,/ Pus la rând cu alte ţoale,/ Cât păstaia-i, de fasoale. (IV, 197). PĂSTÓR (2), păstori, s.m. Lat. pastor. 1. Cioban. 2. Fig. Preot. O zi mărunţi, o noapte aprinşi cu foc de aştri,/ Când răstigniţi, când slobozi şi mari şi-adesea mici,/ Păstori de crizanteme, pro-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 43 feţi pentru furnici,/ Deasupră-ne vulturii pluteau în cer albaştri. (I, 57); De linişti mari cărarea lui e plină/ Şi pasul lui e tânăr, drept şi sfânt,/ Precum ar fi al codrilor de stele/ Când s-ar mişca din loc, şi-n mers/ Păstorul alb, ivindu-sentre ele,/ Şi-ar face drum, păscând, prin univers. (I, 125). PĂSTORÍ (1), păstoresc, vb. IV. Din păstor. Tranz. (Despre oameni) A duce (animale erbivore, turmele etc.) la păşune, a duce să pască; a păzi în timp ce paşte, a păşuna. Când păstoream cu turmele pământul/ Şi ne mutam uşori din loc în loc,/ Şi nu ştiam unde ne-a fi mormântul/ Şi vieţuiam cu zarea la un loc/ (...)/ Atuncea ochii noştri zâmbitori/ Nu căutau de subt învelitori/ Petecul unui crepuscul. (I, 123) PĂSTRÁ (22), păstrez, vb. I. Din bg. pastrja. Tranz. 1. A ţine la loc sigur, păzind cu grijă, a pune bine; a ţine în bună stare, a avea grijă; a ţine în posesiunea sa. 2. A menţine, a face să dureze. 3. A nu divulga, a nu destăinui (secrete, taine etc.) 4. A pune ceva deoparte, a-şi rezerva pentru altă ocazie sau pentru un anumit scop. De mii de ani eu mă păstrez/ Fără cetăţi si fără meterez./ Sunt alt soi de bărbat:/ Eu am bătut şi fără să mă bat. (II, 251); Păstrează lacrimile în urcioare/ Şi-ascunde-o, copila mea, departe,/ Comoara cu mărgăritare./ Plânsele lacrimi sunt mărgăritare moarte. (II, 158); Să nuţi pierzi lacrima. Păstrează./ O să fie nevoie. Drept înnainte, inima trează!/ Piteşte-te. Cineva o să bată/ La uşa, pe dinlăuntru încuiată. (III, 18); Stihuri, acum, porniţi, vă scuturaţi,/ Ca frunzele-aurite, pentru moarte./ Pustnicii tineri, trişti şi delicaţi,/ Păstra-vă-vor într-un sicriu de carte. (I, 195); Dumnezeu şi el uitase/ Să le facă-n zile şase,/ Dobitoacele./ Dar păstra cojoacele,/

Copcile, tiparele. (IV, 9); Pământul seaşternu peste făptură,/ Clipă cu clipă, neînduplecat./ Nemuritoare-n cripta lor obscură,/ Tiparele statuii s-au păstrat. (I, 12); Câine mişel, tu mârâi numai biciul/ Şi urmele şi pragul mi le lingi!/ Căci te târăşti ca să-ţi păstrezi şoriciul/ Şi dând din coadă voia mi-o învingi. (II, 187); Ţăpos ca un cui/ Licăre ca sabia,/ Forfota ca vrabia,/ Să-şi păstreze taina lui. (I, 213); Spărturi de icoane, păstrând a mustrare,/ O schiţă de bine şi rău cuvântare,/ O lacrimă prinsă-n pictură,/ O mână rănită, o căutătură,/ Şi clopote, parcă, departe,/ Şi câte o foaie de carte. (II, 199); Şi păstrându-se-n sfârşit/ Ce era mai chibzuit,/ Între sfintele mirene/ A fost pusă Sfânta Lene. (IV, 180). PĂSTRÁRE (1), s.f. V. păstra. Acţiunea de a păstra şi rezultatul ei. * Loc. adv. La (sau în) (bună) păstrare = la loc sigur. Cel cu pipota mai mare/ Să şi-o puie la păstrare,/ Unde sunt asigurate/ Miliardele furate,/ În depozite secrete,/ Încă de pe când, băiete,/ Se băteau în piept, la Moşi,/ Pentru glie şi strămoşi. (IV, 256). PĂSTRÁT (10), -Ă, păstraţi, -te, adj. V. păstra. 1. Ţinut la loc sigur, păzit, pus bine. 2. Menţinut, conservat. 3. Pus deoparte, rezervat pentru altă ocazie. Aţi vrea credinţă întru necredinţă/ Şi lauri fără să fi-nvins,/ Venind la hramuri, după biruinţă,/ Cu sângele păstrat şi neatins. (II, 261); Că subt coaja strânsă caier/ Stă păstrat un pic de aer,/ Ca, trezit din nesimţire,/ Puiul mamii să respire. (IV, 136); Ei ţin câte-o arhivă a lor şi o pecete/ Legală, dar păstrată poliţiei secrete. (III, 159); Poporul de o parte, şi dincolo o ceată/ De domni scrobiţi, cu nazuri, şi pieliţa păstrată,/ Poporul şi stăpânii; (III, 193); Şi-n beciul tău zidit înghiaţă/ Neprihănita oamenilor

44

Simona Constantinovici

viaţă,/ Avântul, bucuria, puse bine/ De stârvul tău, păstrate pentru tine. (II, 226); Douăzeci de gâligani/ Au secat în patru ani/ Zăcătorile, păstrate/ De cinci veacuri în cetate, (IV, 203). PĂSTRĂTÓR (1), -OÁRE, păstrători, -oare, adj. Păstra + suf. -ător. Care păstrează (bine) ceva. Veci de vecii, pe care le înfrunţi,/ S-au adunat în golul tău, mărunţi,/ Şi fiecare vârstă din vecie,/ Lăsând un fir de praf drept mărturie,/ L-a pus tihnit, în ciobul păstrător./ Clipa trăieşte, veacurile mor. (II, 120). PĂŞÍ (7), păşesc, vb. IV. Din pas (< lat. passus). Intranz. 1. A face unul sau mai mulţi paşi, a înainta pas cu pas, a parcurge o distanţă mergând pe jos; a se deplasa, a se duce, a călca, a merge. * (Adesea fig.) A înainta, a avansa. 2. A intra, a pătrunde (într-un spaţiu). 3. A ieşi. Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă./ Necazul tău îl uită-ntreg pe prag./ Căci neamul trebuie să-ţi fie drag./ Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă. (III, 15); De vreme ce modelul putusentreg să scape,/ Nesfâşiat de fiare, nemistuit de ape,/ De-acu păşeşte ager că ţi-a ajuns totuna/ De te-or găsi mânia şi prigoni furtuna (III, 71); De cum păşeşte insul din treapta lui afară/ Nu mai e om ca tine, ci se preface-n fiară, (III, 106); Se-arată când pe-o stâncă, şi când păşeşte-n şes,/ Se-apropie, stă, pleacă, şi-n stelele ce ies/ Şi-şi pierd pe rând scânteia şi spicul din Tărie,/ Se mistuie şi umbra în zarea alburie. (III, 209); E o tăcere de-nceput de leat./ Tu nu-ţi întorci privirile-napoi./ Căci Dumnezeu, păşind apropiat,/ Îi vezi lăsată umbra printre boi. (I, 50); Păşind pe dinaintea odăii l-am văzut/ Smerit în rugăciune, sfârşit şi abătut. (III, 211); În dulamă şi giubea/ Calcă rău, păşind abia,/ Dar cu cine se-ntâlneşte/ Zice-ncet: -„Blagosloveşte!” (IV, 201).

PĂŞUNÁT (1), s.n. V. păşuna. Faptul de a păşuna; păscut, păşune. Le bagă-n cap ţăranilor că sunt/ Îndreptăţiţi să ceară drepturi noi,/ Şi pe deasupra şi pământ,/ Şi păşunat la vite şi la oi. (III, 165). PĂŞÚNE (12), păşuni, s.f. Lat. pastio, -onis. Loc acoperit cu vegetaţie ierboasă perenă, unde pasc vitele. * P. restr. Vegetaţie ierboasă, iarbă (de pe locul unde pasc vitele). Tata s-a îngrijit de voi,/ V-a lăsat vite, hambare,/ Păşune, bordeie şi oi,/ Pentru tot soiul de nevoi/ Şi pentru mâncare. (I, 190); Ce-ţi fac vacile-n păşune?/ Ce să facă? Rod cărbune. (II, 132); În iazuri, în păşune, în izvoare,/ E blestemul plăpândei căprioare. (II, 220); Nici puteri de lăcrămare/ Ochiul nu mai are,/ Şi cirezile-n păşune/ Pipăie cu buza jarul rogozului de tăciune. (II, 243); Se răzgândea şi şovăia să calce/ Pe scoarţe şi covoare cât o falce:/ Nu mai văzuse de când e, Ion,/ Odăi cât o păşune şi preş de un pogon. (IV, 19); Dar păşune şi livezi/ Nicăirea nu le vezi/ Şi-ar fi fost ca, la măgar,/ Să înham şi un hambar,/ Ca să aivă ce mânca/ Pe drum şi Domnia Sa. (IV, 193); Păşunea mea tu să fii/ Cu păpădii./ Eu să fiu boul tău alb şi nevinovat/ Care te-aş fi păscut şi te-aş fi rumegat,/ Pe înserate,/ Pe copitele îngenunchiate. (II, 60); N-am iaz curat/ De adăpat./ Vitele mele-n păşuni/ Rumegă tăciuni şi rugăciuni. (I, 187); Altă dată, au venit prin baltă,/ Cu câte un ochean, cu câte vreo unealtă./ I-am văzut în păşuni, prin uluci,/ În cimitir, printre cruci. (II, 248); De-abia v-aţi învăţat/ Cu prieteni de pe alte ţăpşane şi păşuni,/ Poate mai inimoşi, poate mai buni... (III, 263); Chibzuit şi gospodar,/ Eu mi-am luat şi un măgar,/ Cugetând ca prin păşuni/ Să ajung în şase luni. (IV, 192).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 45 PĂTÁT (5), -Ă, pătaţi, -te, adj. V. păta. 1. Cu pete, cu murdărie; murdar, murdărit, mânjit. * (Despre animale şi plante) Care are porţiuni de altă culoare pe un fond omogen colorat; bălţat, pestriţ. 2. Fig. Pângărit, profanat. Păstrată pentru Paşti în cămin cu-ncuietoare,/ Tiara stă-n părete, păzită de doi sfinţi./ Albastrul căptuşelii pătat e de sudoare,/ Pe creştetul, din vremuri, al foştilor Părinţi. (I, 91); – „Tot nu-nţelege Curtea, şi cine nu v-ar plânge/ Că v-aţi ales din drumuri pe cel pătat cu sânge?” (III, 189); Sângele lui, de-atunci l-aţi tot vărsat,/ Sporind cu sângele nevinovat./ E-n mâneca pătată a văduvei. Rămâne/ În miezul tău de pâine, în blidul tău, stăpâne, (II, 222); Şi te socoţi ca iedera, deodată,/ Rămasă-n legănare şi pustiu./ Ai bănuit că platoşa-i pătată,/ Pe care odihniseşi, cu rachiu. (III, 14); Şi chirciţii şi înnalţii/ Seamănă unii cu alţii,/ Ca pisicile fătate,/ Numai că-ntraltfel pătate. (III, 143). PĂTIMÁŞ (1), -Ă, pătimaşi, -e, adj. Patimă + suf. -aş. Care exprimă, trădează patimă; determinat de patimă; pasionat. Beţia pătimaşă te prinde şi te fură/ Şi ea, ca şi maestrul, la cărţi şi băutură./ Încât, cu punga luată mai faci şi datorii,/ Şi-un mezelic la ţuică te ţine zece mii. (III, 151). PĂTRÁR (1), pătrare, s.n. Patru + suf. -ar. Fiecare dintre cele două faze ale lunii, când aceasta, aflându-se în creştere sau în descreştere, apare luminată numai pe jumătate (în formă de semicerc). Totuşi, spori-ndoiala şi, ostenind pietrarul,/ Adoarme, pe când luna-şi urca prin brazi pătrarul./ Doar stelele din cuiburi pogoară firul drept,/ Vărsând statuii miruri pe cap cu degetarul/ Şi sărutându-i mâna pietrarului pe piept. (I, 242).

PĂTRÁT (11), -Ă, pătraţi, -te, s.n., adj. Din patru (După lat. quadratus, it. quadrato, germ. Quadrat). 1. S.n. Patrulater cu laturile egale şi cu unghiurile drepte. 2. Adj. Care are formă de pătrat sau, p. ext., de cub, de paralelipiped. Păretele-i veacul pătrat,/ Şi treapta e veacul în lat,/ Şi scara e toată vecia. (I, 132); În imperiul meu pătrat,/ S-au mutat şi aşezat/ Ciute, cerbi şi căprioare/ Prefăcute-n mărţişoare. (II, 10); Când împrejur au început să zboare/ Semnele-mi par familiare/ Şi, scrise desluşit, ies dintr-un sul/ Golul pătrat, numărul sterp şi sensul nul. (II, 229); Bine! Daţi fuga. Iute!/ Mai aveţi câteva minute./ Aţi intrat/ În lumea numărului pătrat. (III, 19); Amintirile, treptat,/ Au scăzut, şi-ncet, pe-ncetul,/ S-a iscat din morţi poetul,/ Ca un cerc dintr-un pătrat. (III, 32); Aşezaţi la gura sobii/ (Soba-i soarele pătrat)/ Dă-mi, pământule, cu bobii,/ După cum ne-am mai jucat. (III, 270); Pe sub toate uşile/ A trecut nesupărat,/ Decât lung mai mult pătrat/ Şi umblând de-a buşile. (IV, 146); Deacum şi armăsarii-n povară, câte doi,/ Vor căuta cu sete văpaia din noroi,/ S-o scapere pe cremeni cu colţi pătraţi şi noi. (I, 166); În zidul vechei uliţi, un ochi de geam cu stor/ De şase veacuri zace cu fiarele-i pătrate,/ La singura dugheană din cetate./ Calvin trecea peacolo, bolnav, spre Consistor. (II, 151). PĂTRU (6), antroponim masculin. V. Petru, Petre. Din gr. pétros „stâncă, piatră”. În Noul Testament, unul din cei 12 apostoli ai lui Isus Hristos. Într-un titlu de poem: Pătru al Catrincii (III, 187). Pătru Marin, flăcău/ De pe subt Ceahlău,/ Mai are/ Zece ani de închisoare. (I, 205); Îl spânzurase Pătru al Catrincii./ Întâi, îl amorţisem cu tălpile opincii,/ Şi-l agăţai, pe urmă, de cumpăna fântânii,/ Să-l vadă şi cirea-

46

Simona Constantinovici

da flămândă şi bătrânii. (III, 189); Sunt Pătru al Catrinii, va să zică,/ Şi nu sunt nici slugarnic şi nu mi-e nici o frică. (III, 190). PĂTRÚNDE (8), pătrund, vb. III. Lat. pertundere. 1. Tranz. şi intranz. A trece prin..., a străbate, a străpunge, a răzbate, a penetra; a perfora, a găuri. * Tranz. A privi cu atenţie; a scruta. 2. Intranz. A izbuti să ajungă, să intre, să străbată undeva; a se infiltra. 3. Tranz. A pune stăpânire, a cuprinde. * Refl. A se lăsa sau a fi cuprins, copleşit, dominat. 4. Tranz. Fig. A izbuti să cunoască, să afle, să înţeleagă; a înţelege, a pricepe. Formă de conjunctiv: să pătrunză. Un flăcău, văzând că-i joc,/ Şi cătând să-şi facă loc,/ În mulţime să pătrunză,/ Cântă din buze şi frunză. (IV, 274). Nici pravilele aspre, nici jugul lor nu pot/ Să-mpiedice ivirea garoafelor de tot./ E-o proaspătă năvală a noilor parfume./ Şarpele tău pătrunde, târâş, dintr-altă lume. (III, 283); Din ştiubeie şi prisacă/ Stariţele nu mai pleacă,/ Şi maicile cuvioase/ Au pus obloane la case,/ De nu mai pătrunde-afară/ Nici un fir de rază rară,/ Şi urzesc ţoale de ceară. (IV, 171); Stihuri de suflet, dintre spini culese,/ Îndurerate-n spic şi-n rădăcini,/ Pătrundeţi, înţelese şi neînţelese,/ În suflete de prieteni şi străini. (I, 195); Era întâi nevoie să te pătrunzi că nu/ Le birui neclintirea, de nu te-nvingi şi tu. (III, 73); E o statuie de-ntuneric sfântul,/ Şi ochiul care să-l pătrundă/ Nu l-a născut din lutul lui pământul,/ Ca să-l ridice peste el şi undă. (I, 125); Unul, Coşbuc, a scris şi-o poezie,/ Împrăştiată-n ţară pe ascuns./ Luaţi peticele astea de hârtie/ Şi constataţi prin cine au pătruns. (III, 165); Vezi, Năstase osânditul/ Nu te-a pătruns decât o dată;/ Şi atuncea toată,/ Cu tot cuţitul. (I, 211).

PĂTRÚNS (2), -Ă, pătrunşi, -se, adj. V. pătrunde. 1. Străpuns, împuns; p. ext. străbătut, răzbit. 2. Fig. Mişcat, emoţionat, impresionat. De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte/ Şi de-a rodi metale doar, pătruns/ De grelele porunci şinvăţăminte,/ Poate că, Doamne, mi-este de ajuns. (I, 37); Când se vâră-n uşă cheia/ Parcă scrâşneşte femeia/ Pătrunsă, despletită/ Şi neistovită. (I, 205). PĂTÚL (9), pătule, s.n. Cf. lat. *patubulum (= patibulum). Hambar pentru cereale. Îţi dă tiptil ocoale de dihor./ Ţi-ar otrăvi odrasla şi ţi-ar pune/ Foc în pătul, în staul şi pridvor,/ De nu şiar teme mâna de tăciune. (IV, 247); Şi-aveam toiag şi fluiere drept sapă/ Şi plug; şi visul ne era pătul –/ Atuncea ochii noştri zâmbitori/ Nu căutau de subt învelitori/ Petecul unui crepuscul. (I, 123); Am pâine, merinde şi vin./ Pătulul mi-e plin./ Am poame-n livadă/ Lăsate să cadă/ Din pomi, din belşug. (III, 277); E blestemată brazda trufiei nesătule/ Să nu-şi mai verse-n care porumbul şi-n pătule, (II, 220); Aşa, din sat în sat, se-ntinse/ Văpaia grânelor aprinse,/ Că flacăra-ncepea să joace/ De-a rândul pe pătule şi conace. (III, 115); În zări ardeau conace, magazii,/ Pătule, grajduri, primării,/ Că lumea brazdei s-a simţit datoare/ Să intre-n joc cu facle, cu coase şi topoare, (III, 183); Dar zburau cu fiecare/ Vânt mai tare,/ Case, garduri şi pătule;/ Şi în timpurile toate/ Grijile erau destule. (IV, 42); Din pătule, din cătune,/ Cântecele-au să răsune,/ C-au pornit să haule/ Sate, văi şi staule. (IV, 155). PĂTURĂ (10), pături, s.f. Lat. *pittula (diminutiv de la pitta). 1. Bucată dreptunghiulară dintr-o ţesătură (deasă şi groasă) de lână, de fire sintetice, de bumbac, care serveşte mai ales la învelit. 2. Strat dintr-o substanţă,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 47 dintr-o materie (care acoperă ceva în mod uniform); fiecare dintre straturile suprapuse care alcătuiesc un tot. 3. Fig. Categorie, treaptă sau grup social. De-o parte puşti şi tunuri, de alta mâna goală,/ Prostimea puturoasă şi pătura deşteaptă./ Eşti gata, generale? că gloria te-aşteaptă. (III, 134); „Cum se-nvoiau mai-marii cu musca şi ţânţarii?/ Se pare, ca iscoade, când socoteau mai-marii”,/ Se întrebase Cerbul, neştiutor de cele/ Ce se petrec pe lume, subt pătura de stele. (IV, 80); Între perine şi pături/ Mâna-i stă pe-aci, pe-alături. (II, 85); Îţi trebuia răbdare, credinţă şi putere,/ Să-nlături aşternutul de pături de mistere./ Dar cum să smulgi comoara pe care-ai flămânzit/ Tăcerii cetluite cu lespezi de granit? (III, 73); Atuncea e aievea, şi ochii nu mă-nşeală/ Că s-a cernit văzduhul cu pături de negreală. (III, 241); Luceferii de noapte, scăpărători, i-adun/ Din cerul ca o coadă deschisă de păun./ Singurătatea-mi doarme culcată-n somn alături,/ De-a lungul, între pături. (III, 255); Şi lui Dumnezeu îi place,/ Dintre norii de cojoace/ Şi de pături, să asculte/ Poftoreli oricât de multe. (IV, 196); Hoitul de subt piatra mea/ Şi-a dus viaţa pe saltea./ Toate păcatele grele/ I-au fost pături şi saltele. (IV, 269); Ape fără oglindire,/ Sfoara pâraielor subţire/ Care-ntr-o dâră de zbate/ Pe păturile otrăvite ale ălbiei uscate? (I, 173); Vrând cu marea să se joace,/ Ea, pierdută-n hora ei,/ Nu s-a prins la rând cu ei,/ Aţâţată să-şi dăstrame// Păturile de năframe. (II, 123). PĂÚN (6), păuni, s.m. Lat. pavo, -onis. Pasăre domestică mare, cu penajul masculului strălucitor, albastru-verzui şi cu coada foarte lungă, pe care o poate răsfira în formă de evantai. Luceferii de noapte, scăpărători, i-adun/ Din cerul ca o coadă deschisă de păun./ Sin-

gurătatea-mi doarme culcată-n somn alături,/ De-a lungul, între pături. (III, 255); Viezuri, lupi, păuni şi fiare/ Cu cimpoi la-nghiţitoare,/ Cu măsele şi cu ghiare/ De arnici şi de bumbac! (IV, 108); Luna-şi plimbă lin păunii/ Pe întinsu-i aşternut./ Ochii tăi ca bruma prunii/ Mă gândesc să ţi-i sărut. (I, 66); – „Mi se pare că gorunii/ Sunt cam neamuri cu păunii.../ Numai umbră-n codrii mei/ Şi nici ea nu dă din ei.” (IV, 26); Forma de feminin: păuna, inventată, probabil, de Arghezi: Papagalul şi păuna/ Şi-au smuls pana, câte una,/ Ca să-i facă pinsulă/ Domnului din insulă,/ Coliba de pe pământ/ A Celui Înnalt şi Sfânt/ Find clădită de peşti meşteri/ Între talaze şi peşteri. (IV, 110). PĂZÍ (22), păzesc, vb. IV. Din sl. paziti. 1. Tranz. A fi însărcinat sau a-şi propune să supravegheze ca ceva sau cineva să fie în siguranţă, să nu fugă etc.; a străjui. 2. Tranz. şi refl. A (se) feri, a (se) apăra (de o primejdie). 3. Tranz. A avea grijă, a se ocupa (de cineva sau de ceva); a îngriji, a supraveghea. Zilele albe, iată, au început să plece,/ Ca nişte bărci tăcute, pornind fără lopeţi./ În ţărm se face seară, şi steaua-n cerul rece/ Păzeşte cripta nopţii cu candeli şi peceţi. (I, 184); De mult păzeşte cripta şi treapta ce scoboară,/ Dar vremea, nentreruptă de morţi şi crăci uscate,/ Prin mâinile tăcerii, de ceară, se strecoară/ Ca un fuior de pulberi şi brume deslânate. (II, 154); Ei au mai zis pe păsăreşte:/ – „Cine vă apără şi vă păzeşte?” (II, 250); Biserica necunoscută, cu hramul şters, cu vârful rupt,/ Cu turla leşinată-n aer, se încovoaie-n osteneală,/ Şi streaşinile-i, adăposturi de cuiburi, prinse dedesubt,/ Păzesc şi-a îngerilor palizi închipuită poleială. (I, 113); În ce-a fost o fereastră păzea-ncruntat un câine,/ Nedezlipit de vatra stăpânului

48

Simona Constantinovici

pierdut,/ Pe care îl aşteaptă să vie azi ori mâine,/ Şi mâinele-ntârzie de mult şi-a şi trecut. (II, 280); Patru diaconi falnici, înnalţi şi laţi în spete,/ Drept sfeşnice de mână, cu puşti şi baionete,/ Păzeau arhiereul de temniţă, de-aproape./ Să nu cumva să zboare şi să scape. (III, 187); În dreptul buzelor şi-al feţii/ Făceau de strajă logofeţii,/ Şi dintre ei spătari, scutari,/ Păzeau fruntaşii cărturari. (IV, 17); Se deschisese floarea plăpândei primăveri/ Şi am păzit o noapte şi eu printre străjeri,/ Să văd: e-o aiurire rămasă de prin basme,/ Sau ce? că-n lumea vie nu-i loc pentru fantasme. (III, 210); Ca să-i încingă lanţul de robie,/ Noi am fi pus în sate şi o jandarmerie,/ Să le păzească zilnic şi sufletul, şi gândul,/ Cu puşca, până-i vine şi starostelui rândul. (III, 156); Îngerii tăi să vadă de staul, cum se cere,/ Să cate să nu scadă nici apa din ciubere,/ Să mai vegheze pomii livezii pân’ s-or coace,/ Şi să păzească drumul de pe la tine-ncoace. (III, 296); Îmi intră moartea-n vatră şi nu mă pot păzi,/ De patru ori pe noapte, de patru ori pe zi./ Îmi zboară peste casă, pe beznă şi lumină,/ Nepăsătoare, rece, streină şi senină. (II, 273); Am luat ocara, şi torcând uşure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure./ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră./ Hotar înalt, cu două lumi pe poale,/ Păzind în piscul datoriei tale. (I, 10). PĂZÍT (5), -Ă, păziţi, -te, adj. V. păzí. Străjuit; supravegheat. Într-un titlu de poem: Flacăra păzită (III, 73). Stupul lor de pe vâlcea/ Stă păzit într-o broboadă/ De trei plopi înnalţi, de nea,/ Pe o blană de zăpadă. (IV, 172); Păstrată pentru Paşti în cămin cu-ncuietoare,/ Tiara stă-n părete, păzită de doi sfinţi./ Albastrul căptuşelii pătat e de sudoare,/ Pe creştetul, din vremuri, al foştilor Părinţi. (I, 91); Cetatea să cadă-n nămol,/

Păzită de spini şi de gol./ Usca-s-ar izvoarele toate şi marea,/ Şi stinge-s-ar soarele ca lumânarea. (I, 140). PĂZITÓR (2), -OÁRE, păzitori, -oare, s.m. şi f. Păzi + suf. -tor. Paznic. Lacăte, cine te-a închis/ La uşa marelui meu vis?/ Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,/ Să sfarăme zăvorul/ Şi să vedem în fundul nopţii noastre/ Mişcându-se comorile albastre? (I, 39); Cinci degete-ale dreptei cu cinci din mâna stângă/ Putuseră s-o-nnalţe şi-ursitele să-nfrângă;/ Aceleaşi mâini şi braţe care-au cioplit în stâncă/ Şi Sfinxul, păzitorul nisipurilor încă. (III, 81). PÂCLĂ (4), pâcle, s.f. Din sl. piclu. Ceaţă deasă care apare, de obicei, dimineaţa şi seara; negură. * Strat des, pânză de fum, de ploaie etc. Pe biserica mare/ S-a ridicat ca o capră, în două picioare./ Noapte: năvală şi pâclă de noroade./ Îi linge turla şi-o roade. (II, 234); Şi, nevăzută, fata s-a strecurat în pâcla stătătoare/ Şi a orbecăit, târâş ca o lipitoare,/ Pe dihania nopţii, vreme lungă,/ Până ce i-a fost sorocit, undeva să ajungă. (I, 200); Dintr-o strună de o sfoară/ Voi să mă căznesc să scot/ Geamătul şi-aleanul tot,/ Pâcla grea şi ceaţa rară. (II, 93); Ciuruit de pâcla groasă,/ De trei luni te-ascult pe coasă./ Te-aud, vântule, că ari/ Prin ogoare, prin prăpăstii şi stejari,/ Zi şi noapte, în neştire,/ Săpând gropi şi cimitire. (II, 242). PÂINE (26), pâini, s.f. Lat. panis. 1. Aliment de bază al omului, preparat dintr-un aluat de făină (de grâu, de secară etc.) şi ingrediente, afânat prin fermentaţia drojdiei, frământat cu apă şi copt în cuptor; pită. 2. Hrană necesară pentru trai; p. ext. mijloacele materiale necesare existenţei; existenţă. Un om, trudit şi-acela, îmi va deschide mâine/ Mormântul pomenirii cu mâna-i preacurată,/ Ca să mă frângă-n soare,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 49 schimbat prin moarte-n pâine,/ Şi fraţilor din urmă, şoptind să mă împartă. (I, 58); Flămânde sunteţi de altă pâine,/ Lacrimi de om şi lacrimi de câine. (II, 159); Mi-e ca o coajă de pâine arsă gura,/ Şi balele-s ca saramura. (II, 232); E-o nuntă-n toată firea, cu văluri şi panglici,/ Când stelele-n obroace, pe bolţi, se fac mai mici./ Mireasa omenirii şi-a ţarinii dă pâine/ Şi lapte, pentru pruncii ivirilor de mâine. (III, 92); Am pâine, merinde şi vin./ Pătulul mi-e plin./ Am poame-n livadă/ Lăsate să cadă/ Din pomi, din belşug. (III, 277); Pe o piatră, subt un pom,/ Îmbuca pâine un om,/ Şi din pom un titirez/ Cerea fărâme de miez. (IV, 115); Visai să ai în el o încăpere/ Şi-un pat de-odihnă moale, la durere,/ Un şir de cărţi pe masă şi-o lumină/ Şi trei felii de pâine pentru cină. (IV, 226); Pentru ce, Părinte,-aş da şi pentru cine/ Sunetul de-ospeţe-al bronzului lovit?/ Pâinea nu mi-o caut să te cânt pe tine/ Şi nu-mi vreau cu stele blidu-nvăluit. (I, 18); De pe pod, la miezul nopţii, le aruncă mâna bună/ Pâinea, ce nutreşte truda şi trudeşte visătorii./ Mâini, lăsaţi-le flămânde să se-acopere cu lună;/ Lebezi, aşteptaţi ca pâinea să v-o dea semănătorii. (I, 104); A venit o solie/ De o mie/ Să-i cânte la ureche/ Ruga bălţii veche./ Pâinea ei cu povidlă şi unt/ O înconjoară zborul trântorului, mărunt. (II, 22); În pâinea de astăzi e grâul de ieri./ În ziua de-acuma e ziua de-atunci. (III, 35); Ai născocit făina şi pâinea tuturor,/ Ca să ajungi de pâine gonit şi cerşetor,/ Crâmpeiule de viaţă, un rob, un muritor. (III, 74); Cu sufletul, şi eu/ O duc din mal de mâini/ Şi-o simt în dorul meu/ Ca miezul unei pâini. (I, 79); Apele, oamenii, vitele,/ Pâinile, străchinile, cuţitele,/ Cu toate lucrurile de aramă şi fier/ S-au înnălţat într-o noapte la cer. (III, 20).

PÂLC (6), pâlcuri, s.n. Din sl. pluku. (De obicei, urmat de determinări introduse prin prep. „de”, care arată felul, componenţa) Grup mic şi neorganizat de oameni; p. ext. grup de păsări, de animale, (rar) de plante sau de lucruri. Cu nările-n părete, un şir de armăsari./ Cu jarul subt ciocane, un pâlc de potcovari/ Par de la brâu la scule de zece ori mai mari. (I, 166); Ieşea şoptit un murmur, din pâlc, o rugăciune:/ „Deşertăciune-s toate, suntem deşertăciune.../ Nu-ţi bizui nădejdea de mâine niciodată/ Pe zilele, ca zoana şi pleava vânturată...” (III, 103); Se încovoaie pe jumătate,/ Opreşte şoldu-n loc, zvârle piciorul/ Spre pâlcul, în cer, unde Săgetătorul/ Aţine noaptea drumul vulturilor de-argint. (I, 234); Veniră pâlcuri, de Florii,/ Din Sfântul Munte şi Ierusalim,/ Cu călăuza unui serafim,/ Peste prăpăstii, ape şi câmpii. (II, 15); Iepuri albi cu blana groasă/ S-au strâns pâlcuri lângă casă.// Ţarina, ca de hârtie,/ E-nvelită cu dimie. (II, 53); Pe pietrişul roşu-n parc/ Zboară pâlcuri frunze roşii/ Cu fazanii şi cocoşii/ Subt al cerurilor arc. (III, 9). PÂLNIE (1), pâlnii, s.f. Et. nec. Nume dat unor obiecte în formă de con gol în interior. Îl mângâie de viaţă şi de moarte/ Rotirea-n bolţi a şoimilor, departe,/ În rotogoale, prinşi în curcubeie.// Şi, dimineaţa, proaspăta scânteie/ O ia din pâlnii de zorea/ Şi-i scrie Domnului cu ea. (II, 108). PÂLPÂÍ (2), pers. 3 pâlpâie, vb. IV. Intranz. (Despre flăcări) A creşte şi descreşte în cursul arderii, a se mişca, a tremura producând un pocnet uşor; (despre foc) a arde cu o flacără tremurătoare, pâlpâitoare. De-o sută de zile/ Îi pâlpâie ochii a fum de feştile/ Şi-mi dă, cu moartea călare pe bivol, târcoale./ Braţul e gângav şi vlaga e moale.

50

Simona Constantinovici

(II, 234); E bâlbâirea noastră în stare să mai ştie/ Ce amintiri de noapte, rămase din Tărie,/ Căzând pe-o dâră lungă, de aur, dintre stele,/ S-au închegat la tine în două peruzele,/ Domniţă-al cărei zâmbet mă tulbură şi-nghiaţă?/ Îţi pâlpâie-n privire şi-un vânăt fir de ceaţă. (III, 85). PÂLPÂÍRE (1), pâlpâiri, s.f. V. pâlpâí. Mişcare tremurată (a focului, a luminii); pâlpâială, pâlpâit. Un lucru umblă, negru şi nou, din casă-n casă./ Din negurile astea tot moarte-o să mai iasă./ Morţii-au tăcut în sate, dar tot le-a mai rămas/ Din ochi o pâlpâire şi-o şoaptă, ca un glas. (III, 204). PÂNĂ (148), conj., prep. Lat. paenead. A. Conj. I. (Introduce propoziţii circumstanţiale de timp). 1. (Stabileşte un raport de posterioritate). 2. (Urmat de o negaţie, stabileşte un raport de anterioritate) Mai înainte ca..., mai înainte de... * (În locuţiuni, urmat de o negaţie) Până când. Până ce. 3. Atâta timp cât..., câtă vreme... II. (Introduce propoziţii circumstanţiale de loc; arată limita, hotarul în spaţiu). B. Prep. (Împreună cu adverbe şi cu alte prepoziţii formează adverbe compuse, locuţiuni, prepoziţii). I. (Introduce un complement circumstanţial de timp). * (În prepoziţii compuse) Până la. Până în. * Loc. conj. Până când. Până ce. * Loc. adv. Până una-alta = pentru moment, deocamdată. II. (Introduce un complement circumstanţial de loc; urmat de adverbe). III. (Introduce un complement circumstanţial de mod; în prepoziţii compuse). * (În locuţiuni) Până acolo = în asemenea măsură, în asemenea grad. Până şi = chiar şi. Într-un titlu de poem: Până atunci (III, 69). În seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la tine, (I, 9); Nalt candelabru, strajă de hotare,/ Stelele

vin şi se aprind pe rând/ În ramurilentinse pe altare –/ Şi te slujesc; dar, Doamne, până când? (I, 36); Îndeasă ţeapa-n oameni până-n gât/ Pentrua-ntâlni şezutul omuşorul. (I, 101); Ostreţe până-n ceruri, mirezme pipărate,/ Movili de crizanteme şi-un vânt ce-a mai bătut. (I, 110); Amforă,-n jur cu-o antică pictură/ Ce-şi aminteşte-n murmur c-a rămas/ Plinul de umbră pân’ la gură,/ Vas tămâios, pe-un fost iconostas/ Du-te, purtată-n soare cu mândrie,/ Până acolo unde-s zori de seară, (I, 125); S-a pierdut neputincioasă şi pribeagă/ După ce vremea întreagă/ M-a urmat, pas cu pas, până azi/ La amiazi. (I, 176); Cine ţi-a îngropat capul/ Nebun,/ În braţele lui noduroase, păroase,/ Şi te-a-nfrigurat fierbinte până-n oase? (I, 210); Toată noaptea, cât veghez,/ Până-n miez şi după miez, (II, 9); În jugul braţelor tale/ Aş urca greul cerurilor goale/ Şi munţii lunii până-n pisc. (II, 60); Nu venise până la amiaz’./ N-a venit nici până la toacă./ Strigătul în pustiu începuse să tacă. (II, 109); Nu căuta viteazul să scoboare/ Drept în mocirlă, până la izvoare. (II, 163); Adeseori din cuşca lui l-am scos/ Şi l-am târât până la şanţ,/ Până la şanţul întăririi mele,/ Ca să-l înnec în zmârcul dintre stele. (II, 187); Drumu-i lung până la Jii.../ Vitele-au tânjit în iarnă/ Mai mult moarte decât vii. (II, 258); Până a fi culeşi pentru spitale/ I-aşteaptă agoniile încete. (II, 276); Şi până-n clipa ceealaltă/ Tu ai trăit cu moartea laolaltă. (II, 281); Giulgiul alb, până departe,-i/ Presărat cu aripi moarte,/ Piţigoi şi pitulici,/ Noduri parcă de panglici. (III, 60); Într-un avânt sălbatic te-ai dus până la stele/ Şi te-ai întors, aprinsă, cu una dintre ele. (III, 72); Patrioţi de vorbe mari,/ Cărturari, necărturari,/ Unii daci, alţii romani,/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 51 Sunt cu noi până la bani. (III, 138); Dar până una, alta,-ncearcă/ Ciocoiul să dea vitele la apă. (III, 161); Până în zare, ţara tăcea ca o pustie./ Ce n-ar fi dat să scape! Şi-o moşie... (III, 197); Mă duce până-n poartă cu momele,/ Şi mă petrece prin zăbrele. (III, 264); Să mai vegheze pomii livezii pân’ s-or coace,/ Şi să păzească drumul de pe la tine-ncoace. (III, 296); Şi suie brazda până-n cer,/ Unde veghează plopii mari de fier. (IV, 38); Cei trei lucrători/ Au muncit din noapte până-n zori,/ Şi din zori în noapte/ Alte zile, şapte. (IV, 101); Şi Tăria-i până-n zări,/ Candele şi lumânări. (IV, 156); Dintr-o scorbură de cracă/ Vine laptele de vacă./ Vaca n-a intrat de tot:/ Până-n coarne, pân’ la bot. (IV, 182); Acolo anul ţine, fără greş,/ De la caise până la cireşi,/ De la cireşe până la caise. (IV, 216). PÂNDĂ (3), pânde, s.f. V. pândí. Faptul de a pândi. * Loc ascuns unde se poate pândi. * Loc. vb. A sta la pândă = a pândi. În râpi stau la pândă satirii, ciclopii,/ Frecându-şi spinarea de marginea gropii./ Puternicii beznei şi răii pădurii/ S-au strâns pentru pradă, ca furii. (I, 29); Toţi păianjenii domneşti/ Stau la pândă-n Bucureşti/ Şi apucă, pe furiş,/ Oamenii-n păinjeniş. (III, 145); Stau la pândă-n bălţi şi împrejur,/ Clopot, voce, tunet să mă strige,/ Ţipăt rău sau şoaptă să murmur,/ Ce voi zice, nu ştiu, ce voi zice? (III, 284). PÂNDÍ (14), pândesc, vb. IV. Din sl. ponditi. 1. Tranz. şi intranz. A observa, a urmări cu atenţie pe ascuns sau dintrun loc ascuns (cu scopul de a prinde, de a ataca, de a afla etc. pe cineva sau ceva); a spiona, a urmări. 2. Tranz. A urmări cu nerăbdare un moment favorabil, a aştepta prilejul de a pune mâna pe ceva, de a acapara, de a răpi. 3. Tranz. şi intranz. A aştepta (cu nerăb-

dare, cu atenţia încordată). Te drămuiesc în zgomot şi tăcere/ Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,/ Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?/ Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere. (I, 62); Primejdia te cere şi-o cauţi, orişiunde/ Ghiceşti că te pândeşte şi bănui că se-ascunde. (III, 75); Cine pândeşte ascuns după perdea?/ Un şobolan cu două picioare? Vom vedea. (III, 213); El pândeşte, pe furiş,/ Cuiburile din frunziş,/ Un minut fără dădacă,/ Şi-ntr-o lipsă de oleacă/ Ouă-n cuib strein şi pleacă. (IV, 64); Îl simţi cum te pândeşte din pânza lui de aur/ Păianjenul cel negru, cu genele de taur. (IV, 72); Pe strune cântă şi el, pe strune cânt şi eu./ Eu cânt, aşa-ntr-o doară, ca pentru Dumnezeu./ El îmi pândeşte ghiersul cu scripca lui săracă./ Eu nu m-aud. El, silnic, munceşte să mă-ntreacă. (IV, 245); Dar fiindcă n-ai putut răpune/ destinul ce-ţi pândi făptura/ Şi n-ai ştiut a-i scoate-n cale/ şi-a-l prăvăli de moarte, ura; (I, 118); Mai pândea şi-un crocodil/ Cu gingiile căscate/ Până pe la jumătate,/ Gros în fălci şi ascuţit:/ Foarfecele de croit. (IV, 51); Să te-ncurci pe unde ies,/ Din bârloagele de şes,/ Soiurile de jivine/ Care m-au pândit pe mine? (IV, 195); Şi Dumnezeu, ce vede toate,/ În zori, la cinci şi jumătate,/ Pândind, să iasă, prin perdea,/ O a văzut din cer pre ea. (I, 23). PÂNDIRE (1), pândiri, s.f. V. pândí. Floarea mică, iarba toată,/ Sub dantela albei rochi,/ Spre genunche ridicată,/ Plină-i de pândiri de ochi. (I, 32). PÂNDÍT (1), -Ă, pândiţi, -te, adj. V. pândí. Bătut de-a mării veche duşmănie/ Cu bici de lanţuri împrejur,/ Pândit să crească peste tine/ Şesul turtit, flămând de înălţime,/ Şi să te-ajungă praful care vine/ Stârnit de turme şi desime; (I, 16).

52

Simona Constantinovici

PÂNGĂRÍ (1), pângăresc, vb. IV. De la păgân. Tranz. A face de ocară, a dezonora, a necinsti; a păta, a profana. * A mânji, a murdări, a întina. Tu n-ai să uiţi, tâlharul că mi-a răpit coroana,/ C-a pângărit frăţia şi a mânjit icoana/ Soţiei multiubite, târâtă-n desfrânare./ Tu n-ai să uiţi ocara, că şi-n pământ mă doare. (III, 211). PÂNGĂRITÓR (1), -OÁRE, pângăritori, -oare, adj. Pângărí + suf. -tor. (Adesea substantivat) Care pângăreşte; profanator, defăimător. (Regina) Mi-e de ajuns! Sfârşeşte! Cuvintele rostite/ Mi-njunghie în suflet cu vârfuri de cuţite.// (Hamlet) Un ucigaş, un trântor, un ticălos, un rege/ De bâlci, un hoţ de sceptru, pângăritor de lege. (III, 215). PÂNTECE (14), pântece, s.n. Lat. pantex, -ticis. 1. Parte a corpului, la om şi la animale, situată între torace şi bazin; abdomen, burtă, foale, vintre. 2. Stomac. 3. Fig. Partea dinăuntru a unui obiect, a unei încăperi etc.; interior, adâncime. 4. Fig. Partea bombată, ieşită în afară, a unor obiecte. Vânturile daruri i-au adus,/ Mugete, cântece,/ Cu cimpoaie-n pântece. (I, 227); Uite-l, vine Bulibaşa./ În iţari şi-a strâns cămaşa/ Şi cu brâul pântecele. (IV, 240). Variantă neliterară; pântec (11) În pântec spini, urzici şi aguride/ Dau ştiri de beteşugul ce-l ucide. (I, 131); Faitoanele de mână, cu pântec, legănate,/ Au fost din tot oraşul în pripă adunate. (II, 271); Numai că o-nvăţătură/ Le începe de la gură,/ Pe când alta, cu alt cântec,/ Îi îmbucă de la pântec. (III, 141); Din pârjol, ca de-obicei,/ Au tulit-o-n cârd şi ei,/ Cu o muscă pe căciulă,/ Groasă-n pântec şi sătulă. (IV, 255); Din condică zece s-au şters,/ Vărsaţi în univers,/ Cu braţele puse domol/ Pe pântecul gol. (I, 225); Pântecul, lipit de spate,/ Ţi-a scăzut la jumătate. (IV, 192); Dintre

vrăjmaşii tăi mai nempăcat,/ Unul aţine drumul la tot pasul,/ Mai ticălos ca toţi câţi n-au cruţat/ Că te-ai născut, nici pântecul, nici ceasul. (IV, 247). PÂNTECÓS (1), -OÁSĂ, pântecoşi, -oase, adj. Pântec + suf. -os. Cu pântecele mare, proeminent; burtos. Ucisese prin coclauri,/ Pântecoşi, câţiva balauri/ Şi o leaotă de şerpi/ Tăbărâţi pe câţiva cerbi,/ Gata-gata să omoare/ Şi vreo două căprioare. (IV, 89). PÂNZĂ (9), pânze, s.f. Într-un titlu de poem: Inscripţie pe o pânză de barcă (III, 27). Doamne din Cer,/ Sunt nepriceput ce să cer/ Pe borangic, pe dimie şi pânză./ Datornicii vor să mi le ia, să le vânză. (I, 180); Răul crud/ Îl bei cu ud./ La rânză/ Oblojeală cu pânză. (I, 232); Trece ca o pânză, desfăcut din trâmbe,/ Vântul rău şi taie dealurile strâmbe./ Ia pustietatea vânătă din dungă,/ Răscolind scaieţii şi răchita lungă. (IV, 159); În giulgii clătinate se leagănă cu lacul/ Făptura, pretutindeni de faţă şi dosită,/ A celui ce, cu firul de umbră şi cu acul/ Scânteii, îndeseşte pânza mereu pe sită. (I, 122); Dragă mamă, dragă mamă,/ Pânza iar mi se destramă./ Sufletul şi-acum mă doare,/ Trupul iar, în cingătoare, (I, 146); Îl simţi cum te pândeşte din pânza lui de aur/ Păianjenul cel negru, cu genele de taur./ Corect în redingotă, joben, mânuşi, monoclu,/ Îşi face meşteşugul, discret, de mare cioclu. (IV, 72); Înşirând minunea firii cu grosimea-ţi de mătase,/ Fundul mărilor de ceruri îl vei înnădi şi coase;/ Şi numit Danubiu, Argeş, Tibru, Gange sau Teleajen,/ Ne vei legăna grădina-n pânze albe de păianjen. (I, 152); Li seaştern ca pânzele/ Toate dupăprânzele,/ Şi la toate ceasurile/ Trâmbele, atlasurile (II, 17). PÂRĂ (3), pâre, s.f. Derivat regresiv din pârî. 1. Plângere făcută împotriva cui-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 53 va; reclamaţie. * Acuzaţie, învinuire. 2. Calomnie, defăimare. Al doilea din mână e degetul ce-arată/ Menirea de poruncă şi pâra-n judecată./ Deosibeşte-n gloată, ameninţă şi ceartă./ A scos în privelişte greşeala sau o iartă. (III, 82); –„Ca să ne-ncerce, Domnul ne dă câte un drac/ Şi-i pune-n obşte mitră, potcap sau comanac,/ Şi pâra pleacă, merge, ca şarpele, târât,/ Mut, moale şi prin umbră-ntr-ascuns, după pârât.” (III, 225); Pe de altă parte, toţi,/ Care nu-s veri şi nepoţi,/ Se răzbună şi murmură/ Pe păretele din şură,/ Murdărit cu câte toate,/ Pâri, măscări şi-ocări spurcate. (IV, 213). PÂRÂT (1), -Ă, pârâţi, -te, s.m. şi f. V. pârî. Învinuit, acuzat, inculpat. –„Ca să ne-ncerce, Domnul ne dă câte un drac/ Şi-i pune-n obşte mitră, potcap sau comanac,/ Şi pâra pleacă, merge, ca şarpele, târât,/ Mut, moale şi prin umbrăntr-ascuns, după pârât./ Ea place când te spurcă smerit, cu-o sărutare,/ Şi-i cea mai aşteptată de capii din soboare.” (III, 225). PÂRÂU (5), pâraie, s.n. Cf. alb. përrua, rom. râu. Apă curgătoare mică, râu mic. Lin pârâul curge-ncet/ Ca un şir de lacrimi vii,/ Ca din ochii cenuşii,/ Morţi, ai unui vechi portret.// Amintirea, ca pârâul,/ Pe subt puntea cenuşie,/ Duce aurul şi grâul/ Nentrerupt, unde nu ştie./ Puntea-şi reazimă-nceputul/ Pe un mal cu neştiutul. (III, 257); Aşa mi-a fost arşiţa povestită,/ Că umbra dintre cedri ardea ca o văpaie,/ Spuzind răcoarea-n munte şi-n văi ca un cuptor./ Se mai vedea cărarea din câteva pâraie/ Ce gâdâlau al’dată cireşii-n drumul lor. (I, 243); Unde-i murmurul fostelor pâraie/ Şi-al apelor clătite-n heleştaie,/ Marie, Maică Preacurată?// Dar unde-i şi zăpada de-altădată? (II, 166); Ape fără oglindire,/ Sfoara pâraielor subţi-

re/ Care-ntr-o dâră de zbate/ Pe păturile otrăvite ale ălbiei uscate? (I, 173). PÂRÎ (7), pârăsc, vb. IV. Din sl. p(i)rěti. Tranz. (Folosit şi absol.) A se plânge de faptele cuiva; a reclama. * A acuza, a învinui. * A vorbi de rău, a denunţa. Tu, cuminecătura o ceri spre mântuire,/ Te spovedeşti la popa, îngenunchiat, Zamfire,/ Şi el te şi pârăşte, de-ai chibzuit vreo faptă/ Ce ţie ţi se pare a fi răsplata dreaptă. (III, 120); Guvernului îi place un tot şi simetria,/ Dar nu-şi mai face bine poporul datoria,/ Că nu-şi pârăşte fraţii şi nu dă la lumină/ Ce se ascunde-n gândul lipsit de disciplină. (III, 171); V-au blestemat şi v-au pârât/ Făptura zburătoare şi şarpele târât. (II, 220); Adam pe Eva lui o a pârât,/ Eva pe şarpe, care s-a târât./ Nici unul n-a voit s-aleagă,/ Să-şi ia asupră-şi vina lui întreagă. (IV, 221); – „Cumva să nu se-audă, vorbeşte pe şoptite,/ Că au urechi păreţii, deşi nezugrăvite./ De ne-ar pârî vre una ce-aude din cerdac,/ Ies eu mai vinovată, că te ascult şi tac.” – „Dar cine să pârască şi cui să ne pârască/ Din prea cinstita tagmă de maici monahicească?” (III, 225). PÂRJÓL (2), pârjoluri, s.n. Derivat regresiv din pârjolí. Foc mare şi iute; incendiu violent şi mistuitor. * Fig. Prăpăd, dezastru, calamitate, urgie. Din pârjol, ca de-obicei,/ Au tulit-o-n cârd şi ei,/ Cu o muscă pe căciulă,/ Groasă-n pântec şi sătulă. (IV, 255); În zări ardeau conace, magazii,/ Pătule, grajduri, primării,/ Că lumea brazdei s-a simţit datoare/ Să intre-n joc cu facle, cu coase şi topoare,/ Să-ntindă-n lung pârjolul, să doboare,/ Ca să-şi ajute fraţii, care-şi făceau dreptate/ În satele înveninate. (III, 183). PÂRLÍ (1), vb. IV. Din bg. părlja, scr. prljiti. Tranz. A arde uşor la suprafaţă. – „Am umblat cu un chibrit, –/ Răspun-

54

Simona Constantinovici

dea, – şi le-am pârlit.”/ – „Ori că-mi pute mie, or’ că/ Puţi matale a mahorcă.” (IV, 187). PÂRLÍT (1), -Ă, pârliţi, -te, adj. V. pârlí. Fig. (Fam.; despre oameni) (Substantivat) Om sărac, nevoiaş; om necăjit, amărât; p. ext. om neisprăvit, prăpădit. A scrutat pe păcătos,/ Care-şi lasă ochii-n jos,/ Un pârlit, un venetic./ Numele lui: Calinic./ Vinovat e, se-nţelege,/ De o grea fărădelege. (IV, 209). PÂRŢÁG (1), pârţaguri, s.n. Pârţ + suf. -ag. (Pop. şi fam.) Acces de furie, gust de ceartă; capriciu, toană. Mi-aprinsei şi eu o vatră/ Într-o scorbură de piatră./ Moş Pârţag îmi dă târcoale/ Cu o găleată cu bale. (IV, 236). PÂSLĂ (3), pâsle, s.f. Cf. sl. plusti. Material textil obţinut din fire de lână sau de păr de animal netoarse, bătute la piuă, întrebuinţat la confecţionarea pălăriilor, a încălţămintei călduroase etc. În cer,/ Bate ora de bronz şi de fier./ Într-o stea/ Bătu ora de catifea./ Ora de pâslă bate/ În turla din cetate. (I, 237); Că-i dă coada-n ritm târcoale,/ Ca-ntrun lac de apă moale,/ Coada ei de păr de pâslă,/ Bătând perna ca o vâslă. (IV, 144); „ (...)/ Daţi-vă deoparte, fiare pământeşti,/ Nu-i pentru jivine drumul cu poveşti./ Ce vreţi? miei de pâslă şi cai de hârtie?/ Poate mucavaua de foame să ţie ?” (IV, 160). PECÉTE (12), peceţi, s.f. Din sl. pečati. Placă (de metal) cu mâner sau montată pe un inel, pe a cărei suprafaţă este gravată o monogramă, o emblemă etc. şi care, aplicată pe ceară roşie sau cu tuş pe un act, pe o scrisoare sau pe un colet, dă acestora caracter de autenticitate şi de integritate; sigiliu; p. ext. ştampilă. Unul plângând, o lacrimă pribeagă/ Pe rana ochilor se-ncheagă,/ Pecete pe o negură de veci./ Ei gem şi tu petreci?

(II, 240); E mută când vorbeşte tăcut, ca o pecete/ C-un crin săpat în mijloc şi litere secrete. (III, 80); Că-ntr-o doară, vezi, băiete,/ I-a şi pus Bob o pecete/ Şi s-a iscălit pe bot,/ Doar mişcând niţel din cot. (IV, 122); L-a-ntărit cu un hrisov,/ Scris cu slove de ceaslov,/ În cerescul lui cerdac,/ Pe o coaje de copac./ I l-a scris cu vorbe-ncete/ Şi strivite cu pecete. (IV, 190); Brâul duce, plin de pete,/ Şi cerneală şi pecete,/ Şi-ntr-un corn de ied mai duce/ Şi nisip, ca să usuce. (IV, 212); Zilele albe, iată, au început să plece,/ Ca nişte bărci tăcute, pornind fără lopeţi./ În ţărm se face seară, şi steaua-n cerul rece/ Păzeşte cripta nopţii cu candeli şi peceţi. (I, 184); Urcuşul, alunecuşul/ Ca pluşul,/ Paşii-nceţi/ Ca nişte peceţi, (I, 230); E-n mâneca pătată a văduvei. Rămâne/ În miezul tău de pâine, în blidul tău, stăpâne,/ Strivit peceţi pe carte: zăloage şi dovezi./ Îl ştii pribeag de noapte şi-l visezi. (II, 222); De vreo şase ani sau şapte/ Ochii-i zac, peceţi de noapte,/ Şi-ngropat în gol cu totul/ Cată cu nasul şi botul. (IV, 118); Începi să-nveţi cititul, să scrii, să vezi, să ştii./ Peceţile de beznă, cojite de pe pleoape,/ Începe-n întuneric de ziuă să se crape. (III, 118). PECETLUÍT (1), -Ă, pecetluiţi, -te, adj. V. pecetluí. Care a fost sigilat, pe care s-a aplicat o pecete; p. ext. ştampilat; închis, zăvorât. Are roşcovanul/ Marcu cotoşmanul/ Nu numai dreptate,/ Dar temeiuri bune/ Să se şi răzbune,/ Dacă nu i-ar spune/ Cugetul jignit/ Că ce-a fost rămâne/ Bun pecetluit. (II, 136). PEDÁLĂ (1), pedale, s.f. Din fr. pédale. Pârghie acţionată cu piciorul şi folosită pentru antrenarea unui mecanism sau efectuarea unei comenzi. * Expr. A pune pedală = a insista asupra unui

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 55 lucru. Ca să nu-i rămâie goală/ Inima, i-am pus pedală.// Cine-i chior şi cine are/ Ochiul lui între picioare? (IV, 114). PEDEÁPSĂ (10), pedepse, s.f. Derivat regresiv din pedepsí. 1. Măsură de represiune, sancţiune aplicată celui care a săvârşit o greşeală; condamnare, osândă. 2. Fig. Suferinţă (fizică sau morală), chin, supliciu; necaz, nenorocire. Năvala,-ntâi, fu-nceată, târzie, întradins./ Dar zi cu zi mai crude şi mai necruţătoare,/ Oştirile cu coifuri, pe căi cotropitoare,/ Pământul de pedeapsă l-au rupt şi l-au cuprins. (I, 119); Parcă este un făcut./ Doamne, ce ţi-o fi făcut,/ Că-i baţi şubreda ei coapsă/ Cu atâta grea pedeapsă? (II, 217); Deci, mi-ai ucis copiii, şi ţi-am ucis părinţii./ De ce? Fără pedeapsă? De dragul suferinţii? (III, 97); – „Vă întreb acum frumos, –/ Zise trist şi proestos, –/ Ce pedeapsă se cuvine,/ Să se vindece mai bine,/ Unu-i frate mincinos?” (IV, 186); Pe toate celea scrisă-i, fără carte,/ Pedeapsa lui – „Primejdie de moarte”,/ Pe om, pe bobul mic şi pe gândac,/ Pân’ la sămânţa cât un vârf de ac. (II, 185); Şi mi-au zvâcnit odată şi inima şi spada:/ Aveam din însăş gura spurcatului dovada –/ Şi trebuia pedeapsa netrebnicului unchi/ Să-i vie de la mine, acolo, în genunchi./ Voiam, dar ticălosul, ucis pe când se roagă,/ În loc să-nfunde Iadul, pedeapsa îl dezleagă, (III, 211); -„Din pomul ăsta, Evo şi Adame,/ Să nu v-atingeţi nicidecum de poame./ De unde nu, cunoaşteţi ce v-aşteaptă:/ Pedeapsa mea cea crâncenă şi dreaptă.” (IV, 218). PEDEPSÍ (5), pedepsesc, vb. IV. Din ngr. epédepsa (aor. al lui pedévo). 1. Tranz. A aplica o pedeapsă cuiva pentru o greşeală sau o infracţiune săvârşită; a condamna, a osândi. 2. Tranz. şi

refl. Fig. (Înv. şi reg.) A face să sufere sau a suferi chinuri fizice ori morale; a (se) chinui, a (se) tortura. Ai, poate, vreo nădejde sau ţi-ai făcut un vis,/ Nuţi pedepsi făptura. Acel ce te-a trimis/ E bucuros când omul, cinstit, ia altă cale,/ Pornită tot de mâna Prea-nnalt Sfinţiei Sale. (III, 229); Căci pe când schivnicii cu toţii/ Se pedepsesc amar, ca hoţii,/ Cu post uscat şi ascultare,/ Jertfind în Săptămâna Mare, (I, 22); Cu lanţuri grămădite voi v-aţi şi scris osânda./ Vă pedepsesc povara, dijma şi dobânda,/ Oborul, claca, judecata şi măsura./ Blestem: putreziciunea şi mălura; (II, 220); Plugu-l pedepsesc că ară;/ Turmele, că sînt în ţară,/ Cad subt greaua lor osândă,/ Că nu pot să le mai vândă (III, 139); C-au apăsat, c-au prigonit/ Stăpânii timpului, trăit/ În plânsete şi suferinţă,/ Tu întăreşte-te-n credinţă/ Şi rabdă aprig, semenule meu,/ Că-i pedepseşte bunul Dumnezeu... (IV, 227); PEDEPSÍRE (1), pedepsiri, s.f. V. pedepsí. Condamnare, osândire, sancţionare; p. ext. pedeapsă. Sfetnicul din stânga pare/ Că-i cu el de o părere,/ Însă stareţul le cere/ Pedepsiri pilduitoare/ Şi s-a-ntors zicând: – „Eşti prost!/ Povesteşte cum a fost.” (IV, 210). PEDEPSÍT (2), -Ă, pedepsiţi, -te, adj. V. pedepsí. Căruia i s-a aplicat o pedeapsă pentru o greşeală; p. ext. (rar) nemulţumit, supărat. N-a mai rămas nimic din mădulare,/ L-au ciocănit călcâiele ca-n piuă,/ O noapte-ntreagă pân’ la ziuă,/ Şi oasele, şi ele au pierit./ Intrase-ntreg ciocoiul pedepsit,/ Fărâmă cu fărâmă, frământată,/ Şi se-ntindea-n pietriş, mereu, o pată. (III, 198). Într-un titlu de poem: Tâlharul pedepsit (IV, 174). PEDEPSITÓR (1), -OÁRE, pedepsitori, -oare, adj. Pedepsí + suf. -tor. (Rar) Care pedepseşte. Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi

56

Simona Constantinovici

preţuri noi./ Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Şi izbăveşte-ncet pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor. (I, 10). PEDÉSTRU (1), pedeştri, s.m. Lat. pedester, -tris. (Înv.) Pieton; infanterist. Când vorbeau pe scară-n uşi ori pe ferestre,/ Domnii, muşteriii, îşi ziceau „maestre”./ Câte cinci şi zece de-astfel de pedeştri,/ Adunaţi la poartă, toţi erau maeştri. (IV, 40). PEGÁS (1), pegaşi, s.m. Din fr. pégase. Cal năzdrăvan cu aripi, din mitologia greacă; fig. inspiraţie poetică. Eşti ostenit de silă, cărturare,/ Te chinuie o slovă, o-ntrebare,/ Şi-n loc să-ţi dea odihnă, ţi-a tulburat-o, dragă,/ Şi-ai mai pierdut o vreme şi alt crâmpei de vlagă./ Ridică-ţi nasul din hârţoage/ Şi puneţi-l Pegasul la iesle-ntre mârţoage. (IV, 38). PEHLIVÁN (1), pehlivani, s.m. Din tc. pehlivăn. 1. (Fam.) Epitet dat unui bărbat şiret, şarlatan, escroc. 2. (Fam.) Om glumeţ, mucalit, poznaş. Poartă-ochelari şi are şi ghiozdan./ Pândeşte ca un pehlivan./ Din gest, din vorbă-l recunoşti,/ Numaidecât şi de la zece poşti. (III, 169). PEIZAJ (2), peizaje, s.n. V. peisaj. Şi părul i-l vopseşte, ca să fie/ Când oacheşă, şi când portocalie,/ Şi, după fel de feluri de masaj,/ E zugrăvită ca un peizaj. (III, 179); Titlu de volum: 1907 peizaje (III, 113). PELÁGRĂ (1), pelagre, s.f. Din fr. pellagre. Boală provocată de lipsa din alimentaţie a unor vitamine şi proteine, care se manifestă prin inflamaţia pielii, plăgi pe corp, tulburări gastrice şi nervoase etc. Copiii zac de guşter şi coptură,/ Ţâşnită din ureche şi ochi, ca o untură;/ De oftică, de friguri, de scrofuri şi pelagră,/ De uscăciune sau de bubă neagră, (III, 155).

PELÍN (3), s.m. Din bg. pelin. Plantă erbacee cu frunze compuse, spintecate, albe-verzui, păroase şi cu flori galbene, întrebuinţată în medicină şi la prepararea unor băuturi (Artemisia absinthium). Dă-i un fluture blajin/ Şi o broască de smarald./ Şi-n pădurea de pelin/ Fă să-i stea bordeiul cald. (I, 11); Dintr-o viaţă, a rămas curată/ O batistă pătrată./ Dacă s-o topi şi batista, or să rămâie/ În dulap, încuiate, miezuri de lămâie,/ De pelin, de calomfir, de clematite,/ Plămădite. (I, 175); Vino. Dinnainte îţi voi desface pelinul şi romaniţa/ Pe care le coace arşiţa./ Cu braţele şi pieptul voi despica poiana/ Şi buruiana. (II, 62). PELTÍC (6), -Ă, peltici, -e, adj. Din tc. peltek. (Despre oameni) Care rosteşte defectuos anumite consoane; p. ext. (despre vorbire) care trădează o asemenea rostire defectuoasă. E advocat vestit, dar cam peltic./ Avea ceva subt limbă,-ncă de mic,/ De când umbla cu gâştele prin sat,/ Nebănuit că iese un mare advocat. (III, 148); Te rog a mă ierta/ Dacă-ţi zic şi tu şi dumneata/ Şi dacă din cuviinţă şi de frică/ Mintea mi se face peltică/ Şi uitucă mi se face. (II, 88); Eva, cam peltică,/ Nu putea să zică/ Nici Petrică, nici Costică. (IV, 98); O să-ţi fac o întrebare:/ Cine-i gol, rotund şi mare?// Ca să-i rămâie peltică/ I-a rămas limba mai mică. (IV, 112); A se linciuri încep,/ De parcă s-ar fi spălat,/ Cum e vorba, cu scuipat./ Asta-n limba lor peltică-i/ Morfoleală de pisică. (IV, 199); Înmulţindu-se piticii,/ Şi gângavii şi pelticii,/ I-a primit şi Dumnezeu,/ Care, dintr-un curcubeu,/ Îi scrutează cu ochianul/ Toată ziua şi tot anul. (IV, 178). PENDÚL (1), pendule, s.n. Din fr. pendule, lat. pendulus. Ceas de perete a că-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 57 rui mişcare este reglată de un corp solid care poate oscila în jurul unui punct fix când este scos din poziţia de echilibru stabil. Tablouri fără dată, cărţi, portrete,/ Pendule-n care cucul s-a oprit,/ Spade cu vârful ars şi ruginit,/ Icoane, pajuri, chivote, stilete... (I, 133). PENÍŢĂ (1), peniţe, s.f. Pană (< lat. pinna)+ suf. -iţă. Placă de metal, mică şi concavă, terminată printr-un vârf despicat, care, montată sau fixată la un toc sau stilou, foloseşte pentru a scrie cu cerneală. Ai sta-ntre saci şi chiupuri, strâns bine la căldură,/ Poete fără gazdă, şi-ai vrea să-i fii nepot./ Să scrii din ce-ţi năzare şi, răzimat în cot,/ Uitându-ţi călimara, să-nmoi peniţa-n gură. (II, 151). PÉNSULĂ (6), pensule, s.f. Din germ. Pinsel. Instrument alcătuit dintr-un smoc din fire de păr sau de material plastic prinse într-o coadă de lemn sau de metal, care serveşte mai ales la întinderea vopselelor şi a lacurilor pe o suprafaţă. Dumnezeu când i-a făcut/ Finţa din scuipat şi lut,/ Cu o pensulă de zdreanţă/ A vopsit-o cu faianţă (II, 19); –„Eu lucrez cu bidinea,/ Cu pensulă şi vopsea./ Am înmuiat în mare/ Şi am spoit, din zare/ Până-n zare,/ Toată ţara bolţilor cuprinzătoare.” (IV, 101); Eşti întristat de-acest adânc tablou,/ Unde la fiecare clipă am simţit/ Că ne atinge pensula din nou,/ A umbrei mari ce-n el ne-a zugrăvit? (I, 53); Tu ştii că destinul e grav/ În pensula marelui zugrav./ Omule, gură strâmbă, gură hâdă,/ Pasărea nu ştie să râdă! (I, 83); Unde sunt într-adevăr/ Pensule de-a fir-a-păr/ Şi zugravii de o şchioapă,/ Meşteri scriitori cu apă. (II, 28). Variantă neliterară: pinsulă (1). Papagalul şi păuna/ Şi-au smuls pana, câte una,/ Ca să-i facă pinsulă/ Domnului din insulă, (IV, 110).

PENTICOSTÁR (2), penticostare, s.m. Din ngr. pentikostárion. Carte bisericească cuprinzând ritualul slujbelor dintre Paşti şi prima duminică după Rusalii. Ştie tipicul pe de rost,/ Zilele de harţi şi post,/ Aghiazmatarul,/ Penticostarul. (I, 219); Penticostarul are viermi în foi./ Mântuitorul zilelor deapoi/ E răstignit într-o icoană mare,/ Cu ploşniţe de sânge la mâini şi la picioare. (II, 203). PÉNTRU (212), prep. Din printru. I. (Exprimă un raport cauzal) 1. Din cauza..., din pricina, datorită... 2. (Introduce un complement indirect). II. (Exprimă un raport final) 1. (Introduce un complement circumstanţial de scop) Cu scopul de..., în vederea... 2. (Introduce un complement indirect) În interesul..., în favoarea... 3. (Introduce un atribut) 4. (Intră în componenţa numelor predicative). III. (Exprimă un raport de relaţie) Cu privire la..., referitor la... IV. 1. (Urmat de un infinitiv, are valoare de conjuncţie) 2. (Formează conjuncţii compuse) Pentru ca sau pentru că = fiindcă, deoarece, din cauză că. Pentru ce = deci, aşadar, de aceea. Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite (I, 9); Pentru ce, Părinte,-aş da şi pentru cine/ Sunetul de-ospeţe-al bronzului lovit? (I, 18); Puternicii beznei şi răii pădurii/ S-au strâns pentru pradă, ca furii. (I, 29); Şi de ni-s rupţi genunchii de căile spinoase,/ De ce pentru-ntristare să fie tot ce-a fost? (I, 57); Pentru credinţă sau pentru tăgadă,/ Te caut dârz şi fără de folos. (I, 62); Sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi/ Şi cântă moartea-n trâmbiţele mele. (I, 80); Ochii strânşi în coji de fier/ Dau o boabă tremurată/ Pentru ochii de-altădată; (I, 93); Acesta e sufletul meu, Raşel./ Rugaţivă pentru el. (I, 100); Copacii însă uită

58

Simona Constantinovici

de flori şi relief,/ În ceaţa-ntinsă, sură, din spaţiu; deopotrivă,/ Tămâie pentru frunze, şi pentru morţi colivă. (I, 110); Urechea lui, închisă pentru graiuri,/ Cu scamă s-a umplut, de mucegaiuri. (I, 131); Zămislită nu se ştie pentru ce mâhnirii noastre,/ Ai s-ajungi, fărâmă rece, curgătoare unde-albastre. (I, 152); Mai am ascunse două covoare/ Care nu sunt pentru feluri de picioare/ Şi nişte cămeşi, nişte fote şi nişte bete/ Care nu sunt nici pentru muieri, nici pentru fete./ Erau pentru trupul nou al Sfintei Mării,/ Pentru când va trece câmpul prin bălării. (I, 180); Stihuri, acum, porniţi, vă scuturaţi,/ Ca frunzele-aurite, pentru moarte. (I, 195); Şi se leagă de pridvoare/ Mirodenii dulci de floare,/ Ca o punte de poteci/ Pentru fluturii-n scurteici. (II, 30); Pentru leacurile din măceşii sânului tău/ Am înfruntat mânia lui Dumnezeu. (II, 67); Şopârla-i pentru glezna de la mână,/ Iar şarpele pentru grumaz,/ Fetişcană de atlaz –/ Şi pentru şoldul dumitale, de vioară,/ Domnişoară. (II, 88); Atâta cer pentru atâta sat!/ Atâta Dumnezeu la un crâmpei! (II, 150); Că dacă lacrima te doare,/ Alta-i durerea pentru fiecare. (II, 165); Zbiară cioara, cântă cucul,/ Fiecare la soroc./ Pentru toţi e timp şi loc. (II, 215); Iar pentru prunci şi ochii-odihnitori/ Ai Preacuratei ce ne-nchise drumul,/ Vom răspândi prin încăperi parfumul/ Care preschimbă inimile-n flori. (III, 10); Din noapte ia ciorchinii de stele şi scântei/ Pentru brăţări, paftale, inele şi cercei, (III, 43); Mireasa omenirii şi-a ţarinii dă pâine/ Şi lapte, pentru pruncii ivirilor de mâine. (III, 92); Tu, pentru stârpitura cu-o slujbă peste oale,/ Iei temniţa şi ocna Prea Înnălţimii Sale,/ El caută război./ Războiu-i pentru trântori, iar lupta-i pentru noi. (III, 99); Întrebându-se-

alandala/ Cum s-o fi ivit răscoala/ Şi de ce şi pentru ce. (III, 147); Chema la curte pe argaţi,/ Pentru pomeni şi pentru răposaţi. (III, 194); Să văd: e-o aiurire rămasă de prin basme,/ Sau ce ? că-n lumea vie nu-i loc pentru fantasme. (III, 210); Iată pentru ce bătrâniimi sărutau de tânăr, mie,/ Mâna de pe corzi desprinsă, ca o stea de pe vecie,/ Iată pentru ce-mprejuru-mi se-nvârteau atâtea hore/ Ca talazele stârnite la văpaia unui far. (III, 254); Cine mi-a spus că omul e înnălţat şi mare/ Pentru că ştie singur dintre făpturi că moare? (III, 299); În ce priveşte musca, un har i s-a trimis/ Ca o chemare nouă, de sus, şi pentru scris. (IV, 78); Pentru ce? Pentru că zic:/ Nu era încă nimic! (IV, 97); Pentru aţipire/ Ceri blagoslovire,/ Şi pentru sculare/ Binecuvântare. (IV, 151); Că nici una n-a muncit/ Pentru sine, ci-mpreună/ Pentru stupul împlinit/ Cu felii de miere bună. (IV, 172); În altar e-o intrătură/ Pentru cuminecătură. (IV, 203); O regulă te-ndeamnă să nu scrii/ Decât de bine despre vii,/ Că lucrurile judecate/ Trec pentru tine-ntre păcate. (IV, 227); Pe strune cântă şi el, pe strune cânt şi eu./ Eu cânt, aşa-ntr-o doară, ca pentru Dumnezeu. (IV, 245). PÉPENE (2), pepeni, s.m. Din lat. pepo, *pepinis. Harbuz, lubeniţă, bostan. Ghicitoarea ştiu că-ţi place./ Ce-i ca un burduf de ace?/ Ca un pepene cu ţepi?/ Ia gândeşte-te. Pricepi? (IV, 137); Dai tuturor cu jurământ/ Un petic de brazdă şi-o groapă./ După ce le-ai dat pâine şi apă/ Li le iei înapoi/ Şi-ţi hrăneşti buruiana ţăpoasă şi pepenii goi/ Îndoit,/ Cu mâzgă trăită şi suflet dospit. (I, 175). PERDEÁ (19), perdele, s.f. Din tc. perde. Obiect confecţionat dintr-un material textil care se atârnă la ferestre şi la uşi pentru a împiedica pătrunderea luminii, pentru a opri vederea din afară,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 59 în scop decorativ etc. Într-un titlu de poem: În perdea (II, 54). Şi Dumnezeu, ce vede toate,/ În zori, la cinci şi jumătate,/ Pândind, să iasă, prin perdea,/ O a văzut din cer pre ea. (I, 23); Dar învierea celor ce-au licărit de sus/ Şi se întorc să urce pe zări, de prin apus,/ În pulberile lumii cernute-n amintire,/ Se întocmeşte goală, într-o perdea subţire. (I, 106); Din împărăţia mea,/ Începută din perdea,/ Fluturimea mă plăteşte/ De dureri, împărăteşte. (II, 9); Nimerisem subt perdea,/ Într-un colţ de duşumea./ Îl văzui, se scutura,/ Şi nu mai putea cânta. (IV, 128); În pridvor, în pălimar,/ Le destramă, aşadar,/ Şi, furiş, după perdea,/ Vede care i le ia. (IV, 134); Dar copiii prin perdea/ Prind în umbra ei ceva,/ Iscodind taina mătuşii,/ Seara, pe gaura uşii. (IV, 165); Am luat ceasul de-ntâlnire/ Când se turbură-n fund lacul/ Şi-n perdeaua lui subţire/ Îşi petrece steaua acul. (I, 14); Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră./ Pământul era negru: perdeaua lui, albastră. (I, 103); În perdeaua de atlas/ Noaptea i-a intrat de-un ceas./ Sfertul lunii de apus/ S-a urcat niţel mai sus. (II, 54); În zori, când ochii vineţi vor da de soare iar,/ Şi noaptea, când perdeaua, ca plasa, va fi plină/ De stele, 1îngă coapsa ce-o vei simţi vecină,/ Lipeşte-te cu spaimă că sînt şi că răsar. (II, 206); Au aflat fetele mele,/ Când se uită prin perdele,/ Cine vine şi le pune,/ În fereastră, boabe bune,/ Arpacaş, mălai şi mei; (IV, 163); O să vezi cum or săţi iasă/ Tot pitici de-ăi mici prin casă,/ Din dulap, de prin umbrele,/ Agăţaţi printre perdele,/ Valvârtej pe canapele, (IV, 207). PERÉCHE (5), perechi, s.f. Lat. paric(u) la. (De obicei urmat de determinări). 1. Grup de două fiinţe sau obiecte de acelaşi fel. 2. Fiinţă, obiect, fenomen

care seamănă perfect cu altă fiinţă, cu alt obiect, cu alt fenomen. * Loc. adj. Fără pereche = unic în felul său. 3. Obiect alcătuit din două părţi identice şi simetrice unite între ele. Titlu de poem: Perechi (IV, 139). O voce de portar, de-ngrijitor,/ Un pas, o claviculă, un picior,/ Fără pereche, Doamne! Şi ce gură!/ Ce pipăit! Ce zâmbet! Ce căutătură! (IV, 29); Dar cum pielea s-a scumpit,/ Cizma merge la cârpit./ O pereche de bocanci/ N-o iei nici cu patru franci. (IV, 198); Caii de lemn, cît nişte cărăbuşi,/ Sunt înhămaţi, perechi, între păpuşi./ Ar necheza-nvârtindu-se la lună,/ Dar glasul şi gâtlejul nu le sună. (II, 172); Căci toate ale tale sunt gemene perechi,/ Tălpi două, două braţe, doi ochi, două urechi;/ Dar când învălmăşeala simţirilor te fură,/ Ca să le spui trunchiate nu ai decât o gură. (III, 89). PERÉTE (3), pereţi, s.m. Lat. paries, -tis. Element de construcţie aşezat vertical (sau puţin înclinat), făcut din zidărie, din lemn, din piatră etc., care limitează, separă sau izolează încăperile unei clădiri între ele ori de exterior şi care susţine planşeele, etajele şi acoperişul. Fiecare se repede,/ Dând cu nasul de perete./ Bulibaşa nimereşte/ Cu gingia drept în cleşte, (IV, 240); În Bucureşti, scoteai din garduri parii/ Şi dărâmai pereţi şi felinare/ Şi te băteai în parte cu birjarii. (IV, 268); Biblioteci legate îi căptuşesc pereţii,/ Împodobiţi de rame; portretul tinereţii,/ Icoane şi tablouri, covoare ţărăneşti,/ Şi porţelanuri rare, chineze; tăvi şi ceşti. (III, 151). PERFÉCT (1), adv. Din lat. perfectus, germ. perfekt. Absolut, deplin, complet, total. –„Tot ce vorbişi perfect adevărat e/ Şi nici nu ai aflat pe jumătate./ Ce pot şi ce ştiu eu e lucru mare./ Duc unsprezece glorii în spinare” (IV, 87).

60

Simona Constantinovici

PERIÁ (3), périi, vb. I. Din perie. Tranz. şi refl. A (se) curăţa de praf, de scame, de noroi cu ajutorul periei. „(...)/ Eu sunt ăla care/ Perii veveriţele pe spinare –/ Şi încovoi cu cleşte calde şi reci/ Zulufii coarnelor de la berbeci.” (IV, 101); Dintr-un fund de ghindă/ Şi-a făcut oglindă./ Vârful unei pene/ Şi-l dă peste gene./ Cu o izmă-creaţă/ Perie-o musteaţă. (II, 139); „(...)/ Umbrela joacă, scurtă şi lungă dacă sare/ Din arcul ei, se umflă şi creşte ca o floare; / Dar n-aţi văzut pantofii, plăpânzi ca nişte fluturi.../ Parcă ţi-ar fi şi milă să-i perii şi să-i scuturi.” (III, 232-233). PERIÁT (1), -Ă, periaţi, -te, adj. V. periá. Curăţat sau netezit cu peria. Tot soborul e în păr/ Şi-i sobor într-adevăr,/ Un sinod adevărat,/ Scuturat şi periat,/ Desfăcut ca din cutie/ Cu pitici de jucărie. (IV, 202). PÉRIE (2), perii, s.f. Et. nec. Cf. sl. perije. Obiect făcut dintr-o placă de lemn, de os, de metal în care sunt fixate fire de păr de animale, fire textile, de sârmă, fire sintetice şi care serveşte la frecat, la curăţat etc. manual diverse obiecte. – „Nici nu se putea/ Să îl cheme altcumva./ Prea uşor se sperie/ Şi parcă-i o perie.” (IV, 104); Ori venişi tu, crocodile,/ Şchiopătând pe trei rotile?/ Ori vreo perie, pe-aici,/ Şi-a pus labe de arici? (IV, 107). PERIMÁT (1), -Ă, perimaţi, -te, adj. V. perimá. Învechit, demodat, ieşit din uz. Dar nu punem în scrisoare:/ „Domnule” sau „Frăţioare”,/ Sau: „Stimate”, „Onorate”,/ Titluri vechi şi perimate,/ Ci, dibaci cum suntem iarăşi,/ Vom începe cu: „Tovarăşi”. (IV, 260). PÉRINĂ (9), perini, s.f. V. pernă. Variantă fonetică de plural: perine. Între perine şi pături/ Mâna-i stă pe-aci, pealături. (II, 85). Patul era nedesfăcut./ Cearşaful nou, perina proaspătă./ Unde

ai plecat?/ Unde umbli noaptea singuratic? (II, 78); Trage, dis-de-dimineaţă,/ Din saltea ţigaie creaţă,/ Şi din perina de puf/ Scoate câte un zuluf. (IV, 134); Dorm în umbre legănate lebezile-n puf de undă,/ Cuiburi albe, perini albe, printre stele furnicar./ Câte-o stea însingurată cată-n aripi să se-ascundă,/ Câte-o lebădă-şi îndreaptă capul ca un nenufar. (I, 104); În streaşinele mele/ Vrăbiile au adus perini şi saltele. (II, 49); L-au miorlăit pisicile, cu blană/ Molatică şi nazuri de cucoană,/ Trântite-n perini cât sofaua/ De-o lene tremurată ca damblaua. (IV, 18); Din perinile munţilor, la râul lat,/ Dumnezeu şi-a aşternut pat/ Şi s-a culcat. (II, 57); Şintr-un ungher, vom face din covoare/ Un pat adânc, cu perinile moi,/ Dacă Isus, voind să mai scoboare,/ Flămând şi gol, va trece pe la noi. (III, 10). PERINDÁ (1), perind, vb. I. Pe + rând. Refl. A trece sau a veni unul după altul, a se succeda (în timp, în spaţiu). Rândunici, sticleţi şi vrăbii,/ Ca nişte luciri de săbii,/ Le vedea că se perindă/ În văzduh ca-ntr-o oglindă. (IV, 124). PERIŞ (1), toponim. Comună lângă Bucureşti. Ţărani, femei, pe drumul de Periş,/ Îngenunchiaţi pe dâmbul strâmt şi frânt,/ Între lumini înfipte în pământ,/ Veghează un copil cu ochii-nchişi. (IV, 265). PERLĂ (3), perle, s.f. Din fr. perle, it. perla, germ. Perle. Piatră semipreţioasă, aproximativ sferică, de culoare argintie, cu luciu sidefiu, produsă de anumite scoici, de unde este extrasă şi folosită ca podoabă; mărgăritar; imitaţie a acestei pietre, folosită ca obiect de podoabă. Sânii, ca doi pui de mierlă,/ I-aş fi pus în câte-o perlă./ Şi de fiece obraz/ Un rubin ori un topaz. (I, 149); Lumea plânge de necazuri,/ Tu-ţi pui gândul pe atlazuri/ Şi, de dor de vânt

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 61 şi mierle,/ Faci cu acul fir de perle. (I, 64); Tu nu eşti frumuseţea spiralelor candide./ În ochi tu nu duci moartea şi perlele lichide/ În cari răsfrâng misterul văpăile livide. (I, 126). PERMÍTE (1), permit, vb. III. Din fr. permettre, lat. permittere. 1. A lăsa, a accepta, a da voie ca un lucru să se facă sau să se producă într-un anumit fel (şi a nu-l împiedica); a încuviinţa, a îngădui. 2. (Cu complementul persoanei în dativ) A-şi lua libertatea de a face ceva; a-şi îngădui, a îndrăzni. Dar, Doamme, i-ai dat voie să se nască,/ Şi ai făcut să o cunosc, să mă cunoască./ Tu i-ai permis să facă două doctorate,/ Tu ai ţinut-o-n universitate,/ Să-nveţe reguli şi cuvinte. (IV, 28). PÉRNĂ (2), perne, s.f. Din scr. perina. 1. Obiect pe care îşi pune capul cineva când se culcă. 2. Obiect de tapiţerie care se aşază pe scaune, pe băncile unui automobil etc. Că-i dă coada-n ritm târcoale,/ Ca-ntr-un lac de apă moale,/ Coada ei de păr de pâslă,/ Bătând perna ca o vâslă. (IV, 144); Ne-am întrebat adesea, cioclovină/ Dibace-n măsluirile externe/ Şi răsturnată leneş între perne,/ Pe arcurile moi, de limuzină,// Ce fel de neam aveai la origină,/ Căci numele, din câteva guverne,/ Nu sună, n-are ritm şi nu se-aşterne/ Pe graiul nostru, cu şoptirea lină. (IV, 270). PERNÍŢĂ (1), perniţe, s.f. Pernă + suf. -iţă. Diminutiv al lui pernă; pernuţă, pernişoară. – „Se cheamă aluniţă, stă bine şi ne place.../ Mai are şi-o perniţă. Ce moale-i între deşte!/ Şi are praf!... Miroase-l, că nu te otrăveşte!” (III, 232). PERSOÁNĂ (2), persoane, s.f. Din lat. persona, germ. Person, fr. personne. Categorie gramaticală specifică verbului şi unor pronume. Eu îi zic domnişoară,/ Şi mă-nfioară/ Să nu-i vorbesc

cu sfiială/ La persoana a doua plurală. (IV, 29); Vorbeşte-i, că îi place, tot la persoana treia,/ Ca şi cum nu-i de faţă şi, mai ales, de-aceea,/ Poţi da cu „Slavă Ţie”, apoi, şi dă-i cu geniul,/ Repetă-i că-l contemplă vecia sau mileniul, (IV, 82). PERSONALITÁTE (1), personalităţi, s.f. Din fr. personnalité, germ. Personalität. Ansamblu de trăsături morale sau intelectuale prin care se remarcă o persoană; felul propriu de a fi al cuiva. Ministru ar fi fost mai potrivit,/ Că el se simte-n stare, bunăoară,/ Să guverneze nu numai o ţară,/ Dar şi un continent, şi două,/ Cu-o personalitate, se-nţelege, nouă. (III, 180). PERÚCĂ (3), peruci, s.f. Din fr. perruque, it. perrucca. Obiect confecţionat din păr, din lână, din fire sintetice etc. şi purtat pe cap, peste sau în locul părului natural. S-a-ntinerit cu farduri, cu-o mască şi-o perucă,/ Să nu mai pară-o iazmă, o umbră, o nălucă. (II, 274); De dincolo de zarea sfântă/ Se-aude-abia corul cetelor sfinte/ Cu peruci de aur şi cu încălţăminte/ Uşoară, de catifea stelară. (I, 169); Călătorind vârtejul de scufiţe,/ Le flutură perucile, şuviţe,/ Şi ochii teferi, de safir rotund,/ Clipesc din fugă şi se-ascund. (II, 172). PERUZEÁ (4), peruzele, s.f. Din tc. peruze. Piatră semipreţioasă, opacă, de culoare albastră sau verzuie; turcoază. În altar e-o intrătură/ Pentru cuminecătură./ Un potir cât o zorea/ E cu stea de peruzea. (IV, 203); E bâlbâirea noastră în stare să mai ştie/ Ce amintiri de noapte, rămase din Tărie,/ Căzând pe-o dâră lungă, de aur, dintre stele,/ S-au închegat la tine în două peruzele,/ Domniţăal cărei zâmbet mă tulbură şi-nghiaţă?/ Îţi pâlpâie-n privire şi-un vânăt fir de ceaţă. (III, 85); Stupul lor de pe vâlcea/ Stă păzit într-o broboadă/ De trei plopi

62

Simona Constantinovici

înnalţi, de nea,/ Pe o blană de zăpadă.// Prisăcarul le-a uitat/ Şi-a căzut şi peste ele/ Iarna, grea ca un plocat,/ Cu chenar de peruzele. (IV, 172). PESCÁR (1), pescari, s.m. Lat. piscarius. Persoană care se ocupă cu pescuitul. Trei sau patru,-n mal, pescari,/ Stau de ceasuri fără număr/ Muţi, ca nişte cărturari,/ Subt umbrele pân’ la umăr. (I, 21). PESÉMNE (9), adv. Pe + semn(e). (Pop. şi fam.) se vede (că)..., se pare (că)...; poate, probabil. Ivirea se va face, pesemne, din câmpie,/ Prin albele cătune, pitite subt căciuli. (I, 88); Iuţindu-şi caii către sat/ Un ţăran venea întârziat./ Vânduse, pesemne,/ Nişte lemne. (I, 215); Pe subt o ţintaură/ S-a ivit o gaură,/ Pesemne, deoarece/ N-a mai fost nici şoarece. (II, 141); Când îi trimise Domnul, pesemne n-au aflat/ Că unul e femeie, şi celălalt bărbat. (II, 177); Din plămădirea nouă a zmârcului cu ceaţa/ Se va stârni, pesemne, fierbinte, iarăş viaţa. (III, 68); Aşa-nţelegeţi ordinul primit?/ Pesemne c-aţi înnebunit. (III, 169); Pesemne-aşa e viaţa, odată cu muncitul/ Să se ivească-alături de el şi parazitul. (IV, 85). PÉSTE (101), prep. Pre (= pe) + spre. (Semnifică ideea de suprapunere, de aplicare etc., directă sau mediată, prin extensiune) I. (Introduce complemente circumstanţiale de loc) 1. (În legătură cu verbe de mişcare, arată că un obiect se aşază, se aplică sau cade deasupra altuia). 2. (În legătură cu substantive care arată suprafaţa, întinderea) Pe tot cuprinsul, de-a lungul. 3. Deasupra. 4. Pe deasupra, dincolo de... II. (Introduce complemente circumstanţiale de timp) 1. (În legătură cu substantive însoţite de numerale, adverbe sau pronume şi adjective nehotărâte) După... 2. (În legătură cu substantive care expri-

mă noţiuni de timp durative) În timpul, în cursul. III. (Introduce complemente circumstanţiale de mod) 1. (Aşezat între două cuvinte identice, exprimă ideea de superlativ). 2. (În legătură cu numerale, arată depăşirea unei cantităţi) Mai mult decât. Variantă fonetică: preste (1). Vânt e? Geamăt e? Agonie este?/ Spaimă liniştită stăpâneşte preste./ Al cui e glasul mare care bate?/ Au vine din Psaltire? Au vine din cetate? (I, 157). Pământul se-aşternu peste făptură,/ Clipă cu clipă, neînduplecat. (I, 12); Peste zare, uriaşă,/ Creasta-şi suie un hotel;/ În tot cerul dat cămaşă,/ A-mbrăcat azurul el. (I, 21); Şi cum ceasul bate-n larg/ Peste noi şi peste plante,/ De s-ar crede că se sparg/ Subt ciocane diamante; (I, 66); Şi ce linişte se-aşterne!/ Şi cum sufletul se-aude,/ Scuturând aripe ude/ Peste brumele eterne! (I, 76); Şi gândirea-i arătură/ Peste care boi de zgură plugăresc. (I, 94); Acel ce-atinge neatins noroiul/ Şi poate duce drum şi peste cer (I, 143); Priveghe însă visul, stăpân peste durată,/ Să nu se depărteze de oameni niciodată. (I, 155); Lasă horele şi trânta să-ţi învie cimitirul,/ Cela ce ridici beteala iederilor peste vis (I, 192); Cine poate să-mi dărâme/ Slava de peste fărâme? (II, 9); El e colea, peste drum, în altarul lui de fum,/ Aprinzând între hotare/ Mucuri mici de lumânare. (II, 30); Peste umărul meu se uită în ape/ Mulţimea. (II, 77); Singurătatea marelui cuprins/ Neclătinată-ntinde stăpânire/ Peste ţinutul ei de cimitire. (II, 179); Şi deştele-n ceaţă/ Se fac peste unghii cărbune de ghiaţă. (II, 200); S-a culcat peste mine o fiară/ Fără picioare, cu coarnele arse. (II, 236); S-a isprăvit. Rămâne-o arătură,/ Şi peste ea, lividă, umblă luna. (II, 269); Treci peste tine, ca peste un drum închis,/ Şi nu spune

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 63 cine te-a trimis. (III, 18); Trei sfinţi fură-n timp zugrăviţi/ Şi unul vopsit peste altul. (III, 36); Zimbrii-n turme, herghelii,/ Se-alungau peste câmpii, (III, 59); Le duce cu porunca şi voia ei de sus./ De-acolo unde capul, de peste om, e pus. (III, 101); După-atâţi amari de ani/ O scuipau nişte golani,/ Supărată că îndură/ Palmele peste figură. (III, 136); Le înghiţea cu linişte ţărâna,/ A toate peste oameni, şi legi, şi timp, stăpâna, (III, 198); Ce să aştept să vie şi ce să înţeleg,/ Când peste mine timpul se prăbuşeşte-ntreg? (III, 262); Avuţia-i duse vestea/ Peste ţară şi departe/ Şi prinsese şi povestea/ Că era burduf de carte. (IV, 59); Era noapte peste tot,/ Ca-n cutia cu compot. (IV, 96); Astea toate peste hopul/ Care s-a chemat Potopul. (IV, 121); Prisăcarul le-a uitat/ Şi-a căzut şi peste ele/ Iarna, grea ca un plocat,/ Cu chenar de peruzele. (IV, 172); Vetrele ni-s peste drum:/ Eu fac jar, el scoate fum. (IV, 236); Peste ţări şi peste ape/ Ţi-este ţara mai aproape. (IV, 256); Ce vagabond de spaţii şi smintit/ A dat peste păpuşa lor de fată/ Şi, sfărâmând-o, bravul, a fugit? (IV, 265). PESTRÍŢ (6), -Ă, pestriţi, -ţe, adj. Din sl. pistri. Care are pete mici sau picături, stropi de culori diferite (de obicei, alb cu negru); p. ext. cu culori diferite; pestriţat. – „Au mai rămas, Împărate,/ Florile astea nebotezate,/ Care zboară tot prin flori.../ Câte două surori,/ Câte doi frăţiori,/ De catifea pestriţă.../ (...)” (IV, 106); Dar pestriţă şi bălţată,/ Albă, neagră, stacojie,/ S-a-ntrecut în fudulie –/ Şi-i stă bine, că e fată. (IV, 147); Mi se pare că-i pestriţă/ Şi-ai jura că-i veveriţă,/ Pentru că la vaci şi boi/ Coada nu prea stă vâlvoi. (IV, 183); Au trecut înnot pasările albe,/ Cenuşii şi pestriţe,/ Împinse de umbră de sălcii./ Au

trecut şi luntrile,/ Au trecut şi îngerii oglindiţi. (II, 77); Sfat ţinură zile şase,/ După naţii, după case,/ Căci piticii-s multe neamuri,/ Trunchiuri, rădăcini şi ramuri,/ Când corcite, când pestriţe/ Şi cu graiuri după spiţe. (IV, 179). PEŞCHÍR (3), peşchire, s.n. Din tc. peşkir. (Înv. şi reg.) 1. Prosop, ştergar. 2. Faţă de masă. Aşternută cu peşchire/ Şi tăceri de mânăstire,/ Prin livadă-mi lasă dar/ Policandre de cleştar,/ Cu un roi aprins în ele/ De scântei şi de mărgele. (III, 58); La ce folos că-mi străluceşti, tu, soare,/ C-ai pus grădina noastră-n sărbătoare,/ Că pardoseşti pământul cu covoare,/ Ştergare şi peşchire şi plocate,/ Şi-aşterni cărările nemaiumblate, (III, 202); Şi se-ntârzie la case,/ Unde-s fetele frumoase./ Că se face pregătire/ Cu ulcele pe peşchire, (IV, 157). PEŞÍN (1), s.m. Din tc. peşin. (Pop. şi fam.: de obicei în legătură cu verbe ca „a da”, „a plăti”) În numerar, cu plata pe loc. Se pare că ar fi avut/ Şi gândul la un împrumut./ La urma urmei, dacă n-ai peşin,/ S-ar mulţumi cu mai puţin. (IV, 233). PÉŞTE (7), peşti, s.m. Lat. piscis. (La pl.) Clasă de animale vertebrate acvatice, cu corpul, de obicei, alungit, cu pielea acoperită cu solzi, cu membrele transformate în înotătoare şi cu respiraţie branhială; (şi la sg.; adesea colectiv) animal care face parte din această clasă. O singură jivină, gogoloi,/ Ca un arici, ca un peşte,/ Pitulată, se rostogoleşte. (II, 231); Pomana: putregaiul de brânză şi de peşte./ Un mort ori un rumân se mulţumeşte/ Cu ce arunci şi pute,/ Dintr-un hârdău şi-o bute,/ Cu mâzga şi cu vărsătura. (III, 194); Peştele din apă, parcă,/ Era, Doamne! cât o barcă/ Şi ieşea din râu la soare. (IV, 194); Surâsul tău mi-i drag,/ Căci e ca piatra-n

64

Simona Constantinovici

fund,/ Spre care-noată albi/ Peşti lungi cu ochi rotund. (I, 43); Ca-n oglindirea unui drum de apă,/ Pari când a fi, pari când că nu mai eşti;/ Te-ntrezării în stele, printre peşti,/ Ca taurul sălbatec când se-adapă. (I, 62); Coliba de pe pământ/ A Celui Înnalt şi Sfânt/ Find clădită de peşti meşteri/ Între talaze şi peşteri. (IV, 110); Peştii ieşeau, să întrebaţi pe tata,/ Din iazuri, la dorinţă, copţi de-a gata,/ Şi alegeai, pe sus, orice friptură,/ Şi se prăjea, prin aer, pân’ la gură. (IV, 217). PÉŞTERĂ (12), peşteri, s.f. Din sl. peštera. Cavitate, scobitură naturală subterană, adâncă şi mare, formată prin dizolvarea unor roci solubile de către apele de infiltraţie; grotă, cavernă. * P. ext. Vizuină, bârlog. Într-un titlu de poem: Din peşteri (III, 273). Simţişi cum a trecut din gură-n gură/ Blestemul în porumb şi-n arătură?/ Şi peştera şi strunga-l înfiripă,/ Şi barza şchiopătată, oloagă pe-o aripă. (II, 220); Vor mai rămâne însă, în noaptea adunată,/ În peştera adâncă a haosului semn/ Despre ce-au fost puterea şi lupta dealtădată?/ Măcar o amintire, măcar crestată-n lemn? (III, 67); Aş vrea să fi rămas ce-am fost./ La peştera cu turle de piscuri, mut şi prost,/ Într-un tărâm pustiu, cu Dumnezeu,/ Noi singuri între vulturi şi zimbri, el şi eu. (III, 273); De-aş fi un stei de peşteri, cioplit cu dalta-n lung,/ Aş sta să-aştept cu tihnă, culcat pe-o muchie dreaptă,/ Cele din urmă mute vecii să le ajung,/ Cu templul în spinare, cărui slujesc de treaptă. (I, 184); În peşteri şi firizi, nerăbdătoare,/ Bat hergheliile copita de zăvoare. (II, 107); Urziţi din zimţi şi nimburi, pe noi ne împreună/ Înseninarea-ntinsă angheţului de lună/ Şi o tăcere-nchisă de peşteri şi de har,/ Strânşi în odăjdii limpezi şi-n aripi de cleştar. (III, 246); Dar

când, întârziată, copita, pe răzoare,/ Se-ndreaptă către peşteri, a unei căprioare,/ Să înţeleg de unde se-ntoarce-mi vine greu.../ Din câmpul sterp şi rece, sau din sufletul meu? (III, 269); Coliba de pe pământ/ A Celui Înnalt şi Sfânt/ Find clădită de peşti meşteri/ Între talaze şi peşteri. (IV, 110); Minunile se iscă din peşterile pline/ Nainte să ajungă izvoarele la tine. (II, 175); Clădeşte-ţi, frate, viaţa cu peşterile-n tine,/ Departe de-altă viaţă, departe de-altă rază,/ Şi pardosindu-ţi noaptea cu lespezi de rubine,/ Vei şti tu singur dacă se sting ori scânteiază. (III, 282). PETÁLĂ (9), petale, s.f. Din fr. pétale. Fiecare dintre frunzişoarele modificate care alcătuiesc corola unei flori. Deasupra nopţilor s-a-ntins/ Legendă ideală,/ Şi nu e suflet neatins,/ Oricât de stins,/ De diafana ei petală,/ În care să nu fi descins/ Lumina siderală. (I, 69); Pur trandafir, bătut în cuie/ de diamant, pe crucea mea/ Şi care-n fiece mişcare/ pierzi cu-o petală câte-o stea. (I, 116); Fulg limpede şi pur,/ Te-aştept să te scobori,/ Petală de pe flori/ Sădite în azur. (I, 156); Făptură de petală şi de un bob de rouă,/ Dă-i zilnic dimineaţa o bucurie nouă,/ Ofranda de răsplată e poezia lui./ O alta, mai suavă şi mai cinstită, nu-i. (III, 43); Prin petala de opal/ Se străvede un cristal,/ Şi-ntr-un sâmbure de ceaţă,/ Strânsă-n tainele de viaţă,/ Încolţeşte veşnicia. (II, 42); În pleoape, ca petala de floare de gutui,/ E un smarald şi nu e, e de safir şi nu-i. (III, 85); Mărturiseşte-ţi, puică micşunea,/ Şoapta ce-o ţii pe buzele matale/ Şi lasă-ţi sufletul de catifea/ Să-şi scoată tot oftatul din petale. (II, 14); Cenuşa visărilor noastre/ Se cerne grămezi peste noi,/ Precum se coboară pe glastre,/ Atinse, petalele-albastre,/ De-o gâză căzută de sus printre foi. (I,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 65 31); Şi când făptura ne primeşte-ntreagă,/ Ca un altar ce-n haos s-a deschis,/ Şi dinainte floarea ni se pleacă,/ Să-i sărutăm petalele de vis? (I, 53). PÉTIC (18), petice, s.n. Cf. lat. pittacium. 1. Fâşie (nu prea mare) tăiată, ruptă sau rămasă dintr-o ţesătură, dintr-o bucată de piele, dintr-o hârtie etc. 2. Suprafaţă mică de teren (cultivabil). 3. P. anal. Bucată, porţiune mică din ceva (în raport cu întregul). Ţii firea ta de la pământ./ Dai tuturor cu jurământ/ Un petic de brazdă şi-o groapă. (I, 175); Le-am rupt să curgă fără şir,/ Metanii deslânate,/ Horbote, petice, borangicuri, frunze. (II, 71); Parcă-i strâns din petice,/ Ca să-l tot împiedice,/ Ferfeniţele-i atârnă/ Şi pe ochi, pe nara cârnă, (IV, 130); Pleznind în miezul nopţii albe, de smarald,/ Pe strigătul şi zborul în sus cel mai înnalt/ Un zbor i-ai dat şi şoimului la stele,/ Împiedicat în peticele mele. (II, 195); Unul, Coşbuc, a scris şi-o poezie,/ Împrăştiată-n ţară pe ascuns./ Luaţi peticele astea de hârtie/ Şi constataţi prin cine au pătruns. (III, 165). Variantă neliterară: petec (11). Plumbul tău cu feţe multe va sticli ca un vitrou/ Care-n fiecare petec scăpăra un soare nou. (I, 152); Dar fiecare semputernicise/ Cu un crâmpei din pravilele scrise,/ Şi fiecare-şi ascundea la sân/ Fărâma lui de petec de stăpân. (IV, 16); Se sprijină cuvântul târâş, pe alt cuvânt,/ Şi ai şi tu un petec de umbră pe pământ,/ Şi nici măcar un petec întreg, căci nula-şi lasă/ Şi umbra găunoasă. (IV, 37); În petecu-ţi de ţară, împotmolit, sfruntata/ Şi îndrăzneaţa minte a născocit şi roata; (III, 75); Şi ne urma vecia ca o roată/ Şi-aveam toiag şi fluiere drept sapă/ Şi plug; şi visul ne era pătul –/ Atuncea ochii noştri zâmbitori/ Nu căutau de subt învelitori/ Petecul unui crepuscul. (I, 123); Şi nu te-ai mai

gândi la nimic,/ Nici la petecul tău de viaţă mic./ Nămolurile tainelor toate/ Zac în mine răsturnate. (II, 56); Sunt petecul de noapte, dat ţie din născare,/ Şi ies şi intru-n tine în zori şi în amurg./ Din mine vii şi-n mine te-ntorci, în bezna mare,/ Firimiţată-n oameni şi-n zilele ce curg. (III, 65). PETRARCA (1), numele unui scriitor italian. Are treizeci de ani mai mult ca mine,/ Opt coţi înnălţime,/ Dar în făptura ei ceva virginal./ Ştie pe dinafară Iliada, în original,/ Sonetele lui Petrarca,/ Pe Goethe, pe Calderon de la Barca. (IV, 29). PETRE (2), antroponim masculin. Din gr. pétros „stâncă, piatră”. Cătunul a rămas şi mai sărac./ Ileana slugăreşte de-atuncea la conac./ E văduva lui Petre, ucis pentru stăpân/ Din ordinul ciocoiului bătrân. (III, 130); Boierului cămaşa lui Petre îi plăcuse/ Şi-a pus-o de o parte de printre catrafuse./ Când s-o trezi dintr-însa neliniştit strigoiul,/ Frângându-i beregata să-nnăbuşe ciocoiul? (III, 131). PETRÉCE (12), petréc, vb. III. Lat. *petraicere. I. 1. Tranz. şi intranz. A-şi duce viaţa sau a-şi ocupa timpul; a trăi. 2. Intranz. A se distra, a se desfăta; a chefui. 3. A se întâmpla, a se desfăşura. II. 1. A însoţi, a conduce pe cineva la plecare o bucată de drum. 2. A trece sau a face să treacă prin..., printre..., pe după..., peste..., pe sub... Am luat ceasul de-ntâlnire/ Când se turbură-n fund lacul/ Şi-n perdeaua lui subţire/ Îşi petrece steaua acul. (I, 14); Şi au simţit, în noaptea ceea rece,/ Un lucru nou, ciudat, că se petrece,/ Căci câinii ştiu ce omul nu cunoaşte/ Şi ce primejdie îl poate paşte. (III, 182); Mă duce până-n poartă cu momele,/ Şi mă petrece prin zăbrele./ Aşteaptă ca, din drum, după plecare,/ Să-i mai trimit prin gard

66

Simona Constantinovici

o sărutare. (III, 264); De-ai sta-n oraş, ai fi-nţeles/ Că ar veni la masa ta mai des./ Ce te gândeşti să faci la vară,/ Că el şi-o va petrece tot la ţară. (IV, 234); Ouăle luate-n dreptul de corvoadă/ Le petreceai printr-un inel cu coadă. (II, 221); Şi tot dintr-o sminteală a minţii se mai spune/ Că singuri noi petrecem în case mari şi bune,/ Pe când ei stau cu porcii şi vitele-n odaie,/ Grămadă peste claie. (III, 154). PETRECÚT (1), -Ă, petrecuţi, -te, adj. V. petrece. Vieţuit, trăit; întâmplat. Povestea mai devale/ Nu-i şir de vorbe goale,/ E faptă petrecută şi trăită/ Pe-o vale dintre sălcii şi răchită. (III, 194). PETRICĂ (1), antroponim masculin. Petre + ică. Adam era cârn/ Şi scurt cât o coadă de târn./ Eva, cam peltică,/ Nu putea să zică/ Nici Petrică, nici Costică. (IV, 98). PETRÓL (1), s.n. Din fr. pétrole. Rocă sedimentară lichidă, uleioasă, care se extrage din pământ şi care serveşte drept materie primă în industria chimică; ţiţei. Comunicatele semnate sunt sumare:/ „Distrus opt instalaţii militare,/ Mitraliat trei corpuri de armată./ Uzină de petrol incendiată.” (II, 267). PETROLÍST (1), -Ă, petrolişti, -ste, s.m. şi f. Petrol + suf. -ist. Persoană care lucrează în industria petrolieră. Hercule-i petrolist dactilograf,/ Şi Joe însuşi, farmacist detreabă,/ Serveşte-n cutiuţe la tarabă/ Câte un hap, câte un praf. (I, 72). PETRU (1), antroponim masculin. V. Petre. Şi şezând afară/ Acum, lângă moară,/ La un kilometru,/ Iată Sfântu Petru. (IV, 152). PETÚNIE (1), petunii, s.f. Din fr. pétunia. Plantă erbacee decorativă din familia solanaceelor, cu tulpina înaltă şi cu flori mari, diferit colorate şi plăcut mirositoare, care au corola în formă de

pâlnie (Petunia hybrida). Vinele dintre petunii/ S-au făcut cît nişte funii,/ Sârma gardului de plasă/ E de zece ori mai groasă/ Şi-mpresoară curtea mea/ Cu zăplaz de catifea. (II, 52). PEŢÍT (1), -Ă, peţiţi, -te, adj. V. peţí (< lat. petere). Cerut în căsătorie (în numele altcuiva sau pentru sine). Au vrut să o mărite. Duduia nu se lasă,/ Şi ofiţerii sprinteni, şi grangurii peţiţi,/ Cerând-o de nevastă, plecau dezamăgiţi/ Că nu-i nici unul vrednic de mâna ei osoasă. (III, 132). PEZMÉT (1), pezmeţi, s.m. V. pesmet (cf. tc. peksimet). Felie de pâine sau de cozonac uscată ori prăjită. Le-aş pofti să intre-ncai,/ Să le dau pezmeţi şi ceai,/ Să le dau, în aşternut,/ Mei, alune şi năut,/ Să le-adorm, măcar atât,/ Cuoblojeli până la gât –/ Sau le vâr într-un suman. (IV, 168-169). PIA (1), antroponim feminin, de sorginte latină, cu semnificaţia „pioasă, respectuoasă”. Titlu de poem: Pia (I, 53). PIÁN (6), piane, s.n. Din germ. Piano, fr. piano, it. piano [forte]. Instrument muzical format dintr-o cutie mare de rezonanţă, aşezată pe trei picioare şi dintr-o serie de coarde metalice, care vibrează când sunt lovite de nişte ciocănele acţionate prin apăsarea unor clape; clavir, pianoforte. – „Pianul o să-l punem în sala din mijloc. – „Pian în mânăstire?”/ – „Crezi, poate, că nu-i loc?”/ – „Loc e destul, nu-i vorba de loc, ci de putinţă:/ Nu-i loc de veselie, e loc de pocăinţă.” (III, 227); – „Pianul e pentru desfătare,/ Şi muzica-i oprită-n chinovii.”/ – „De mirare!/ Biserica nu cântă? Nu cânţi şi nu te-nnalţi?”/ – „Cântările-s cântate-n biserică de... psalţi./ Pianul n-are suflet, nici orga, nici vioara...” (III, 228); Eu, ca omul aşezat,/ Nu pun mâna pe pian/ Decât rar, din an în an,/ Pe oboi sau clavecin:/ Să nu supăr pe vecin –

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 67 (IV, 127); Erau prin zare herghelii,/ Cirezi, şi se-auzeau, din rug,/ Nechez de cai şi vitele că mug./ Au spart piane lungi şi canapele/ Şi s-au spurcat în ele. (III, 185). PIÁTRĂ (64), pietre, s.f. Lat. petra. 1. (La sg.) Nume generic pentru orice rocă solidă, dură şi casantă, răspândită la suprafaţa sau în interiorul pământului. 2. (Urmat de determinări care arată felul, întrebuinţarea sau modul de prelucrare) Bucată de piatră prelucrată; obiect făcut dintr-o astfel de bucată. Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant. Într-un titlu de poem: Pe o piatră (IV, 115). Am luat ocara, şi torcând uşure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure./ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră. (I, 10); El, singuratic, duce către cer/ Brazda pornită-n ţară, de la vatră./ Când îi priveşti împiedicaţi în fier,/ Par, el de bronz, şi vitele-i de piatră. (I, 50); Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,/ Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl. (I, 103); Sufletul tău e parc, de stâlpi, la rând,/ Cu statui albe, sus, pe fiecare,/ Încremenite-n câte o mişcare/ Ce-a obosit în piatră şi s-a frânt. (I, 136); De unde vin aceştia? De unde-aceşti eroi,/ Călăi, iobagi, apostoli, din noapte pân’ la mine?/ De unde-această piatră cu feţe de noroi/ Şi scăpărând cu focuri de-azur şi de rubine? (I, 139); Hrănit cu piatră şi-adăpat cu vânt,/ De-a fi-n vecii o streajă mănspăimânt./ Mi-e foame de nisip şi lut/ Şi dor de apele din care n-am băut. (I, 163); În beciul cu morţii, Ion e frumos./ Întins gol pe piatră, c-un fraged surâs./ Trei nopţi şobolanii l-au ros/ Şi gura-i băloasă-i ca de sacâs. (I, 209); Miroase a piatră şi ceară,/ Şi ziua intră în seară./ Prin ceaţa mânjită cu humă/ Se micşorează carul cu paie de brumă, (II, 97); Din neamul vechi al Crailor Carpaţi,/

Născuţi din piatră maică,/ Sunt teferi zece gemeni, alăptaţi/ La ugerii sălbatici de zimhroaică. (II, 108); Grivei a simţit/ Că e fericit/ Şi nu îl mai latră./ Se uită la el ca o piatră. (II, 202); Mi-am stăpânit pornirea idolatră/ Cu o voinţă crâncenă şi rece;/ Căci somnul tău nu trebuia să-nnece/ Sufletul meu de piscuri mari de piatră. (III, 14); Ascunsă-ntr-o firidă de piatră şi-ncuiată,/ Ea trebuia scobită adânc şi dezgropată,/ Şi apoi fiecărei frânturi de giuvaer/ Să-i spargi era nevoie şi doagele de fier. (III, 73); S-au prăbuşit în haos statuile, pe rând,/ Cu slava lor de idoli, de piatră şi pământ. (III, 108); De ce-aş simţi că suie vremea şi n-aş opri-o pas cu pas,/ Să văd că singură din urmă îmi dă năvală şi mă curmă,/ Când mi-ar ajunge, la suişuri, un bob de trup, un fir de glas/ Şi-un crin, în fund cu-o piatră scumpă, să-mi fac din el un cuib curat? (III, 259); Sunt un şcolar, întârziat în vreme,/ Şi care-ncearcă pana şi se teme,/ Obişnuit, din matcă şi din vatră,/ Cu un condei de haşchie de piatră. (III, 273); Pe o piatră, subt un pom,/ Îmbuca pâine un om,/ Şi din pom un titirez/ Cerea fărâme de miez. (IV, 115); Mi-aprinsei şi eu o vatră/ Într-o scorbură de piatră./ Moş Pârţag îmi dă târcoale/ Cu o găleată cu bale. (IV, 236); Surâsul tău mi-i drag,/ Căci e ca piatra-n fund,/ Spre care-noată albi/ Peşti lungi cu ochi rotund. (I, 43); Coboare-se cerul, furtuni de alice/ În câmp să v-alunge cu stelele-n bice./ Despice-se piatra în colţi mici de cremeni,/ Vârtej urmărindu-i pe semeni. (I, 141); Citeşti drept? Dar scriu întors./ Pui muştar şi iese orz./ Pui cartofi, ies toamna gâlci./ Piatra ce-i? Un fel de zgârci. (II, 132); Limba mi-i ca piatra de ascuţit coasa./ S-au lăsat pe mine păreţii, bârnele, şi toată casa/ Se strânge coşciug. (II, 232); Dar

68

Simona Constantinovici

sufletul se roagă-n genunchi pe piatra goală/ „Mai scapă-mă, Părinte, măcar de îndoială”. (III, 298); Hoitul de subt piatra mea/ Şi-a dus viaţa pe saltea./ Toate păcatele grele/ I-au fost pături şi saltele. (IV, 269); Din pietre sterpe şi uscate/ Un fir de iarbă s-a ivit,/ Şi vârful lui în infinit/ A cutezat, străin, să cate. (I, 35); Te întâlnesc pe toată poteca-n aşteptare,/ Necontenita mută a mea însoţitoare./ Pe la fântâni iei unda pe palme şi mi-o dai,/ Iscată dintre pietre şi timpuri, fără grai. (I, 47); M-ajunsese şi-o turbare/ Să pui semne de-ntrebare,/ Câte trei, pe toate cele,/ Când pe pietre, când pe stele. (III, 8); Aprinde-ţi două umbre de fiece lumină,/ Fii nouă deopotrivă şi soră şi străină./ Fii ca o apă pură, în care se ascund/ Nămolurile negre cu pietrele la fund. (I, 154); Şi nencetat, ca pietrele de rouă,/ Par a renaşte-n locu-mi tot virgin,/ Cu-o licărire-n fundul meu mai nouă,/ Pe cât mi-i încăputul de puţin. (III, 12); De când aţi plecat/ Nu s-a mai secerat,/ Cuptoarele s-au stins.Vetrele/ Au îngheţat ca pietrele. (III, 19). PIÁŢĂ (10), pieţe, s.f. Din it. piazza. Loc special amenajat unde se face comerţ cu mărfuri, mai ales cu produse agroalimentare. Eu mă fălesc că nu vând ca atâţia/ Tezaurele mele. Nici nu ştiu/ Dacă pe piaţă Dumnezeu cel viu/ S-a ieftenit mai mult decât tărâţea. (I, 134); Pe cobiliţă funii lungi de stele/ Nu ar fi fost pe umerii mei grele,/ Vată de-argint, beteală ca de ghiaţă,/ N-ar sta urât, cu usturoiu-n piaţă. (II, 210); La Mitropolie-n faţă/ Parcă-i slujbă, parcă-i piaţă. (III, 146); Ce mai boier şi ăsta, de marfă şi cântar!/ Tat’su fusese-n piaţă plăcintar. (III, 163); El aduse limbi, din piaţă, numai limbi, în coşuri pline./ Şi mâncând tot limbi mesenii, erau gata să leşine. (IV, 8); Pe un gherghef cît ţara,

ascuns într-un fotoliu,/ Nebănuit îi ţese zăbranicul de doliu./ El nu tocmeşte mortul, bucată cu bucată,/ Ca firmele din piaţă, ci ţara dintr-odată. (IV, 72; Ce se mai găseşte-n piaţă,/ În grădină, prin verdeaţă,/ Gâze noi cu păr şi goale,/ Şi-alte-asemeni trufandale. (IV, 139); Are grije, fiţi pe pace,/ Tata mare să vă-mpace./ Că vă cumpără din piaţă,/ Marţea, dis-de-dimineaţă,/ Tot seminţe dulci la gust,/ De fir lung cu spic îngust, De fir gros cu ciucure,/ Numai să vă bucure. (IV, 163). PIÁZĂ (1), pieze, s.f. Et. nec. (În superstiţii; de obicei determinat prin „rea” sau „bună”) Semn prevestitor; întâmplare, eveniment, fiinţă etc. despre care se crede că aduce cuiva nenorocire, nenoroc sau noroc. Când pleci, să te-nsoţească piaza bună,/ Ca un inel sticlind în dreapta ta./ Nu şovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista./ Purcede drept şi biruie-n furtună. (III, 15). PIC (6), picuri, s.n. Onomatopee. 1. Picătură, strop. 2. Cantitate, măsură, durată etc. (foarte) mică din ceva; strop, fir, fărâmă. * Loc. adv. şi adj. Fără (sau niciun) pic de = (care e) lipsit (cu totul) de... Salcea, păcatele mele,/ Face moţuri şi nuiele./ Barem dudul face dude,/ Ia, nişte burice ude,/ Dar dă schitului un pic/ De miere şi borangic. (IV, 26); Locuise-ntr-o chilie/ Toată viaţa cu ei toţi,/ Ba avea şi trei nepoţi./ Din ce s-o fi procopsit/ Fără pic de alt venit? (IV, 45); Dar nu-i nimic:/ Cu un pic/ De benzină/ O să-i iasă nasul la lumină. (IV, 102); Că subt coaja strânsă caier/ Stă păstrat un pic de aer,/ Ca, trezit din nesimţire,/ Puiul mamii să respire. (IV, 136); Codru-nchis, ca-ntr-o odaie,/ Nu-l ajunge pic de ploaie. (IV, 191). PICÁ (5), pic, vb. I. Din interj. pic. 1. Intranz. (Înv. şi pop.) A cădea de la o oarecare înălţime. 2. Tranz. (Înv. şi pop.)

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 69 A face să cadă în picături (un lichid, o materie topită). Dai din limbă, strâmbi din gură,/ Iese şi-o zmângălitură;/ Mai întingi, mai pui, mai pici./ Tot aşa-i şi la pitici. (IV, 212); Nu-i vorbă că, dregându-şi glasul,/ Din când în când îi pică nasul./ Dar picătura lui, uşor,/ Se duce-n caier şi-n fuior. (III, 50); De harapnice şi bice/ Bolţile stăteau să pice,/ Şi în huiet şi urale/ Stâlpii lor să se prăvale. (III, 59); (O să-ntreb, când o să-mi pice/ Un lingvist, cum i se zice,/ Că-s uituc, Doamne fereşte,/ Lui Păcală-n englezeşte.) (IV, 123). PICĂTÚRĂ (6), picături, s.f. Pica + suf. -ătură. Părticică sferică desprinsă dintr-o masă de lichid, formată prin condensarea unui gaz etc.; pic, strop. Plouă crengile lui rouă./ Cade câte-o picătură,/ Una-n păr, găteală nouă,/ Una-n gene, alta-n gură. (I, 32); Copacu-ntreg trăsare şi se-ndoaie/ Cu toate rădăcinile deodată./ O picătură slobodă de ploaie/ Pe-o frunză a căzut, înveninată. (I, 53); Douăzeci de gâligani/ Au secat în patru ani/ Zăcătorile, păstrate/ De cinci veacuri în cetate,/ Pe când obştea lua în gură/ Într-un an o picătură/ Doar în cuminecătură. (IV, 203); Puneai o chiflă şi ieşeau o mie,/ Crescute câte cinci pe-o farfurie,/ Cu frişcă şi-nmuiate în sirop,/ Cu rom o picătură ori un strop. (IV, 217); Nu-i vorbă că, dregându-şi glasul,/ Din când în când îi pică nasul./ Dar picătura lui, uşor,/ Se duce-n caier şi-n fuior. (III, 50); Izbânda strânse-alături vitejii la festin,/ În platoşe, subt coifuri, cu suliţi şi topoare./ Şi zalelor frecate din nou, licăritoare,/ Li se stropea oglinda cu picături de vin. (I, 164). PICĂŢEA (1), picăţele, s.f. Picat + suf. -ea. (La pl.) Desen format din puncte sau din suprafeţe geometrice de dimensiuni mici, repetate simetric pe o ţesă-

tură de altă culoare. Cum te-nţelegi cu socrii şi cu fata?/ De unde-ai cumpărat cravata?/ De mult nu se mai poartă cu dungi şi picăţele:/ „De-i trece pe la mine, ţi-arăt pe ale mele”. (IV, 233). PÍCI (1), pici, s.m. Din tc. piç. (Fam.) Băiat (foarte) tânăr; copil de sex masculin; puşti. Pentru că, vedeţi,/ Nu erau băieţi;/ Nici mici/ Ca nişte pici;/ Nici mari/ Ca nişte ştrengari. (IV, 97). PICIÓR (89), picioare, s.n. Lat. petiolus. 1. Fiecare dintre cele două membre inferioare ale corpului omenesc, de la şold până la vârful degetelor, şi fiecare dintre membrele celorlalte vieţuitoare, care servesc la susţinerea corpului şi la deplasarea în spaţiu. * A călca (pe cineva sau ceva) în picioare = a distruge; a nimici. 2. P. anal. Nume dat unor părţi de obiecte, de construcţii sau unor obiecte, instrumente etc. care seamănă cu piciorul (1) şi servesc ca suport, ca element de susţinere, de fixare etc. Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant şi intră în structura unor frazeologisme multiple. Şi câteodată, seara, prin grădină,/ Se năruia rănit din zbor/ Câte-un seraf cu mâna la picior,/ Ciocnit în aer cu-o albină. (I, 73); Vine de la munca lui,/ Nu se-nşeală de picior./ Îl aşteaptă, colo-n cui,/ Casa prinsă de urcior. (II, 13); Iar un vultur cât omul, subt zăvor,/ Smucea de o cătuşe bătută pe picior. (IV, 18); E mai scurt de un picior,/ Şi ciubotele, la ducă,/ Îl sucesc şi îl hurducă. (IV, 201); Un medic îngrijea piciorul stafidit,/ O fată mică şi o soră grasă./ Parcă un străin a-ncremenit/ Între făclii pe masă. (I, 41); Într-o zi piciorul meu va rămâne greu,/ Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă. (I, 189); Şopârlele verzi şi cenuşii, din chiparoşi,/ Se uită la tine, şopârlă/ Albă, cum coşi/ Pe mal, cu piciorul în gârlă. (II, 64); O

70

Simona Constantinovici

simt cu piciorul şi mâna,/ Şi duc şovăind şi n-aleg,/ Pe tălpile mele, pământul întreg. (III, 34); Piciorul, încălţat ca-n zile mari,/ Ieşea spre ceruri din coşciug afară. (III, 267); Poema mi-o găsii culcată/ Într-o copaie, din pridvorul/ Colibei noastre, legănată, –/ Cântând o mierlă, – cu piciorul. (III, 287); Pe subt masă Consistorul/ Chibzuieşte cu piciorul/ Şi se calcă pe picioare,/ Drept răspuns şi întrebare. (IV, 210); Însuş Pan porneşte corul,/ Drept în şolduri, cu piciorul. (IV, 273); Tu ce-nfiori pe şesuri plopii/ când treci, din creştet la picioare,/ Şi prinzi de tot ce te-ntâlneşte/ o plasă caldă de răcoare. (I, 117); În frig şi noroi/ Trec hoţii-n convoi, câte doi,/ Cu lanţuri târâş de picioare,/ Muncindu-se parcă-n mocirli de sudoare. (I, 203); Ai picioare/ Domnişoare,/ Coapsa lată/ Adâncată,/ Ca-n zuvelci; (I, 217); Şi a scos nişte picioare lungi/ Din două pungi/ Flutureşti, de mătase,/ Nu prea subţiri, nici prea groase,/ Cu călcâie/ Mirositoare a lămâie. (II, 23); O să mă laşi să-ţi pui inele de mâini, brăţări de picioare./ Şi alte veştminte, dogorâtoare. (II, 63); Pe biserica mare/ S-a ridicat ca o capră, în două picioare. (II, 234); Se potolise spaima. Din casa sfărâmată/ Mai şovăiau trei ziduri în picioare. (II, 280); Până-n sfârşit, să nu uiţi măreaţa sărbătoare,/ Când te-ai sculat din pulberi deodată în picioare. (III, 69); Trei platnici, va să zică. Pe-al patrulea, legat/ Cu-o roată de picioare, l-am dus şi înnecat. (III, 189); Târât, lungit, trântit,/ Sătenii îl călcară în picioare,/ Desculţi cu toţii, rece fiecare./ Era şi nu era o răzbunare. (III, 198); Eu, ridicat în luntrea tăcerii, în picioare,/ Zmerit, plecat din umeri şi piept, la cingătoare/ Cu cheile de-acasă, cu cheia de la poartă,/ Ţi le voi da în grijă, mâhnit, cu mâna moartă. (III, 295);

Cine-i chior şi cine are/ Ochiul lui între picioare? (IV, 114); La-ntuneric, la lumină,/ Umbli ca pe rogojină,/ Şi ţi-e dulce la picioare/ Toată ţara umblătoare. (IV, 192); O prăjină-ntre picioare/ Ţi-ar ieşi cam prin spinare,/ Şi o cobiliţă-n vânt/ Te-ar da-n leagăn, când şi când. (IV, 242); Unde fugi, nebună, oarbă,/ Cu picioarele de barbă? (II, 32); Calcă lin!/ Fuioarele/ Şi urzelile îţi pot/ Încurca picioarele/ Şi pantofii mici de tot. (II, 51); Şi piticii suflă-n foale/ Goi şi-n picioarele goale. (IV, 197). PICIORÓNG (1), picioroange, s.n. Din picior. (La pl.) Catalige. Un ţânţar cu picioroange/ Sare-n arcuri peste goange./ Alt lungan şi-un uliu berc/ Tremură-n zigzag şi-n cerc./ O chirilică răsare/ Pe un punct de întrebare. (II, 11). PÍCTOR (1), pictori, s.m. Din lat. pictor. Artist plastic care se ocupă cu pictura. Şi pornea de joia şi cu bulzi de caş,/ Să-i ajungă vineri marfa în oraş,/ Când, din casă-n casă, pentru fiecare/ Domn, avea vreo turtă şi prin buzunare./ Advocaţi şi doftori şi adeseori/ Cântăreţi şi pictori, dascăli şi actori. (IV, 40). PICTURĂ (3), (2) picturi, s.f. Din lat. pictura. 1. Ramură a artelor plastice care interpretează realitatea în imagini vizuale, prin forme colorate, bidimensionale, desfăşurate pe o suprafaţă plană. 2. Lucrare artistică executată de un pictor; tablou, pânză. Amforă,-n jur cu-o antică pictură/ Ce-şi aminteşte-n murmur c-a rămas/ Plinul de umbră pân’ la gură,/ Vas tămâios, pe-un fost iconostas (I, 125); O lacrimă prinsă-n pictură,/ O mână rănită, o căutătură,/ Şi clopote, parcă, departe,/ Şi câte o foaie de carte. (II, 199); De-ai fi şi-n muzică şi în pictură/ Cum te vădişi a fi-n literatură,/ Ca-ntr-un cuptor prea strâmt mai multe tăvi,/ N-ar încăpea în lume două slăvi. (IV, 87).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 71 PIÉDICĂ (3), piedici, s.f. Lat. pedica. Factor care împiedică realizarea unui ţel, care stă în calea unei acţiuni; stavilă, obstacol, impediment; dificultate, greutate. * Loc. vb. A(-i) pune o piedică = a pune cuiva piciorul înainte pentru a-l face să se împiedice şi să cadă. Căci piticii-n sihăstrii/ Fac prea multe nebunii,/ Că se-mbie, că se joacă/ Scoborând târâş pe cracă./ Unul ţine predică,/ Altu-i pune piedică. (IV, 184); E de prisos. Avântul, nu poate s-aibă alt/ Sfârşit. Grădeaua piedici a pus atât de grele,/ Că amândoi cocoşii, cu ciocul în asfalt,/ Se pomenesc şi-aiurea, cu ochii-n mii de stele. (III, 47); Învierşunat de piedici, să le sfărâm îmi vine;/ Dar trebuie,-mi dau seama, să-ncep deabia cu tine. (III, 288). PIEÍRE (1), s.f. V. pierí. Distrugere, nimicire; dispariţie. Că moare frunza-n ramuri, puiandră şi uşure,/ Copacul vieţuieşte şi s-a-nmulţit pădure./ Tu-ţi răsplăteşti ursita de grabnică pieire,/ Făcându-te, din omul prigoanei, omenire. (III, 88). PIÉLE (64), piei, s.f. Lat. pellis, -em. 1. Ţesut conjunctiv-epitelial care acoperă întreaga suprafaţă a corpului animalelor vertebrate şi a celor mai multe dintre nevertebrate; spec. epiderma omului. * Loc. adj. şi adv. În (sau cu) pielea goală = complet dezbrăcat; gol, nud. 2. Piele (1) jupuită de pe un animal (şi prelucrată); spec. blană. * Piele de drac = ţesătură deasă de bumbac, foarte rezistentă, cu o parte pufoasă (imitând antilopa). Dă-mi voie să-l înmoi în apă tare/ Şi cu stihurile mele din urmă să fac însemnare/ Caligrafică, pe piele. (I, 100); Bumbii de-argint au trecut prin lulele,/ Şi ceata semeaţă e tunsă la piele. (I, 236); Baba Moartea, zgârci şi piele,/ Se strecoară prin zăbrele. (II, 214); Strămoşul lui făcuse dintr-o pie-

le/ Hotarul ţării sale nou,/ Împrejmuind cu noduri de curele/ Croite din spinarea unui bou. (II, 252); Carnea pe ei e vânătă şi creaţă,/ Şi osul se străvede-n piele. (II, 254); Fugar, livid ca melcii, bătut de vremuri rele,/ Tu singur rămăseseşi pe lume gol la piele,/ Cel mai gingaş, mai fraged la trup şi oropsit;/ Doar umbra, drept cămaşă, pe piept nu ţi-a lipsit. (III, 77); Scrâşneau din dinţi şi din măsele/ Ţăranii goi, cu ce-au rămas din piele. (III, 197); O carte proastă, dar legată-n piele,/ Cu aur pe cotoare şi cu stele,/ (...)/ E decoltată până-n toate celea/ Şi, ca şi cartea groasă, şi-arată toată pielea. (IV, 47); Cu cotoare poleite/ Şi cu titluri mari, pe piele,/ Cu chenare, ţine minte,/ Jos cu literele mele – (IV, 61); Tu porunceşte, Doamne, să stea la ei acasă,/ Să caute o piele de felul ei mai groasă... (IV, 84); La pisici/ Le-am făcut ochi de aur mici./ Pe raci/ I-am pus în piele de draci. (IV, 101); Eu o să mă-mbrac/ În piele de drac. (IV, 150); Cu frunza şi florile./ Au rămas surorile/ Numai cu ce-aveau pe ele:/ Nişte aripi dintr-o piele. (IV, 171); S-a spălat în loc de apă/ Cu lapte proaspăt de iapă./ Ca să-şi facă piele nouă,/ A cerut găleţi de rouă. (IV, 235); Degetele: ca viermuşii,/ Pielea: pielea corcoduşii. (I, 217); Întorşi acasă frânţi din luptă,/ Cu pielea zdrenţe, cine poate/ Să le mai facă parte şi dreptate? (II, 221); Mi te arăţi pe faţă şi fără de sfiială,/ Şi-nzorzonat de teatru şi strâmb în pielea goală. (III, 39); Nu te-ncrunta încoace, boierule, aşa,/ Că am făcut prinsoare şi noi pe pielea ta. (III, 126); N-aţipesc niţel măcar,/ Că se-nneacă şi trăsar./ Câte un fior de ghiaţă/ Le furnică pielea creaţă, (III, 146); A! că-i mic şi e frumos/ Şi n-ar prea umbla pe jos,/ Că-şi mânjeşte – şi nu vrea –/ Pielea lui de catifea. (IV, 132); Dar cum pielea s-a scumpit,/

72

Simona Constantinovici

Cizma merge la cârpit. (IV, 198); Hrisoavele, de pildă, ascunse-n fund de ladă,/ Scrise pe piei de iepuri, ar face o dovadă. (III, 155); Trăise cioclul nouăzeci de ani,/ Un veac de jupuială de piei, de pe ţărani. (III, 194); Cu toţii-s în pieile goale,/ Au bube cleioase pe şale,/ Noroaie de sânge pe piept şi picioare. (I, 221). PIÉLIŢĂ (1), pieliţe, s.f. Piele + suf. -iţă. Piele (1) subţire, fină, delicată; spec. pielea obrazului. Poporul de o parte, şi dincolo o ceată/ De domni scrobiţi, cu nazuri, şi pieliţa păstrată,/ Poporul şi stăpânii;/ Stăpâni şi ai cenuşii din vatră şi-ai ţărânii, (III, 193). PIEPT (32), (1, 2) piepturi, s.n., (3) piepţi, s.m. Lat. pectus. 1. S.n. Parte superioară a corpului, de la abdomen până la gât, la om şi la unele animale vertebrate; torace; spec. partea anterioară (şi exterioară) a acestei regiuni. 2. S.n. Sân (al femeii). 3. S.m. Partea din faţă a unei piese de îmbrăcăminte care acoperă pieptul (1). Cu aripa-n ţărână şi în vis,/ Strânge la piept comoara ta deplină./ Cât te iubesc, frumoasa mea albină,/ Că sarcina chemării te-a ucis! (I, 40); Să las s-o umple cerul cu vastul lui tezaur?/ Înveştmântat domneşte, să trec cu giulgiul rupt;/ Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur/ Şi tatuat cu fulger, să nu-nving? să nu lupt? (I, 58); Gol în imensa zare, tăcut şi gânditor,/ Cu braţele păroase, la piept, făcute cruce,/ Privea la luntrea-mi albă pe undă cum se duce/ Târâtă de vârteje,- picior peste picior. (I, 98); Doar stelele din cuiburi pogoară firul drept,/ Vărsând statuii miruri pe cap cu degetarul/ Şi sărutându-i mâna pietrarului pe piept. (I, 242); Încrucişează braţele pe piept/ Şi uită-te în sus,/ La steaua din apus. (II, 164); Fugar, livid ca melcii, bătut de vremuri rele,/ Tu singur rămăseseşi

pe lume gol la piele,/ Cel mai gingaş, mai fraged la trup şi oropsit;/ Doar umbra, drept cămaşă, pe piept nu ţi-a lipsit. (III, 77); Îl vezi, căzut în trântă, că iar zvâcneşte drept?/ S-ar zice că e-n luptă cu cerul, piept la piept. (III, 79); – „Intră! îi zise. Şoimule, tu eşti?/ Te-am cunoscut de mult şi te aştept,/ Dar te lovişi de turnul meu în piept.” (IV, 11); E o luncă de Irozi/ Împietriţi de vad în jos,/ Zale-n piept şi coif sticlos. (IV, 155); Şi din toate, singur eu/ Nu-ndrăznesc s-o prind de mână/ Şi, c-un şold în pieptul meu,/ Să o sprijin la fântână. (I, 32); Din copaie/ A tras cu mâna, de-a dreptul,/ O vălvătaie/ Care i-a luminat faţa şi pieptul. (I, 214); Vino. Dinnainte îţi voi desface pelinul şi romaniţa/ Pe care le coace arşiţa./ Cu braţele şi pieptul voi despica poiana/ Şi buruiana. (II, 62); Izvoarele si ţara, noi de-a dreptul/ Le-am dobândit cu sufletul şi pieptul. (II, 248); Că le degeră de-a dreptul/ Subsuorile şi pieptul,/ Şi le arde-n ochi şi ghiare/ Vântul, ca o apă-tare. (IV, 168). PIEPTÁR (6), pieptare, s.n. Piept + suf. -ar. 1. Obiect de îmbrăcăminte (de postav, de lână etc.) fără mâneci, care acoperă ca o vestă partea superioară a corpului; spec. cojocel scurt din blană de oaie; bundiţă. 2. Obiect de metal, de zale sau de piele groasă care acoperea pieptul şi spatele luptătorilor din vechime, apărându-i de loviturile adversarului. Şi pe-al cerului pieptar/ Scapără frumoşii teferi/ Sumedenii de luceferi,/ Plini de voie şi de har. (I, 44); Avea fuste şi manta/ Tăiate din catifea/ Şi pieptar cu solzi de ţiplă,/ Căptuşit c-un fel de sticlă. (II, 28); Bună dimineaţa, luceafăr!/ Geana de argint tremură ca zaua./ Ai fost pe un pieptar de fier/ Şiai răsărit în zare. (II, 76); Ca o za de prin poveşti,/ Descusută din pieptarul/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 73 Unei fete-mpărăteşti/ Sau din deşti mărgăritarul? (II, 34); Două scufii cu urechi/ Şi târligi două părechi,/ Mânicere şi pieptare./ Mult de lucru nu mai are. (IV, 167). Variantă de plural: pieptari. Şi, voi aţi crescut mari,/ V-aţi căpătuit,/ V-aţi făcut cărturari,/ Mamampleteşte ciorapi şi pieptari,/ Şi tata nu a mai venit... (I, 191). PIEPTĂNÁ (3), pieptăn, vb. I. Lat. pectinare. Tranz. şi refl. A(-şi) descurca, a(-şi) netezi, a(-şi) aranja sau a(-şi) curăţa cu pieptenele părul sau barba. A (se) coafa. Unde-mi bat undrelele/ Ţiai uscat obielele,/ Unde-ascut săgeţile/ Tu-ţi piepteni musteţile. (IV, 239); Ce zaiafet! Cucoana are/ Patru moşii, trei mori şi-o apă mare./ O spală Suzi pe picioare,/ O piaptănă-n oglindă o madamă, (III, 179); Nu era cine ţine socoteală/ Că întârzii, Adame, de la şcoală,/ Că lecţia s-o spui fără greşeală,/ Că, Eva, încă nici te-ai pieptănat/ Şi te găseşte prânzul tot în pat. (IV, 218). PIEPTĂNÁT (1), -Ă, pieptănată, -te, adj. V. pieptăna. (Despre păr, barbă etc.) Descurcat, netezit, aranjat sau curăţat cu pieptenele. Părul lui, cu valuri creţe/ Până-n şold, e-o frumuseţe,/ Pieptănat de o răgace/ Cu un spic, după ce coace, (IV, 89). PIÉPTENE (1), piepteni, s.m. Lat. pecten. Obiect de toaletă confecţionat din os, din metal etc., cu dinţi mărunţi, care serveşte la pieptănat părul sau pe care femeile îl poartă în păr ca podoabă. Mi-a venit de la părinţi/ Un pieptene cu trei dinţi.// Are la buză un glonţ/ Sau un păr cu scârlionţ. (IV, 113). PIÉRDE (68), pierd, vb. III. Lat. perdere. I. 1. Tranz. A nu mai şti unde se află, unde a pus, unde a rătăcit (un bun material). 2. Tranz. A nu mai cunoaşte sau a nu mai găsi drumul, locul etc. căutat; a greşi direcţia. 3. Refl. Fig. A

se lăsa absorbit de ceva, a se cufunda în... II. Tranz. A fi deposedat de..., a rămâne fără..., a nu mai avea... Pur trandafir, bătut în cuie/ de diamant, pe crucea mea/ Şi care-n fiece mişcare/ pierzi cu-o petală câte-o stea. (I, 116); Să nu-ţi pierzi lacrima. Păstrează./ O să fie nevoie. Drept înnainte, inima trează! (III, 18); Copacul, darnic cu găteala lui,/ De sus îşi pierde foi de-argintărie,/ Căzând în drumul orişicui,/ În suflet sau pe pălărie. (I, 13); Durerea mi se pierde-n fum,/ Tot căutând un vreasc de rost (I, 61); Şi cu sufletul se pierde/ Într-un lin păinjiniş/ Ce se leagănă pieziş/ Să-l mângâie şi dezmierde; (I, 92); Ia-n vârteje turmele/ Şi le pierde urmele,/ În spinare, să răstoarne/ Taurii izbiţi, în coarne. (II, 112); Poate-ai auzit de-o ţară./ De ţara lui Pierde-vară. (II, 131); Şi pierde-te în mine ca un vâslaş în mare,/ Şi carnea mi-o brăzdează cu-adâncul tău înnec, (II, 206); Blestemul nu se pierde, creşte./ Se face funie şi cleşte, (II, 223); Şi-şi pierd pe rând scânteia şi spicul din Tărie,/ Se mistuie şi umbra în zarea alburie. (III, 209); Nenea Acul, ţaţa Aţa/ Îşi pierdură dimineaţa/ Pe un cot/ De postav sau şeviot. (IV, 49); Vacile şi turmele/ Îşi pierdură urmele. (IV, 154); Livada, câmpul şi-au pierdut şi floarea/ Şi roadele şi frunza şi culoarea. (I, 46); Tăcerea vocile şi le-a pierdut,/ Care-o făceau pe vremuri să răsune. (I, 63); Tu te-ai pierdut din drumul lumii/ ca o săgeată fără ţintă,/ Şi frumuseţea ta făcută/ pare-a fi fost ca să mă mintă. (I, 117); Au zburat din streaşina lunii,/ Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii. (I, 144); Pravila de baştină/ S-a pierdut în mlaştină. (II, 99); Nu ştiu ce le-a căşunat/ Pe la ceasul înnoptat,/ Că pe un drumeac stingher/ S-au pierdut, intrând în cer... (II, 123); Odată cu sideful gingiilor stricate,/ Eu mi-am pierdut

74

Simona Constantinovici

naiva dintâi virginitate. (III, 86); Dar s-a pus plângând să zbiere,/ De necaz şi de durere,/ Ce-a pierdut şi ce-a găsit. (IV, 135); Grâu, popuşoi, săcară, mei şi orz,/ Nici o sămânţă n-are să se piardă./ Săcurea plugului, când s-a întors,/ Rămâne-o clipă-n soare ca să ardă. (I, 50); Dibaci să o strecoare prin Cod, maestrul ştie/ Să piardă o cărare ce duce-n puşcărie. (III, 150); Ori, cu gândul mai buimac,/ Să se piardă un condac,/ Ori să-ţi scape din vedere/ Poftoreala ce se cere. (IV, 196). PIERDÚT (20), -Ă, pierduţi, -te, adj. V. pierde. Într-un titlu de poem: Oseminte pierdute (I, 96); Solie pierdută (II, 177); Frunze pierdute (III, 271). 1. Care nu mai poate fi găsit; înstrăinat. 2. Copleşit, emoţionat. Sunaţi de seară ca-ntr-o dimineaţă./ Parcă sunaţi dintraltă viaţă,/ Dintr-un văzduh, care părea pierdut./ V-ascult si v-am recunoscut. (II, 191); În ce-a fost o fereastră păzea-ncruntat un câine,/ Nedezlipit de vatra stăpânului pierdut,/ Pe care îl aşteaptă să vie azi ori mâine,/ Şi mâinele-ntârzie de mult şi-a şi trecut. (II, 280); Erai, ca pe-o-hlamidă de purpură, o scamă,/ Un ac cu borangicul pierdut într-o năframă, (III, 77); Să mi se pară clipa de azi nemărginită,/ Ostrov pierdut, cu luntrea legată de-o răchită/ Încovoiată-n soare şi adormită-n undă? (III, 295); Vrând cu marea să se joace,/ Ea, pierdută-n hora ei,/ Nu s-a prins la rând cu ei, (II, 123); Dar ziua care trece şi mă răneşte-n treacăt/ Îmi umileşte cârja şi-mi încovoaie crinii,/ Şi inima urmează s-atârne ca un lacăt/ Cu cheile pierdute, la porţile luminii. (I, 59); Tu ţi-ai închide ochii şi le-ai porni să vie/ Icoanele pierdute-n lumină aurie. (I, 106); Neamuri pierdute şi vecii întregi/ Stau condensate-n rânduri de flacoane. (I, 134); Şi căuta bunica, subt lacrima

de rouă,/ Crâmpeiele de carne, pierdute-n iarba nouă,/ Să o culeagă moartă, să fie prohodită. (II, 278); S-aştept poate-amintirea să-şi mai încerce cheia/ La poarta dintre dafini, s-aştept cumva scânteia/ Luminilor pierdute în pulbere şi scrum? (III, 262). PIERÍ (26), pier, vb. IV. Lat. perire. Intranz. 1. (Despre fiinţe) A înceta să mai trăiască; a muri (de obicei, de moarte violentă, nefirească). 2. (Despre abstracte, stări, senzaţii etc.) A lua sfârşit; a înceta să se (mai) manifeste, să se (mai) producă. 3. A dispărea fără urmă, fără a mai putea fi găsit. Formă verbală iotacizată: să piei. Lat. perire. De-acu păşeşte ager că ţi-a ajuns totuna/ De te-or găsi mânia şi prigoni furtuna/ Şi trăsnetul şi marea, şi crivăţul, să piei;/ Te vei lupta prin timpuri cu zeci de dumnezei, (III, 71). Vreau să pier în beznă şi în putregai,/ Nencercat de slavă, crâncen şi scârbit./ Şi să nu se ştie că mă dezmierdai/ Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit. (I, 19); De când s-a întocmit Sfânta Scriptură/ Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură/ Şi anii mor şi veacurile pier/ Aci sub tine, dedesubt, subt cer. (I, 54); Turmele şi carele,/ Vremea, vântul trec şi pier./ Ea stă singură la cer,/ Cu Acela Carele... (II, 101); Tu taci, tu te-ai ascuns, tu pieri/ Cu sculele şi farmecele tale./ Te cheamă din biserici, din temniţi, din spitale,/ Şi nu răspunzi durerii nicăieri. (II, 155); Copiii, duşi pe gânduri tăcute, nu-nţeleg/ Cum ar pieri deodată un veac de om, întreg. (III, 295); Ce sufăr mi se pare că-ţi este de durere,/ De faţă-n tot ce naşte, de faţă-n tot ce piere,/ Apropiată mie şi totuşi depărtată,/ Logodnică de-a pururi, soţie niciodată. (I, 47); Tu i-ai ucis un tată, el ţi-a ucis un frate,/ Din ţara prinsă-n flacări pierise jumătate. (III, 95); Că fără ierarhie şi elită,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 75 o ţară,/ În loc să se ridice, ameninţă să piară. (III, 154); Ca sfântul în cenuşă subt ochii mei să piară,/ Ca dreptul să-şi strecoare-n urechea mea scrâşnirea/ Înmormântat în lemne şi-nvăluit în pară!/ Şi-n mine bate-n palme, mişcată, omenirea. (I, 138); Au pierit de mult şi stupii./ Au ieşit în haite lupii,/ De flămânzi, cu ochii-aprinşi/ Au mâncat şi câţiva inşi. (III, 59); Şi câte visuri, câte şi vieţi nu au pierit,/ În suflet cu inelul părut făgăduit? (III, 80); Schiţând mereu profiluri şi conture/ Începe timpul gol să mi te fure,/ Dacă prin văl, tu, cea adevărată,/ Ai tresărit şi ai pierit îndată. (III, 276); De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci./ Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,/ Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi./ Nu te-ai uitat o dată înnapoi! (III, 278). PIERÍT (1), -Ă, pieriţi, -te, adj. V. pierí. (Pop.) Mort (de obicei de moarte violentă, nefirească). (Substantival) Mănâncă şi-astăzi crapii din el, pe fund, în iaz,/ Şi crapii îi mănâncă boierii: nu-i necaz./ Adăogaţi pieriţii din câteva judeţe,/ Că n-au ştiut de bâtă şi bici să se dezveţe. (III, 189). PIERRE (1), antroponim masculin francez, corespondentul lui Petru (Petre) din română. Într-un titlu de poem: Rue de Saint-Pierre (II, 151). PIÉRSIC (2), piersici, s.m. Lat. persicus. Pom fructifer din familia rozaceelor, cu flori trandafirii sau albe şi cu fructe mari, sferice (Persica vulgaris). Departe eşti, departe, ca fluturii ce-şi lasă/ În ramuri crisalida, din piersicul natal,/ Departe foarte, frate, de sine-ţi şi de casă,/ Gonind întreg oceanul, străin, din val în val. (I, 52); Foile tale scrise, de hârtie,/ Se rup şi zboară, ca dintr-o livadă/ Frunzele smulse-n vijelie,/ Fără ca piersicul să şi le vadă. (III, 271).

PIÉRSICĂ (2), piersici, s.f. Lat. persica. Fructul piersicului. Formă neliterară de plural: piersice. Pământul dă din el/ Tidve, izmă, muşeţel,/ Boance, piersice, struguri. (II, 65); Ca la piersici şi la sfecle,/ Le-am dat nume şi porecle, (IV, 125). PIERZÁNIE (1), pierzanii, s.f. Pierde + suf. -anie. (Pop.) Moarte; primejdie, nenorocire, suferinţă mare, dezastru. Dau tămâie cu căţuia/ Pentru toată cetăţuia/ Ispitită de pierzanii,/ Bătând cruci, puind metanii./ Se hrănesc cu ce te miri/ Şi mai mult cu nori subţiri. (IV, 182). PIERZÁRE (1), s.f. V. pierde. (Pop.) Perzanie. Amintirile, treptat,/ Au scăzut, şi-ncet, pe-ncetul,/ S-a iscat din morţi poetul,/ Ca un cerc dintr-un pătrat.// Rătăceşte în pierzare/ Spre un punct sclipit de stea./ Porunceşte-i şi-o să stea/ S-o ajungi din depărtare. (III, 32). PIÉSĂ (3), piese, s.f. Din fr. piece. Operă literară compusă în formă de dialog şi destinată reprezentării pe scenă. O carte proastă, dar legată-n piele,/ Cu aur pe cotoare şi cu stele,/ Luxoasă, lustruită şi bogată,/ Stă-n raft ca o cucoană bosumflată/ La teatru – care se preface/ Că piesa lăudată îi displace. (IV, 47); Ca să se afle în treabă/ Regizorul mă întreabă:/ – „Povestirea se pricepe?”/ Eu răspund că se pricepe./ – „Bine! piesa poate-ncepe!” (IV, 99); – „Bine! zise Dumnezeu,/ Să se-nceapă lucrul meu./ Am făcut cu voi contract/ Ca piesa să fie într-un act.” (IV, 100). PIETRÁR (7), pietrari, s.m. Piatră + suf. -ar. Muncitor care prelucrează piatra; cioplitor în piatră. * (Înv.) Sculptor. În seara ceea piatra îşi luase-nfăţişarea./ Ciocanul odihneşte şi poate-ncepe iarăş,/ Căci alte lespezi albe râvnesc în munţi chemarea,/ Ca din pietrar să-şi

76

Simona Constantinovici

facă pe ani întregi tovarăş./ (...)/ Statuia îşi arată puternica-i croială/ Şi-n seara risipită e ca un fum oprit,/ Pe care frământându-l cu sete şi-ndoială/ L-a împietrit pietrarul, de-a pururi, şi cioplit./ Pietrarul se mâhneşte, întârzie şi-aşteaptă./ El îşi priveşte iarăşi statuia cuntristare. (I, 241); Totuşi, spori-ndoiala şi, ostenind pietrarul,/ Adoarme, pe când luna-şi urca prin brazi pătrarul./ Doar stelele din cuiburi pogoară firul drept,/ Vărsând statuii miruri pe cap cu degetarul/ Şi sărutându-i mâna pietrarului pe piept./ (...)// A doua zi, pietrarul scruta statuia-n soare.// Era pe la amiază, răşinile pe brazi/ Curgeau, topite de dogoare,/ O spune şi pietrarul, căci mai trăieşte şi-azi. (I, 242). PIETRÍŞ (6), pietrişuri, s.n. Piatră + suf. -iş. 1. Rocă sedimentară care se formează pe litoral, în albiile apelor curgătoare etc. 2. Pietriş (1) mai mărunt provenit din albiile râurilor, din cariere sau din piatră sfărâmată, folosit ca material de pietruire a drumurilor etc. Mâna îţi atârnă-n nisip şi pietriş,/ Linsă de valul curmeziş/ Care vinemblânzit să-ţi pupe unghiile, inelele şi-o brăţară (II; 67); Curge vântul... Curgeţi, vânturi de vulvoare,/ Nu vă pese ce ne doare./ Grâu, săcară şi porumb/ S-au făcut pietriş de plumb. (II, 242); Intrase-ntreg ciocoiul pedepsit,/ Fărâmă cu fărâmă, frământată,/ Şi sentindea-n pietriş, mereu, o pată. (III, 198); O pată crudă-n calea de pietriş/ Arată locul sângelui plăpând,/ Şi peste chipul micului mormânt/ Cad lacrimile şterse pe furiş. (IV, 265); Pietrişul roşu, boabe, al grădinii,/ Îi sunt, bătuţi şi risipiţi, ciorchinii./ Plocate grele se urzesc treptat/ În care frunzele s-au îngropat. (I, 20); Pe pietrişul roşu-n parc/ Zboară pâlcuri frunze roşii/ Cu fazanii şi cocoşii/ Subt al cerurilor arc. (III, 9).

PIETRÓI (1), pietroaie, s.n. Piatră + suf. -oi. Augmentativ al lui piatră; bolovan. Adam se strâmbă la noi/ Şi dă cu câte un pietroi./ Eva dă cu tifla şi ne-njură/ Prin bătătură./ Ce suntem noi de vină/ Că s-a făcut lumină/ La tine în vitrină? (IV, 103. PIETRUŞ (1), pietruşi, s.m. Piatră + suf. -uş. Nume dat mai multor păsări migratoare care trăiesc printre stânci şi prin locuri pietroase. V. şi pietroşel. Ia vin’ să vezi cum se trăieşte/ Adevărat şi bine păsăreşte./ Pietruşii, mierle, granguri, ciocârlii/ Se simt la larg în colivii. (IV, 12). PIEZÍŞ (13), -Ă, piezişi, -e, adj., adv. Piez (v. piază) + suf. -iş. 1. (Care este) aplecat într-o parte, oblic, diagonal; p. ext. strâmb. 2. (Care se află) în sau cu pantă (foarte) repede. 3. (În legătură cu verbe ca „a privi”, „a se uita” etc. sau cu substantive ca „privire”, „ochi”) (Care este, se face etc.) lateral, dintr-o sau într-o parte; (care este) saşiu, cruciş; fig. (în mod) bănuitor, iscoditor. Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!/ Copac pribeag uitat în câmpie,/ Cu fruct amar şi cu frunziş/ Ţepos şi aspru-n îndârjire vie. (I, 36); Şi cu sufletul se pierde/ Într-un lin păinjiniş/ Ce se leagănă pieziş/ Să-l mângâie şi dezmierde; (I, 92); Nici n-au intrat în trunchiul din codru, doborât,/ Pieziş nici fierăstrăul, nici joagărul târât. (III, 21); Al cincilea, gingaşul, mai micul, stă la coadă,/ Smerit că n-are cine să caute să-l vadă./ Uitat cu cartea-n poală, vârât în foi, pieziş,/ I-ar strânge moale vârful rapsodul pe furiş. (III, 83); Cu scândura în braţe, întâi nu te gândişi/ Că trebuia să intre pe dungă şi pieziş;/ Al doilea, crezuseşi că-ntoarsă, bunăoară,/ O scândură se face, Păcală, mai uşoară. (IV, 53); Vopsitorul are daruri din belşug,/ Dar suferă şi el de beteşug:/ Se uită pieziş,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 77 cruciş,/ Un ochi la făină,/ Alt ochi la slănină; (IV, 102); Creştetul, bălţat pieziş,/ Pare strâns ca-ntr-un bariş/ Înnodat cu două funte:/ La urechile din frunte. (IV, 143); O saluţi, o chemi, şi vine./ Din ce-i spui şi ce-i vorbişi,/ Ea se uită lung la tine/ Dintr-o parte şi pieziş. (IV, 145); În sufletul tău sufletele lor,/ Ale tuturor,/ Se aştern ca rufăria moale/ În sertarele goale/ Teanc. Năframe, tulpane, barişe/ Cu croiala piezişe. (I, 175); Că de streină ţara, deşi vi-i gura plină/ De ea, n-aveţi ce zice, v-a fost şi vi-i streină./ Ea mai fusese-a voastră cu tot ce-a dat belşug,/ Prin fraudă piezişe, tertip şi meşteşug. (III, 204); Te baţi cu fulgi de umbră, pe care-i duce vântul./ Alunecarea mută, piezişe,-i mai uşoară/ Decât să ieşi la trântă făţişe, bunăoară. (IV, 79). PIFTÍE (1), piftii, s.f. Din bg. pihtija, ngr. pihtí. Mâncare preparată din carne, oase şi cartilaje (de porc), fierte timp îndelungat într-o zeamă (cu usturoi), care, după răcire, se încheagă şi devine gelatinoasă. Ciocoiul se făcuse o cocă şi-o piftie,/ Şi am muncit o noapte şi-o zi, precum se ştie./ Că şi ciocoiul nostru a fost un soi de spumă,/ De zgârciuri încleite, cu oase ca de gumă. (III, 199). PILÁSTRU (1), pilaştri, s.m. Din fr. pilastre, it. pilastro. Stâlp paralelipipedic prevăzut, de obicei, cu o bază şi cu un capitel, care serveşte ca element de ornamentaţie sau de consolidare a unui zid. Mai sus, mai sus de nori şi aştri,/ E frig, pustiu, şi e-n zadar/ Să pleci,/ Minţit de-atâţi satiri albaştri, –/ Spre stăvilarul secular/ Înfipt în haos cu pilaştri, –/ Căci nu-i făcut să treci. (I, 26). PÍLĂ (4), pile, s.f. Din sl. pila. Unealtă de oţel călit, având una sau mai multe feţe prevăzute cu numeroşi dinţi mărunţi şi ascuţiţi, folosită la ajustarea manuală

sau mecanică a unor obiecte dure. Pasul strâns lângă pas/ Merge-mpiedecat, ca un compas./ Şi palmele, unite cu ciocanul, cătuşa şi pila,/ Parcă se roagă, cu de-a sila. (I, 206); În care loc, cu pila ta de faur,/ Ţi-ascuţi tu fierăstrăul de cristal?/ L-am ascultat vibrând parcă-n migdal,/ Parcă-n salcâm, în frunzele de aur. (II, 155); Vezi că mintea şi gândirea, fie veacul cât de prost,/ Au avut întotdeauna,-n lume, cât de cât un rost,/ Căci ca pila, amândouă rod şi lanţurile grele,/ Care se desfac pe-ncetul, slabe ca nişte curele. (IV, 8); Câteodată pare, parcă,/ Pe sticlete că-l încearcă/ Sau căngână pe departe/ Pila-n ciob de sticle sparte,/ C-are multe şi destule/ Şi gâtleje, dar şi scule. (IV, 128). PÍLDĂ (25), pilde, s.f. Din magh. példa. 1. Ceea ce poate servi cuiva drept învăţătură, drept model de urmat, drept termen de comparaţie; model, exemplu. * Loc. adv. De pildă = de exemplu, bunăoară, cum ar fi. * Expr. A lua pildă = a imita exemplul cuiva. 2. Povestire alegorică, producţie literară cu caracter moralizator, cu o structură apropiată de fabulă; p. ext. maximă, sentinţă; proverb, zicală. Luai pildă pentru trunchi de la urcioare,/ Şi dacă-n sâni şi şold a-ntârziat/ Mâna-mi aprinsă, eu sînt vinovat/ Că n-am oprit statuia-n cingătoare (I, 81); Drept pildă ia vecia ce-şi mână-n mări uscatul/ Şi tăinuieşte-n raze potecile şi leatul. (I, 154); Uite, de pildă, unul în chipul crucii,/ Ar pune un semn turbure de lumină/ Subt bărbia ta de fată creştină. (II, 84); Stăpânii judecăţii, fără jind,/ Dau pildă şi osânda ce faptei se cuvine,/ Că ţara ne rămâne, socotind,/ Cu cinzeci de morminte mai puţine. (III, 122); Hrisoavele, de pildă, ascunse-n fund de ladă,/ Scrise pe piei de iepuri, ar face o dovadă. (III, 155); Îl ia cu o sfârşeală şi oftează,/ De

78

Simona Constantinovici

pildă dacă trebuie să scază,/ Şi nu-şi mai vine-n fire/ Când face-o împărţire. (III, 196); Robul neputând, pe vremuri, să crâcnească, frânt în jug,/ Fără ca să fie-n târguri spânzurat ori pus pe rug,/ Totuş, findcă trebuinţa de-a cârti e omenească,/ Cuteza, ascuns în pilde, ticluit să se rostească. Strecurată-ntre durere, lege şi fărădelege,/ Pilda fiecare după mintea lui o înţelege,/ Încât, mai întortochiată în urzeala ei oleacă,/ Nu mai aţâţa stăpânul şi-ncepea şi lui să-i placă./ (...)/ Pildă, fabulă, zicală, snoavă, haz şi ghicitoare/ Au slujit să-l mai mângâie omului de tot ce-l doare,/ Însă fabula-i o pildă-n care omul, cum o face,/ Pune a vorbi pe faţă-n locul lui pe dobitoace. (IV, 7); Vultur ursuz, ia pildă si-ţi înmoaie/ Pana de fier, ca lâna de agniţă şi oaie. (IV, 12); El e „Mamut”, cum şi tu eşti, să nu te superi, „Cerb”./ Trăim o-nchipuire, o pildă şiun proverb. (IV, 86); Căutând întâi ce fel/ Să aleagă de model/ Dintre sutele de state/ Cunoscute şi umblate,/ Au luat pildă să trăiască/ Pravila călugărească. (IV, 179). PILDUITÓR (1), -OÁRE, pilduitori, -oare, adj. Pilduí + suf. -tor. Care poate servi drept pildă; cu caracter moralizator. * Grăitor, ilustrativ; convingător. Sfetnicul din stânga pare/ Că-i cu el de o părere,/ Însă stareţul le cere/ Pedepsiri pilduitoare/ Şi s-a-ntors zicând: –„Eşti prost!/ Povesteşte cum a fost.” (IV, 210). PINGEÁ (5), pingele, s.f. Din tc. pençe. Bucată de talpă folosită pentru a înlocui partea anterioară a tălpilor uzate (uneori şi tocurile); p. ext. partea anterioară a tălpii încălţămintei, pe care se calcă. Variantă: pingeaua. Umblau solii prin norod/ C-un carâmb şi-un calapod./ Lu-la, la-lu/ Vi-va, va-lu./ Şi cinstirea ţi se da/ După talpă şi pingea./

Da-du, du-da Ga-gu, gu-da. (II, 129); – „Bâzdâganie – strig –/ De cauciuc sau de pingea,/ Dorim a te vedea.”/ Prin buruienişte/ Ea începu să mişte. (IV, 104); Cum a răzbit pe uşile-ncuiate,/ Cu broaşte mari şi cu lăcate,/ Că scările şi cu pridvorul/ Le bate cu pingeaua tot poporul? (IV, 70); Când s-a întors bursierul cu doctorat în ţară,/ Nu sunt cinci ani, stătea pe dinafară,/ Şi n-avea nici pingelele întregi/ Neîntrecutul tânăr om de legi. (III, 148); Să-şi radă pingelele,/ Să-şi spele obielele/ Şi să-şi frece cioarecii,/ Alergând ca şoarecii; (IV, 192). PINGUÍN (1), pinguini, s.m. Din fr. pingouin. Nume dat unor genuri diferite de păsări palmipede marine, cu ciocul lung, cu aripile scurte, negre, improprii pentru zbor, servind ca înotătoare, care trăiesc în grupuri în regiunile polare sudice. Şi-aprinde lângă Argeş luleaua, şi văpaia/ Din pipă încă-i arde, ajuns pe Himalaia,/ Şi pâinea coaptă-acasă, într-un cuptor domol,/ I-o gustă pinguinii tot proaspătă, la pol, (III, 110). PÍNTEN (3), pinteni, s.m. Din sl. *pentinu. 1. Obiect de metal în formă de potcoavă care serveşte pentru a îmboldi calul la mers. 2. P. anal. (La unele păsări, mai ales la cocoşi) Formaţie cornoasă situată în partea de dinapoi şi de jos a piciorului, deasupra labei. Curmeziş, talazu-l taie/ Şi despică-l ca un pinten,/ Luntre-a visului vioaie,/ Cu călcâiul zvelt şi sprinten. (III, 27); Să fac numărătoare./ Deschide palmantreagă. Dă-mi degetul cel mare./ Din celelalte patru, mai depărtat şi sprinten/ Şi înfrăţit cu ele, stă-n lături ca un pinten. (III, 82); Omul e mai ager, mai vioi, mai sprinten,/ Ca un roib agale, îndemnat de pinten./ Şi Păcală-şi zise: „Vorba asta scurtă/ E ca mângâierea porcului pe burtă.” (IV, 41).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 79 PINTENÓG (1), -OÁGĂ, pintenogi, -oage, adj. (Despre păsări) Cu pinteni, pintenat. Erai o gâscă şi tu, ca gâştele, mă rog,/ Şi te vedeam voioasă, la prânz şi pe la toacă,/ Cu gâtul lung, din guşe, cu pasul pintenog,/ Scăldându-te-ntre raţe cu gâştele-ntr-o troacă. (IV, 63). PÍPĂ (4), pipe, s.f. Din magh. pipa. Obiect format dintr-o parte mai groasă şi scobită, în care se pune tutunul, şi dintr-un tub (curbat) prin care se trage fumul; p. ext. (cantitatea de) tutun care intră în această parte a obiectului; lulea. Şi-aprinde lângă Argeş luleaua, şi văpaia/ Din pipă încă-i arde, ajuns pe Himalaia,/ Şi pâinea coaptă-acasă, într-un cuptor domol,/ I-o gustă pinguinii tot proaspătă, la pol, (III, 110); Ce să-i spui Dascălului sentimental?/ Că e un cal,/ Ca un cal de cioclu,/ Cu valtrap şi binoclu?/ Că miroase a pipă/ N-ar fi nimic, Doamne, dar ţipă! (IV, 30); În stoluri cade frunza sfiioasă şi se-ascunde,/ Ca nişte pui de pasări, din cer, necunoscute./ Un pas te urmăreşte de câteva secunde./ Nu-i nimeni. Scoate pipa şiaprinde-ţi-o. Şi du-te. (I, 30); Luigi zidarul se-ntorcea târziu/ Cu pipa-n dinţi şi şchiopătând, acasă,/ La barbă ruginit cărămiziu/ Şi cu mustaţa-n vrejuri încâlcite, groasă. (III, 267). PIPĂÍ (10), pipăi, vb. IV. Din sl. pipati. Tranz. 1. A atinge (uşor şi repetat) un obiect ori o fiinţă cu degetele sau cu palma pentru a se încredinţa că există sau pentru a constata forma, consistenţa, calitatea etc.; a cerceta, a examina tactil. 2. Fig. A încerca să afle ceva, a sonda, a tatona; a bănui, a intui că există (într-un anumit fel). Singuri, acum, în marea ta poveste,/ Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies învingător./ Vreau să te pipăi şi să urlu: „Este!” (I, 62); Te caut printre spinii din grădini,/ Dau buruienile deoparte,

de otravă,/ Şi pipăi locul urmei tale cu zăbavă. (II, 167); Încerc de-o viaţă lungă, să stăm un ceas la sfat,/ Şi te-ai ascuns de mine de cum m-am arătat./ Oriunde-ţi pipăi pragul, cu şoapta tristei rugi,/ Dau numai de belciuge, cu lacăte şi drugi. (III, 288); Cum te-ntorci niţel din spate,/ Îţi văd cheile-nşirate/ Şi-ţi fur, când se-ascunde luna,/ Din curea tot câte una,/ Şi cu ele pipăi toate/ Lacătele încuiate... (IV, 274); Nici puteri de lăcrămare/ Ochiul nu mai are,/ Şi cirezile-n păşune/ Pipăie cu buza jarul rogozului de tăciune. (II, 243); Şi poate că nu ar fi fost nimic/ Dacă nu intra să sape,/ Cu cântecul, şi degetul tău cel mic,/ Care pipăia mierlele pe clape –/ Şi-ntreaga ta făptură, aproape. (I, 33); Dar se lovi-n părete, parcă-l împinse dracul,/ De se ştirbi la gură, căzând de-a berbeleacul./ Întâi nu prea-nţelese şi n-avea ce să spuie/ Şi pipăindu-şi fruntea dădu şi de cucuie. (IV, 52). PIPĂÍRE (1), pipăiri, s.f. V. pipăí. Acţiunea de a pipăi şi rezultatul ei; pipăială, pipăitură. Icre, stacoji, sos franţuzesc/ Totuna mi-s, că tot mă murdăresc,/ Şi, tot trecând prin pipăiri şi guri,/ Nu mai cunosc mâncarea de lături. (IV, 32). PIPĂÍT (13), s.n. V. pipăí. Faptul de a (se) pipăi. * Unul dintre simţuri, cu ajutorul căruia, atingând corpurile cu suprafaţa sensibilă a pielii, luăm cunoştinţă de calităţile lor palpabile (formă, consistenţă, umiditate etc.). Creştetul gol poţi să-l încerci/ Puhav subt pipăit, ca pe ciuperci. (I, 131); Nu eşti al singurului Dumnezeu,/ Ca luna, ca o stea, ca o pustie,/ Eşti şi al semenului meu./ Brâul tău viu, când mâinile-au murit,/ Dă biruinţă gingaşului pipăit. (II, 121); Nu-ntârzia pe lucruri, frate,/ Şi lasă-le necercetate./ Că de le-ntorci urzelile frumoase,/ La pipăit mătasea se descoase. (II, 162); A fost strâns şi pipă-

80

Simona Constantinovici

it,/ Pus pe limbă, mirosit,/ Nici un om nu înţelege/ Cuiul ţeapăn cum să lege, (IV, 43); Rece, fragilă, nouă, virginală,/ Lumina duce omenirea-n poală,/ Şi pipăitu-i neted, de atlaz,/ Pune găteli la suflet şi grumaz. (I, 20); Şi c-am voit să simtă şi să umble/ Şi să se-ndoaie-n pipăitul meu,/ De chinul dulce dat de Dumnezeu,/ Care-a trecut prin mine şi te umple. (I, 81); S-ar fi ales de tine ceva, Adame, ciung?/ Ai fi putut răzbate un drum atât de lung,/ Dacă-ţi lipsea, din toate, un simt, neprihănitul/ Cercetător uşure şi ager, pipăitul? (III, 84); La pipăitul fetei, între dalii,/ Şoimu-şi lăsa, deschise evantalii,/ Aripile în mâinile gingaşe,/ Rămas ca un copil fără cămaşe. (IV, 13); Uleiuri, mirodenii, te mângâie/ Cu bun miros de rodii si tămâie./ Desprinse pletele, mai jos de şale,/ Aşteaptă pipăitul degetelor tale. (IV, 22). PIPĂRÁT (1), -Ă, pipăraţi, -te, adj. V. piperat. Înţepător, pătrunzător. Din nou străbate iarna, întocmai ca-n trecut,/ Cu-aceleaşi obiceiuri, mereu nestrămutate!/ Ostreţe până-n ceruri, mirezme pipărate,/ Movili de crizanteme şi-un vânt ce-a mai bătut. (I, 110). PIPÉR (2), piperi, s.m. Din ngr. pipéri, sl. piperu. Plantă tropicală ale cărei fructe, în formă de boabe (negre la maturitate), sunt folosite, ca atare sau pisate, drept condiment (Piper nigrum). Din apus la răsărit/ Toată iarba de pe cer,/ Mică-n bob cât un piper,/ A-nflorit şi-a tresărit. (I, 44); N-aş vrea nici atât să-l supăr/ Cât piperul de ienupăr,/ Dar o să vă spui ceva:/ Nici carte nu prea ştia./ Orişice învăţăcel/ Ştia mult mai mult ca el./ El, care făcuse toate,/ Nu avea certificate. (IV, 109). PIPERA (1), toponim. Ţi-ai cam greşit, Alteţă, cariera./ Că eşti frumos şi ai pe cal ţinută,/ Nici un sergent-major nu

mai discută,/ Căci te-a văzut călare la Pipera. (IV, 268). PIPERNICÍT (1), -Ă, piperniciţi, -te, adj. V. pipernicí. Chircit, sfrijit. Cocoşat, pipernicitul era ieftin la cântar./ Un cumpărător, o dată, îl pusese bucătar,/ Că ştiind în slutul casei câtă minte se ascunde,/ A crezut c-aşa mai lesne, încurcându-l, să-l înfunde. (IV, 8). PÍPOTĂ (1), pipote, s.f. Et. nec. Stomac musculos la unele păsări; rânză. * (Fam. şi ir.) Stomac de om. Cel cu pipota mai mare/ Să şi-o puie la păstrare,/ Unde sunt asigurate/ Miliardele furate,/ În depozite secrete,/ Încă de pe când, băiete,/ Se băteau în piept, la Moşi,/ Pentru glie şi strămoşi. (IV, 256). PIR (4), s.m. Din bg. pir. Plantă erbacee perenă din familia gramineelor, cu rizom târâtor, cu frunze aspre şi cu flori verzi, grupate în spice, care creşte spontan, împiedicând dezvoltarea plantelor de cultură. Holde-n pripas, de cimitir,/ Spini, buruieni şi pir,/ Păscute de păianjeni şi-nvelite,/ Zăbranice mototolite,/ Văluri de câlţi şi scamă. (II, 223); Treci peste tine, ca peste un drum închis,/ Şi nu spune cine te-a trimis./ Treci prin pirul negru şi bălăria groasă,/ Ca un câine care se-ntoarce acasă. (III, 18); Dar vezi-l şi pe ăsta, bărbatul de acum:/ E o deosebire ca dintre jar şi fum,/ Un spic înnalt alături de pirul care-l roade,/ Tâlharul care suie, cinstitul care cade. (III, 215); Folosind atunci prilejul,/ Iată-l că sosi şi vrejul,/ Nechemat, cum a putut,/ Şi, târâş, a străbătut/ Spinii, pirul, praful moale,/ Cu dovleci de opt ocale. (IV, 27). PIRAMÍDĂ (1), piramide, s.f. Din ngr. piramís, -ídos, lat. pyramis, -idis, fr. pyramide. Monument funerar gigantic, de piatră, în formă de piramidă, ridicat pentru faraonii Egiptului antic; p. gener. edificiu arhitectonic monumental

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 81 în formă de piramidă. Iudeea, piramidele, pustiul.../ Cine-a-ntrebat al cui era sicriul/ Mânat pribeag printre vârtejuri oarbe,/ De-l varsă unul, celălalt de-l soarbe? (III, 30). PIRÓN (2), piroane, s.n. Din sl. pironu. Cui (de oţel) lung şi gros, curbat la unul din capete şi folosit la fixarea unor obiecte grele pe perete etc.; p. gener. cui mare. Am un piron în ţâţă/ Şi-un vătrai în vintre mă aţâţă.// Vreau să beau sânge şi să rup/ Ca un şarpe, ca un lup. (I, 204); Piroanele de astăzi, dobânzi la împrumut,/ Tot Iuda le tocmeşte şi tot el te-a vândut./ Şireţi stăpânii noştri aflară bune rosturi/ Şi bine nimerite şi-n cele patru posturi/ Şi-n Miercurile, Vinerile toate. (III, 120). PIRONÍ (1), pironesc, vb. IV. Din piron. A-şi fixa, a-şi îndrepta ochii, privirea, atenţia, gândul etc. într-o anumită direcţie; a aţinti. Coşul ei cu soare,/ Proptit în şold, pe cingătoare,/ Ducea snopi de ochi galbeni, cu gene de lapte,/ Şi garoafe de noapte./ În sânul ei ca mura/ Îşi pironeau căutătura/ Domnii zvelţi din jurul mesii./ –„Cine mai ia florile miresii?” (I, 210). PIROSTRÍE (2), pirostrii, s.f. Din ngr. pirostiá, bg. pirstija. 1. (Mai ales la pl.) Ustensilă de gospodărie făcută dintrun cerc sau dintr-un triunghi de fier, sprijinit pe trei picioare, pe care se pun căldarea, ceaunul sau oala la foc. Au venit, să se strămute-n/ Care, ca la şapte sute,/ Cu căţei,/ Şi cu purcei,/ Cu căldări, cu pirostrii,/ Cu copăi şi cu copii. (III, 137). 2. (Reg.; la pl.) Cunună care se pune pe capetele mirilor în timpul oficierii căsătoriei religioase. Priveghe dară visul din noi să-l împătreşti./ Fă-i început de coardă din fiecare deşti./ Fă-i pirostrii ivoriul fierbinte-al unui trup/ Cu amintiri de marmori şi cu miros de stup. (I, 155).

PIS (1), interj. Onomatopee. (Adesea repetat) Strigăt cu care se cheamă pisica. * Expr. A nu zice (nici) pis = a nu spune nimic, a tăcea chitic. „Cine-i ăla din urzici?/ De lângă chirpici?/ Şapte sute nouă ace,/ Veniţi încoace!/ Când îl întorc/ Seamănă a porc.../ Tu ai să mănânci furnici/ Şi te-am botezat arici!/ Ai ceva de zis?”/ Nu zice nici pis. (IV, 104). PISÁNIE (3), pisanii, s.f. Din sl. pisanije. Inscripţie sculptată în piatră, în metal, pictată pe morminte, la intrarea într-o biserică etc., cuprinzând o invocaţie religioasă, numele ctitorului, motivarea zidirii sau date despre monumentul respectiv. Trei titluri de poem: Pisanie (II, 192; II, 196; II, 205). PISC (36), piscuri, s.n. Et. nec. Vârf ascuţit de munte sau de deal, dominând o vale sau o depresiune. Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant. Când mă găsesc în pisc/ Primejdia o caut şi o isc,/ Mi-aleg poteca strâmtă ca să trec,/ Ducând în cârcă muntele întreg. (I, 24); S-a ridicat la geamuri pământul până sus./ Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus.// (...)// Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu./ O stea era pe ceruri. În cer era târziu. (I, 103); Înviată-n miezul nopţii, dusă lin pe mâini de umbră,/ Tu eşti, fir de pisc şi haos, ca o rază care umblă. (I, 153); Ca să te-ating, târâş pe rădăcină,/ De zeci de ori am dat câte-o tulpină,/ În câmp, în dâmb, în râpi şi-n pisc,/ Viu când mă urc, şi trist când iar mă isc. (I, 163); În jugul braţelor tale/ Aş urca greul cerurilor goale/ Şi munţii lunii până-n pisc. (II, 60); Un om de sânge ia din pisc noroi/ Şi zămisleşte marea lui fantomă/ De reverie, umbră şi aromă,/ Şi o pogoară vie printre noi. (III, 11); Înnalt, stufos şi chipeş, s-ar zice, pe figură,/ Că ai un pisc în suflet

82

Simona Constantinovici

şi oase de armură. (IV, 251); Am luat ocara, şi torcând uşure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure./ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră./ Hotar înalt, cu două lumi pe poale,/ Păzind în piscul datoriei tale. (I, 10); Piscul sfârşeşte-n punctul unde-ncepe./ Marea mă-nchide, lutul m-a oprit./ Am alergat şi-n drum m-am răzvrătit/ Şi n-am scăpat din zarea marei stepe. (I, 80); Clădită-ncet cu dalta şi mistria,/ Zidirea lui atinge-n cruci Tăria./ Pleşuve piscuri, zvelte, drepte, rupte:/ Sorocul împlinit al unei lupte./ Meşteşugarul trist a biruit.// (...)// Nu se ghicise până-n ziua şaptea/ Ce desluşeşte ochiul pe-ntuneric noaptea./ Putea să fie piscul mai frumos,/ Dacă te uiţi în sus, de jos. (II, 106); Duc unsprezece glorii în spinare/ Şi mai e loc de douăzeci:/ Te pui cu piscul şi-ai vroi să-l treci? (IV, 87); Se scoală. Ia ciocanul şi, locul hotărându-l,/ Se duce să doboare cum îl trimite gândul./ Dar descleştându-şi talpa din lespede, statuia/ Fugi spre piscuri goală şi vie. Aleluia! (I, 243); Mi-am stăpânit pornirea idolatră/ Cu o voinţă crâncenă şi rece;/ Căci somnul tău nu trebuia sănnece/ Sufletul meu de piscuri mari de piatră. (III, 14); Irumptă, omenirea din ghizduri şi zăgaze/ Isca vâltori, prăpăstii şi piscuri de talaze. (III, 108); Zăresc în mine şesuri şi temelii de munţi/ Cu ceruri printre piscuri şi râuri pe subt punţi,/ Ca pe pământ, întocmai ca pe pământ, din care/ Ieşii ca o mâhnire, trăind ca o-ntrebare. (III, 269); Aş vrea să fi rămas ce-am fost./ La peştera cu turle de piscuri, mut şi prost,/ Într-un tărâm pustiu, cu Dumnezeu,/ Noi singuri între vulturi şi zimbri, el şi eu. (III, 273); Călare-n şea, de-a fuga pe vânt, ca Făt-Frumos,/ Am străbătut şi codrii şi ţara-n sus şi-n jos,/ Dar ajungând în piscuri, de râpi încrucişate,/ Să birui

înnălţimea văzui că nu se poate. (III, 288); Vin vulpile, vin şerpii, vin viperile toate,/ Şi tu visezi în piscuri şi vrei singurătate. (IV, 84). PISÍCĂ (14), pisici, s.f. Pis + suf. -ică. Mamifer domestic din familia felidelor, carnivor, cu corpul suplu, acoperit cu blană deasă şi moale, de diferite culori, cu capul rotund, cu botul foarte scurt, cu maxilarele puternice şi cu ghearele retractile şi ascuţite (Felis domestica); spec. femela acestui animal. Într-un titlu de poem: Cinci pisici (II, 33). A se linciuri încep,/ De parcă s-ar fi spălat,/ Cum e vorba, cu scuipat./ Asta-n limba lor peltică-i/ Morfoleală de pisică. (IV, 199); Pisica bătrână/ Şi-a pus ciorapii de lână,/ Şi torcând pe neştiute/ Din carâmbi şi căpute/ S-a-mbrăcat cu tricou/ Cenuşiu şi nou. (II, 49); Ghemul când i-l ia pisica,/ Iar se supără bunica./ Tocmai pe subt un dulap/ Fuge şi câte-un ciorap. (IV, 167); Dar motanii-s nişte fiare/ Cu cârlige şi cu ghiare./ Pune-i botniţă pisicii,/ Că-ţi mănâncă toţi piticii. (IV, 208); La pisici/ Le-am făcut ochi de aur mici./ Pe raci/ I-am pus în piele de draci. (IV, 101); El vă stă mereu de pază,/ Apărate să vă vază,/ Vrăbioi şi vrăbii mici,/ De om rău şi de pisici. (IV, 164); Şi chirciţii şi înnalţii/ Seamănă unii cu alţii,/ Ca pisicile fătate,/ Numai că-ntr-altfel pătate. (III, 143); L-au miorlăit pisicile, cu blană/ Molatică şi nazuri de cucoană,/ Trântite-n perini cât sofaua/ De-o lene tremurată ca damblaua. (IV, 18). PISICÉŞTE (1), adv. Pisică + suf. -eşte. Ca pisica. Acum, pisiceşte,/ Marcu se gândeşte,/ Muşcându-şi uscate/ Buzele umflate./ De ce s-a jucat/ Şi nu l-a mâncat?// Altă dată... dacă.../ Ştie ce să facă. (II, 141). PISÓI (5), pisoi, s.m. Pis + suf. -oi. Pui de pisică, pisic; (în special) cotoi. Am

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 83 în grădină cinci pisici/ Din care două sunt pisoi,/ Ele – gingaşe, moi şi mici,/ Ei – dolofani şi zdraveni amândoi: (II, 33); Mai am şi-un căţelandru, pui fraged şi dulău,/ Să-l laşi să-ţi ia papucii şi fă-l căţelul tău./ Mai e şi zvăpăiatul pisoi, după căţel,/ Dă-i ciucurele bărbii şi joacă-te cu el. (III, 297); Lupul, mielul, leul, mânzul, câine, şoarece, pisoi/ Stau în fabulă, de sfadă, ca la teatru, câte doi. (IV, 7); – „Vin’ la mama să te pupe,/ Însă, vezi, nu mă-ntrerupe,/ Cămi rămân nepoţii goi, –/ Roagă maica pe pisoi, –// Că vouă ce vă mai pasă/ În flanela voastră groasă...” (IV, 167); Din nuiele de răchită/ Vom face împreună zestre împletită.// Şi din lâna oilor,/ Culcuşuri pisoilor. (II, 58-59). PISTÓL (3), pistoale, s.n. Din ngr. pistóli, germ. Pistol. Armă de foc de dimensiuni mici, mânuită cu o singură mână; revolver. Sătenii, de pe lăviţi, se scoală şi s-adună./ Îl dă de-a rostogolul./ Voinic şi el, ciocoiul îşi căuta pistolul. (III, 188); Ce să vezi? Putoarea cu brăţară/ Era muiere doar pe dinafară;/ Că pe subt poale/ Avea, ca omul, de toate şi două pistoale. (I, 216); Toţi piticii cărturari/ Poartă brâu şi ochelari,/ Brâu încolăcit pe şale,/ Ca la turci, peste pistoale. (IV, 212). PIŞCÁ (2), pişc, vb. I. Et. nec. 1. Tranz. A prinde cu degetele pielea sau carnea cuiva, ridicând-o sau strângând-o şi producând o senzaţie dureroasă; a ciupi. Stareţul prea supărat/ Câteodată s-a-ncruntat,/ Şi deşi-i sunt fraţii dragi,/ Îi mai pişcă la nădragi. (IV, 185). 2. Tranz. (Despre insecte) A înţepa, a muşca. Nu va fi de-a surda cazna/ Şi va lua-o-n lume razna./ Nici de seamă n-a băgat/ Când păduchii l-au pişcat. (IV, 90). PIŞCÁT (1), -Ă, pişcaţi, -te, adj. V. pişca. Înţepat, muşcat. Crezi, şoimul alb,

pe piscul de cremene cu muchi,/ Că nu-i pişcat în creastă şi-n aripi de păduchi?/ Ei, îngrăşaţi cu viaţă, împiedică şi gândul,/ Şi duşmănesc şi zborul pe culmi, îngreuindu-l. (IV, 85). PIŞCĂTÚRĂ (1), pişcături, s.f. Pişca + suf. -ătură. Ciupitură. Poate fi când poezie, când surâs, când pişcătură,/ După cum se-ntoarce acul şi izvoadele te fură,/ Altădată-n căptuşeală, pe furiş, dar azi pe faţă.// Fabula cu care-ncepem ţine locul de prefaţă. (IV, 9). PIŞTÍ (1), piştesc, vb. IV. A suge. Învineţeşte iarba. I-am dat aseară fân,/ Şi taurul, deodată, păru-n coşar bătrân,/ Şi claia se făcuse, de fân, ca o tărâţă,/ Copilul Paraschivei se sperie de ţâţă./ Nu mai pişteşte lapte, se-alege o ţărână. (III, 242-243). PITEŞTI (1), toponim. Numele unui oraş românesc. Şoseaua-i încă neagră-n locul gol/ Şi sforăie şi caii trecând şi-i dau ocol,/ Că sunt şi astăzi urme de moaşte ciocoieşti/ Pe drumul care duce din Slatina-n Piteşti. (III, 200). PITÍ (7), pitesc, vb. IV. Cf. pitic (cf. sl. pitiku). Refl. şi tranz. (Pop.) A (se) ascunde (ghemuindu-se), a (se) pitula; fig. a (se) adăposti. Să nu-ţi pierzi lacrima. Păstrează./ O să fie nevoie. Drept înnainte, inima trează!/ Piteşte-te. Cineva o să bată/ La uşa, pe dinlăuntru încuiată. (III, 18); Ar fugi şi n-are drum,/ Dar se face fir de fum,/ Se piteşte să se ţeasă,/ În păduri cu frunza deasă. (III, 48); Se piteşte-n sat, la proşti,/ Cale de vreo patru poşti. (IV, 252); Tiron îşi pitea o dată/ Şi-n papuci câte-o bucată,/ Şi de zahăr cât mâncase/ Pe furiş, se îngrăşase. (IV, 187); Ori, ca de atâtea dăţi,/ Se pitesc prin străinătăţi./ S-ar visa fugarii toţi,/ Toţi stăpâni şi patrioţi. (III, 138); S-au pitit şi dau din cap,/ Şi din gât, după dulap? (IV, 107); Se pitise prin ovăz/ Şi, trufaş că e mustrat,/ M-a cer-

84

Simona Constantinovici

tat şi m-a lătrat –/ Şi scatiul i-a scăpat/ Dintre dinţi, şi a zburat... (IV, 123). PITIC (62), -Ă, pitici, , -ce, adj., s.m. şi f., adj. Cf. sl. pitiku. 1. S.m. şi f. Individ care aparţine unor populaţii din Africa centrală, pigmeu; persoană a cărei statură este (foarte) mică, datorată unor tulburări endocrine etc.; p. gener. persoană de statură (foarte) mică. * (În basme) Personaj fantastic, mic de statură, caracterizat prin vioiciune şi isteţime. 2. S.m. Fig. Om lipsit de calităţi, de valoare; pigmeu. 3. Adj. (Despre oameni şi animale) De statură foarte mică, scund. Într-un titlu de poem: Ţara piticilor (IV, 178). Făcându-se pentru mine pitic,/ M-a bătut pe umeri Dumnezeu/ Cu mâna lui femeiască./ Tu eşti? m-a întrebat; te cunosc. (II, 74); Pentru toate posturile,/ În cel mai înnalt molit/ E-un pitic Mitropolit. (IV, 183); E pitic şi el, dar treaz,/ Fără frică şi viteaz./ Fără el, jur pe ce am,/ Nu mai ştiu ce mă făceam. (IV, 191); Un pitic mai gros e şchiop,/ Dar în treaptă-i protopop,/ Stavrofor sau mitrofor. (IV, 201); Dacă vrei şi dumneata/ Un pitic a încerca,/ Dacă vrei pitici să faci,/ Ia aluat de cozonaci/ Şi învaţă de la mine./ Seama ia să iasă bine. (IV, 206); Cad pe nas ca o brăţară/ Şi-i mai legi şi cu o sfoară,/ Dedesubt, din comanac./ Lucru de pitic sărac. (IV, 212); Mângâie-se piticul cu unghia de ceară,/ Ca solzul de plătică, de lin şi albişoară,/ Că primăvara-i pune, primit pe un fuior,/ Cel mai aprins şi galeş inel de mărţişor. (III, 83); Pe piticul mai borţos/ Ţi l-antors cu faţa-n jos/ Şi-l măsoară pe spinare,/ Undeva, să am iertare. (IV, 185); Doi unchieşi pitici,/ Pitici dar voinici,/ Au venit în sat/ Pe la scăpătat,/ Unul Moş Ajun,/ Altul Moş Crăciun. (IV, 148); Ce ciudat e, poţi să zici,/ Ca o ţară de pitici/ Să înceapă, la doi paşi,/

C-un ţinut de uriaşi! (IV, 195); Datinile din bunici,/ Din pitici în străpitici/ Au trecut din viaţă-n viaţă/ Şi piticii le învaţă. (IV, 196); Ştiu în sinea ta ce zici:/ Din pitici cum ies pitici?/ De la icre, sau din ouă,/ Sau din ele amândouă? (IV, 205); Cărturarii din pitici,/ Cei mai tineri şi mai mici,/ Şi-au făcut şi obiceiul/ Să nu scrie cu condeiul (IV, 213); Înmulţindu-se piticii,/ Şi gângavii şi pelticii,/ I-a primit şi Dumnezeu,/ Care, dintr-un curcubeu,/ Îi scrutează cu ochianul/ Toată ziua şi tot anul. (IV, 178); Dar bătând un vânt odată/ Răscoli pădurea toată,/ Şi din pricinile fricii/ S-au strâns iarăş toţi piticii. (IV, 181); Căci piticii-n sihăstrii/ Fac prea multe nebunii,/ Că se-mbie, că se joacă/ Scoborând târâş pe cracă. (IV, 184); Toate faptele acestea/ Nu cinstesc prea mult povestea,/ Că piticii nu-s buni toţi,/ Şintre ei mai sunt şi hoţi./ Câte unii-ntr-o ureche/ Nu-s pitici din vremea veche. (IV, 189); Că piticii, mulţi dorm duşi/ Prin gutui şi corcoduşi,/ Şi visând, precum se ştie,/ La cereasca-mpărăţie. (IV, 200). PITICĂREASĂ (1), piticărese, s.f. Pitic + suf. -ăreasă. Cuvânt inventat, probabil, de Arghezi. Varianta feminină a lui pitic. Tainele neînţelese/ N-au făcut piticărese./ Fuste la pitici şi fete/ Făcătorul nu le dete,/ ‘Cigă-i toaca să-i ucigă! (IV, 206). PITICĂRIE (1), piticării, s.f. Pitic + suf. -ărie. Mulţime de pitici; popor de pitici. Înmulţindu-se piticii,/ Şi gângavii şi pelticii,/ I-a primit şi Dumnezeu,/ Care, dintr-un curcubeu,/ Îi scrutează cu ochianul/ Toată ziua şi tot anul./ Neputând să îl mânie/ S-au făcut piticărie,/ Şi cu sfântu-i ajutor/ Au ajuns cât un popor. (IV, 178). PITÍT (8), -Ă, pitiţi, -te, adj. V. pití. (Pop.) Ascuns; fig. adăpostit. Îl caută

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 85 norodul: împărăţia-i goală,/ Şi una după alta i-s uşile-ncuiate./ Le-a sfărâmat pe toate/ Şi într-a doua sută cămară dărâmată/ Răscoala dă de Vodă pitit într-o privată... (III, 108); Stă în pom pitit, pe când/ Ţie ţi-a venit un gând:/ Printre mugurii crescuţi,/ Să-l mângâi şi să-l săruţi. (IV, 132); Ivirea se va face, pesemne, din câmpie,/ Prin albele cătune, pitite subt căciuli./ La moara adormită cu roata-n apa vie/ S-au şi sculat dulăii, molatici şi ciufuli. (I, 88); Vâltori şi limbi de flacări aşteaptă să se mişte,/ Pitite după staul şi curţi, în porumbişte. (III, 120); Iei condicile-nchise, subt chei, la tribunale.../ Şi n-ai aflat nimica, ai dat de o mulţime/ De societăţi pitite, numite „anonime”. (III, 204); Dar înnălţat în slavă, subt cingătoarea frunţii/ Ţi se făcură netezi şi mici, pitiţi, şi munţii,/ Căci văzul are harul şi voia de la soare/ Ca tot ce întâlneşte să scadă, şi scoboare. (III, 70); În căciuli de stuh şi paie/ Stupii stau pitiţi în ploaie./ Printre crăcile de prun/ Par un sat ori un cătun. (IV, 170). PITPALÁC (5), pitpalaci, s.m. Onomatopee. (Ornit.) Prepeliţă. Pavel din Tars e-acum zaraf sărac,/ Şi Chrisostom băiat de prăvălie,/ Iar Sfântul Duh, închis în colivie,/ Făcutu-s-a pui mic de pitpalac. (I, 73); – „Te-aud vorbind, cucoane, şi după cum ţi-e placul,/ Eu cânt, să am iertare, cum cântă pitpalacul./ Îmi vine cum îi vine să dea din cioc şi lui./ Şi navem nici o vină naintea nimănui.” (IV, 76); Ar fi vrut şi el, săracul,/ Să asculte pitpalacul,/ Ciocârlia, piţigoiul/ Şi câmpia cu cimpoiul. (IV, 96); Ştie-atâta, vai, săracul,/ A cânta, – ca pitpalacul,/ Şi-are dreptul ticălos/ Să nu cânte nici frumos. (IV, 129); Uneori, mai din greşeală,/ Te ia cioaca-n cioc, şi cracul/ Ţi-l apucă pitpalacul. (IV, 184).

PITULÁT (1), -Ă, pitulaţi, -te, adj. V. pitula. (Pop.) Pitit. O singură jivină, gogoloi,/ Ca un arici, ca un peşte,/ Pitulată, se rostogoleşte.// Şi un coşciug spânzură-n văzduh:/ Al Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh. (II, 231). PITULÍCE (5), pitulici, s.f. Pitula + suf. -ice. Numele mai multor păsări cântătoare divers colorate. Mi-a spus cu glas de pitulice:/ – „Să-mi zici Beatrice”/ Şi, ca un strănepot,/ Am văzut că nu pot. (IV, 29); Când prin pomi, când în urzici,/ Ouă-n cuib la pitulici,/ Care nici nu au habar/ Întorcându-se-n cuibar./ (...)// Şi-apoi gazda nu prea ştie/ Nici să numere, să scrie/ Pe o frunză, pe-o hârtie,/ Câte ouă a lăsat/ În cuibar, bob numărat./ Pitulicile, cinstite,/ Rămân dară păcălite.// Eu aş vrea să ştiu: ce zice/ Amăgita pitulice/ Când bobocii ei năuci/ Dau, în cuib, de pui de cuci? (IV, 64-65); Giulgiul alb, până departe,-i/ Presărat cu aripi moarte,/ Piţigoi şi pitulici,/ Noduri parcă de panglici. (III, 60). PIŢIGĂIÁT (1), -Ă, piţigăiaţi, -te, adj. Piţigoi + suf. -at. (Despre voce, despre sunete etc.) Subţire, ascuţit; strident. (Adverbial) Au întrebat: – „Ce aţi dat/ Pe şesul ăsta semănat,/ Pe măgură şi pe izlaz,/ Pe livada din iaz?”// Ce-am dat, ce n-am dat,/ Ei vorbeau piţigăiat. (II, 248). PIŢIGÓI (8), piţigoi, s.m. Et. nec. Pasăre mică şi vioaie. * Epitet dat copiilor. Labele-argintii,/ Ochi cu gămălii,/ Cu licărul iute./ Urechile ciute./ Sprinten şi vioi/ Ca un piţigoi,/ Bătu-l-ar să-1 bată! (II, 139); Fetiţa Mandei, cea mai mică,/ Un piţigoi de trup, o rândunică./ Se pierde printre gâşte şi curcani,/ Şi-a împlinit de-abia optzeci de ani. (III, 51); Şi se mai uită încă o dată înnapoi,/ Îi cântă de plecare, din pomi, un piţigoi.../ Se deprinsese şi el cu oamenii la

86

Simona Constantinovici

pluguri,/ La seceră, la coasă, la treier, la belşuguri. (III, 245); Am rămas locului noi,/ Vrăbii, corbi şi piţigoi,/ Şi cu înţelegere/ Trupul c-o să degere./ Vara, vor cânta-n sobor/ Că se-ntorc în ţara lor. (IV, 166); Sunt şi ele tot cu cioc,/ Dar nu stau prea mult pe loc,/ Şi aş face o prinsoare/ Că sunt vrăbii, cât se pare,/ Piţigoi, sticleţi ori cuci/ Cuibăriţi colea prin nuci. (IV, 183); Pasări, fiare, dobitoace,/ Cu cojoc, fără cojoace.// Piţigoiul, cucul, stârcul/ Vin să vadă cum e târgul. (II, 127); Ar fi vrut şi el, săracul,/ Să asculte pitpalacul,/ Ciocârlia, piţigoiul/ Şi câmpia cu cimpoiul. (IV, 96); Pupăza şi ţintizoiul/ Bat în zimţi cu piţigoiul,/ În tot ceasul rugăciunii/ Bat bondarii şi tăunii,/ Şi în zbor de roiuri cheamă/ Ca un murmur de aramă. (IV, 201). PIŢUICĂ (1), piţuici, s.f. Epitet dat copiilor. Hai, păsăruici, veniţi din streaşini multe.../ A fost o lună cine să v-asculte/ Când ne cereaţi firimituri, la geam./ În ploi şi frig, făptura v-o plângeam,/ Strigându-vă: „Piţuici!” „Copii!” şi „Fete!”/ Veneaţi la noi cu bucurie, cete. (III, 263). PÍUĂ (3), pive, s.f. Lat. *pilla. Vas de lemn, de metal sau de piatră de diverse forme sau mărimi, cu pereţii şi cu fundul groase, în care se pisează diverse substanţe sau corpuri solide. N-a mai rămas nimic din mădulare,/ L-au ciocănit călcâiele ca-n piuă,/ O noaptentreagă pân’ la ziuă,/ Şi oasele, şi ele au pierit. (III, 198); Toată noaptea, pân’ la ziuă,/ Bate păpuşoiu-n piuă,/ De mălai şi mămăligă,/ Până, bietul, se-ncovrigă. (IV, 197); Cioplind cu barda bârna, bătând dimia, piua,/ Ori învârtind la moară eşti muncitor cu ziua,/ Nu rob pe toată viaţa şi priponit ca vita,/ Primind mălaiul muced şi-aprins, cu ţârâita. (III, 118).

PIULÍŢĂ (1), piuliţe, s.f. Piuă + suf. -uliţă. Vas mic de metal, de lemn etc., întrebuinţat în gospodărie, în care se pisează cu pisălogul diverse substanţe; piuă mică. Piuliţa de aramă/ Luceşte ca un astru solitar,/ Şi luna şi-a făcut un far/ Din turla-nvăluită-n scamă. (I, 42). PÍVNIŢĂ (3), pivniţe, s.f. Din sl. pivinica. Încăpere sau grup de încăperi subterane, zidite, de obicei, dedesubtul unei clădiri şi destinate păstrării unor materiale sau unor produse alimentare; beci. Şi piticii nu mai strigă,/ Cerând altă chezăşie,/ Ca pe vreme de urgie,/ Când din pivniţă se-nfruptă/ Cei mai năzdrăvani la luptă,/ Stingând vinul şi rachiul. (IV, 203); Se cade fiecare, în vârstă şi sugaci,/ Să aibă câte-o ţară cu vii şi-un câmp cu vaci,/ O fabrică de zestre şi pivniţele sale;/ Să iasă, din ce curge şi pică mult, parale. (III, 105). Variantă de plural: pivniţi. Din creştet până-n pivniţi clădirea era una./ Bătuseră ploi negre trei ani de nopţi, la rând./ Prin casa găunoasă treceau ca-n câmp furtuna/ Şi viscolul de iarnă nebun şi buciumând. (II, 280). PIZMÁŞ (2), -Ă, pizmaşi, -e, s.m. şi f., adj. Pizmă + suf. -aş. (Pop.) 1. S.m. şi f., adj. (Persoană) care poartă pizmă cuiva; (om) răutăcios, invidios. 2. Adj. (Despre acţiuni, manifestări etc. ale oamenilor) Care exprimă ură, duşmănie, invidie. Când fapta nu întrece o laudă, nu-ţi pare/ Că lauda-n linsoare aduce-a defăimare,/ După cum şi necazul, urzit într-o insultă,/ Vădeşte adunată-n pizmaş otravă multă? (IV, 36); Nesupus la gând pizmaş,/ Bogorici e drăgălaş/ Cui îl ia cu prietenie./ Cântă-i numai din tipsie/ Şi-ţi şi joacă o chindie. (IV, 138). PÍZMĂ (3), pizme, s.f. Din sl. pizma. (Pop.) Ciudă, necaz, nemulţumire; p. ext. ură, duşmănie. Titlu de poem: Piz-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 87 ma (II, 206). Toţi aţintesc cu pizmă pe cruntul căpitan,/ Căci fiecare-n sine de spada lui se miră;/ Porunca lui temută smeri şi pe Satan. (I, 164). Variantă fonetică de singular: pisma. Nu spune nimăruia ce ştii şi ce-ai văzut:/ E-o cale de-a-nţelege mai tristă, dar curată./ De câte ori şi zborul nădejdii ţi-a căzut,/ Să n-afle nici frăţia, nici pisma niciodată. (III, 282). PIZMUÍ (1), pizmuiesc, vb. IV. Pizmă + suf. -ui. Tranz. A avea pizmă, a invidia pe cineva; p. ext. a duşmăni, a urî pe cineva. „Tu nu-ţi lăsa,-n privinţa mea, gândul să te fure:/ Sunt mare pe un petec, şi-atâta, de pădure./ Ai auzit, băiete? E tot ce-aveam de zis/ Şi n-ai să mă mai pizmui că stau în Paradis.” (IV, 85). PLAC (4), s.n. Derivat regresiv din plăcea. (Azi, mai ales în loc. adv.) Plăcere. * Loc. adv. Pe (sau după) plac (ori placul cuiva) = după voia, după gustul (cuiva). * Expr. A fi la bunul plac al cuiva = a fi la discreţia, la cheremul cuiva. Legea, eu, cum vreau o fac:/ Birul, biciul, bunul-plac. (III, 136); Răscoala plugărimii lor nu le e pe plac./ Vulpoii şi viclenii se prefac/ Că n-ar pricepe pricina de boală/ Care-a-mbrâncit ţăranii cu furcile-n răscoală. (III, 160); Unora le vine placul/ Să se dea de-a berbeleacul,/ Şi din leagăne, din vânt,/ Dau cu burta de pământ. (IV, 184). PLACĂ (1), plăci, s.f. Din fr. plaque. (De obicei, urmat de determinări care indică materia) Bucată de material cu feţele plane; tăbliţă (de scris). Pe coaja bulevardului de smoală,/ Subt ochii guarzilor, în cete,/ Nepoţii lui Orfeu se duc la şcoală/ Cu plăcile de piatră cu burete. (I, 72). PLAIVÁZ (1), plaivazuri, s.n. Din scr. plajvaz. (Pop. şi fam.) Creion. Măcar o socoteală de-a surda, cu plaivazul,/ L-a

bucurat în suflet, i-a luminat obrazul./ Să vezi cum pe hârtie/ Se face zece – o sută şi o mie. (III, 196). PLAN (1), planuri, s.n. Micşorând în călindare/ Zilele prea lucrătoare/ Şinmulţindu-le pe cele/ Scrise roşu dintre ele,/ S-a-ntocmit, aşa, un plan/ Că o zi a fost un an. (IV, 179). PLANÉTĂ (3), planete, s.f. Din fr. planete, lat. planeta. Orice corp ceresc fără lumină proprie, satelit al unei stele. Variantă neliterară de plural: planeţi. Am un bazar de zări şi firmamente/ De cioburi noi de lună şi planeţi./ Aştri defuncţi atârnă de păreţi,/ Împărecheaţi cu zeci de instrumente, (I, 133); Pe drumul mut al marilor stihii/ Pământul mort pluteşte-ntre stafii/ Şi-atârnă putred, spânzurat în cete,/ Cu hoiturile altor vechi planete. (III, 30); El îşi întoarse capul puţin, strâmbând în loc/ Planetele ca mingea, şi luna cum e chifla –/ Şi încruntând sprinceana pe ochiul lui de foc,/ Răspunse Europei, orgolios, cu tifla. (I, 99). PLÁNTĂ (3), plante, s.f. Din lat. planta, fr. plante. Nume generic dat organismelor vegetale; p. restr. vegetală, mai ales erbacee, cultivată de om sau care creşte în mod natural şi este utilă omului. –„O minge-i mai bondoacă, dar maica-i ca o plantă./ Nu-i vina mea că haina o face elegantă.” (III, 224); Şi cum ceasul bate-n larg/ Peste noi şi peste plante,/ De s-ar crede că se sparg/ Subt ciocane diamante; (I, 66); Unde sunt degetele tale/ să-mi caute-n cunună spinii?/ Şi şoldul tău culcat în iarbă,/ pe care plantele-l cuprind/ Şi-ascultă-n sânul tău suspinul/ iubirii, cucerit murind? (I, 117). PLÁSĂ (12), plase, s.f. Din sl. plasa. Împletitură cu ochiuri mari din fire textile, sintetice ori metalice, din care se fac diferite obiecte; obiect confecţionat

88

Simona Constantinovici

dintr-o astfel de împletitură; fileu. Cu susure de mătasă/ Înecată de dantele –/ Pe la geamurile mele/ Trece vântul ca o plasă/ Constelată cu mărgele. (I, 92); Tu ce-nfiori pe şesuri plopii/ când treci, din creştet la picioare,/ Şi prinzi de tot ce te-ntâlneşte/ o plasă caldă de răcoare. (I, 117); Sârma gardului de plasă/ E de zece ori mai groasă/ Şi-mpresoară curtea mea/ Cu zăplaz de catifea. (II, 52); Te voi strecura ca dintr-o plasă,/ Dând foile şi umbra de o parte,/ Cum ai făcut şi tu în carte,/ Mireasă! (II, 62); Cupido zăreşte-n casă/ Pe domniţa smeadă, goală/ Prin cămaşa, ca o plasă,/ Ce-ar fi prins-o vie-n poală. (II, 182); Neascultând de vântul de la stup,/ Te-ai aruncat în plasa verde-a zilei/ Şi darurile-acum, ale zambilei,/ Puterileamorţite ţi le rup. (I, 40); Ac, mosor, compas, gherghef./ Raza bate-n loc şi coase/ Plasa-ntinsă de sidef,/ Desfăcându-şi firu-n şase. (II, 45); În zori, când ochii vineţi vor da de soare iar,/ Şi noaptea, când perdeaua, ca plasa, va fi plină/ De stele, 1ângă coapsa ce-o vei simţi vecină,/ Lipeşte-te cu spaimă că sunt şi că răsar. (II, 206); Abur de aur, spumă de lumină,/ Culese dimineaţa din grădină/ Cu plasa şi năvodul de mătase,/ Tiptil, prin buruieni şi printre case, (II, 210); Nu poţi iute să-ţi ascunzi/ Sânii albi, de-abia rotunzi,/ Nici păianjenul din plasa/ Cu trei colţuri, ca mătasa. (III, 49); În orişice secundă de viaţă şi de oră/ Vecia toată, maică, e un vârtej de horă,/ Şi-n plasa bolţii, prinsă scânteie de scânteie,/ Şi-o umbră joacă albă, fecioară, de femeie... (III, 226); Aceeaş lună nouă/ Ne sparge borangicul din plasele-amândouă,/ Şi-acelaş vânt le sfâşie-mpreună,/ Pe nopţile de viscol fără lună. (II, 184). PLÁSTURE (1), plasturi, s.m. Din ngr. blástri, lat. plastrum, germ. Pflaster.

Bucăţică de pânză pe care s-a întins o pastă medicinală densă şi lipicioasă, care se aplică pe o rană pentru a o feri de infecţie sau cu care se fixează un pansament. Numai unul, Toma psaltul,/ Fuse-odată vătămat/ De maşină, şi-a strigat,/ Şi nădragul, a venit/ Vraciul de l-a dezlipit/ Şi a pus un plasture/ Pielei de subt nasture. (IV, 199). PLÁTĂ (8), plăţi, s.f. Din sl. plata. 1. Faptul de a plăti o sumă de bani datorată; achitare. 2. Sumă de bani dată cuiva pentru munca depusă, drept contravaloare a unui obiect cumpărat etc. 3. Răsplată (morală) cu care cineva este recompensat pentru faptele sale bune; pedeapsă care se dă cuiva pentru fapte rele. Întârzie suspinul şi, la plată,/ Să nu plăteşti cu lacrimi niciodată,/ Că o să ai nevoie, poate,/ Cândva, de lacrimile toate. (II, 158); De trebuie să-i facă vre unuia vreo plată,/ Astupă cu spinarea, în uşa-ncet căscată,/ A casei lui de fier,/ Lăuntricul mister, (III, 150); Ele cântau pe plată şi luate cu chirie,/ Iar el, în dorul lelei, golan fără simbrie/ Şi n-avea nici cămaşă, opinci întregi şi cioareci,/ Şi prăpădit, în zdrenţe, părea mâncat de şoareci. (IV, 75); Însă, cum se vede treaba,/ Darurile nu-s degeaba,/ Că şi voi îi daţi să scrie,/ Schimb şi plată, poezie. (IV, 163); Vând pe dragoste şi vis/ Şi numai pe datorie./ Plata la Sfânta Mărie,/ Ori la un soroc, ştiu eu?/ Când o vrea şi Dumnezeu. (II, 114); Guvernul ia cojocul, la noi, de pe ţărani,/ Că-i trebuie la plata poliţiilor bani. (III, 159); Cuiburile, cu chirie,/ El le ia pe datorie/ Şi, la şase, şapte poşti,/ Face pasările cloşti./ Cât priveşte plata dreaptă,/ E soroc la Moş-Aşteaptă. (IV, 64). PLÁTINĂ (1), s.f. Din fr. platine. Metal preţios de culoare albă-cenuşie, dur, lucios, inoxidabil. La iazul de platină/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 89 Cumpăna se clatină./ Şi cred că-i un meştesug/ Luna prinsă de belciug. (II, 116). PLÁTNIC (1), -Ă, platnici, -ce, s.m. şi f. Plată + suf. -nic. Persoană care plăteşte, care trebuie să plătească; plătitor. Trei platnici, va să zică. Pe-al patrulea, legat/ Cu-o roată de picioare, l-am dus şi înnecat./ Mănâncă şi-astăzi crapii din el, pe fund, în iaz,/ Şi crapii îi mănâncă boierii: nu-i necaz. (III, 189). PLÁTOŞĂ (6), platoşe, s.f. Et. nec. Armură de zale, de fier, de piele etc. de forma unui pieptar, cu care se îmbrăcau oştenii în antichitate şi în evul mediu spre a se apăra de loviturile duşmanilor; cuirasă. Şi iată Sfatul Ţării adunat/ Să mulţumescă domnului de Pace./ Vlad şade-n jilţ. E liniştit. Şi tace,/ Cu sufletul în platoşă-mpăcat. (I, 102); Dihania-mbrăcată în platoşă şi zale,/ Flămândă să ucidă, dă lumii iar târcoale,/ Şi iar i se năzare,/ C-aude zvon şi tropot şi huiet dintr-o zare. (IV, 73); Platoşa noastră n-a mai oglindit/ Văpaia negurilor toate, pline/ Din răsărituri şi din asfinţit. (I, 123); Şi te socoţi ca iedera, deodată,/ Rămasă-n legănare şi pustiu./ Ai bănuit că platoşa-i pătată,/ Pe care odihniseşi, cu rachiu. (III, 14); Izbânda strânse-alături vitejii la festin,/ În platoşe, subt coifuri, cu suliţi şi topoare./ Şi zalelor frecate din nou, licăritoare,/ Li se stropea oglinda cu picături de vin. (I, 164); Şi când îl rod păduchii câteodată/ Pe dedesubtul platoşei domneşti,/ Prinţul te simte, spadă fermecată,/ Prinsă de şold, c-ai tremurat şi creşti. (I, 71). PLĂCEÁ (43), plac, vb. II. Lat. placere. Intranz. şi tranz. (Cu subiectul logic în dativ) 1. A agrea au a fi agreat, a simpatiza sau a fi simpatizat. 2. A avea sau a trezi un sentiment de admiraţie, de iubire faţă de o persoană de sex opus, a-i fi drag, a îndrăgi. 3. A avea un sen-

timent de satisfacţie, de mulţumire; a-i fi agreabil, a-i fi pe plac. Dă-mi durere şi prigoană,/ Dă-mi otravă cât îţi place./ Ţine: milă şi pomană,/ Ţine har şi ţine pace. (II, 196); De ce te-ascunzi? Îţi place s-adormi pe/ şoldul meu,/ Hrănit cu raze moarte, otravă şi cenuşe. (II, 206); Nu-mi place cântăreală/ Şi ispitire pe încetineală. (II, 246); Ne place ciuta blândă, copilă şi zglobie,/ Să o vedem întinsă, cu ochii-n agonie. (III, 105); Îmi place că-n podgorii, lucrând cu două mâini,/ Muncesc culegătorii cu botniţe de câini. (III, 195); Lasă-ţi, cum îmi place mie,/ Somnul greu pe seama mea,/ Pun un bob şi-mi dai o mie./ Dormi şi nu te deştepta. (III, 270); Ghicitoarea ştiu că-ţi place./ Ce-i ca un burduf de ace? (IV, 137); O scânteie sare-ncoace:/ Se mânie de ce-i place/ Şi scuipând s-o stingă, ea/ Fuge şi se face stea. (IV, 237); Ca să le placă/ În in se îmbracă/ Şi se stropeşte cu fum/ De parfum,/ Împresurată de un văzduh de boare/ De levănţică şi răcoare. (II, 21); Domnule, care citeşti/ Multe altele poveşti,/ Mai frumoase şi mai scrise,/ N-o să-ţi placă, pare-mi-se. (IV, 177); Şi convoiul, ca să-mi placă,/ În loc să mă plângă, joacă/ Hora mare şi măruntă,/ Ca la chef şi ca la nuntă. (IV, 274); Dacă ochilor tăi le-ar plăcea/ Nevăzutul şi neştiutul, ai putea/ Veni la mine, parcă,/ Şi te-ai lăsa primejdiei din barcă. (II, 56); Decât să-mi toarcă mâţele-mprejur/ Mi-ar fi plăcut, fireşte, un vultur. (IV, 12); Fincă Dumnezeu ce-a vrut/ P-ormă nu i-a mai plăcut. (IV, 111); Mioriţa i-a plăcut/ Cu nucşoară şi năut,/ Şi pentru privighetoare/ Avea altfel de frigare. (IV, 264). PLĂCÉRE (1), plăceri, s.f. V. plăcea. Dorinţă, voie, chef, gust. * Loc. adv. După (sau de) plăcere = pe plac, după voie, după gust. Văcarul Stan le cântă

90

Simona Constantinovici

şi le spune,/ Şi-n mâna lui se lasă de plăcere,/ Şi, către seară, vine să adune/ Stăpânul, lapte, cinzeci de ciubere. (III, 174). PLĂCINTÁR (1), plăcintari, s.m. Plăcintă + suf. -ar. Persoană care face sau vinde plăcinte. Las’ că-i clocesc eu una, să n-o mai uite, tată,/ C-a pus la primărie jandarmii să mă bată./ Ce mai boier şi ăsta, de marfă şi cântar!/ Tat’su fusese-n piaţă plăcintar. (III, 163). PLĂCÍNTĂ (1), plăcinte, s.f. Lat. placenta. Preparat de patiserie făcut din foi de aluat între care se pune o umplutură de brânză, de carne, de fructe etc. Ziceai în gând şi, tăvi, nu mai ţiu minte,/ Veneau pe fuga cu plăcinte,/ Frigări cu pui intrau pe uşi,/ Aduse de băieţi şi de păpuşi. (IV, 217). PLĂCÚT (1), -Ă, plăcuţi, -te, adj. V. plăcea. Care place; simpatic, agreabil. Poţi da cu „Slavă Ţie”, apoi, şi dă-i cu geniul,/ Repetă-i că-l contemplă vecia sau mileniul,/ Zi-i, dacă vrei, şi „Papă”, în vorbe ticluite,/ S-alunece uşoare, plăcute, că le-nghite. (IV, 82); PLĂMÁDĂ (2), s.f. Din plămădí (< sl. pomladiti „a întineri”). Fig. Sămânţă, germen; p. ext. alcătuire, structură. Variantă pentru forma de singular: plămăd. Dihănii în cojoace cu ghiare, colţi şi coarne./ Pândeau să te răstoarne:/ O lingură de sânge într-un plămăd de carne. (III, 77). Făptura de cuvinte, din grai sunat şi mută,/ Nu are, cercetată, plămadă cunoscută./ E înger, e mireasmă atâta de uşoară,/ Că fără vânt, nici aripi, de cum se iscă zboară? (III, 93). PLĂMĂDEÁLĂ (1), plămădeli, s.f. Plămădí + suf. -eală. Naştere, zămislire, alcătuire iniţială; (pop.) născare. S-ar potrivi cu calul sau iapa minunat,/ Căci e, din plămădeală, bărbat răscăcărat./ Mai e şi om de artă, poet, bibliofil,/

Şi simţitor la toate, încă de mic copil. (III, 151). PLĂMĂDÍRE (1), plămădiri, s.f. V. plămădí. Acţiunea de a (se) plămădí şi rezultatul ei. Din plămădirea nouă a zmârcului cu ceaţa/ Se va stârni, pesemne, fierbinte, iarăş viaţa. (III, 68). PLĂMĂDÍT (1), -Ă, plămădiţi, -te, adj. V. plămădí. Fermentat. Dintr-o viaţă, a rămas curată/ O batistă pătrată./ Dacă s-o topi şi batista, or să rămâie/ În dulap, încuiate, miezuri de lămâie,/ De pelin, de calomfir, de clematite,/ Plămădite. (I, 175). PLĂMÂN (1), plămâni, s.m. Din ngr. plemóni. Fiecare dintre cele două organe principale, cu aspect spongios, situate simetric în cavitatea toracică şi cu ajutorul cărora se face respiraţia la om şi la vertebratele superioare; bojoc. Până în zare, ţara tăcea ca o pustie./ Ce n-ar fi dat să scape! Şi-o moşie.../ Se auzeau doar greierii ţărânii./ Îi gâfâiau plămânii. (III, 197). PLĂPÂND (12), -Ă, plăpânzi, -de, adj. Lat. *palpabundus. 1. (Despre fiinţe) Lipsit de rezistenţă, de vitalitate; debil, firav; p. ext. fragil, delicat, fin. 2. (Despre plante) Nedezvoltat; lipsit de sevă, gingaş, delicat. Aci, se subţiază metalul străveziu,/ Şi, fir plăpând, ca firul de păr prin flori se coase:/ Tors ca din furci de aur şi ajungând mătase,/ Pe nicovala neagră, se iscă nimbul viu. (I, 91); De când te-ai murdărit pe degete cu lut,/ Vremelnic şi plăpând tu m-ai făcut./ Poţi cere o durată aceluia-njghebat/ Din tină trup şi suflet cu scuipat? (II, 195); O pată crudă-n calea de pietriş/ Arată locul sângelui plăpând,/ Şi peste chipul micului mormânt/ Cad lacrimile şterse pe furiş. (IV, 265); Aristocratic, mersul s-a dezlipit de lut./ Dansează zvelt şi cântă, ca papura uşoară./ Amestecată-n

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 91 ritmul aspectelor şi clară,/ Plăpânda siluetă tiparul l-a-ntrecut. (III, 37); Şi cum putea clădirea veciei s-o răstoarne/ Plăpânda ta făptură, de-abia-nchegată-n carne,/ Când tainele şi somnul lăuntrice, vecine,/ Se prelungeau din ocna pământului şi-n tine? (III, 73); Se deschisese floarea plăpândei primăveri/ Şi am păzit o noapte şi eu printre străjeri,/ Să văd: e-o aiurire rămasă de prin basme,/ Sau ce? că-n lumea vie nu-i loc pentru fantasme. (III, 210); Fuseşi în toate şi te-ai dat în lături./ Încerc sulfina: tu trecuşi alături./ Întreb plăpândele verbine./ Ele răspund că ştie patlagina mai bine. (II, 167). PLĂSEÁ (1), plăsele, s.f. Plasă (< sl. plasa) + suf. -ea. Fiecare dintre cele două părţi de metal, de os, de lemn etc. care acoperă mânerul unui cuţit, al unui pumnal etc.; p. ext. mâner. Ţi-l vâr în brâu, păstrează-l treaz în teacă./ Sprijină-ţi pieptul în plăseaua lui/ Şi-nvaţăncins cu fier de te apleacă/ Să-ntâmpini cuviinţa orişicui. (III, 17). PLĂSMUÍRE (3), plăsmuiri, s.f. V. plăsmuí. Acţiunea de a plăsmuí şi rezultatul ei. * Creatură, făptură, alcătuire. * Invenţie, născocire. Mergându-şi Domnul drumurile sfinte,/ Doi orbi ieşiră Domnului nainte./ Legaţi de braţ şi spânzuraţi în bâte,/ Păreau, iscaţi din depărtare,/ O plăsmuire cu-arătări urâte,/ Cu coarne, cu spinări şi opt picioare. (I, 165); Făpturi şi jivine,/ Plăsmuiri blajine,/ Fiare, orătenii,/ Trupuri de vedenii (IV, 153); Cu o vorbă scăpărată, ca din bici, într-o scânteie,/ Plăsmuirile lui repezi aveau toate câte-o cheie. (IV, 8). PLĂTÍ (13), plătesc, vb. IV. Din sl. platiti. 1. Tranz. A achita contravaloarea (în bani sau în natură) a unui bun obţinut sau cumpărat, a unei consumaţii etc. 2. Tranz. A răsplăti cu bani o mun-

că efectuată, un serviciu prestat etc.; a retribui, a remunera. Câte puţin sunt dator/ Fără să-mi fi dat nimic, tuturor –/ Şi lemnului uscat, şi bălţii stătute,/ Şi florilor, şi pietrelor, şi vitelor bătute,/ Şi oamenilor din răstignire./ Cu ce să plătesc nefire şi fire? (I, 185); Întârzie suspinul şi, la plată,/ Să nu plăteşti cu lacrimi niciodată,/ Că o să ai nevoie, poate,/ Cândva, de lacrimile toate. (II, 158); Pe sacul de făină pentru iarnă,/ Plăteşti un an de zile, la povarnă,/ La plug, la seceră, la sapă. (III, 196); Tentreabă cât câştigi din meserie/ Şi cât plăteşti semestrul de chirie./ Se pare că ar fi avut/ Şi gândul la un împrumut. (IV, 233); Din împărăţia mea,/ Începută din perdea,/ Fluturimea mă plăteşte/ De dureri, împărăteşte. (II, 9); Aşa e înnălţarea, şi preţul se plăteşte/ Cu chin şi suferinţă şi slavă, omeneşte. (III, 79); Pentru cârlani şi vite plătim atâta gloabă,/ C-am cumpăra cu banii moşia, mai degrabă. (III, 117); Vrabia cum să plătească/ La casă gospodărească?/ Ea n-are în buzunar/ Două parale măcar. (IV, 115). PLĂTÍCĂ (1), plătici, s.f. Din bg. platika. Peşte de apă dulce, cu corpul turtit lateral, cu capul mic şi scurt. Mângâiese piticul cu unghia de ceară,/ Ca solzul de plătică, de lin şi albişoară,/ Că primăvara-i pune, primit pe un fuior,/ Cel mai aprins şi galeş inel de mărţişor. (III, 83). PLĂTÍT (3), -Ă, plătiţi, -te, adj. V. plătí. Răsplătit cu bani; retribuit, remunerat. Vreo javră de student sau scriitor,/ Aţâţător plătit şi trădător./ Cu toate că bacalaureat,/ Constat că sunteţi idiot sau beat. (III, 170); Dacă ce spune Cartea, din vechi, e-adevărat,/ Că ieşi din frământarea ţărânii cu scuipat,/ Batjocura-i plătită cu vârf şi răzbunată./ Nu trebuia să cugeţi, tu, vierme, niciodată.

92

Simona Constantinovici

(III, 71); Zgârcit la judecată, aleasă ca din sită,/ Cu gloria eşti darnic, când lauda-i plătită. (IV, 251). PLĂVÁN (3), -Ă, plăvani, -e, adj. Plav (reg., despre boi, „care are părul de culoare (albă-) gălbuie” < sl.) + suf. -an. (Pop.; despre boi şi vaci) Cu părul albgălbui sau alb-cenuşiu. * (Substantivat, m.) Bou. Ca să schimbăm, acum, întâia oară,/ Sapa-n condei şi brazda-n călimară,/ Bătrânii-au adunat, printre plăvani,/ Sudoarea muncii sutelor de ani. (I, 9); La zântâi de an şi lună,/ Ca din zodii ies pe lună,/ De prin sutele de ani,/ Plugurile cu plăvani,/ Ca să are,/ Pe ninsoare,/ Şi trag brazdă prin zăpadă. (IV, 155); Şi toate, vii, ogoare şi prisacă,/ Urneau din bătătura uscată şi săracă,/ Şi se ducea puhoiul plăvanilor, agale,/ Ca satele, devale. (IV, 16). PLÂNGE (56), plâng, vb. III. Lat. plangere. 1. Intranz. A vărsa lacrimi (de durere, de întristare, de emoţie sau de bucurie); a lăcrima. 2. Tranz. A boci, a jeli o persoană moartă, un lucru pierdut, o situaţie dureroasă, vărsând lacrimi, tânguindu-se. 3. Refl. A-şi arăta nemulţumirea, a se văita, a se tângui, a se lamenta, a se căina. În structura unui titlu de poem: Ce plângi? (II, 156). Dar ce să-ncapă-n schit atâta turmă/ Cu-atâţi ascultători, câini şi măgari!/ Plâng, fulgerate, oile din urmă/ Şi prinse-n drum de secetele mari. (II, 148); Am şi murit întocmai, taică,/ Şi toată suferinţa ta m-a strâns,/ De-a pururea Fecioară, maică./ Şi plâng, şi nu ştiu când şi tu ai plâns. II, 207); Şi ochii plâng, dar plânge şi mai adânc vioara,/ Că plânge mâna-n coarda oftată, surioara! (III, 81); Spital de întristare, de căinţă,/ În care-ţi plângi iubirea nentâmplată/ Şi-ţi aminteşti cu dor, cu-o suferinţă,/ Făptura nentâlnită niciodată. (I, 17); Numai că-n prăjină, sus,/ N-ai să gemi că eşti Isus/

Şi să plângi în asfinţit/ Că te-au prins şi răstignit. (IV, 242); Lumea plânge de necazuri,/ Tu-ţi pui gândul pe atlazuri/ Şi, de dor de vânt şi mierle,/ Faci cu acul fir de perle. (I, 64); Ploaia plânge rătăciţii./ Şi, în mine, şi iubiţii/ Mucezesc. (I, 95); E smerit, bate metanii,/ Dă acatiste, face sfeştanii,/ Liturghii şi sărindare./ Plânge la icoana mare. (I, 219); Copilă, copilă,/ Mi-e mâhnire şi milă./ Grivei, plânge şi el./ Lacrimile noastre sînt la fel. (II, 159); Un hohot cântă, altul plânge-n tindă,/ Şi lumânările nu vor să se aprindă. (II, 203); Căci cu voinţa ruptă încep, slăbit, a plânge,/ În loc să plângă spada cu lacrime de sânge. (III, 216); Dă-i borhot şi muci şi sânge,/ El înghite, nu se plânge. (IV, 262); S-a prăbuşit vecia. Pe marginile gropii,/ În bâlciul de morminte, rămân să plângă plopii... (III, 299); Şi convoiul, ca să-mi placă,/ În loc să mă plângă, joacă/ Hora mare şi măruntă,/ Ca la chef şi ca la nuntă. (IV, 274); S-a ridicat la geamuri pământul până sus./ Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus. (I, 103); V-am blestemat din neam în neam,/ Când ne rugam şi când plângeam. (II, 219); S-a plâns de carne, când a fost strivit/ În râpa lespezilor de granit? (II, 107); Când a-nceput şi lacrima de viţă,/ Ai plâns şi tu, suava mea domniţă,/ Şi n-am avut să bănuiesc prilej/ Că s-a rănit o ramură de vrej. (II, 156); De ce a plâns smaraldul la şoapta în andante/ A scripcii, două lacrimi în două diamante? (III, 85); Unul plângând, o lacrimă pribeagă/ Pe rana ochilor se-ncheagă,/ Pecete pe o negură de veci./ Ei gem şi tu petreci? (II, 240). PLÂNGERE (3), plângeri, s.f. V. plânge. Acţiunea de a (se) plânge. 1. Plâns, jeluire, tânguire. * Valea plângerii lumea, Pământul (considerate, uneori, ca loc de suferinţă). 2. Reclamaţie, jalbă,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 93 cerere. Zice: – „Nu te întrista,/ Dumnezeu ţi-i dă şi ia –// Asta-i valea plângerii,/ El şi-alege îngerii” –/ Îngeri mari, frumoşi, bălani,/ Tot de şaisprezece ani. (II, 217); Stea cu stea pe-ntinsul undei liniştite pun cleştar,/ Şi printr-însul zugrăvite lebezile par şi luna./ Plângeri de viori şi fluier cad în lac mărgăritar/ Şi se-aud din depărtare lovind unda câte una. (I, 104); De ce venişi la mine? Ce plângeri ai, ce jalbă?/ N-ai iarbă, n-ai izvoare şi stânci de sare albă?/ Nu eşti destul de sprinten, de ager şi de iute?/ N-ai un harem de ciute? (IV, 84). PLÂNS (2), plânsuri, s.n. V. plânge. Faptul de a (se) plânge; tânguire; (concr.) lacrimi; plânset. Plâns de domniţă, geamăt de plugar,/ Lacrima cade tot aşa de rar/ Şi tot atât de des,/ Una pe plug, şi alta-n in ales,/ Şi tot aşa-n tăcere se arată,/ Curată şi nevinovată. (II, 165); Dar când porni convoiul sicrielor devale,/ Urla din nou „sirena”-n văzduh a plâns şi jale. (II, 272). PLÂNS (1), -Ă, plânşi, -se, adj. V. plânge. Care a plâns, care poartă urme de lacrimi. Păstrează lacrimile în urcioare/ Şi-ascunde-o, copila mea, departe,/ Comoara cu mărgăritare./ Plânsele lacrimi sunt mărgăritare moarte. (II, 158). PLÂNSET (2), plânsete, s.n. Plâns + suf. -et. Plâns; lamentaţie, văicăreală; (concr.) lacrimi. În gemete şi plânset ne trecem, şi-n povară.../ Nu adunaţi în viaţă durerilor comoară. (III, 103); C-au apăsat, c-au prigonit/ Stăpânii timpului, trăit/ În plânsete şi suferinţă,/ Tu întăreşte-te-n credinţă/ Şi rabdă aprig, semenule meu,/ Că-i pedepseşte bunul Dumnezeu... (IV, 227). PLEÁTĂ (4), plete, s.f. Din sl. pletu. 1. (Mai ales la pl.) Părul capului lăsat să crească până pe umeri sau să atârne pe spate (împletit în cozi). 2. (Reg.) Mănunchi de fuior. Ca o pajură de foc,/

Fluturele din mijloc/ E-o păreche de paftale,/ Aninată-n balamale/ De cristal, o cataramă/ Pentru plete şi năframă. (II, 11); Tu ştii că de când lumea e linişte şi pace,/ Că drumul e pe care păianjenul îl face/ Ţesând în umbră caldă velurele să-mbrace/ Subt cari stagnează ochii şi pletele-ţi opace. (I, 126); Abia de-a-nvăţat să ştie/ Să se toarcă şi subţie,/ Să se facă lână moale/ Prin porumb şi ramuri goale,/ Pletele să-şi depene/ Prin zăbrele ţepene. (II, 102); Desprinse pletele, mai jos de şale,/ Aşteaptă pipăitul degetelor tale. (IV, 22). PLEÁVĂ (8), s.f. Din sl. plěva. 1. Rămăşiţe de spice sau de păstăi rezultate din treieratul cerealelor sau al leguminoaselor. * Fig. Ceea ce este lipsit de valoare, de importanţă; lucruri de nimic. 2. Fig. Om de nimic; lepădătură, drojdia societăţii. Danţul plutit pe subsuori,/ Ca duca şirurilor de cocori,/ Ca o ghirlandă s-a-nvârtit şi s-a-nnecat în slavă,/ În pulbere şi pleavă/ Gălbuie şi trandafirie. (II, 179); Strein în pribegie, plăpând şi venetic,/ Erai cât o fărâmă de fulg, şi de nimic,/ O coajă de tărâţe, o ţandără, o pleavă./ Bălan şi gol, făptura parcă-ţi era bolnavă. (III, 77); Şi din otravă în otravă,/ Ai adunat comoara ta de pleavă,/ Şi cânepă tocată, silind să te ridici/ Cu două ajutoare, cu foarfec şi lipici. (IV, 38); Din povestire spusă te mirai/ Că n-ajungea din fapte să senchege/ Şi nu aveai din pleavă ce culege,/ Pribeagă umbră, praf şi mucegai. (IV, 271); Cu un crâmpei cât pleava, de foc, din el, ea poate/ Să stingă viaţa vie-a pământurilor toate, (II, 275); Era în asfinţit./ Ca pleava şi ţărâna s-au dus şi risipit./ A doua zi, lumina/ Cernea cu stele mute, de candelă, grădina. (II, 278); Ieşea şoptit un murmur, din pâlc, o rugăciune:/ „Deşertăciune-s toate, suntem deşertăciune.../ Nu-ţi bizui nă-

94

Simona Constantinovici

dejdea de mâine niciodată/ Pe zilele, ca zoana şi pleava vânturată...” (III, 103). PLÉBE (1), s.f. Din fr. plebe, lat. plebs, -bis. (Livr.) Pătură socială fără drepturi, asuprită şi exploatată; p. ext. mulţime, gloată. Pe şesul negru cu lumini de ceară/ Pot frământa din tină şi scuipat/ Un nou Adam, gigantic şi nerăzbunat./ Aştept, îngenunchiată, plebea să mi-l ceară. (I, 134). PLECÁ (67), plec, vb. I. Lat. plicare. I. Refl. şi tranz. A (se) înclina (într-o parte sau în jos), a (se) îndoi, a (se) coborî, a (se) apleca. II. Intranz. A se pune în mişcare pentru a se îndepărta (de un loc), a părăsi pe cineva sau ceva spre a se duce în altă parte; a porni. Într-un titlu de poem: De-abia plecaseşi (III, 278). Să plec! de-acuma sunt străin/ Pe unde fură tei,/ Pleşuvi şi ei! (I, 129); Mă plec la trandafiri şi le miros/ Bobocii din tulpinile de jos. (II, 167); Mă plec şi te scrutez cu un fior,/ Cantr-o lumină de fântână./ Parc-ai trecut tiptil, călcând uşor,/ Torcând încet, pe lângă lună. (II, 181); Când pleci, să tensoţească piaza bună,/ Ca un inel sticlind în dreapta ta. (III, 15); De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci./ Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,/ Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi./ Nu te-ai uitat o dată înnapoi!// (...)// Voiam să pleci, voiam şi să rămâi./ Ai ascultat de gândul cel dintâi./ Nu te oprise gândul fără glas./ De ce-ai plecat ? De ce-ai mai fi rămas? (III, 278); Pleacăte, îmbelşugată, tu, tulpină, peste ţară,/ Şi cu rodul greu sărută şesul vetrei, de gunoi. (I, 192); Cine şopteşte are dor de ducă,/ Şi cine pleacă vrea să stea:/ Lipseşte fitecui câte ceva. (II, 163); De la munte, trei judeţe/ Pleacă, minte să ne-nveţe. (III, 137); Şi pâra pleacă, merge, ca şarpele, târât,/ Mut, moale şi prin umbră-ntr-ascuns, după pârât. (III,

225); Capul, cât alunele,/ Se pleacă la unele/ Şi gândeşte chibzuit/ Câte veşti n-au mai venit. (IV, 139); Iar când plecam călare, cu trofee,/ Furasem şi câte-o femee/ Cu părul de tutun,/ Cu duda ţâţii neagră, cu ochii de lăstun. (I, 24); Când am plecat, un ornic bătea din ceaţă rar,/ Atât de rar că timpul trecu pe lângă oră. (I, 115); Toţi au plecat, de când ai plecat./ Toţi s-au culcat, ca tine, toţi au înnoptat,/ Toţi au murit de tot. (I, 144); Ieri a plecat o barcă, azi alte bărci plecară,/ Convoi de goluri strâmpte pe undele subţiri. (I, 184); El stă acum în pat./ Unde-i sufletul lui? Nu ştiu. A plecat. (I, 224); Unde ai plecat?/ Unde umbli noaptea singuratic? (II, 78); Noi am plecat ca orbii, cu sufletul la gură,/ Cântând, tot din poruncă, zvâcniri dendemn şi ură. (III, 97); Şi-au plecat aproape toate/ La cules, cu mii şi mii,/ Lăsând vorbă la nepoate/ Să-ngrijească de copii. (IV, 173); De prin adâncul nopţii vin cocorii/ Pe care i-am văzut plecând,/ Şi cu tăcerea gândului şi-a orei/ Vorbele lor le-auzi de pe pământ. (I, 38); Plecând acasă Cerbul cu cele ce-a-nţeles,/ Intra-ntre fagi şi paltini prin frunzărişul des. (IV, 85). PLECÁRE (5), plecări, s.f. V. pleca. Acţiunea de a pleca; pornire, deplasare. Se despărţeşte, Doamne, de apele, mâhnit,/ Pe-a căror undă lină, pe drum, s-a odihnit./ Şi se mai uită încă o dată înnapoi,/ Îi cântă de plecare, din pomi, un piţigoi... (III, 245); Mă duce până-n poartă cu momele,/ Şi mă petrece prin zăbrele./ Aşteaptă ca, din drum, după plecare,/ Să-i mai trimit prin gard o sărutare. (III, 264); Ţi-aş fi făcut un semn, după plecare,/ Dar ce-i un semn de umbră-n depărtare?// Voiam să pleci, voiam şi să rămâi./ Ai ascultat de gândul cel dintâi. (III, 278); Stăpânul lor ieşise pe uşa de din dos,/ Chemat

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 95 la o-ntâlnire de cei mai mari savanţi,/ În câte toate doctori, aleşi din elefanţi./ Sleindu-se la poarta dintâi cinci călindare,/ Se pregătea şi Cerbul de ultima plecare. (IV, 81); Cu limbile oprite pe palidul cadran,/ Ne-a urmărit plecarea, de sus, ca o fereastră/ De casă părăsită, cu-o rază frântă-n geam./ Nu l-ai simţit că este părtaş la jalea noastră? (I, 115). PLECÁT (10), -Ă, plecaţi, -te, adj. V. pleca. 1. Îndreptat în jos sau într-o parte; încovoiat, curbat; aplecat. * Lăsat într-o parte; înclinat, povârnit. 2. Supus, ascultător. Timpul cel adevărat/ Vine-n aripi împrejur,/ Şi pe capul meu plecat/ Varsă poale de azur. (I, 67); Scriu aci, uituc, plecat,/ Ascultând glasul ciudat/ Al mlaştinii şi livezii. (I, 194); Ai dus la ţurţur gura cu gura mea plecată,/ Voind să bei cu mine scânteia lui deodată. (I, 47); Nici flori n-atingu-ţi fruntea spre dânsele plecată,/ Nici pagini cu poeme rămase de-altădată/ Nu se desfac nostalgic în dreapta-ţi inelată. (I, 126); O mie de neamuri, plecate, domoale/ Te caută-n ceruri, în vis, în pământ./ Ascuns te-au găsit în Cuvânt./ Sfărâmă Cuvântul: cuvintele-s goale. (III, 13); Prin salcâmi plecaţi şi sălcii, mulţumit/ că te atinge,/ Sânul mumelor voinice îl vei mângâia şi linge. (I, 152). PLECĂCIÚNE (1), plecăciuni, s.f. Pleca + suf. -ăciune. Supunere, smerenie, respect. Alifiile străbune,/ Mă gândesc, cu plecăciune,/ Că-i slujeau de-ntins şi tras/ Cutele de pe la nas,/ Că Înnaltul Prea Sfinţit/ Cam era niţel zbârcit, / Însă foarte îngrijit,/ Mirosind, ca o duduie,/ A căpşuni şi a gutuie. (IV, 188). PLEDOARÍE (1), pledoarii, s.f. Din fr. plaidoirie. Apărare, susţinere orală sau scrisă a unei cauze, a unei idei etc. Dar gura slută poate fi o vină,/ Dacă citezi din greacă şi latină,/ Şi dacă te vădeşti în stare/ Să aperi cu doi clasici un hoţ

de buzunare?/ O mare pledoarie dezleagă şi păcatul,/ Că hoţul îşi împarte venitul cu-advocatul. (III, 148). PLEOÁPĂ (28), pleoape, s.f. Cf. bg. pohlupka. Fiecare dintre cele două membrane mobile, mărginite de gene, care acoperă şi protejează ochiul în partea anterioară. Obrazul sărutat de mine,/ Acum primeşte lacrima, mai bine./ Vioaia pleoapă, de o dată tristă,/ Cată la drum şi tace în batistă. (II, 157); Ca doi arhierei/ Numai de-un crâmpei/ Cât geana la pleoapă/ Mai înnalţi de-o şchioapă, (IV, 149); Genunchii, copţi ca grâul,/ Duc somnului prinos./ Fără-ndoială, râul/ Îşi lasă pleoapa-n jos. (I, 79); Am ochi ce bat alene ca apa./ Am lacrimile milei şi mângâierea moale./ Un fulger negru îmi sângeră pleoapa./ Ia seama: bruta de fier va să se scoale. (I, 128); În visul ce ne-nalţă uniţi, deasupra noastră,/ De ce nu s-ar deschide doar pleoapa ta albastră,/ De ce n-am simţi numai ce nu se poate şti/ Şi gândurile noastre mereu le-am obârşi? (I, 154); Poate zăream o şoaptă în pleoapa tremurată./ A fost atunci? Acum e altădată?/ Şi tu şi eu tăcusem parcă de ani întregi/ Ştiind că nu-nţelegem ce-ncepi să înţelegi. (III, 281); Zmălţându-ţi ochii, luai tipar verbina,/ Drept pleoape, foi adânci de trandafiri,/ Pentru sprâncene firele subţiri/ De iarbă nouă ce-a-nţepat lumina. (I, 81); Ţi-aş fi pus, ca să nu suferi,/ Pleoape smulse de la nuferi,/ Ochi câte un bob de rouă,/ Licurici în lună nouă. (I, 149); Râuri de ochi şi brâie lungi, de pleoape,/ Tremură-n zid ca unda unei ape –/ Şi unii ochi din stoluri s-au ales,/ Orânduiţi cu feluri de-nţeles.// (...)// Căutătura teafără şi tare/ Mi-a pus din tencuieli o întrebare,/ Cea prinsă de un vis a tresărit./ Pleoapele, frunze, cad în asfinţit. (II, 229); Începe-o răspicare şi

96

Simona Constantinovici

de-alte datorii./ Începi să-nveţi cititul, să scrii, să vezi, să ştii./ Peceţile de beznă, cojite de pe pleoape,/ Începe-n întuneric de ziuă să se crape. (III, 118); Vrăbioiul de-astă-toamnă,/ Priceput, ca mai bătrân,/ Râse-n el, cu ciocu-n sân,/ Şi din pleoape, ca de gumă,/ Şi din ochi clipi a glumă. (IV, 142); Prin ce minuni ciudate şi zamisliri încete/ S-a săvârşit în sâmburi asemenea scumpete?/ În pleoape, ca petala de floare de gutui,/ E un smarald şi nu e, e de safir şi nu-i. (III, 85); Ochii lungi ai Cuvioşiei Sale,/ Ca nişte migdale,/ Cu pleoapele apropiate/ Dorm pe jumătate. (I, 169); Ghici.../ Am împletit ibrişim cu arnici/ Şi i-am tivit sprincene şi gene/ Ca să-ngreuieze pleoapele alene./ Ghici (mânca-o-ar tata!)/ Cine era fata? (II, 24); Nu îi fie de deochi,/ Ce frumoasă-i fără ochi!/ Tivul pleoapelor se coase-n/ Ferfeniţe de mătase. (II, 85). PLESNÍ (4), plesnesc, vb. IV. Din sl. plesnonti. 1. Intranz. A crăpa, a se sparge (cu violenţă şi, de obicei, cu zgomot) din cauza unei lovituri. 2. Tranz. A izbi, a lovi, a bate. Formă de gerunziu: pleznind. – „V-aţi rânduit să ştiţi ce-i de făcut?/ V-aţi socotit?”/ – „Nu, nu ne-am priceput./ Plesneşte fierea-n noi şi-atâta tot./ Şi mergem s-o vărsăm.” (III, 184); Atunci, boier Alecu, scos din răbdări, vai, mamă!/ Smuci cureaua burţii din loc, cu cataramă,/ Şi începu pe oameni, cu urletul: – „Trăiască!”/ Pe faţă, peste gură şi pleoape să-i plesnească. (III, 127); Când faţa-ntreagă s-a zbârcit,/ Ca un ciorap mototolit,/ I-a tras-o, pielea,-n jos, în guşe,/ Zgâindu-i un obraz ca de păpuşe,/ Întins ca sticla, neputând să râdă,/ Să nu plesnească luciul, să iasă mutra hâdă. (III, 179); Ai scos din buturugă o vioară/ Şi-i pui şi coarda-n care vrei să moară,/ Pleznind în miezul nopţii albe, de smarald,/ Pe strigătul şi

zborul în sus cel mai înnalt/ Un zbor i-ai dat şi şoimului la stele,/ Împiedicat în peticele mele. (II, 195). PLEŞÚV (4), -Ă, pleşuvi, -e, adj. Din bg. pleşiv. 1. (Despre oameni) Chel. 2. (Despre soluri, munţi etc.) Lipsit de vegetaţie, fără arbori; p. ext. uscat, sterp, arid. Când a căzut, dihania a dat/ Un vuiet care încă mai răsună,/ Că muntele pleşuv a tremurat/ Şi cu văzduhul lunii dimpreună. (II, 262); L-am ascultat şiam prăbuşit din munte/ Pleşuva stâncă, ruptă de la frunte./ Nu are, prăvălită din creasta ei înnaltă,/ Ştirbire de la daltă. (III, 22); Să plec! de-acuma sunt străin/ Pe unde fură tei,/ Pleşuvi şi ei!/ Ceva ciudat, ca un destin/ Mă-mpinge să mă-ntârzii prin/ Căzuta frunză din alei. (I, 129); Clădită-ncet cu dalta şi mistria,/ Zidirea lui atinge-n cruci Tăria./ Pleşuve piscuri, zvelte, drepte, rupte:/ Sorocul împlinit al unei lupte./ Meşteşugarul trist a biruit. (II, 106). PLEŞUVÍE (1), pleşuvii, s.f. Pleşuv + suf. -ie. Porţiune a unui munte lipsită de vegetaţie. Ca să se piardă urma, cel ce-a intrat să fure/ Dă foc şi la pădure./ Să ardă codrii, munţii şi zimbrii-n jar, şi cerbii,/ Stârpit în pleşuvia de scrum şi colţul ierbii. (III, 95). PLIC (5), plicuri, s.n. Din ngr. plíkos, it. plico. Obiect confecţionat dintr-o hârtie împăturită în chip special şi lipită pe trei părţi, pentru a închide o scrisoare, un act etc. (în vederea expedierii lor). Aducerile-aminte biletul ţi-l trimit/ Cerând adeverinţă un plic neiscălit. (I, 106); Ţi-e gura roză-nchisă ca un plic/ Al nimănui, lipit şi cetluit./ Deasupra cine nu a scris nimic?/ Şi înlăuntru, cui s-a povestit? (II, 181); Roiuri, porumbieii: vreo câteva sute/ De scrisori şi plicuri albe, desfăcute. (II, 147); A pus să se găsească un zapis, vreo hârtie,/ Să-i dovedească spiţa de veche boie-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 97 rie,/ Cu slove-ncârligate, chirilice, şi, poate,/ Cu stemă, şoim sau cioară cu ghiare, jumătate,/ Alăturea de-o spadă şi-un coif vârât în scut,/ Să-i facă şi pe plicuri trecutul cunoscut. (III, 152); Un răvaş de Episcop/ Se pune-n sticlă cu dop,/ Tainele sfântului Clir/ Cerând plicuri de clondir. (IV, 186). PLICTISÍ (1), plictisesc, vb. IV. Din ngr. éplixa (aor. lui plissó). Tranz. A supăra, a irita, a agasa. O plictisesc ansamblul şi detaliul/ Şi-şi face vânt la piept cu evantaliul./ E decoltată până-n toate celea/ Şi, ca şi cartea groasă, şi-arată toată pielea. (IV, 47). PLIMBÁ (7), plimb, vb. I. Lat. perambulare. 1. Refl. A umbla în voie dintr-un loc într-altul pentru a se recrea, a face mişcare, a lua aer etc. 2. Tranz. A mişca un obiect încoace şi încolo, a trece dintr-o parte în alta. Aici, unde-a murit trecutul,/ Mă plimb ca-ntr-un mormânt,/ În care sunt/ Legat s-ascult cum tace lutul,/ Pe când în suflet toarce mutul/ Regret, înfăşurat în vânt. (I, 130); Iubitul meu, de când lipsesc de-acasă,/ Am colindat din ţară-n ţară mai frumoasă,/ Pe unde când te plimbi, în mers ca papagalul,/ Înveţi ca papagalul să strigi în patru limbi. (III, 159); Luna-şi plimbă lin păunii/ Pe întinsu-i aşternut./ Ochii tăi ca bruma prunii/ Mă gândesc să ţi-i sărut. (I, 66); Să-mi fie verbul limbă/ De flacări ce distrug,/ Trecând ca şerpii când se plimbă;/ Cuvântul meu să fie plug. (I, 150); Faţa cea mai cuvioasă/ Răsfoieşte-n cot, pe masă,/ Şi, din când în când, îşi plimbă/ Două degete pe limbă. (IV, 209). PLIMBÁRE (2), plimbări, s.f. V. plimba. Acţiunea de a (se) plimba; mers în voie pentru a se recrea, a lua aer etc. * Călătorie (de agrement), drum; peregrinare. Vulpea e cu-nsărcinare./ Cioara vine de plimbare.// Oaia ştie cum e caşul:/ Nu

ştia cum e oraşul. (II, 127); Ea visează poate, parcă,/ O plimbare într-o barcă,/ Pe un luciu argintiu,/ Poate chiar în Cişmigiu. (IV, 143). PLIN (69), -Ă, plini, -e, adj., s.n. Lat. plenus. I. Adj. 1. (Despre vase, încăperi, recipiente etc.) Care este umplut cu ceva, în care se află ceva până la limită. 2. Fără goluri; întreg, compact. 3. Care cuprinde, conţine, are ceva în cantitate mare sau în număr mare. 4. (Despre fiinţe, corpul lor sau părţi ale corpului) Cu forme rotunde, durdulii. 5. Care are amploare, intensitate; desăvârşit. * Lună plină = lună perfect rotundă, aflată în faza ei maximă. II. S.n. Ceea ce umple un vas, o cavitate, un spaţiu etc.; conţinut, cuprins. Hai mărgele! la mărgele!/ Cerul meu e plin de ele. (II, 114); Tu, plin de taine şi ştirbit în gură,/ Ai stat ascuns adânc în arătură. (II, 120); In holda cu spic, suflecată,/ Tăia snopul plin dintr-odată, (III, 33); Timpul să le fie plin/ Ca o butie de vin. (III, 54); Sunt plin ca de icoane un părete,/ Îngreuiat de nimburi şi smaralde. (III, 251); Vreau tâlcul plin să-l capăt şi rostul lor întreg/ Să-l pipăi dintr-odată, să pot să-l şi dezleg, (III, 298); Pe subt cerul plin de salbe/ Sentind catifele albe. (IV, 155); Iese-afară din pahar,/ Şi de-acolo, plin de har,/ Cu o rază,/ Vede şi supraveghează. (IV, 184); Plin de câte racile,/ A lins toate vacile. (IV, 235); Amforă,-n jur cu-o antică pictură/ Ce-şi aminteşte-n murmur c-a rămas/ Plinul de umbră pân’ la gură,/ Vas tămâios, pe-un fost iconostas (I, 125); Floarea mică, iarba toată,/ Sub dantela albei rochi,/ Spre genunche ridicată,/ Plină-i de pândiri de ochi. (I, 32); Luna umblă printre case/ Îmbrăcată-n ceaţă fină./ Ornicele bat la şase./ Fiecare-i lună plină. (I, 162); Luna plină, draga mea,/ Merg cu scara după ea.

98

Simona Constantinovici

(II, 197); Că de streină ţara, deşi vi-i gura plină/ De ea, n-aveţi ce zice, v-a fost şi vi-i streină. (III, 204); Fereastra mi-este plină/ De iederi împletite cu vine de glicină. (III, 255); Şi pe-al cerului pieptar/ Scapără frumoşii teferi/ Sumedenii de luceferi,/ Plini de voie şi de har. (I, 44); Vacile ne vor aduce ugerii plini/ Şi vor mugi la poarta noastră/ De salcâmi cu floare albastră. (II, 58); Sălciile şi răchita/ Ne-au dat cu nemiluita/ Ştreanguri negre în zăvoi./ Stupii plini îs cu puroi. (II, 242); Ea e hrisovul vostru cel dintâi,/ Al robilor cu saricile, pline/ De oseminte vărsate-n mine. (I, 9); Folosiţi-vă de cântec, de lumină şi de taină,/ Cupe omeneşti de goluri, pline-n viaţă câte-o clipă. (I, 104); Băteţi, feţi albi, în inimă la mine,/ De care sunt duminicile pline/ Şi holdele şi brazdele şi satul. (I, 121); Între atâtea inimi ce bat cu toate-n mine,/ Ca nişte turle pline de clopote, n-a fost,/ Nu este, n-o să fie şi-n van va să suspine/ Eroul meu din suflet de râsul celui prost. (I, 138); Ca nişte ochi se-ndreaptă către mine,/ Cu gene lungi, trandafirii,/ Floarea deschisă a tulpinii pline/ De căutări sfiioase de copii. (II, 14); Minunile se iscă din peşterile pline/ Nainte să ajungă izvoarele la tine. (II, 175); Pe cât mintea îl ajută/ Melcul crede că o sută/ De vecii întregi şi pline./ Melcul ştie, cred, mai bine. (IV, 111). PLISC (4), pliscuri, s.n. Et. nec. Partea anterioară, lunguiaţă şi cornoasă, a gurii păsărilor; cioc, clonţ. * Fig. (Peior.) Gură (la om). Au şi simţit din depărtare corbii/ Şi-n stoluri peste lagăr s-au lăsat./ Iată-i în luptă crâncenă cu orbii,/ Smulgându-le cu pliscul tifonul sângerat. (II, 277); E drept ca necioplitul s-asculte pe degeaba,/ Ori să-i grăiască pliscul, când nu-l priveşte treaba ? (III, 195); Hultanul a cerut boabe de sânge./

Leagă-i rana, nu i-o strânge,/ Şi pliscului, când i se deschide,/ Dă-i boabe de stafide. (I, 173); Umblând în colivii să se atârne/ L-au râs şi papagalii cu pliscurile cârne. (IV, 18). PLIVÍ (2), plivesc, vb. IV. Din bg. plevja. Tranz. 1. A distruge, a smulge, a stârpi buruienile de pe terenuri cultivate. 2. A tăia sau a rupe lăstarii şi cârceii de prisos de la viţa de vie sau de la pomi. Tu, Ioane, gol şi prost,/ Ai rămas pe brazda ta,/ A plivi şi secera. (IV, 256); Bună dimineaţa, fetelor!/ O să pliviţi până la scăpătat,/ Cu fotele întoarse pe brâu,/ Stelele întârziate, încolţite, în pământ. (II, 76). PLOÁIE (38), ploi, s.f. Lat. *plovia (= pluvia). Precipitaţie atmosferică sub formă de picături de apă provenite din condensarea vaporilor din atmosferă. * Loc. adv. Pe ploaie = în timp ce plouă. În titluri de poeme: Pe ploaie (I, 26); Ploaie (I, 167). Copacu-ntreg trăsare şi se-ndoaie/ Cu toate rădăcinile deodată./ O picătură slobodă de ploaie/ Pe-o frunză a căzut, înveninată. (I, 53); Miam împlântat lopata tăioasă în odaie./ Afară bătea vântul. Afară era ploaie. (I, 103); Norul ce mă răpise s-a spart!/ Ploaie caldă! ploaie mănoasă!/ Curgi, darnică pe ogorul meu,/ Din care morţile sufletului/ S-au deşteptat. (I, 135); Noaptea s-a-ntunecat cu alte nopţi în fund,/ Şi din noapte-n noapte, nopţile urzite/ Cern ploaia ca nisipul mărunt/ Cu nişte site.// Gândul, ajuns în flacăra lui de ploaie târzie,/ Se face palid şi descreşte ca o făclie. (I, 167); Când nu bat nici vânt, nici ploaie,/ Numai umbra-i grea, de lene,/ Casnica mea cucuvaie/ Ia găteala-n fulgi şi pene. (II, 46); Ploaie, din bobul de pământ/ Pământul meu în două mi l-am frânt. (III, 252); Codru-nchis, ca-ntr-o odaie,/ Nu-l ajunge pic de ploaie./ Am iernat

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ����� 99 şi am căscat/ Numai pe pământ uscat. (IV, 191); Şi frigul străpunge golanii/ Şi bântuie ploaia castanii/ Şi sufletul geme muşcat de trecut,/ Ca fiara, de-o fiară cu pas cunoscut. (I, 28); Ploaia plânge rătăciţii./ Şi, în mine, şi iubiţii/ Mucezesc. (I, 95); Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară./ Şi mă durea mâna ca o ghiară/ Neputincioasă să se strângă./ Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă. (I, 199); Întreaga noapte au cântat din sute/ De fluiere, cimpoaie şi viori/ Şi din uneltele necunoscute/ Vântul şi ploaia pe învelitori. (I, 238); Ţi-e sufletul ca brazda, ca grâul, şi renaşte,/ Plugarul şi sudoarea de sânge, boul, plugul,/ Nădejdea arăturii bogate către Paşte,/ Şi ploaia-nviorată şi nouă şi belşugul. (III, 261); Valuri, ploi, ninsori de fluturi,/ Purtând chivăre şi scuturi,/ Sumedenii de gângănii –/ Şi-n genunchi îmi fac mătănii. (II, 9); Din creştet până-n pivniţi clădirea era una./ Bătuseră ploi negre trei ani de nopţi, la rând./ Prin casa găunoasă treceau ca-n câmp furtuna/ Şi viscolul de iarnă nebun şi buciumând. (II, 280); Inima mi-e drumul cu ploile,/ Mi-e drumul cu praful şi oile,/ Drumul sterp dintre copaci,/ Mi-e via strâmbă pe haraci, (I, 187). PLOCÁT (7), plocate, s.n. V. pocládă (< sl. pokladau), poclăzi, s.f. (Reg.) Ţesătură de casă miţoasă, de obicei din lână nevopsită, întrebuinţată ca pătură sub şaua calului, ca învelitoare sau ca aşternut. Prisăcarul le-a uitat/ Şi-a căzut şi peste ele/ Iarna, grea ca un plocat,/ Cu chenar de peruzele. (IV, 172); Pietrişul roşu, boabe, al grădinii,/ Îi sunt, bătuţi şi risipiţi, ciorchinii./ Plocate grele se urzesc treptat/ În care frunzele s-au îngropat. (I, 20); Noaptea întinde scoarţe, plocate şi covoare,/ Ursite cu zigzaguri şi cu chenar mărunt,/ În care se repetă

izvodul la culoare/ Şi chipurile crucii şi florile, cum sunt. (I, 88); Adormită pe plocate,/ Te-ai trezit pe jumătate/ Şi ţi-e frică şi sfiială/ Că te prinde ziua goală. (III, 49); La ce folos că-mi străluceşti, tu, soare,/ C-ai pus grădina noastră-n sărbătoare,/ Că pardoseşti pământul cu covoare,/ Ştergare şi peşchire şi plocate,/ Şi-aşterni cărările nemaiumblate, (III, 202); Şi negura să o desfaci subţire/ În jurubiţe, iţe, fulgi şi fire?/ De vreau, o ţes velinţe şi plocate/ Şi-o fac zuvelci şi scoarţe-mpărechiate/ Şi, de voi da-o, negură, deoparte,/ Se va vedea şi dincolo de moarte. (III, 290). PLOCÓN (1), plocoane, s.n. Din sl. poklonu. Dar omagial intrând în obligaţiile vasalilor către Poartă sau ale supuşilor către curtea domnească sau către stăpânul moşiei; (astăzi, fam.) dar, cadou (făcut adesea pentru un serviciu, o favoare). S-a înnegrit, de mult ce-i otrăvit,/ Că-l ţintuiam cu ochii şi nu m-am căciulit./ Ar vrea, că-i, de! cocon,/ Să-i ies în drum de-a buşea, cu vorbe de plocon. (III, 163). PLOCONÍT (1), -Ă, ploconiţi, -te, adj. V. ploconí (< sl. pokloniti (sen)). Umilit, căciulit. Şi facem, mi se pare, şi târla de ocară,/ Stând pe la uşe, ploconit la scară./ Rânjit în silă, până la urechi,/ La musafirii tăi, şi noi şi vechi. (IV, 22). PLOD (9), plozi, s.m. Din sl. plodu. (Astăzi peiorativ) Copil (mic). O fi fost măta vioară,/ Trestie sau căprioară/ Şi-o fi prins în pântec plod/ De strigoi de voevod? (I, 218); Pui slove mici cu plod, şi mi le-ngână/ Şi le citesc în brazdă greierii citeţi/ Trei nopţi întregi şi două dimineţi,/ Şi ele cresc şi dau tulpini şi foi/ De cărţi înfăşurate strâns, de popuşoi. (II, 246); Vreai să faci aur dintr-un ban de plumb/ Şi un luceafăr dintr-un bumb./ Eu te citesc, amice, ş-aş vrea un plod mai nou/ Să se străvadă-n zare prin

100

Simona Constantinovici

felul tău de ou. (IV, 36); Nu ştia că-i stă pe fund,/ Oului, un gol rotund/ Pentru plod şi pentru pui,/ Când ia trup făptura lui. (IV, 136); De fiecare început de an/ El ne citeşte câte o scrisoare,/ De prin văzduh, din lunga depărtare,/ C-a mai făcut un plod, un roşcovan. (IV, 267); Şi somnului şi nopţii le este-adevăratul/ Tâlc, a dospi în matcă, fierbintele aluatul,/ Ca să-ncolţească plodul şi mugurii să dea,/ De la stejar la trestii, garoafă şi lalea. (III, 91); Cui a iscat ţânţarii şi muştele în pripă,/ Ce-i vine să-i lipească şi viermelui aripă?/ Mai înţelegi omida şi plodul din gogoşi,/ Că dau, cu borangicul, şi fluturii frumoşi. (IV, 80); De cum se naşte plodul, ieşit din ou, de pui,/ Se scarpină, că vine şi cu păduchii lui. (IV, 85); V-au blestemat copiii, fraţi de fraţi,/ Şi plozii nenăscuţi şi lepădaţi,/ Şi orbii, sluţii, capiii, gângavii,/ Toţi teferii şi toţi bolnavii. (II, 219). PLOP (37), plopi, s.m. Lat. *ploppus. Nume dat mai multor specii de arbori înalţi, cu ramuri subţiri (îndreptate în sus), cu scoarţa netedă (Populus). Într-un titlu de poem: Un plop uscat (II, 150). Într-un plop cu turla subţire/ Corbii-şi alegeau mânăstire. (II, 109); Iov primise-nsărcinare/ Să dea-n mână o scrisoare/ Stareţului dintr-un plop,/ Arhiereu sau protopop; (IV, 186); Unda-ntinsă, val cu val,/ Până-n malul celălalt/ Spală-n lapte de opal/ Cerul scund şi plopul nalt. (I, 21); Din plopul negru, răzimat în aer,/ Noaptea, pe şesuri, se desface lină,/ La nesfârşit, ca dintr-un vârf de caier,/ Urzit cu fire de lumină. (I, 50); Plopul uscat ştia mai mult: a fost./ Fă şi tu trunchi, ca plopul din ogradă./ Creşte la cer, de bunăvoie prost,/ Dă frunze-n el şi lasă-le să cadă. (II, 150); Vedeai vizirii la-nălţimea lor,/ Înfipţi în vârfuri sprintene de plopi,/ Iar pentru sfinţi, vlădici şi episcopi/ Avea

lemn sfânt şi bun mirositor. (I, 102); Şi-n plopi sună clopote/ Şubrede, de horbote. (II, 53); Cu câinii-mpreună/ Văd şcoala spoită cu lună,/ Clopotniţa-n plopi,/ Sobor cu trei popi,/ Şi-n deal primăria. (II, 202); Venise de cu noaptea, cu luna prinsă-n plopi,/ Şi se întoarce seara pe carul nalt de snopi. (III, 74); Stupul lor de pe vâlcea/ Stă păzit într-o broboadă/ De trei plopi înnalţi, de nea,/ Pe o blană de zăpadă. (IV, 172); I-am văzut sufletul trecând/ În lumea ceelaltă/ Prin plopii vineţi, strânşi la rând/ Şi laolaltă. (I, 41); Tu ce-nfiori pe şesuri plopii/ când treci, din creştet la picioare,/ Şi prinzi de tot ce te-ntâlneşte/ o plasă caldă de răcoare. (I, 117); Ştiubeiele-s pustii,/ Plopii-s cărămizii,/ S-au povârnit păreţii. A putrezit ograda... (I, 144); Printre canavaua ceţurilor, sură,/ Plopii de frânghie-s prinşi în ţesătură. (II, 147); Poate că noaptea mai ales, de tac/ Şi plopii rari şi pasărea pribeagă,/ Te-aud când timpul se dezleagă/ Şi de poveri, şi de tic-tac. (II, 155); Că faci altare şi aprinzi miresme,/ Că-nnalţi biserici şi catapetesme/ În plopii mei, îţi mulţumesc frumos,/ Măria Ta de sus, dar ce folos! (III, 202); – „Plopii-astupă zorile/ Şi adună ciorile./ Nu ştiu salcâmii ce vor/ A păzi cu ghimpii lor.” (IV, 26); Cine vrea să plângă, cine să jelească/ Vie să asculte-ndemnul nenţeles,/ Şi cu ochii-n facla plopilor cerească/ Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes. (I, 45). PLÓSCĂ (4), ploşti, s.f. Din bg., scr. ploska. Vas de lemn, de lut ars, de metal sau de piele, rotund sau turtit, cu gâtul strâmt şi scurt, în care se ţine băutură şi care se poartă atârnat de o curea. „(...)/ Mai auzii o vorbă, c-au început să crape/ Şi doagele la butii, de s-au golit aproape./ Mai poate să trăiască şi să mai fie viu,/ Fără vreo ploscă, omul,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 101 de vin şi de rachiu?” (III, 244); Moşule, ţigan hain,/ Eşti o ploscă de venin,/ Şiunde tu-ţi apeşi piciorul/ Laşi duhoare, ca dihorul,/ Şi, ca melcul, lasă bale/ Podul palmelor matale. (IV, 238); A sosit cu bine Moş Crăciun, dar ştiu/ C-a ţinut şi plosca, bine, cu rachiu. (IV, 161); Dar şi-aşa, din crăci în crăci,/ Încurcaţi în cămilăfci/ Şi greoi ca nişte ploşti,/ Nici prea teferi, nici prea proşti,/ Tot ajung să se scoboare/ Şi să cadă în picioare. (IV, 201). PLÓŞNIŢĂ (3), ploşniţe, s.f. Cf. ceh. ploşčica. Insectă parazită, de culoare roşie, care trăieşte prin crăpăturile pereţilor sau ale mobilelor şi se hrăneşte cu sângele omului. Penticostarul are viermi în foi./ Mântuitorul zilelor deapoi/ E răstignit într-o icoană mare,/ Cu ploşniţe de sânge la mâini şi la picioare. (II, 203); Pe lângă colcăirea de ploşniţe cu guşi,/ La noi sînt cuibărite şi neamuri de căpuşi./ Şi-au împărţit poporul şi ţarina-ntre ele/ Şi sug de o potrivă din brazdă şi din piele. (IV, 86); Pe la trei,/ Vin păduchii mititei;/ Pe la cinci,/ Ploşniţele cu opinci. (I, 212). PLOUÁ (4), pers. 3 plóuă, vb. I. Lat. plovere (= pluere). 1. Intranz. impers. A cădea, a curge ploaia. 2. Tranz. şi intranz. P. anal. A cădea (de sus) sau a lăsa să cadă ceva în cantitate ori în număr mare şi în mod neîntrerupt. Plouă crengile lui rouă./ Cade câte-o picătură,/ Una-n păr, găteală nouă,/ Una-n gene, alta-n gură. (I, 32); N-am auzit-o, parcă, de mult.../ O ascult./ Năduşala nopţii curge pe geamuri./ Plouă-n golurile din ramuri. (I, 167); Dormi, sufletul meu? te-ai culcat?/ Plouă şi singur mi s-a urât./ Vreau să nu te supăr. (II, 78); Totdeauna câte două,/ Pe subt streaşină, de plouă,/ Şi pe ţiglă, pe ţugui,/ Sus, în dreptul soarelui,// Vrăbiile din cuibar/ Au ieşit la călindar. (IV, 139).

PLUG (28), pluguri, s.n. Din sl. plugu. Unealtă agricolă cu tracţiune animală sau mecanică, folosită la arat, la dezmiriştit etc. * Arat, plugărit. Titlu de poem: Plugule (I, 15). Şi ne urma vecia ca o roată/ Şi-aveam toiag şi fluiere drept sapă/ Şi plug; şi visul ne era pătul – (I, 123); Să-mi fie verbul limbă/ De flacări ce distrug,/ Trecând ca şerpii când se plimbă;/ Cuvântul meu să fie plug. (I, 150); Plâns de domniţă, geamăt de plugar,/ Lacrima cade tot aşa de rar/ Şi tot atât de des,/ Una pe plug, şi alta-n in ales, (II, 165); E-o domnişoară-nnaltă, subţire şi trecută,/ Şi nu e nici femeie de tot şi nici bărbat./ Cu noaptea-n cap se duce la plug şi semănat,/ La seceră, la coasă, călare şi ciufută. (III, 132); O altfel de-ntocmire şi putere/ Decât la stână şi la plug,/ Altfel de meşteşug/ I se vădeau argatului la curte. (IV, 18); Pustnic şi întărâtat,/ Plugul şi l-a-ngenunchiat./ Rupe, scurmă şi sfărâmă,/ Umple cerul de ţărână. (II, 111); Străinii nu pot să le are,/ Că plugul nu răzbeşte prin vâlvoare/ Şi se fac scrum şi vitele şi plugul./ Cenuşa li-e câştigul, funinginea belşugul. (II, 251); Plugu-l pedepsesc că ară;/ Turmele, că sunt în ţară,/ Cad subt greaua lor osândă,/ Că nu pot să le mai vândă (III, 139); Ţi-e sufletul ca brazda, ca grâul, şi renaşte,/ Plugarul şi sudoarea de sânge, boul, plugul,/ Nădejdea arăturii bogate către Paşte,/ Şi ploaia-nviorată şi nouă şi belşugul. (III, 261); Pe vremea noastră singuri ştiau cititul popii./ Noi ne trudeam cu plugul, cu secera, cu snopii,/ Şi popii, vai de lume, că preoţii de ţară/ Spuneau din molitvelnic mai mult pe dinafară. (IV, 76); Plugule, cin te-a născocit,/ Ca să frămânţi a şesurilor coaje/ Şi să-nlesneşti îndătinata vraje/ De-a scoate-n urmă-ţi bobul însutit? (I, 15); Rânduri de pluguri,/ Cocorii taie braz-

102

Simona Constantinovici

dă stearpă şi ară/ Nămolul Tăriilor de ceară. (II, 66); Nemistuitul jar de soare/ Dă foc la vetre şi cuptoare/ Şi fulgeră pe pluguri şi-n zăbale,/ Pe apa frământată de roţi, ca nişte zale, (IV, 38); La zântâi de an şi lună,/ Ca din zodii ies pe lună,/ De prin sutele de ani,/ Plugurile cu plăvani,/ Ca să are,/ Pe ninsoare,/ Şi trag brazdă prin zăpadă. (IV, 155). PLUGÁR (10), plugari, s.m. Plug + suf. -ar. Ţăran care se ocupă cu lucrarea pământului; agricultor; p. gener. ţăran. Erai, taicule, plugar,/ Dar psalt bun şi lăutar. (II, 104); Plâns de domniţă, geamăt de plugar,/ Lacrima cade tot aşa de rar/ Şi tot atât de des,/ Una pe plug, şi alta-n in ales, (II, 165); Un biet plugar, odată, să-l sufli, să-l dai jos,/ Îşi înjghebase-o trişcă şi fluiera frumos. (IV, 74); Dar cine pune trudă mai grea, plugarul, care/ Stă-ngenunchiat să vadă sămânţa de răsare,/ Ori domnul cel cu geamul rotund, de lângă nas,/ Nervos că iscăleşte la şase luni un ceas? (III, 205); Ţi-e sufletul ca brazda, ca grâul, şi renaşte,/ Plugarul şi sudoarea de sânge, boul, plugul,/ Nădejdea arăturii bogate către Paşte,/ Şi ploaia-nviorată şi nouă şi belşugul. (III, 261); Pacea e-n ţară, pacea în afară,/ Hotarul, liniştit cum n-a mai fost,/ Şi şesurile, azi la adăpost,/ Plugarii noi le fulgeră şi ară. (I, 101); Plugarii ştiu să ţie seamă/ De prietenii, vecinii lor,/ Care le stau frăţeşte-ntr-ajutor. (III, 182); Au câştigat ciocoii războiul lor cu ţara/ Şi s-au ales plugarii cu morţii şi ocara. (III, 203). PLUGĂRÉSC (1), -EÁSCĂ, plugăreşti, adj. Plugar + suf. -esc. Privitor la plugar sau la plugărie. Ba nu e nici nevoie să ştie să vorbească,/ Aşa-zicând, vreo limbă, de pildă, plugărească./ Pentru coşar şi vite, cu două-trei, streine,/ Ajung să se-nţeleagă cu voi destul de bine. (III, 105).

PLUGĂRÉŞTE (1), adv. Plugar + suf. -eşte. (Rar) Ca un plugar, în felul plugarului. –„Dă-te, boierule, – zic, – jos,/ Şi nu ţipa, că-i de prisos./ Avem cu dumneata o socoteală/ (Boierul mai sugea o portocală)/ Şi facem socoteala plugăreşte./ Mai linge-te pe deşte,/ Să nu pierzi nici un strop. Şi haida, hopa! hop!” (III, 197). PLUGĂRÍ (1), plugăresc, vb. I. Din plugar. Intranz. A munci pământul în calitate de plugar; a lucra pământul cu plugul. Clopote de lemn, cu putred/ Glas, jelesc,/ Şi gândirea-i arătură/ Peste care boi de zgură plugăresc. (I, 94). PLUGĂRÍME (1), s.f. Plugar + suf. -ime. Mulţime de plugari; p. gener. ţărănime. Răscoala plugărimii lor nu le e pe plac./ Vulpoii şi viclenii se prefac/ Că n-ar pricepe pricina de boală/ Carea-mbrâncit ţăranii cu furcile-n răscoală. (III, 160). PLUMB (12), (1), s.n., (2) plumbi, s.m., (3) plumburi, s.n. Lat. plumbum. 1. S.n. Element chimic metalic, moale şi greu, maleabil, de culoare cenuşie-albăstruie. * Loc. adv. Ca plumbul = greu. 2. S.m. Glonţ, proiectil. 3. S.n. Disc mic de plumb (1) cu care se sigilează colete, vagoane, saci etc.; pecete de plumb. * Greutate de diferite forme, folosită ca lest. Într-alt timp, se auzi un ciocănit./ Cinci oameni de plumb au venit/ Şi au şoptit/ Că se întorc mofluzi de la han./ Că omul ce-l beliseră pe drum n-avea la el un ban. (I, 201); Dintre cetăţi de plumb şi de omăt/ Purcede înnainte şi-ndărăt,/ Se dezmorţesc din stâncile oprite/ Zvonuri de lănci, murmure de copite. (II, 107); Soarele rămâne spânzurat: un bumb./ Zi crochiu. Estompă şi condei de plumb. (II, 147); Şi porumbieii, de dogoare,/ Mor încâlciţi în columbare./ Un uriaş de negură răstoarnă/ Zarea de plumb ca luna-ntr-o lucarnă.

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 103 (II, 224); Curge vântul... Curgeţi, vânturi de vulvoare,/ Nu vă pese ce ne doare./ Grâu, săcară şi porumb/ S-au făcut pietriş de plumb. (II, 242); De ani de zile-ncoace, mânia se răzbună./ Şi-a împletit gârbaciul şi l-a-nnodat cu plumb/ Şi alungând ţăranii prin grâu şi prin porumb/ Harapnicul se-abate pe spete şi răsună. (III, 133); Tocindu-ţi plumbul pe hârtie,/ Încerci cuvântul cum se scrie,/ Şi cumpăneşti silabă cu silabă./ Una-i prea tare, alta e prea slabă./ (...)// (...)/ Vreai să faci aur dintr-un ban de plumb/ Şi un luceafăr dintr-un bumb./ Eu te citesc, amice, ş-aş vrea un plod mai nou/ Să se străvadă-n zare prin felul tău de ou. (IV, 36); Lanţul lui – de-a surda strigă –/ E de plumb de mămăligă. (IV, 241); Plumbul tău cu feţe multe va sticli ca un vitrou/ Care-n fiecare petec scăpăra un soare nou. (I, 152); Grâul arde, şi porumbul,/ Într-o ceaţă grea ca plumbul,/ Şi văpăile aleargă/ Uriaşe, să o spargă,/ Tocmai când searată-n ţară/ Aurul de pe secară,/ De pe orzuri şi livezi. (III, 140); Poate-n genunchi mai cauţi târzia îndreptare/ Şi ceri smerit hodină la cerul tău pustiu./ E de prisos. Genunchiul de stei lipit ţi-l ţiu,/ Şi biciul greu de plumburi şi noduri, pe spinare. (I, 120). PLUMBUÍT (1), -Ă, plumbuiţi, -te, adj. V. plumbuí. Sigilat cu plumb. Vezi? Corabia din zare pluteşte lin, plecată pe sfert,/ Plumbuită ca într-un nămol de cositor fiert./ Merge marea, merge cerul împovărat de stele. (II, 68). PLUMBURÍU (1), -ÍE, plumburii, adj. Plumb + suf. -uriu. De culoarea plumbului; cenuşiu, sur; p. ext. (despre cer, văzduh) înceţoşat, întunecos. De m-ar ajunge-o şoaptă, un ecou,/ Mi-ar deştepta-ntristările din nou/ Şi nu vreau să mi le mai ştiu,/ Fantome vechi cu vălul plumburiu,/ Mâhnirile de-odinioară...//

N-ai mai tăcut, arcuş de pe vioară? (III, 294). PLURÁL (1), -Ă, plurali, -e, adj. Din lat. pluralis, it. plurale, germ. Plural. (Gram.) Care indică pluralul. –„Să-mi zici Beatrice”/ Şi, ca un strănepot,/ Am văzut că nu pot./ Eu îi zic domnişoară,/ Şi mă-nfioară/ Să nu-i vorbesc cu sfiială/ La persoana a doua plurală. (IV, 29). PLUŞ (1), pluşuri, s.n. Din germ. Plüsch, fr. p(e)luche, rus. pliuş. Ţesătură de bumbac, de lână etc., mai groasă decât catifeaua şi cu părul mai lung decât al acesteia, care se întrebuinţează mai ales în tapiţerie. Bunici şi strănepoţi/ Fac şcoală printre roţi./ Târâşul pe burtă,/ Încălecarea scurtă,/ Urcuşul, alunecuşul/ Ca pluşul,/ Paşii-nceţi/ Ca nişte peceţi,/ Copita mută,/ Urma păscută,/ Lacătul rupt în gură/ Ca o prescură... (I, 230). PLÚTĂ (1), plute, s.f. Din bg. pluta. Ambarcaţiune uşoară, plutitoare, uneori prevăzută cu flotoare, construită din trunchiuri de copac prinse împreună şi destinată transportului trunchiurilor pe ape curgătoare. Singure vin lucrurile din trecut,/ Duhul lucrurilor fără fiinţă, fără umbră./ Vin din buruienile vremii,/ Din catifeaua putregaiului,/ Din iasca lui, din pluta scorburoasă,/ Însoţite de zboruri de libelule. (II, 75). PLUTÍ (10), plutesc, vb. IV. Din plută „ambarcaţiune”. Intranz. 1. (Despre corpuri) A se menţine la suprafaţa unui lichid prin cufundare parţială în volumul acestuia; a aluneca, a se deplasa pe suprafaţa unui lichid. 2. (Despre păsări, insecte etc.) A se menţine sau a se mişca lin în aer sau într-un fluid fără intervenţia unei acţiuni din exterior. 3. (Adesea figurat) A se menţine sau a se mişca lin într-un spaţiu sau într-un mediu real ori imaginar. De asemenea

104

Simona Constantinovici

se ştie/ Că plutim în poezie/ Şi, fugind accelerat,/ Ne-am găsit şi adunat. (IV, 262); Vezi? Corabia din zare pluteşte lin, plecată pe sfert,/ Plumbuită ca într-un nămol de cositor fiert./ Merge marea, merge cerul împovărat de stele. (II, 68); Pe drumul mut al marilor stihii/ Pământul mort pluteşte-ntre stafii/ Şi-atârnă putred, spânzurat în cete,/ Cu hoiturile altor vechi planete. (III, 30); Nu vreau nici jurăminte, n-ascult nici mărturii./ Împărăţia noastră pluteştentre Tării. (III, 246); Streină? Da? Îmi pare atâta de aproape,/ De s-ar părea că-n matca aceloraşi vechi ape,/ Urzită-n marea vastă şi-n val, ca pe gherghef,/ Şi luntrea mea plutise pe dunga de sidef.// (...)// O insulă şi-o luntre plutiseră-mpreună./ Talazele frământă, bat neguri de furtună/ Şi-aleargă să le soarbă prăpastia, întregi./ Nu ai putea tu vraja ispitei s-o dezlegi? (III, 280); Se-ngrijeşte gospodina/ De-nfloreşte şi sulfina,/ Căci plutise văl de ceaţă,/ Astă-noapte, pe verdeaţă. (IV, 173); O zi mărunţi, o noapte aprinşi cu foc de aştri,/ Când răstigniţi, când slobozi şi mari şi-adesea mici,/ Păstori de crizanteme, profeţi pentru furnici,/ Deasuprăne vulturii pluteau în cer albaştri. (I, 57). PLUTÍRE (1), plutiri, s.f. V. plutí. Faptul de a plutí; menţinere sau mişcare a unui corp pe suprafaţa unui lichid sau în masa unui fluid. Aplauzele-n sală sunau ca o furtună,/ Dezlănţuiam torente şi viscole-mpreună,/ Cu mâna-n sus, cu braţul întins, cu o plutire,/ Făcând cea mai frumoasă volută ca-n neştire,/ Ca vântul, ca talazul, ca frunzele, ca norii./ M-am înnălţat, pe-o undă, la ceruri, cu cocorii. (III, 227). PLUTÍT (3), -Ă, plutiţi, -te, adj. V. plutí. 1. (Despre lemne, buşteni) Care este adus pe cursul unei ape. 2. (Despre

zborul păsărilor) Care planează. Danţul plutit pe subsuori,/ Ca duca şirurilor de cocori,/ Ca o ghirlandă s-a-nvârtit şi sa-nnecat în slavă,/ În pulbere şi pleavă/ Gălbuie şi trandafirie. (II, 179); Erai o scamă-n haos, plutită la-ntâmplare,/ Suflat de-o adiere ca dintr-un puf de floare. (III, 89); Să cred că nu se-nneacă şi-n veci nu se scufundă,/ Şi că din ţărm, plutită pe-o dâră de lumină,/ Ar duce pân’ la tine,-ntr-o insulă vecină? (III, 295). POÁLĂ (18), poale, s.f. Din sl. pola. I. 1. Partea de jos a unui veşmânt femeiesc sau a unor obiecte de îmbrăcăminte. 2. Partea corpului cuprinsă între brâu şi genunchi, împreună cu partea de îmbrăcăminte corespunzătoare, la o persoană care şade; partea de jos şi din faţă a unei fuste, a unui şorţ etc. adusă în sus şi ţinută cu mâna sau prinsă în brâu, formând o adâncitură în care se pot aduna ori duce anumite lucruri. II. P. anal. 1. Margine a unei păduri situată, de obicei, mai în vale. 2. Parte a cerului mărginită de linia orizontului; zare. Rece, fragilă, nouă, virginală,/ Lumina duce omenirea-n poală,/ Şi pipăitu-i neted, de atlaz,/ Pune găteli la suflet şi grumaz. (I, 20); Cupido zăreşte-n casă/ Pe domniţa smeadă, goală/ Prin cămaşa, ca o plasă,/ Ce-ar fi prins-o vie-n poală. (II, 182); Al cincilea, gingaşul, mai micul, stă la coadă,/ Smerit că nare cine să caute să-l vadă./ Uitat cu cartea-n poală, vârât în foi, pieziş,/ I-ar strânge moale vârful rapsodul pe furiş. (III, 83); Ca pe un nefericit,/ Duhu Rău l-a ispitit/ Şi-a pierdut prin frunză, bietul,/ Astupuşul şi biletul,/ Şi i-a dus Vlădichii-n poală,/ Pe la toacă, sticla goală. (IV, 186); Oftează Eva a pustiu,/ Când povesteşte, mai târziu,/ Copiilor ţinuţi în poală,/ De câte ori îi culcă şi îi spală, – (IV, 216); Nu mai are tinereţe/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 105 Moşul ca să mai înveţe/ Că-n văpaia vetrei mele/ Am pus o poală cu stele/ Şi c-am luat pentru dogoare/ Cocă, pe cârlig, din soare. (IV, 236); Am luat ocara, şi torcând uşure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure./ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră./ Hotar înalt, cu două lumi pe poale,/ Păzind în piscul datoriei tale. (I, 10); Timpul cel adevărat/ Vine-n aripi împrejur,/ Şi pe capul meu plecat/ Varsă poale de azur. (I, 67); Pentru toate posturile,/ În cel mai înnalt molit/ E-un pitic Mitropolit./ Nu-i mai mare de atât,/ De la poale pân’ la gât; (IV, 183). POÁMĂ (10), poame, s.f. Lat. poma. 1. Rodul comestibil al arborilor fructiferi; p. gener. fruct. 2. (La pl.) Fructe tăiate felii, uscate la soare sau în cuptoare speciale în scopul de a fi păstrate pentru iarnă. Pământul umblă după tine să te soarbă/ Cu vârfuri boante de iarbă oarbă./ Din sângele tău băut şi din sudoare/ Pot să iasă alte poame şi feluri noi de floare. (II, 62); Şi de n-am luat nici poame, nici legume,/ Am scos cu degetele Cosânzenii/ Din brazdă rădăcina fără nume/ Şi neştiuta miere-a buruienii. (II, 94); Ei au venit cum vin vecinii,/ În toiul zilei. Se coceau ciorchinii/ Şi atârnau din frunze poame coapte. (II, 244); Am poame-n livadă/ Lăsate să cadă/ Din pomi, din belşug. (III, 277); Nu-i viscol, ger şi timp urât,/ Doar poame bune, cu toptanul,/ Cât e grădina şi cât ţine anul. (IV, 216); – „Din pomul ăsta, Evo şi Adame,/ Să nu v-atingeţi nicidecum de poame./ De unde nu, cunoaşteţi ce v-aşteaptă:/ Pedeapsa mea cea crâncenă şi dreaptă.” (IV, 218); Ei se uitau la poame, iar pe/ Copac se-ncolăcise ispititorul şarpe,/ Şi ochii lui de mâţă, aurii,/ Îi împingeau să guste pe copii, (IV, 219); Nici nu-nghiţiseră ombucătură,/ C-au şi fost prinşi cu ea în

gură,/ Şi cel puţin nu apucase/ Să puie poame-n sân, vreo cinci sau şase. (IV, 220); Ramurile, poamele/ Fac mierea, smirna şi toate aroamele,// Şi căluşeii cercului cu zodii,/ Curcubeie de jivine şi jigodii. (II, 65); Căci graiurile mele sunt strânse şi-nvelite/ Ca poamele-n hârtia cu feţe poleite,/ Dar când întinzi zbârcita bucată de foiţă/ Şi i-ai citit tiparul ascuns, de subt pojghiţă,/ Descoperi un grăunte şi un crâmpei de miez. (III, 210). POÁRTĂ (52), porţi, s.f. Lat. porta. 1. Deschidere amenajată într-un zid, întrun gard etc. în care s-au prins cu balamale tăblii de lemn, de fier etc. pentru a permite accesul din interior în exterior şi invers. 2. Uşă la intrarea principală a unei clădiri; p. ext. casă, gospodărie. Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant. În structura unor titluri de poeme: Poarta cernită (I, 41); Inscripţie pe o poartă de conac (III, 21). Au murit şi numărul din poartă/ Şi clopotul şi lacătul şi cheia. (I, 145); Când sufletele toate de tot vor fi tăcut/ Va mai rămâne, poate, un clopot viu la poartă. (I, 161); Iertare? Cine iartă?/ Zăvorul mut din poartă? (II, 220); Mă duce până-n poartă cu momele,/ Şi mă petrece prin zăbrele. (III, 264); Vezi uşile să-ţi fie încuiate,/ Ferestrele ferecate/ Şi poarta de la ogradă. (I, 177); I-aud bătând în poarta încuiată./ E-o mânăstire veche între tei./ I-au apucat furtuna şi bezna şi îşi cată/ Un adăpost cu turma după ei.// Călugărul din poartă-i adormit/ Cu cheia spânzurată lângă broască./ De zeci de ori străinii au lovit/ În lemnul surd, şi poarta nu se cască. (II, 148); Ca să-şi admire capul, şi-a ridicat un bust/ La poarta din grădină, cu toate că îl doare/ Că nu-i în uniformă de general călare. (III, 150); M-aşteaptă-n poarta mică, din fund. Cu înţelep-

106

Simona Constantinovici

te/ Poveţe, fă-i să plece, să nu mă mai aştepte. (III, 296); Sleindu-se la poarta dintâi cinci călindare,/ Se pregătea şi Cerbul de ultima plecare. (IV, 81); Ies morţii.../ Subt bolta cu clopot a porţii,/ Sunt zece la număr/ Şi, umăr de umăr,/ Se duc, câte doi, în coşciuge,/ Fără mumă, fără popă, fără cruce. (I, 225); De-acu schimbat e totul. În curţi şi-n pragul porţii,/ Printre viţei şi-n grajduri, te întâlneşti cu morţii,/ Cu umbra lor de sânge. Se uită, stă şi piere./ Parcă-i în cârji bătrânul Stoian şi parcă cere. (III, 203); S-au strâns copacii-n faţa porţii ca nişte domni veniţi pe jos,/ Pofteşte-i, vântule, să intre şi să se-aşeze-n câteun jeţ,/ Să-mi povestească toată vremea ce s-a-ntâmplat cu Făt-Frumos,/ Căci vârful lor cunoaşte viaţa şi-a celui mai smerit drumeţ. (III, 258); Zgomotul de lanţuri multe/ A trecut prin curte,/ A ieşit lung pe porţi/ Printre vii şi morţi, (I, 206); Satele s-au închis în arături./ Numai păduri, numai păduri, numai păduri./ Şi toate cu capace, ferecate,/ Cu porţi de negur şi lăcate. (II, 169); Măcar cît mai adie în unda călătoare,/ Fără să simtă-n zarea, închisă din apus/ Cu porţi de fier strâmptate, cu munţi şi stăvilare,/ Măcar cât oglindirea arţarilor de sus? (III, 68); Dar ziua care trece şi mă răneşte-n treacăt/ Îmi umileşte cârja şi-mi încovoaie crinii,/ Şi inima urmează s-atârne ca un lacăt/ Cu cheile pierdute, la porţile luminii. (I, 59); La noi, stăpâni pe ţară şi porţile Gheenei,/ Moştenitori ai vremii sunt fraţii Brătienii,/ Sunt trei într-o treime,/ Aidoma la suflet şi faţă şi-nnălţime. (III, 159). POCĂÍ (1), pocăiesc, vb. IV. Din sl. pokajati sen. Refl. (În practicile creştine) A-şi mărturisi păcatele săvârşite, a se căi şi a căuta să obţină iertare prin post şi rugăciuni. Păşind pe dinaintea odăii l-am văzut/ Smerit în rugăciune, sfârşit

şi abătut./ Se pocăia la ceruri, cerând, în gura mare,/ Cu ochii în tavanul odăii, îndurare; (III, 211). POCĂÍNŢĂ (4), pocăinţe, s.f. Pocăí + suf. -inţă. (În practicile creştine) Căinţă pentru păcatele săvârşite; p. gener. regret pentru o faptă rea, o greşeală etc.; pocăială. Pocăinţă, remuşcare/ Ticălosul nu mai are./ – „Tare-mi pare-acuma rău/ C-a fost blid, şi nu hârdău”,/ Zise el, râzând în sine,/ Fără urmă de ruşine. (IV, 212); De altfel, dogma-nvaţă pe mişel/ Că orice stăpânire-i de la El,/ Că focul, sângele şi fierul/ I le-a trimis spre pocăinţă cerul,/ În numele săracului Hristos,/ Şi că s-a-nvrednicit de ele cu prisos. Îngenunchiat, bolnav şi mut,/ E singurul tău merit cunoscut,/ Şi pocăinţa ta îndătinată/ E singura şi marea ta răsplată. (IV, 227). POCĂÍT (1), -Ă, pocăiţi, -te, adj. V. pocăí. Care se căieşte. Aşa că de la Paşte şi până la Crăciun,/ Şi din Crăciun la Paşte, mai pocăit, mai bun,/ Ţi se înmoaie vlaga şi nu treci din blestem/ La sfânta răzvrătire, de care ei se tem. (III, 120). POD (13), poduri, s.n. Din sl. podu. I. Construcţie de lemn, de piatră, de metal etc. care leagă între ele malurile unei ape sau marginile unei depresiuni de pământ. II. Spaţiul dintre acoperiş şi planşeul superior al unei clădiri. III. P. anal. (În sintagme) Podul palmei partea inferioară a palmei, de la încheietura cu antebraţul până la degete. Într-un titlu de poem: De pe podul râului (II, 77). De pe pod, la miezul nopţii, le aruncă mâna bună/ Pâinea, ce nutreşte truda şi trudeşte visătorii./ Mâini, lăsaţi-le flămânde să se-acopere cu lună;/ Lebezi, aşteptaţi ca pâinea să v-o dea semănătorii. (I, 104); Toată lumea doar o ştie/ Că nu plăteşte chirie/ Şi stă-n pod pe datorie. (IV, 116); Îl aud de peste tot,/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 107 Şi din podini şi din pod/ Şi nu mă pricep cum face/ Că-l aud şi-atunci când tace. (IV, 128); Zgribulite-n pod şi-n pom,/ Au văzut ducând, pe om/ Troaca mare cu păsat,/ Şi Dulău a şi lătrat. (IV, 141); De pe podul râului/ M-am uitat în unda lină,/ Prin care s-a strecurat/ Fumul vremii albastru./ (...)/ Peste umărul meu se uită în ape/ Mulţimea./ M-am ridicat: podul era pustiu./ M-am aplecat: mulţimea s-a întors. (II, 77); Întâi o apuci aşa,/ Patru poştii şi ceva,/ Şi o iei pe lângă dâmb,/ Unde-l taie podul strâmb. (IV, 193); Şi-unde tu-ţi apeşi piciorul/ Laşi duhoare, ca dihorul,/ Şi, ca melcul, lasă bale/ Podul palmelor matale. (IV, 238). PODEÁ (2), podele, s.f. Et. nec. Înveliş care acoperă planşeul unei încăperi; pardoseală, duşumea. Variantă fonetică neliterară de singular: podeálă. Dar când venea s-asculte îndoiala/ La uşa-ntredeschisă către vis,/ Îţi auzeam pantoful şi podeala.../ Şi-atunci ştiam că uşa i s-a-nchis. (III, 260); Se potolise spaima. Din casa sfărâmată/ Mai şovăiau trei ziduri în picioare./ Podelele-n cinci caturi zburaseră deodată/ Şi rămânea văzduhul posac învelitoare. (II, 280). PODÍ (1), podesc, vb. IV. Din pod. Tranz. A pune podea, a acoperi sau a căptuşi cu scânduri; a pardosi. Fagii sunt atât de nalţi/ Cum n-au fost şi nu-s ceilalţi,/ Şi podesc o bagdadie/ Peste-ntreagampărăţie. (IV, 191): PODGÓRIE (2), podgorii, s.f. Din sl. podugorije. Regiune întinsă, de obicei deluroasă, cultivată cu plantaţii masive de viţă de vie; regiune viticolă. Nu era încă nouă sute şapte,/ Dar nu curgeau miere şi lapte/ Pe Argeş, Olt şi Vedea./ Nu erau ale tale nici livedea,/ Podgoria, prisaca,/ Nici ţara ta, săraca. (III, 192); Cu dopuri în ureche şi-n limbă cu

căluşul/ Poţi măsura năravul cu dramul şi căuşul./ Îmi place că-n podgorii, lucrând cu două mâini,/ Muncesc culegătorii cu botniţe de câini. (III, 195). PODIDÍ (1), podidesc, vb. IV. Et. nec. Tranz. (Despre lacrimi, sânge etc.) A porni să curgă brusc şi cu putere; a ţâşni, a izbucni. Când seceta mai stearpă ţi se pare,/ Atuncea podideşte izvorul tău mai tare,/ Şi albia, uscată ca un drumeac de ţară,/ A izbucnit o dată şi dă pe dinafară./ Aseară ţi-era pana din călimară seacă./ Şuvoiul azi o-nneacă. (II, 175). PÓDINĂ (4), podini, s.f. Din rus., scr. podina, ucr. podyna. Pardoseală de scânduri la casă, la pod etc. – „Îţi mulţumesc, măicuţă...”/ – „Pentru atâta dar?/ O podină de scânduri, nişte păreţi de var,/ Un pat de lemn, o masă, un scaun şi o ladă?” (III, 224); Păreţii, de la podină la grinzi,/ Unii dădeau într-alţii cu oglinzi,/ Şi împătrit de zece ori, în coadă,/ Veneai, în loc de unul, o grămadă. (IV, 18); Sumese mâneca şi scoase/ Două braţe cu pulpele groase,/ Scrise cu slove şi horbote albastre./ Dârdâia podina subt mesele noastre. (I, 207); Îl aud de peste tot,/ Şi din podini şi din pod/ Şi nu mă pricep cum face/ Că-l aud şi-atunci când tace. (IV, 128). PODOÁBĂ (8), podoabe, s.f. Din sl. podoba. (Adesea figurat) Obiect care înfrumuseţează pe cineva sau ceva; găteală, ornament; p. ext. lucru de preţ, de valoare; odor, bijuterie. Titlu de poem: Podoabe (II, 45). Dacă vrei să te iubească/ Ia podoabă tinerească,/ Pune la urechi scântei,/ Legănate pe cercei,/ Mâinile-ntr-un roi de stele/ Scăpărate de inele. (II, 113); Ce plângi, copilul meu? Ce-ţi are/ Sufletul? Te doare?/ Senină ca un bob de rouă,/ Ar fi ca o podoabă nouă,/ Dar e o lacrimă de turburare/ Şi mai cu seamă locul ei

108

Simona Constantinovici

mă doare. (II, 156); Pleacă-te, îmbelşugată, tu, tulpină, peste ţară,/ Şi cu rodul greu sărută şesul vetrei, de gunoi./ Scoate vârfuri, de te bizui, şi podoabe înafară:/ Rodul va cădea şi singur înlăuntru, înapoi. (I, 192); În cutia de sidef şi aloi/ Au venit podoabe noi,/ Lăcuste, păianjeni, brotăcei./ Nu te speria de ei. (II, 88); Hai mărgele! la mărgele!/ Cerul meu e plin de ele./ Giuvaere, cruci, podoabe,/ Câte trei şi patru boabe,/ Cu scântei mai tari, mai slabe. (II, 114); M-ai dăruit cu aur şi podoabe,/ De care multor suflete li-e sete,/ Toate puterile răzleţe-mi fură roabe,/ Sunt plin ca de icoane un părete,/ Îngreuiat de nimburi şi smaralde. (III, 251). POEMĂ (8), poeme, s.f. V. poem. Titlu de poem: Poema (III, 287); Poema visului mă doare/ Că nu se poate-n ac urzi,/ Cum se urzeşte-n fir o floare/ Pe o mătase-n zori de zi.// Poema o visez ş-o caut/ În toate cărţile cu nume,/ Uşoară ca un ghiers de flaut/ Şi numeroasă ca o lume. Nici flori n-atingu-ţi fruntea spre dânsele plecată,/ Nici pagini cu poeme rămase de-altădată/ Nu se desfac nostalgic în dreapta-ţi inelată. (I, 126); Că nu mai este moartea săracă, de-altădată,/ Idilică şi proastă, din basme şi poeme,/ Sosită cu o coasă, la vreme şi nevreme,/ Ţărancă ofilită la fân şi la cosit. (II, 273). POÉT (7), -Ă, poeţi, -te, s.m. şi f. Din ngr. poiitís, lat., it. poeta, fr. poete. 1. Persoană care compune poezii, autor de poezii. 2. Persoană înzestrată cu imaginaţie şi sensibilitate de poet (1). În structura unor titluri de poeme: Inscripţie pe uşa poetului (III, 32); Poetului necunoscut (III, 293). S-ar potrivi cu calul sau iapa minunat,/ Căci e, din plămădeală, bărbat răscăcărat./ Mai e şi om de artă, poet, bibliofil,/ Şi simţitor la toate, încă de mic copil. (III, 151);

Mă simt cam ca Hamlet,/ Care pierdut cu gândul, zănatec şi poet,/ Vorbeşte cu văzduhul, ca vântul şi pădurea./ La ce te uiţi în acolo, aşa şi într-aiurea? (III, 216); Ai sta-ntre saci şi chiupuri, strâns bine la căldură,/ Poete fără gazdă, şiai vrea să-i fii nepot./ Să scrii din ce-ţi năzare şi, răzimat în cot,/ Uitându-ţi călimara, să-nmoi peniţa-n gură (II, 151); Poetul, strâns în casă, pe piscul dintre hornuri,/ Întârzie-n mândria tăcerii, solitar./ Visează pentru Domnul cu dulce în zadar/ Şi se hrăneşte zilnic cu ceai şi două cornuri. (I, 111); Amintirile, treptat,/ Au scăzut, şi-ncet, pe-ncetul,/ S-a iscat din morţi poetul,/ Ca un cerc dintr-un pătrat. (III, 32). POEZÍE (8), poezii, s.f. Din fr. poésie. 1. Creaţie literară în versuri. 2. Fig. Caracter poetic al unei opere literare, al unui peisaj, al unei situaţii; farmec, frumuseţe, încântare. Unde dormi, aici, departe?/ Într-o pagină de carte?/ S-ajungi virgulă târzie/ Într-un op de poezie? (II, 41); Unul, Coşbuc, a scris şi-o poezie,/ Împrăştiată-n ţară pe ascuns./ Luaţi peticele astea de hârtie/ Şi constataţi prin cine au pătruns. (III, 165); Poate fi când poezie, când surâs, când pişcătură,/ După cum se-ntoarce acul şi izvoadele te fură,/ Altădată-n căptuşeală, pe furiş, dar azi pe faţă. (IV, 9); În proză,-n poezie,/ Un dascăl dădea lecţii de chipul cum se scrie. (IV, 55); Însă, cum se vede treaba,/ Darurile nu-s degeaba,/ Că şi voi îi daţi să scrie,/ Schimb şi plată, poezie. (IV, 163); Tenvaţă toţi deştepţii, scriind, ce-i poezie,/ Dar scapă din vedere să-nveţe-ntâi să scrie. (IV, 250); De asemenea se ştie/ Că plutim în poezie/ Şi, fugind accelerat,/ Ne-am găsit şi adunat. (IV, 262); Făptură de petală şi de un bob de rouă,/ Dă-i zilnic dimineaţa o bucurie nouă,/ Ofranda de răsplată e poezia lui./ O

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 109 alta, mai suavă şi mai cinstită, nu-i. (III, 43). POFTĂ (10), pofte, s.f. Derivat regresiv din poftí. 1. Dorinţă puternică de a face sau de a obţine ceva; năzuinţă, dispoziţie, chef, plăcere. 2. Senzaţie de foame sau de sete; dorinţă, chef de a bea sau de a mânca un anumit lucru. – „Mi-e tare poftă, dragul meu, să gust/ Tocmai din pomul ăla, plin de must.” (IV, 219); Necazul însă nu tihneşte/ Şi nu-i pe boiereşte./ Te-apucă, taci! şi taci dacă te doare,/ Că se deoache pofta de mâncare. (IV, 17); Ba de abia atuncea, mi se pare,/ Li s-a deschis mai bine pofta de mâncare/ Şi-au învăţat în Raiul din pădure/ De-abia să sară legea şi să fure. (IV, 220); Şi-a făcut înghiţitoare/ Pe pofta lui de mâncare./ Toate bunătăţile/ I-au mânjit mustăţile. (IV, 264); De pofte să-ţi sece obrazul,/ De bube să nu-ţi mişti grumazul,/ Să-ţi iasă cocoaşă/ Şi gâlci şi cucuie-n cămaşă. (I, 142); Ei se urăsc, viclenii, dar cum vorbesc de tine,/ Parc-au călcat cu talpa pe ghimpi de mărăcine,/ Şi strânşi în cârd de pofte şi lăcomii căscate,/ Sunt cioclii şi otrava de peste mii de sate. (III, 119). POFTÍ (14), poftesc, vb. IV. Din sl. pohotěti. 1. Tranz. şi intranz. A dori puternic să obţină sau să se întâmple ceva; a jindui, a râvni. 2. Tranz. A invita, a chema (pe cineva). 3. Tranz. (Uneori, cu sens imperativ) A ruga (pe cineva ceva). 4. Tranz. A binevoi (să facă un lucru, să se ducă undeva etc.). Cu hăis a ţine stânga, şi dreapta lui cu cea./ El merge cum pofteşte stăpânul, vrea-nuvrea. (III, 100); De ziua lui, pofteşte la masă pe confraţi,/ Şi ei primesc să meargă, deşi se ştiu furaţi;/ Căci trebuie. Maestrul stă bine-n lumea mare/ Şi poate-avea nevoie de-o proptă oareşcare. (III, 151); S-au strâns copacii-n faţa porţii ca nişte domni veniţi

pe jos,/ Pofteşte-i, vântule, să intre şi să se-aşeze-n câte-un jeţ,/ Să-mi povestească toată vremea ce s-a-ntâmplat cu Făt-Frumos,/ Căci vârful lor cunoaşte viaţa şi-a celui mai smerit drumeţ. (III, 258); Trebuie să mergem să cunoască/ Târla, coteţele, grajdul, balta,/ Cine-are să le domnească./ Poftim... Ariciul nostru, până una-alta. (II, 64); După multă trudă, poftim că soseşte./ Rumen, gras şi vesel, mână boiereşte,/ Hamuri şi zorzoane îi încing măgarii,/ Albi cum e sideful, iuţi ca telegarii. (IV, 161); Până la-ntâmplarea/ Cea cu supărarea,/ Viaţa lui fusese/ Dulce, pe alese./ Gustul ce-i poftea/ Se şi împlinea. (II, 137); Dacă vrei şi dumitale,/ Pot să-ţi dau vreo cinci mantale./ Şi te-ai şi putea alege/ Ce-ai poftit, irod sau rege. (IV, 243); Cine-o fi găsit cu cale,/ Pe-nserate, de i-a scris,/ Pe adresa dumisale,/ Să poftească la Paris? (IV, 117). POFTOREÁLĂ (2), poftoreli, s.f. Poftorí + suf. -eală. (Înv.) Repetare; poftorire. Ori, cu gândul mai buimac,/ Să se piardă un condac,/ Ori să-ţi scape din vedere/ Poftoreala ce se cere./ (...)/ Rugăciunea cuvântată/ Nu se prinde dintr-odată,/ Şi lui Dumnezeu îi place,/ Dintre norii de cojoace/ Şi de pături, să asculte/ Poftoreli oricât de multe. (IV, 196). POFTORÍ (1), poftoresc, vb. IV. Din sl. povutoriti. Tranz. (Înv.) A repeta. Că-n Minee, se citeşte/ Subt stihire: „Poftoreşte”,/ Ca să cânţi de două ori,/ După sfinţi şi sărbători,/ Rugăciunea cuvântată/ Nu se prinde dintr-odată, (IV, 196). POGÓN (6), pogoane, s.n. Din bg. pogon. 1. Unitate de măsură pentru suprafeţe de teren agricol, a cărei mărime variază, după epoci şi regiuni, în jurul unei jumătăţi de hectar. 2. Bucată de pământ de un pogon; teren cultivat, plantaţie de această mărime. Se răzgândea şi şovă-

110

Simona Constantinovici

ia să calce/ Pe scoarţe şi covoare cât o falce:/ Nu mai văzuse de când e, Ion,/ Odăi cât o păşune şi preş de un pogon. (IV, 19); Un iepure de ţară, din câmpul de alături,/ Se arătă-n potecă dintr-un pogon de mături. (IV, 85); Moşia îi ajunge până la noi în casă./ Aproape n-are omul pe unde să mai iasă,/ Şi se făcu moşia de două ori mai mare,/ Din suta de pogoane o sută de hectare. (III, 117); Era o bucurie şi-o mare sărbătoare/ Când maestrul, opt ceasuri în picioare,/ Aplaudat de domni şi de cucoane,/ Mai dobândea o mie de pogoane,/ Un nou conac, o moară, un râu şi un suhat,/ C-un testament din patru sau unul fabricat. (III, 149); E-aşa ieftină la mine/ Blana gingaşei hermine,/ C-am înveştmântat, cucoane,/ Două sute de pogoane. (IV, 243); Pentru drepturi şi putere,/ Alergam după avere./ Cu o mie de pogoane/ Nici nu-ţi mai păsa, cucoane. (IV, 258). POGORÂRE (1), s.f. V. coborâre. Ţi-ontorc pe dos şi faţă şi nu mă pot supune/ Să cred că floarea asta, ce-o ţiu, nu-i o minune./ O-asemănam cu-o floare, dar seamănă cu-o stea./ Când ai furat-o poate, din locul ei, cândva,/ Pe drum, la pogorâre, din ceruri, din zenit,/ Te-a furnicat cu haruri şi ţi s-a-ntipărit. (III, 81). POGORÎ (6), pogor, vb. IV. V. coborî. Doar stelele din cuiburi pogoară firul drept,/ Vărsând statuii miruri pe cap cu degetarul/ Şi sărutându-i mâna pietrarului pe piept. (I, 242); Un om de sânge ia din pisc noroi/ Şi zămisleşte marea lui fantomă/ De reverie, umbră şi aromă,/ Şi o pogoară vie printre noi. (III, 11); Deasupra muncii tale încet biruitoare/ Veghează-n toată lumea un singur strop de stea,/ Ca un păianjen care a pogorât din soare/ Ca-n trecerea vâltorii zălog şi scut să stea. (I, 51); Ghici ghicitoarea

mea./ S-a pogorât un păianjen dintr-o stea,/ Din Carul mic, din Carul mare,/ Pe un fir de cânepă lucitoare. (II, 23); Pe o căpiţă de mei/ Şed opt mii de porumbiei./ Căci întregul Duhul Sfânt/ S-a pogorât pe pământ. (II, 52); Baciul Isus şi-apostolii ciobani,/ Scârbiţi de slava ce-o dau vieţii vecii,/ Au pogorât, ca-ntr-alte mii de ani,/ Să pască oile, măgarii şi berbecii. (II, 148). POIÁNĂ (3), poieni, s.f. Din sl. poljana. Suprafaţă de teren în interiorul unei păduri, lipsită de copaci şi acoperită cu iarbă şi cu flori; luminiş. Ca un strop de rouă-aprins,/ Ce luceşte în poiană?/ Pentru gâze într-adins,/ Să le-ndrume-n buruiană? (II, 34); Pe fata maicii, prinsă la urzici,/ Veneai cu doi argaţi să o ridici,/ I-ai dus de coarne vaca în poiană,/ Cu un primar şi o cătană,/ Şi ţiai făcut cireadă de pomană. (II, 220); Vino. Dinnainte îţi voi desface pelinul şi romaniţa/ Pe care le coace arşiţa./ Cu braţele şi pieptul voi despica poiana/ Şi buruiana. (II, 62). PÓIMÂINE (1), adv. Lat. post + mane. Curând; în viitor, cândva. Adu-ţi aminte, mamă, ce-ai fost şi cine eşti./ Dacă te-nvingi o dată, te-nvingi şi-a doua oară,/ Şi mâine şi poimâine... Ispita o să moară. (III, 218). POJÁR (2), pojaruri, s.n. Din sl. požaru. 1. Boală contagioasă (la copii), caracterizată prin apariţia unor pete roşii pe piele. „A pierdut cinci cuie –/ Trebui’ să le puie./ Fă şi tu o snoavă/ C-un cui şi-o potcoavă/ Şi zi că măgarul/ L-a găsit pojarul.” (IV, 152). 2. (Înv. şi reg.) Foc mare; incendiu. Bivolul cu coarne de jar/ Paşte spini, pulbere şi lut,/ Şi lasă scrum şi pojar/ Pe unde-a păscut şi-a şezut. (II, 234). POJGHIE (1), pojghii, s.f. Et. nec. Pojghiţă. Povârnişul luciu, dis-de-dimineaţă,/ S-a-nvelit cu ţiplă şi pojghii

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 111 de ghiaţă./ Apele de-a valma, balta tot aşa,/ Au făcut deasupra sloi de tinichea. (IV, 159). POJGHÍŢĂ (1), pojghiţe, s.f. Et. nec. Înveliş subţire (exterior, al unor legume sau fructe); coajă, scoarţă; p. ext. strat subţire care acoperă un obiect sau se depune pe suprafaţa lui. Căci graiurile mele sunt strânse şi-nvelite/ Ca poamele-n hârtia cu feţe poleite,/ Dar când întinzi zbârcita bucată de foiţă/ Şi i-ai citit tiparul ascuns, de subt pojghiţă,/ Descoperi un grăunte şi un crâmpei de miez./ Eu las să creadă Curtea că, teafăr, aiurez. (III, 210). POL (1), poli, s.m. Din fr. pôle, lat. polus. Fiecare dintre cele două puncte situate la capetele axei de rotaţie a Pământului şi în care se reunesc toate meridianele geografice. Şi-aprinde lângă Argeş luleaua, şi văpaia/ Din pipă încă-i arde, ajuns pe Himalaia,/ Şi pâinea coaptăacasă, într-un cuptor domol,/ I-o gustă pinguinii tot proaspătă, la pol,/ Şi, în sfârşit, urmaşul lui Prometeu, el, omul,/ A prins şi taina mare, a tainelor, atomul. (III, 110-111). POL (2), poli, s.m. Din rus. pol. Monedă de metal sau de hârtie valorând douăzeci de lei, care a circulat în România. Se-mprumuta la chelner de un pol,/ Să facă înc-o dată jocul,/ Şi încercând, la spartul lui, norocul. (III, 181); La prostime, mai târziu,/ Dam cinzeaca de rachiu,/ Şi, de fitece fiţuică,/ Polul şi un chil de ţuică. (IV, 259). POLÁR (2), -Ă, polari, -e, adj. Din lat. polaris, it. polare, fr. polaire. Privitor la cei doi poli ai Pământului, de la poli, caracteristic polilor. * Steaua polară = steaua principală din constelaţia Carului-Mic, situată pe prelungirea boreală a axei Pământului, care serveşte ca mijloc de orientare şi după care se poate stabili direcţia nordului. Mormânt în-

chis la zgomotul de-afară,/ Contemplu-a cârtiţilor bucurie/ Lingându-şi puii cu idolatrie,/ Băloşi, subt steaua mea polară. (I, 134); Ai pierdut-o. Ce-ai făcut?/ Tu n-ai ospătat, calul n-a păscut./ Ai căutat steaua polară./ Te-a aşteptat aci până-aseară. (III, 19). PÓLCĂ (1), polci, s.f. Din fr., rus. polka. Numele unui dans popular originar din Boemia, în ritm viu, sprinten, care, în a doua jumătate a sec. XIX, a devenit unul dintre cele mai cunoscute dansuri de bal. Eu, ca omul aşezat,/ Nu pun mâna pe pian/ Decât rar, din an în an,/ Pe oboi sau clavecin:/ Să nu supăr pe vecin –/ Dar şi-atuncea cu măsură/ Şi cu degetul la gură,/ Cânt vreo polcă sau vreo horă,/ Pân’ la anumită oră. (IV, 127). POLÉI (1), poleiuri, s.n. Derivat regresiv din vb. poleí. Strat subţire de gheaţă. Nişte pui de porumbiei,/ De argint şi de polei,/ Vin în stoluri, ca o ceaţă,/ Se opresc, se strâng şi-ngheaţă. (II, 10). POLEIÁLĂ (5), poleieli, s.f. Polei + suf. -eală. 1. Faptul de a poleí; (concr.) strat subţire de metal (preţios) cu care se poleieşte un obiect. 2. Cizelare, şlefuire, lustruire a unui obiect. Biserica necunoscută, cu hramul şters, cu vârful rupt,/ Cu turla leşinată-n aer, se încovoaie-n osteneală,/ Şi streaşinile-i, adăposturi de cuiburi, prinse dedesubt,/ Păzesc şi-a îngerilor palizi închipuită poleială. (I, 113); Câtă mare cheltuială/ De zmalţ, lac şi poleială!/ Ce belşug şi ce risipă/ De comori într-o aripă! (II, 12); Calcă lin şi cu sfiială,/ Ca pe foi de poleială,/ Şovăind că poate strică/ Gâzele de majolică. (II, 102); Cătând fărâmele de poleială/ Te-ntreb: nu te încearcă, spui drept, nici o-ndoială?/ Nu ţi se pare, ţie, că prins în rotogol/ Te-nnalţi în jos şi te-mplineşti în gol? (IV, 37); Am înmuiat în mare/ Şi am

112

Simona Constantinovici

spoit, din zare/ Până-n zare,/ Toată ţara bolţilor cuprinzătoare./ Luceafărul de poleială/ L-am lipit cu o scrobială/ Şi l-am pus în cuiburi de beteală. (IV, 101). POLEÍT (2), -Ă, poleiţi, -te, adj. V. poleí. Acoperit cu un strat subţire de metal (preţios) sau cu un praf de bronz; făcut să strălucească. Ca poamele-n hârtia cu feţe poleite,/ Dar când întinzi zbârcita bucată de foiţă/ Şi i-ai citit tiparul ascuns, de subt pojghiţă,/ Descoperi un grăunte şi un crâmpei de miez./ Eu las să creadă Curtea că, teafăr, aiurez. (III, 210); Cu cotoare poleite/ Şi cu titluri mari, pe piele,/ Cu chenare, ţine minte,/ Jos cu literele mele –/ Ţi-am mai spus cum mă numesc –/ Şi cu semnumi boieresc. (IV, 61). POLÉN (2), (rar) polenuri, s.n. Din fr., lat. pollen, germ. Pollen. (Bot.) Pulbere, de obicei galbenă, constituită din grăuncioare microscopice produse de anterele staminelor. Cum te găseşti, uşoară zburătoare,/ Zăcând aci, pe o margine de drum,/ Şi nu dormind întrun polen de floare,/ Învăluită-n aur şi parfum? (I, 40); Am site fine de cernut polenul/ Împrăştiat cu-albinele pe bolţi./ Unelte, cu-ascuţişuri şi cu colţi/ Pentru găsit volumul, numărul şi genul. (I, 133). POLICÁNDRU (3), policandre, s.n. Din ngr. polikándelon. Candelabru cu mai multe braţe. Împrejmuit cu noaptea, aştept ca o făclie,/ Înfăşurată-n iederi şi-n frunze de leandru/ Şi încă neaprinsă, la ora mea târzie,/ În vârf să mi se lase o stea din policandru. (I, 122); Aduse niscaiva om/ Sau duh, noaptea-n toi, un pom,/ Ca un policandru nins,/ E-ngheţat şi-i şi aprins./ O boccea cu licurici,/ Stele, îngeri şi pitici. (IV, 162); Aşternută cu peşchire/ Şi tăceri de mânăsti-

re,/ Prin livadă-mi lasă dar/ Policandre de cleştar,/ Cu un roi aprins în ele/ De scântei şi de mărgele. (III, 58). POLIGLÓT (1), -Ă, poligloţi, -te, adj. Din fr. polyglotte. (Substantivat) Care vorbeşte mai multe limbi. E psiholog şi poliglot, de fel./ E mare cărturar şi profesor./ Ar fi un loc, făcut ca pentru el,/ La un hotel, portar sau ajutor. (IV, 232). POLÍTIC (1), -Ă, politici, -ce, adj. Din lat. politicus, ngr. politikós, fr. politique. (Adverbial) Din punct de vedere politic. E bivolar de seamă şi faţă între feţe,/ Şi dictator de ţară, ilustrul animal./ El zice: – „Nu te-ntinde, te rog, la caşcaval”,/ Argumentând politic şi vrând să te înveţe. (III, 123). PÓLIŢĂ (1), poliţe, s.f. Din sl. polica. Suport de scândură fixat orizontal pe un perete, într-un dulap etc., pe care se ţin diferite obiecte. Cărturarul dintrodată,/ Mândru, fericit şi demn,/ Le avu dintr-o bucată,/ Poliţe şi cărţi de lemn./ Toată spiţa-i boierească/ Va avea ce să citească. (IV, 62). POLÍŢIE (6), poliţii, s.f. Din rus. poliţija. 1. Organ de stat însărcinat cu menţinerea ordinii publice şi cu reprimarea infracţiunilor. 2. (La sg.; colectiv) Totalitatea poliţiştilor dintr-o poliţie. Poliţia streină slujea pe cea din ţară,/ Le dezlipea trimise, primite dinafară,/ Şi copiile fură trecute-n Bucureşti/ Potăilor lihnite de vinovaţi şi veşti. (III, 156); Guvernul ia cojocul, la noi, de pe ţărani,/ Că-i trebuie la plata poliţiilor bani. Îşi are pretutindeni agenţi cu leafă mare,/ Că fără ei de-o treabă ca lumea nu-i în stare./ Ei ţin câte-o arhivă a lor şi o pecete/ Legală, dar păstrată poliţiei secrete. (III, 159); Poliţia le cere poliţiilor treze/ Să caute românii şi să-i supravegheze./ (...)/ Poliţia, cu altele-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 113 nţeleasă,/ Scrutează lacrima de-acasă/ Şi judecă suspinul interzis,/ Dintr-un dosar, pe care-l ţine-nchis. (III, 160). POLIŢÍST (1), poliţişti, s.m. Din germ. Polizist. Agent de poliţie, funcţionar de poliţie. Asupra circulării secrete, în sfârşit/ Consiliul de Miniştri, de ieri, a revenit./ De-aci-ncolo, Prefecţii şi trupele viteze/ Şi poliţiştii noştri să nu mai aresteze. (III, 201). POLOBÓC (1), poloboace, s.n. Et. nec. (Pop.) Butoi. Vinu-l stoarce-n poloboace/ Iosif mutul, care-l face./ Însă cheia de la beci,/ Cu butoaie mari şi reci,/ E la stareţ, pe verigă,/ Şi piticii nu mai strigă, (IV, 203). POM (46), pomi, s.m. Lat. pomus. Nume generic pentru orice arbore sălbatic sau cultivat care produce fructe comestibile; p. gener. copac, arbore. Titlu de poem: Pomul (IV, 162). M-a strigat la gard un om/ Că-mi fug perele din pom./ Dar avui şi eu noroc,/ Erau cu coadă şi cioc. (II, 37); Durerea noastră-aduce cald şi bine/ Celor hrăniţi cu jertfele din noi./ Eu, noaptea, ca un pom, ascult în mine/ Căzând miloase,-n cuiburi, sfinte foi. (III, 14); Făcu struguri pentru om,/ Şi aşa, pom lângă pom,/ Flori cu flori şi ape-n ape,/ Totul gata fu aproape. (IV, 98); Pe o piatră, subt un pom,/ Îmbuca pâine un om,/ Şi din pom un titirez/ Cerea fărâme de miez. (IV, 115); Aduse niscaiva om/ Sau duh, noaptea-n toi, un pom,/ Ca un policandru nins,/ E-ngheţat şi-i şi aprins. (IV, 162); Întreabă, gândule, de tine/ Vântul pribeag şi pomul. Nu mi-e bine. (II, 145); S-a-mbrăcat în chiciuri pomul,/ Albă-i ţara, alb îi omul. (IV, 156); Înger să fii, şi tot ţi-ar fi dat brânci/ Inima – vai! – să rupi şi să mănânci,/ Necum să fii băiat şi fată,/ La pomul care da şi ciocolată. (IV, 219); Ciorile din pomi se muşcă,/ Steaua cade, foc de puşcă,/

Fierăstraie şi rindele/ Rod în ciurciuvele. (I, 212); Te-am ridicat pe-o coastă cu izvoare/ Şi-mprejmuindu-ţi liniştea cu aştri,/ Te las albind prin pomi, din depărtare,/ Cuib fermecat, ca de cocori albaştri. (III, 10); Când prin pomi, când în urzici,/ Ouă-n cuib la pitulici,/ Care nici nu au habar/ Întorcându-se-n cuibar. (IV, 64); Bărbile li se încurcă,/ Şi de-a capra, la tot pasul,/ Nimeresc şi-n pomi cu nasul. (IV, 185); Câmpia scoate-n brazde bijuterii de rouă/ Şi pomii pun coroane şi nimburi pentru mine. (I, 122); Cine s-a jucat az-noapte/ Că ne-a uns pomii cu lapte/ Şi-a vopsit cu tibişir/ Coardele de trandafir? (II, 52); O mie de neamuri te-au strâns cu zăbavă,/ Trecându-te tainic prin somn tuturor,/ Cules, pe-nserate, de cugetul lor,/ Prin pomii nădejdii cu frunza bolnavă. (III, 13); Totul era de glumă şi de joacă/ Şi aşteptai doar pomii să se coacă. (IV, 218); Aştept crâmpeie mici de gingăşie,/ Cântece mici de vrăbii şi lăstun/ Să mi se dea şi mie,/ Ca pomilor de rod cu gustul bun. (I, 36); De prin vârful pomilor/ A venit o boabă-n zbor/ De cafea,/ Năclăită în perdea. (II, 19). POMÁDĂ (1), pomezi, s.f. Din fr. pommade. Preparat cosmetic parfumat, obţinut din substanţe grase, cu care se unge părul, barba, mustăţile, pielea. Scuturându-i casa, tinda,/ Cosma i-a furat oglinda/ Marelui Mitropolit,/ Foarfeca de potrivit/ Şi-o grămadă/ De borcane cu pomadă. (IV, 187-188). POMÁNĂ (13), pomeni, s.f. Din sl. poměnu. 1. Dar, danie, ofrandă făcută cuiva şi servind, potrivit credinţei creştine, la iertarea păcatelor, la mântuirea sufletului; milostenie, binefacere. * Loc. adj. şi adv. De pomană = a) (în mod) gratuit sau la un preţ foarte scăzut; b) (în mod) inutil, zadarnic sau neîntemeiat. 2. (În ritualul creştin) Praznic

114

Simona Constantinovici

care se face după o înmormântare sau după un parastas; (concr.) ceea ce se dăruieşte cu acest prilej. – „Vine noaptea! Ia-mă, nene. Fă-ţi pomană.”/ Ţăranul se cruci şi zise: – „Suie, Satană!” (I, 215); Dă-mi durere şi prigoană,/ Dă-mi otravă cât îţi place./ Ţine: milă şi pomană,/ Ţine har şi ţine pace. (II, 196); Dă tot ce are, Manda, de pomană./ I-au mai rămas marama şi-o icoană. (III, 51); Măreaţă de cucoană,/ Mâncaşi o ciorbă lungă, de pomană,/ C-un strop sărac de undelemn,/ Din strachină, cu lingura de lemn. (III, 181); – „Ce nimic la ce zăplan!.../ O să mai aştept un an./ Şi de-o fi iar de pomană/ Te voi face buruiană.” (IV, 25); Strânge slove, cărţi şi pană./ Dă-le toate de pomană/ Unui nou învăţăcel,/ Să se chinuie şi el. (IV, 95); Fierăstrăul ţi-l încerci:/ Mucegai tai şi ciuperci./ Vreai să dai şi tu pomană:/ Crapă-n două o icoană. (IV, 239); Cu voie, fără voie, de milă, de hatâr,/ O să-i bocească-n vorbe-nflorite un catâr,/ Tot aşteptând pomana de-a fi nemuritori,/ La uşile-amintirii în cârji de cerşetori. (II, 279); Le luaseră ţăranilor iobagi/ Şi nasturii, şi cracii de nădragi./ Pomana: putregaiul de brânză şi de peşte. (III, 194); Orbii, ologii, ciungii, muţii, şchiopii/ Stau la pomeni şi la coliva popii,/ Cercând să dea o mână de-ajutor/ Câte un slut de ochi sau de picior. (III, 176); Împărăţia fiindu-i fără de sfârşit,/ Şi-n bunătatea lui având de miluit/ Cu sfintele-i hatâruri şi pomeni/ Şi alţi aleşi dintr-alte neamuri de moşneni. (III, 290). POMÉLNIC (1), pomelnice, s.n. Din sl. poměniniku. Listă cu numele persoanelor, în viaţă sau decedate, pe care le pomeneşte preotul în timpul efectuării unor slujbe religioase sau în unele rugăciuni. Un tei acoperă cu frunza şindrila sfântului locaş./ Un preot cântă

liturghia, bătrân şi gârbov, în veştminte,/ Pentru creştinii şi păgânii acestei margini de oraş/ Şi pentru câţi, după pomelnic, îşi mai aduce, ştirb, aminte. (I, 113). POMENÍ (14), pomenesc, vb. IV. Din sl. pominěti. Refl. A se afla, a se vedea (pe neaşteptate) în faţa cuiva sau a ceva care provoacă surpriză ori uimire, sau într-o situaţie neaşteptată. * Expr. Te pomeneşti că... = poate că..., se poate întâmpla că...; nu cumva. Gândurile mi-s amare/ Ca izvoarele de sare./ În tot ce vreau şi gândesc/ Aiurind mă pomenesc. (I, 146); Te pomeneşti că-i vorba, târziu, de o iubire/ În care vârsta-şi cată o nouă-ntinerire;/ Dar vârsta potoleşte, şi, sângele fierbinte/ Se face, cred, cu timpul, mai rece şi cuminte. (III, 215); Cu semnele schimbate şi măşti dintr-alte schime,/ Te pomeneşti cu alte gângănii, anonime. (IV, 79); I se părea lui Vodă că doarme şi visează./ Beţia lui de noapte se pomenise trează. (III, 108); Crucea veche de la drum/ Este cum s-a pomenit,/ Cu Hristos cel răstignit,/ Zugrăvit cu terci de fum. (II, 101); Făr-a te şti decât din presimţire,/ Din mărturii şi nemărturisire,/ M-am pomenit gândindu-mă la tine/ Şi m-am simţit cu sufletul mai bine. (II, 170); Într-o zi, s-a pomenit/ Ciufulit, dar mulţumit,/ Că visase că bătea/ Cinci dulăi şi o căţea. (IV, 118). POMENÍRE (1), pomeniri, s.f. V. pomení. Acţiunea de a (se) pomení. * Ceremonie religioasă în cadrul căreia se comemorează amintirea unei persoane decedate sau a unui eveniment din trecut. Un om, trudit şi-acela, îmi va deschide mâine/ Mormântul pomenirii cu mâna-i preacurată,/ Ca să mă frângă-n soare, schimbat prin moarte-n pâine,/ Şi fraţilor din urmă, şoptind să mă împartă. (I, 58).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 115 POPÁS (3), popasuri, s.n. Din sl. popasu. 1. Oprire pentru odihnă în timpul unui drum mai lung. 2. Loc în care se opreşte cineva pentru a poposi; loc destinat pentru oprire. Vântul nostru mic mă cruţă./ Merge-ncet după căruţă./ Mână boii grei la pas/ Şi desjugă la popas./ Suflă-n foc şi în ceaun./ E copilul nostru bun. (II, 111); La răspântii, e sobor:/ Umbre lungi în umbra lor./ Din popas într-alt popas,/ Lumânări de parastas. Sau mă crezi, sau nu mă crezi,/ Isonu-i purtat de iezi. (IV, 273). PÓPĂ (19), popi, s.m. Din sl. popu. (Pop.) Preot. * Expr. A (i) se duce cuiva vestea (sau buhul) ca de popă tuns = a stârni vâlvă cu o faptă neobişnuită; a se face mare zarvă în jurul cuiva sau a ceva. * Loc. vb. A da ortul popii = a muri. Dacă te-aş fi întrebat/ Despre Papură-mpărat?// S-a dus veste,-aş fi răspuns,/ Ca de-un drac de popă tuns. (II, 131); Tu, cuminecătura o ceri spre mântuire,/ Te spovedeşti la popa, îngenunchiat, Zamfire,/ Şi el te şi pârăşte, de-ai chibzuit vreo faptă/ Ce ţie ţi se pare a fi răsplata dreaptă. (III, 120); Un clopot de biserică săracă/ Se auzea dogit din depărtare./ – „Vezi câtă grijă are/ Şi popa de sorocul dumitale?” (III, 198); S-au oprit puţin/ La popa Marin./ Popa nu-i acasă,/ Nu e preoteasă,/ Nici paracliser./ Numai câmp şi cer. (IV, 149); Cu câinii-mpreună/ Văd şcoala spoită cu lună,/ Clopotniţa-n plopi,/ Sobor cu trei popi,/ Şi-n deal primăria. (II, 202); Post-scriptum: Printre arestaţi/ Sunt unii costumaţi şi deghizaţi/ În popi şi militari./ Ei sunt spionii cei mai mari. (III, 168); Şi doi popi cât gămălia/ Cântă-n ison psaltichia,/ Pe când schivnicul din strană/ Doarme dus, chitit în blană. (IV, 182); De-o viaţă mă tot îngropi,/ Dus de fauni, ca de popi. (IV, 272); În faţa lunii, dreaptă, şoseaua-n

vărgi cu plopii/ S-a pardosit cu ţoale din Jii şi Mehedinţi,/ Şi-n umbra fiecărui copac aşteaptă popii,/ Strângând în mâini tăcute cădelniţe fierbinţi. (I, 88); Az-noapte, cu luna şi plopii,/ Opt bolnavi au dat ortul popii. (I, 221); Pe vremea noastră singuri ştiau cititul popii./ Noi ne trudeam cu plugul, cu secera, cu snopii,/ Şi popii, vai de lume, că preoţii de ţară/ Spuneau din molitvelnic mai mult pe dinafară. (IV, 76). POPÍC (2), popice, s.n. Pop (< bg. pop) „stâlp, bârnă, par etc.” + suf. -ic. (La pl.) Joc distractiv la care se folosesc nouă bucăţi de lemn cilindrice, fasonate la strung şi aşezate într-o anumită ordine, jucătorii urmărind să răstoarne cât mai multe dintre le de la distanţă, cu o bilă mare de lemn aruncată pe un jgheab. Titlu de poem: La popice (I, 207). Tună-n cer. Se surpă, poate,/ Stive de lemne tăiate./ Că nu-ţi vine chiar a zice/ Că joacă Domnul popice. (II, 44). POPÓR (34), popoare, s.n. Cf. lat. populus, it. popolo. 1. Totalitatea locuitorilor unei ţări, populaţia unei ţări; naţiune, neam, norod. 2. Masa muncitoare; norod; spec. ţărănime. 3. (La sg.; colectiv) Număr nedefinit de persoane, mulţime mare de oameni strânşi la un loc. De nu se-adună-n voie popor lângă popor,/ Trecând, la-nvierşunare, şi peste hoitul lor,/ Atunci, războiul lumii, purtat între nebuni,/ Îl vor răbda o dată la câte şase luni, (III, 99); Fugar de neam, de timp şi de popor,/ Stins ca un muc şi rece ca un ciot,/ N-avea răgaz, de-a fuga călător. (IV, 271); Stăpânul cel mai lacom, fiind şi cel mai tare,/ Îşi întindea cruzimea în larg, cotropitoare,/ Cu cârdul lui de ciocli şi corbi nemaisătui,/ Peste popoare, roabe ca şi poporul lui. (III, 94); Din vremile bătrâne, cinstit, copilăros,/ Poporul, blând, primise pămân-

116

Simona Constantinovici

tul drept prinos. (III, 100); Jandarmii, popa şi învăţătorii/ Tânjesc, de parcă fiecare-i mort./ Prefectul ştie ce cam vrea poporul/ Şi scrie stăpânirii un raport. (III, 161); Cât ţine anul, toamna, iarna, vara,/ Sporeau durerea şi povara/ Şi se-adâncea o graniţă mereu/ În sânul ţării şi-n poporul meu; (III, 193); Cum a răzbit pe uşile-ncuiate,/ Cu broaşte mari şi cu lăcate,/ Că scările şi cu pridvorul/ Le bate cu pingeaua tot poporul? (IV, 70); Cârduri, gloate, popoare/ De piscuri, s-au mişcat din spinări, şi-n picioare,/ Ca nişte uriaşi de piatră,/ Au ascultat câinii cum latră. (I, 229); Aşa că, înţelegi,/ Cu-o ţeavă-ngustă poate stârpi popoare-ntregi./ Priveliştea-i dorită: sus un pustiu cu stele,/ Şi jos pustietate cu corbi şi cucuvele. (II, 275); Şi, hotărâţi la faptă, să lepede din lege/ Pe cei ce-aduc războiul, să-i prindă şi să-i lege,/ Şi, puşi în cuşti pe roate, tâlhari nebuni şi fiare,/ Să-i poarte-n huiduială prin ţări şi prin popoare. (IV, 73); Voi să munciţi cu braţul, noi ne muncim cu mintea,/ Şi fie cât dovleacul, cât mazărea sau lintea/ De mică, mintea duce popoarele nainte/ Sau îndărăt. Atârnă. E minte şi e minte. (III, 101); Putereanscăunată a stăpânit cu jugul/ Popoarele, pământul, gândirea şi belşugul. (III, 106). POPOSÍ (2), poposesc, vb. IV. Din popas. Intranz. A se opri undeva pentru a se odihni (puţin) în cursul unei plimbări, al unei călătorii, al unui marş; p. gener. a se opri. * Spec. A rămâne undeva peste noapte. Giulgii de lumină albă calul nostru va să pască,/ Şi pe giulgii cortul nostru creasta va să-şi hotărască./ Eu, ca să-mi aduc aminte de adânc şi nesfârşit,/ Între două şesuri limpezi am oprit şi-am poposit. (I, 153); – „Şi ce-ai văzut atuncea? Ai numărat, încai,/ Legaţi la rând, de garduri, vreo şaptezeci

de cai?/ Nu ştie toată lumea c-a poposit la noi/ Oştirea de pe Argeş, trimisă la război,” (III, 239). PORC (17), porci, s.m. Lat. porcus. 1. Mamifer domestic omnivor, crescut pentru carnea şi grăsimea lui. 2. Epitet depreciativ pentru un om obraznic, grosolan, neruşinat, josnic, ticălos, mişel. Nu ştiu ce-mi vine:/ Aş mânca din fitecine/ Şi mi-aş pune mintea şi cu tine,/ Ca un porc./ Mă arde, mă frământ, mă întorc. (I, 204); Era un porc, ţi-o spui şi dumitale,/ De patru sute cincizeci de ocale,/ Greu cât un bivol, mare cât o vacă,/ Scos la vedere-ntr-o baracă,/ Să-l ştie lumea, să se mire. (IV, 56); Când îl întorc/ Seamănă a porc.../ Tu ai să mănânci furnici/ Şi te-am botezat arici! (IV, 104); – „Ce-o fi cu ăsta, frate-meu Ioane, –/ Întreabă porcul, cu-o grăire blândă,/ Pe cel ce îl târa prin târg să-l vândă,/ Că-n zilele de marţi şi vineri/ Se pomeneau grăind şi porcii tineri.–/ Dihanie ca asta n-am văzut,/ Cât un morman, din cap până-n şezut,/ Şi-o burtă, Doamne! nu ştii ce să zici./ Ce namilă, cumetre, de stârv şi de şorici!”// Pe un părete al odăii lui,/ Erau bătute-n cui/ Medalii, decoraţii şi certificate./ Porcul fusese o celebritate. (IV, 57); Te strădui fără noimă şi dai pe brânci, te storci,/ Rândaş la boieria de cocină de porci. (III, 118); Mi-ai pus copila-n beci o săptămână/ Că ţi-a vărsat o cană de smântână./ Nu ne lăsai din porci nici unul,/ Când se apropia Crăciunul. (II, 221); Zi de obor, oriunde te întorci,/ Un târg întreg de porci, cu mii de porci; (IV, 56); Şi tot dintr-o sminteală a minţii se mai spune/ Că singuri noi petrecem în case mari şi bune,/ Pe când ei stau cu porcii şi vitele-n odaie,/ Grămadă peste claie. (III, 154). PORCÉŞTE (1), adv. Porc + suf. -eşte. Ca un porc; murdar. De-altfel întot-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 117 deauna şi-ncins cu chiparoase/ Şi crini, un tron miroase/ A stârv, a murdărie, avutul strâns porceşte/ Îi dă trufie celui ce, prost, te porunceşte. (III, 106). PORÉCLĂ (7), porecle, s.f. Din sl. poreklo. Supranume dat, de obicei în bătaie de joc, unei persoane, mai ales în legătură cu o trăsătură caracteristică a aspectului său exterior, a psihicului sau a activităţii sale. Grec neştiutor de carte, zdrenţuros, urât şi şchiop,/ Se chema cu o poreclă şi i se zicea Esop./ Bănuiala, în greceşte, care-ncearcă să te prindă-i/ Că te vezi, după poreclă, în Esop ca în oglindă. (IV, 8); Buruiană, nu ştiu care/ Ţi-i porecla de născare/ Şi nici nu vreau să ţi-o ştiu./ Ştiu că eşti pământul viu/ Şi că, orişicum, tu creşti/ Făr-a şti cum te numeşti. (II, 95); Nenea Acul, ţaţa Aţa/ Îşi pierdură dimineaţa/ Pe un cot/ De postav sau şeviot./ Nu prea ştiu porecla lor,/ Pentru că nu sunt croitor. (IV, 49); Legat de o verigă şi de un lanţ zidit,/ S-a cocoşat şi tare-a-mbătrânit./ Îşi aducea aminte, pe paie, în ungher,/ C-ar fi purtat porecla, în stat, de „om de fier”. (IV, 71); Ca la piersici şi la sfecle,/ Le-am dat nume şi porecle,/ Şi poreclele urmează/ După nume-n parentează... (IV, 125). PORECLÍ (2), poreclesc, vb. IV. Din poreclă. Tranz. A da cuiva o poreclă. – „Mai mult o-asemănare.../ Atâta, că-i mai lungă şi niţeluş mai mare./ De-ai să mai creşti de-o palmă, ai fi violoncel.”/ „Mă poreclise mama, de mică, «Brotăcel».” (III, 228); E înţelept, cu toate că-i mare şi temut,/ Şi-i om întreg, săracul, ce-l porecliţi „Mamut”?/ Păduchii încă omul, fricos, nu i-a răpus,/ Şi-s mulţi, şi de tot neamul, trăsni-i-ar Cel-de-sus. (IV, 86). PORECLÍT (3), -Ă, porecliţi, -te, adj. V. poreclí. (Supra)numit. – „Ce faci la curte?” l-a-ntrebat./ – „Cioban sunt, să-

rut mâna, şi argat.”/ – „Şi cum eşti poreclit?”/ – „Ion”, răspunse prea smerit. (IV, 19); Protosinghelul bătrân,/ Vechi unchiaş, oleacă spân,/ Cam ursuz şi, nu degeaba,/ Poreclit în schituri „Baba”. (IV, 196); Mă şi-ngropi, dar mă şinvii,/ Fire-ai proslăvit să fii!/ Eşti un cioclu sibilin,/ Poreclit în cărţi Destin. (IV, 272). PORNÍ (27), pornesc, vb. IV. Din sl. porinonti. 1. Intranz. şi refl. (Despre fiinţe) A pleca din locul în care se află, a se pune în mişcare, a se îndrepta spre ceva, a purcede; p. ext. a merge. 2. Intranz. (Despre maşini, motoare etc.) A începe să funcţioneze. 3. Intranz. şi refl. (Despre oameni) A se apuca să facă ceva, a începe o acţiune de oarecare durată. Porneşte drept nainte şi-ajunge ţinta drept,/ E răspicat şi înţelept. (III, 43); Însuş Pan porneşte corul,/ Drept în şolduri, cu piciorul. (IV, 273); Stihuri, acum, porniţi, vă scuturaţi,/ Ca frunzele-aurite, pentru moarte. (I, 195); Prins ca de-o copilărie,/ Mâna se porni să scrie. (III, 7); Porni cam pe la toacă.../ Mai mult decât să-l bată, ce putea să-i facă? (IV, 17); Porniră şi norii./ Convoaie duc toamna-n mormânt. (I, 28); Doi îngeri albi porniră din veac, de prin Tării,/ Să-i dea vestirea bună, de sus, Sfintei Mării. (II, 177); Tu ţi-ai închide ochii şi le-ai porni să vie/ Icoanele pierdute-n lumină aurie. (I, 106); Cine ţi-a pus cuţitul în pământ/ Şi a pornit cu soarele întâiul,/ Hotărnicind moşiei căpătâiul,/ Şi dumicatul socotitu-şil-a sfânt? (I, 15); Şi din sălaş a pornit într-o dimineaţă/ Un urs cu belciug, o maimuţă paiaţă, (I, 236); Zece sate răzeşeşti/ S-au pornit spre Bucureşti. (III, 137); Când ţi-ai pornit clădirea altarului visat,/ Vezi că, furat de iazme, să nu te fi-nşelat. (III, 293); Din pătule, din cătune,/ Cântecele-au să răsune,/ C-au

118

Simona Constantinovici

pornit să haule/ Sate, văi şi staule. (IV, 155); Zilele albe, iată, au început să plece,/ Ca nişte bărci tăcute, pornind fără lopeţi. (I, 184); Răscoala izbucnise deodată în Moldova,/ La Giurgiu, la Caracal şi Craiova,/ Pornind din suferinţa celor smeriţi şi blânzi./ Tu ţine minte satul flămând, numit Flămânzi. (III, 171). PORNÍRE (1), porniri, s.f. V. porní. Impuls, îndemn, imbold. * Înclinare, predispoziţie, tendinţă. Mi-am stăpânit pornirea idolatră/ Cu o voinţă crâncenă şi rece;/ Căci somnul tău nu trebuia sănnece/ Sufletul meu de piscuri mari de piatră. (III, 14). PORNÍT (5), -Ă, porniţi, -te, adj. V. porní. Care e gata să..., care e pe punctul să... El, singuratic, duce către cer/ Brazda pornită-n ţară, de la vatră. (I, 50); Nu-ţi pedepsi făptura. Acel ce te-a trimis/ E bucuros când omul, cinstit, ia altă cale,/ Pornită tot de mâna Preannalt Sfinţiei Sale. (III, 229); Săgeţile pornite, cât ajung,/ Din munţi în munţi, croiesc hotarul lung, (II, 248); Şi fulgeră pe pluguri şi-n zăbale,/ Pe apa frământată de roţi, ca nişte zale,/ A morilor, pornite să macine lumina/ Amestecată cu mălaiul şi făina. (IV, 38). PORT (1), porturi, s.n. Din fr. port, it. porto. Oraş care are un port, adică un complex tehnic, amenajat pe malul unei ape navigabile. Eşti cunoscut şi la Madera,/ În sud, unde matrozii te salută,/ Cheflii şi ei ca Prinţul, sută-n sută,/ Şi grecii pripăşiţi prin porturi. Kalispera! (IV, 268). PORTÁR (6), portari, s.m. Poartă + suf. -ar. Persoană însărcinată cu paza (intrării) unei întreprinderi, a unei instituţii, a unei case de locuit etc. O voce de portar, de-ngrijitor,/ Un pas, o claviculă, un picior,/ Fără pereche, Doamne! Şi ce gură!/ Ce pipăit! Ce zâmbet! Ce

căutătură! (IV, 29); Şi, în sfârşit, şi-n dormitor năvală./ Portarul porunceşte: – „Tovarăşe, ia scoală!/ Avem cu dumneata o socoteală.” Buimac, holbează ochii, apoi şi-i cască iarăş./ Bărbat de stat cu un portar tovarăş? (IV, 71); De la portar, răspunsul era: – „Mai treci pe joi”./ Cerbul venea, şi seara o lua iar înnapoi,/ Şi iar venea-ntr-o joie, tot joia următoare,/ Nevrednic de cinstirea să capete intrare. (IV, 81); E psiholog şi poliglot, de fel./ E mare cărturar şi profesor./ Ar fi un loc, făcut ca pentru el,/ La un hotel, portar sau ajutor. (IV, 232); Portarul în drum i-a oprit/ Şi-i numără-n boltă cu băţul./ Mort pare şi calu-nlemnit/ Şi omul ce mânuie hăţul. (I, 225). PORTATÍV (1), portative, s.n. Et. nec. Grup de cinci linii orizontale, paralele şi egal distanţate, pe care şi între care se scriu note muzicale. Tu nu ştii ce-s acelea şi nici nu ai idee,/ O gamă, un solfegiu, un portativ, o cheie./ Nici când te dai de gol/ La un diez, la un becar, la un bemol. (IV, 75). PORTOCÁLĂ (4), portocale, s.f. Din ngr. portokáli. Fructul portocalului, de formă sferică, aromat şi zemos, bogat în vitamine, învelit într-o coajă de culoare galbenă-roşiatică. – „Dă-te, boierule, – zic, – jos,/ Şi nu ţipa, că-i de prisos./ Avem cu dumneata o socoteală/ (Boierul mai sugea o portocală)/ Şi facem socoteala plugăreşte./ Mai linge-te pe deşte,/ Să nu pierzi nici un strop./ Şi haida, hopa! hop!” (III, 197); Ca, de pildă, portocala,/ Mai umflată ca dovleacul,/ De cădea de-a berbeleacul,/ Cu felia cât o doagă,/ Îngrozea o lume-ntreagă. (IV, 121); La şale/ Avea două portocale,/ Şi la sân (ascundele!)/ Ouăle, rotundele./ Şi, să-mi mai aduc aminte/ Unde să fi văzut şi-un bob de linte... (II, 23); Ei se uitau la poa-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 119 me, iar pe/ Copac se-ncolăcise ispititorul şarpe,/ Şi ochii lui de mâţă, aurii,/ Îi împingeau să guste pe copii,/ Care dădeau copacului târcoale,/ Măcar din portocale;/ Că se cojesc, mai mare dragul,/ Nejerpelite cu briceagul. (IV, 219220). PORTOCALÍU (2), -ÍE, portocalii, adj. Portocală + suf. -iu. De culoarea portocalei coapte; galben-roşiatic, oranj. Un profesor de dresuri şi ventuze/ Îi pune roşul de carmin pe buze,/ Şi părul i-l vopseşte, ca să fie/ Când oacheşă, şi când portocalie,/ Şi, după fel de feluri de masaj,/ E zugrăvită ca un peizaj. (III, 179); Portocalii, ştiuleţii-mpletiţi cu boaba mare/ Ca nişte faguri de mărgăritare,/ Culeşi cu patru fote curate, de pănuşi,/ Ieşeau din subsuoara cocenilor, păpuşi. (IV, 16). PORTOFÉL (1), portofele, s.n. Din rus. portfel’, fr. porte-feuille. Obiect din piele, din material plastic etc., în forma unor coperte mici cu mai multe despărţituri interioare, în care se păstrează bani, acte etc.; portvizit. Mai e o cărticică, mai e şi-un portofel/ Fiţi fără nici o grije, că n-am umblat în el./ Umbrela joacă, scurtă şi lungă dacă sare/ Din arcul ei, se umflă şi creşte ca o floare; (III, 232). PORTRÉT (9), portrete, s.n. Din fr. portrait. 1. Pictură, desen, sculptură, fotografie etc. care înfăţişează chipul unei persoane. 2. Înfăţişare a aspectului fizic şi moral al unui personaj într-o operă literară. În structura unor titluri de poeme: Portret (I, 128); Inscripţie pe un portret (III, 14); Inscripţie în dosul unui portret (III, 35). Lin pârâul curge-ncet/ Ca un şir de lacrimi vii,/ Ca din ochii cenuşii,/ Morţi, ai unui vechi portret. (III, 257); Din fosta-mpărăţie azi a rămas o hartă,/ Cu care-n vântul iernii cârpeşti fereastra spartă./ Era

portretul unei făpturi de alb azur,/ Din care, pentru lampă, croieşti un abajur. (I, 106); Biblioteci legate îi căptuşesc pereţii,/ Împodobiţi de rame; portretul tinereţii,/ Icoane şi tablouri, covoare ţărăneşti,/ Şi porţelanuri rare, chineze; tăvi şi ceşti. (III, 151); Eşti, cărturare, mândru, destoinic şi dibaci./ Cum te îmbraci de iute, aşa te şi dezbraci./ În câteva costume ţi-ai hotărât portretul/ Şi-mpaci cu eleganţă pe domnul cu valetul. (IV, 251); Tablouri fără dată, cărţi, portrete,/ Pendule-n care cucul s-a oprit,/ Spade cu vârful ars şi ruginit,/ Icoane, pajuri, chivote, stilete... (I, 133); Te-ai mai uitat vreodată să vezi că, de părete,/ Sunt atârnate două şi singure portrete?/ Sunt cei doi fraţi alături şi pe-amândoi îi ştii./ Ia uită-te la fruntea şi ochii ăştia vii. (III, 214). PORŢELÁN (3), porţelanuri, s.n. Din germ. Porzellan. 1. Material ceramic alb şi translucid. 2. Obiect făcut din porţelan. Şi cu un fel de meşteşug,/ Şi-a făcut un fel de belciug/ Sfredelit, găurit, învârtit –/ Şi s-a zidit/ Pe un an/ Într-un fel de pantof, dintr-un fel de porţelan. (II, 50); Limpezeşte şi îşi spală,/ Noaptea, farfuria goală,/ Porţelanu-având o pată/ De argint necurăţată. (II, 122); Biblioteci legate îi căptuşesc pereţii,/ Împodobiţi de rame; portretul tinereţii,/ Icoane şi tablouri, covoare ţărăneşti,/ Şi porţelanuri rare, chineze; tăvi şi ceşti. (III, 151). PÓRŢIE (3), porţii, s.f. Din fr. portion. Cantitate determinată dintr-un material, dintr-o substanţă, dintr-un aliment, destinată a fi utilizată dintr-o dată sau într-u anumit interval de timp. Dimineaţa, când mă scoală,/ Stolul e o ciripeală./ Le strig tare, ca la şcoală./ Porţia e câte trei –/ Zeci de boabe-n cioc, de mei. (IV, 140); – „Între fraţi vei fi străin/ Şi-ţi tai porţia de vin./ Dar find

120

Simona Constantinovici

mort, eşti totuş viu:/ Te înţărc şi de rachiu.”; Dar legat, după osândă,/ Nu-i fu inima mai blândă/ Celui scos din porţie,/ Deşi el cu morţii e. (IV, 211). PORÚMB (12), porumbi, s.m. Lat. palumbus. 1. Păpuşoi, cucuruz, mălai. 2. Ştiuletele de porumb, împreună cu boabele de pe el. 3. Semănătură, lan de porumb; porumbişte. Să se facă lână moale/ Prin porumb şi ramuri goale,/ Pletele să-şi depene/ Prin zăbrele ţepene. (II, 102); Simţişi cum a trecut din gură-n gură/ Blestemul în porumb şi-n arătură? (II, 220); De ani de zile-ncoace, mânia se răzbună./ Şi s-a împletit gârbaciul şi l-a-nnodat cu plumb/ Şi alungând ţăranii prin grâu şi prin porumb/ Harapnicul se-abate pe spete şi răsună. (III, 133); Fă-te, suflete, copil/ Şi strecoară-te tiptil/ Prin porumb cu moţ şi ciucuri,/ Ca să poţi să te mai bucuri. (IV, 95); Făptura ei de aer dă floare de lumină/ Şi are, ca porumbul şi volbura, tulpină. (III, 93); Grâul arde, şi porumbul,/ Într-o ceaţă grea ca plumbul,/ Şi văpăile aleargă/ Uriaşe, să o spargă, (III, 140); Când vreau să ştiu ce semeni mai sunt sau nu mai sunt,/ Încep să ţi le număr lucind peste pământ./ Şi grâul şi porumbul şi florile, şi ele,/ Ies, număr după număr şi boabe, câte stele. (III, 286). PORUMBIÉL (14), porumbiei, s.m. V. porumbel (< porumb + suf. -el). Nume dat mai multor specii de păsări sălbatice sau domestice, de talie mijlocie sau mică, cu ciocul scurt, cu penajul extrem de variat (Columba); hulub, porumb, porumbaş. Din cerdacul meu la el/ E un zbor de porumbiel. (II, 30); Îl iubesc şi derbedeii/ Din văzduhuri, porumbieii./ Prieten bun, un porumbiel/ Doarme în coteţ cu el. (IV, 119); Nişte pui de porumbiei,/ De argint şi de polei,/ Vin în stoluri, ca o ceaţă,/ Se opresc, se

strâng şi-ngheaţă. (II, 10); Să pui, între iezi şi albi porumbiei,/ Nuntaşii de faţă şi marturii mei,/ Inelul în degetul ei? (III, 275); Aţipit-a ziua-n ramuri./ Porumbieii albi, la rând,/ Pe pridvoare şi la geamuri/ Se trezesc din nou visând. (I, 66); Roiuri, porumbieii: vreo câteva sute/ De scrisori şi plicuri albe, desfăcute. (II, 147); Au trecut porumbieii în zbor/ Pe deasupra lor,/ Cimpoaiele, viorile./ Au trecut şi florile. (II, 179); Şi porumbieii, de dogoare,/ Mor încâlciţi în columbare. (II, 224); Credeai că-s porumbieii, în stol, şi că se lasă/ Din cerurile nalte, jucându-se, pe casă. (II, 273); Aud şi grânguritul de dragoste cu jele,/ Oprit cu porumbieii pe coama casei mele. (III, 255). PORUMBÍŞTE (1), porumbişti, s.f. Porumb + suf. -işte. Loc semănat cu porumb, lan de porumb. Dintr-unul te faci sute, din sute iese gloată./ Aşteaptă ţărănimea scânteia scăpărată./ Vâltori şi limbi de flacări aşteaptă să se mişte,/ Pitite după staul şi curţi, în porumbişte. (III, 120). PORUMBÍŢĂ (1), porumbiţe, s.f. Porumb + suf. -iţă. Femela porumbelului; (pop.) porumbă, (reg.) hulubiţă. Ce-i colo sus, în ceruri, în zenit?/ Că berzele de-o vreme-au şi sosit./ Să fi întârziat un cârd? Să fi rămas/ Un stol răzleţ aiurea, de pripas?// Par nişte porumbiţe, niscai lebezi,/ Când mici, când mari, când leneşe, când repezi./ Noi le zărim acum întâia oară/ Că suie în april şi că scoboară. (II, 267) PORÚNCĂ (36), porunci, s.f. Derivat regresiv din poruncí. Dispoziţie (orală sau scrisă) dată de către o autoritate sau de către o persoană cu autoritate care trebuie executată întocmai; ordin, decizie, hotărâre. Închis în turnul morţii din poruncă,/ Prinţul e-ntreg, dar gândurile-l dor,/ Ca nişte vulturi negrii ce-şi

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 121 aruncă/ Între coteţe rotirile lor. (I, 71); Să fii o burtă numai, un zgârci care searuncă,/ Şi să asculţi orbeşte de streche, la poruncă. (III, 71); Ne-a luat pe sus cu steaguri, din linişte şi muncă,/ De la cazma şi pluguri, deodată, o poruncă. / (...)/ Noi am plecat ca orbii, cu sufletul la gură,/ Cântând, tot din poruncă, zvâcniri de-ndemn şi ură. (III, 97); Porunca e poruncă. L-au lăsat,/ Ciobanul a intrat,/ Murdar de năduşeală şi de praf. (IV, 18); Toţi aţintesc cu pizmă pe cruntul căpitan,/ Căci fiecare-n sine de spada lui se miră;/ Porunca lui temută smeri şi pe Satan. (I, 164); Le duce cu porunca şi voia ei de sus./ Deacolo unde capul, de peste om, e pus. (III, 101); Şi noi, tâlmacii legii, ne-am hotărâtsupuşi/ Să ascultăm porunca unei mai mari păpuşi. (III, 102); Precum a fost porunca şi fuse legământul,/ Cine şi-l calcă, Domnul, sau robul lui, cuvântul? (III, 291); Vorba-i este ascultată,/ Şi porunca lui temută,/ Ori grăită, ori tăcută. (IV, 184); Porunca e să rabzi din greu,/ Că judecata-i a lui Dumnezeu. (IV, 227); De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte/ Şi de-a rodi metale doar, pătruns/ De grelele porunci şi-nvăţăminte,/ Poate că, Doamne, mi-este de ajuns. (I, 37); N-a fost nici om ca lumea, n-a fost măcar bărbat,/ Că sta mai mult în perini şi da porunci culcat. (III, 199); Dar ce-i veni-ntr-o zi lui Dumnezeu,/ Că se-arătă încins în curcubeu/ Şi dete-ntâile porunci,/ Anume ce-i iertat şi nu e să mănânci. (IV, 218); Poruncile peste moşie/ Veneau pe la isprăvnicie. (IV, 16); El, Dumnezeu, venind în rotogoale,/ În supărarea Prea Sfinţiei Sale/ I-a luat de scurt, poruncile ştiute/ Cum le-au călcat aşa de iute. (IV, 220); Slova se isprăvise/ În mucegaiul poruncilor scrise. (I, 182).

PORUNCÍ (9), poruncesc, vb. IV. Din sl. porončiti. 1. Tranz. A dispune cu autoritate ca ceva să se îndeplinească (întocmai); a ordona. 2. Tranz. A da comandă să se fabrice ceva; a comanda. 3. Tranz. A cere să i se aducă, să i se pună la dispoziţie ceva pentru a fi folosit, consumat; a comanda. 4. Intranz. A fi stăpân, a conduce în calitate de stăpân. „Spintecă gloata cu cuvântul,/ Că ne strivesc bolnavii şi ne ceartă,/ Şi porunceşte a cădea pământul/ De pe lumina ochilor-ne moartă” (I, 165); De-altfel întotdeauna şi-ncins cu chiparoase/ Şi crini, un tron miroase/ A stârv, a murdărie, avutul strâns porceşte/ Îi dă trufie celui ce, prost, te porunceşte. (III, 106); Tu porunceşte, Doamne, să stea la ei acasă,/ Să caute o piele de felul ei mai groasă... (IV, 84); Deci, îi porunci s-aducă ce-i mai bun şi dulce-n lume,/ Pregătind ospăţ de prieteni într-o zi din an anume. (IV, 8); Dar într-o zi boierul, lungit pe canapea,/ I-a poruncit Ilenei o cafea. (III, 130); Te vei lupta prin timpuri cu zeci de dumnezei,/ Îngrămădiţi pe tine şi poruncindu-ţi: „Crede!”,/ Săţi fure giuvaerul ascuns, ce nu se vede. (III, 71). POSÁC (4), -Ă, posaci, -ce, adj. Et. nec. (Despre oameni şi manifestările lor) Lipsit de veselie, prost dispus; tăcut, morocănos, necomunicativ, nesociabil. * (Despre vreme, peisaje etc.) Care inspiră melancolie; dezolant, deprimat. În loc să joc, să strig, să beau, stingher/ Mă uit, mă-ntreb, posac într-un ungher,/ Şi mi se pare că de-aş fi călcat/ În hora lor, aş face un păcat. (II, 240); Se potolise spaima. Din casa sfărâmată/ Mai şovăiau trei ziduri în picioare./ Podelele-n cinci caturi zburaseră deodată/ Şi rămânea văzduhul posac învelitoare. (II, 280); Voi bate-albinele de la prisacă/ Şi vă voi apăra de stele/ Şi de

122

Simona Constantinovici

duhovnicia lor posacă/ Căci voi sunteţi fetele mele. (II, 14); O altă taină, limba, nu ştie cum răsare/ Şi cum se zămisleşte după ţinut şi soare,/ Mai limpede, mai aspră, mai posacă./ De ce nu poate gândul, ascuns în el, să tacă? (III, 93). POSOMORÂT (4), -Ă, posomorâţi, -te, adj. V. posomorî. (Despre oameni) Rău dispus; trist, mohorât, posac; (despre faţa sau privirea oamenilor) care exprimă o rea dispoziţie, tristeţe. Posomorât azi, câinele nu are/ Lapte, n-are de mâncare./ S-a întrerupt gospodăria/ Şi s-au închis dulapul şi bucătăria. (I, 42); Râvneai mai sus cu mintea decât era datoare/ Zvâcnirea unei schiţe, făcută de-ncercare./ Te tulbura năluca trecând, ţi-era urât/ Ca unui fără vlagă oştean posomorât. (III, 87); Posomorât, ciocoiul ar vrea ca, de morminte,/ Să nu îşi mai aducă femeile aminte,/ Ca Oltul, care curge domol prin dreptul lor,/ Cu tot cântatul doinei, atotnepăsător. (III, 130); A făcut un semn cumva,/ Sau din ochi sau din giubea,/ Şi-amuţi posomorât/ Codru-nnalt numaidecât. (IV, 184). POST- (1), element de compunere care înseamnă „după”, „ulterior” şi care serveşte la formarea unor substantive, a unor adjective şi a unor adverbe. Din lat. post, fr. post-. Post-scriptum: Printre arestaţi/ Sunt unii costumaţi şi deghizaţi/ În popi şi militari./ Ei sunt spionii cei mai mari. (III, 168). POST (12), posturi, s.n. Din sl. postu. 1. Interdicţie de a mânca unele alimente (de origine animală) prescrisă credincioşilor de către biserică în anumite zile sau în anumite perioade ale anului. 2. Perioadă de timp care precedă o sărbătoare şi în care biserica prescrie să se postească. * Postul (cel) mare = postul care precedă sărbătoarea Paştilor. Ştie tipicul pe de rost,/ Zilele de harţi

şi post,/ Aghiazmatarul,/ Penticostarul. (I, 219); Grefierul da citire isprăvii, cum a fost,/ Era la han cu lume, era şi zi de post, (III, 187); S-a îngrijit, în post, ocârmuirea/ Să semuie, de Paşte, răstignirea. (III, 191); Te-ndoaie, şi te frânge, te scoală, te apleacă,/ Şi noaptea, la utrenii, în post, de zeci de ori,/ Cu fruntea de pe lespezi te-nnalţi şi te scobori. (III, 226); Un pitic nedreptăţit/ Cu mai mulţi s-a chibzuit,/ Necăjiţi de-atâta post,/ Să-i dea postului de rost. (IV, 204); Dar la soroace nu pot să rămâie/ Mormintele fără tămâie,/ Şi-n postul mare, deopotrivă,/ Nici morţii ei fără colivă. (III, 50-51); Şireţi stăpânii noştri aflară bune rosturi/ Şi bine nimerite şi-n cele patru posturi/ Şi-n Miercurile, Vinerile toate./ Dintr-un condei, se scade un an la jumătate. (III, 120); Pentru toate posturile,/ În cel mai înnalt molit/ E-un pitic Mitropolit. (IV, 183). POSTÁŞ (1), postaşi, s.m. V. poştaş (< poştă + suf. -aş). Factor poştal. Şi luna asta neagră avea un rost să iasă,/ Să nu vedem poteca din cârciumă acasă./ Învăţul însă are şi câte un dezvăţ./ – „E cam cu chef postaşul. Ne ia cam peste băţ.” (III, 245). POSTÁV (4), postavuri, s.n. Din sl. postavu. Ţesătură de lână groasă, adesea păroasă, din care se confecţionează îmbrăcăminte, pături etc. Varianta: postavă. – „De-ai fi avut călcâie de teasc şi de postavă,/ Tot nu puteai la capăt să duci aşa ispravă./ S-a căutat cu sapa o zi, nămiaza mare./ Nu s-au găsit nici oase, nici cap, nici mădulare./ Ce aţi făcut cu ele? Le-aţi luat cu voi, se spune.” (III, 199); Din ce s-o fi procopsit/ Fără pic de alt venit?/ Şterpelind de la croială,/ Din postav, din căptuşeală/ Retezând un cot mai lung/ Peste coţii câţi ajung? (IV, 45); Nenea Acul, ţaţa

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 123 Aţa/ Îşi pierdură dimineaţa/ Pe un cot/ De postav sau şeviot./ Nu prea ştiu porecla lor,/ Pentru că nu sînt croitor. (IV, 49); Va să zică, vântul, în feluri şi chipuri,/ Vru să-ntoarcă moşul din drum, cu tertipuri./ I-e necaz, că şi el face pomi şi stele,/ Frumuseţi şi lucruri, mari şi mărunţele./ Din postavul lumii, alb, împărătesc. (IV, 160). POSTÍ (2), postesc, vb. IV. Din sl. postiti sen. Intranz. A respecta posturile prescrise de biserică, a se abţine de la alimentele interzise; a ţine post. Eu cu atât mă mulţumesc,/ De felul meu sunt pustnic şi postesc./ Deschideţi mare poarta mea,/ Să intre şi să iasă cine vrea. (IV, 24); Luna toată a postit./ Lucru bine întocmit./ Că-i fiertură, că-i catrinţă/ Cere cuget şi credinţă. (III, 56). POSTÚM (1), -Ă, postumi, -e, adj. Din fr. posthume, lat. posthumus. Privit, apreciat, recunoscut, după moarte. (Metaforic) Trecui pe o rază, de lume./ Pădurile albe, postume./ Ciorchini spânzuraţi între zodii./ Robi, calea străbate prin codri de rodii,/ Bătută cu mărgăritare./ Trecutul acela e-al meu, de mă doare? (III, 35). PÓŞTĂ (8), poşti, s.f. Din rus. počta. Unitate de măsură a distanţelor folosită în trecut, egală cu aproximativ 20 km; p. gener. (fam.) distanţă (mare) nedeterminată. Se face depărtarea mai scurtă decât pasul,/ La mii de poşti s-aude şi se cunoaşte glasul. (III, 110); Poartăochelari şi are şi ghiozdan./ Pândeşte ca un pehlivan./ Din gest, din vorbă-l recunoşti,/ Numaidecât şi de la zece poşti. (III, 169); La mii de poşti departe şi peste zeci de grăniţi,/ El ne-a cărat avutul în doniţe şi băniţi. (IV, 73); Şi grăbeşte a-şi ascunde/ Bine părţile rotunde./ Se piteşte-n sat, la proşti,/ Cale de vreo patru poşti. (IV, 252); Întâi o apuci aşa,/ Patru poştii şi ceva,/ Şi o

iei pe lângă dâmb,/ Unde-l taie podul strâmb. (IV, 193). POTÁIE (3), potăi, s.f. Et. nec. Câine slab, jigărit sau leneş; javră; p. gener. (depr.) câine. * Epitet dat unui om lipsit de caracter, netrebnic. Dar câinii ridicaţi în bătătură/ I-au dus lătraţi, din gură-n gură./ Câinii mei proşti, Potaia şi Lăţosul,/ Citesc cu nasul şi mirosul. (II, 145); Iar potăile-au lătrat/ Fără să-l fi supărat, Deşi-au fost căţeii mulţi,/ Şinţoliţi şi mai desculţi,/ Scurţi de cap şi scurţi de coadă,/ Asmuţiţi pe el grămadă. (IV, 90-91); Poliţia streină slujea pe cea din ţară,/ Le dezlipea trimise, primite dinafară,/ Şi copiile fură trecute-n Bucureşti/ Potăilor lihnite de vinovaţi şi veşti. (III, 156). POTCÁP (1), potcapuri, s.n. Din sl. podukapu. Acoperământ al capului, de formă cilindrică, fără boruri, purtat de preoţii şi călugării ortodocşi. – „Ca să ne-ncerce, Domnul ne dă câte un drac/ Şi-i pune-n obşte mitră, potcap sau comanac,/ Şi pâra pleacă, merge, ca şarpele, târât,/ Mut, moale şi prin umbrăntr-ascuns, după pârât./ Ea place când te spurcă smerit, cu-o sărutare,/ Şi-i cea mai aşteptată de capii din soboare.” (III, 225). POTCOÁVĂ (20), potcoave, s.f. Din bg. podkova, scr. potkova. Piesă din oţel, aproximativ în formă de semicerc, care se fixează cu caiele pe copitele animalelor de tracţiune, pentru protejarea lor la mers. * Piesă de oţel, aproximativ în formă de semicerc, care se fixează pe tocurile bocancilor şi ale cizmelor pentru a le proteja. „Fă şi tu o snoavă/ C-un cui şi-o potcoavă/ Şi zi că măgarul/ L-a găsit pojarul.” (IV, 152); Nu. Mână crâncen, timpul tu sparge-l cu potcoava,/ S-apropiem vecia mai repede de noi./ Păstrează-ţi sărutarea, ca florile otrava,/ Ca să o dăm ţărânii

124

Simona Constantinovici

întreagă înapoi. (I, 109); Despre măduvă şi carne.../ Nişte copite şi coarne/ Şi se vede pe copită/ Potcoava nejumulită. (II, 132); Până scobeşti cenuşa, ca să-ţi învie vatra,/ Pierdui în aşteptare potcoava şi pe-a patra,/ Bălana noastră calcă, de când venii întâi,/ Pe-o unghie tocită de tot şi pe călcâi. (III, 240); Aş potrivi potcoava fierbinte pe copită!/ Şi nu mai pot! M-apucă o furie cumplită!/ Eu, care-n poala asta de piele, răi şi mari,/ Am potrivit potcoave la zeci de armăsari! (III, 243); Am şi eu un biet păcat:/ Cânt, potcoava când o bat,/ Ca să iasă, iarnă, vară,/ La copite mai uşoară. (IV, 240); Vă e foame, vă e sete,/ N-aveţi potcoave, nici ghete./ Dar pâinea s-a mâncat, apa s-a băut.../ Aţi întârziat un minut. (III, 19); Nu mă silea nimic să vreau să-nvăţ,/ Ca să am dreptul la un ham şi-un hăţ;/ Cârlanului din suflet, copitele bolnave/ Puteau atunci să-i zburde în larg, fără potcoave. (III, 273); A venit cerbul domnesc/ La mine să-l potcovesc./ Opt potcoave mici, de aur,/ Ciocănite-au fost de faur. (IV, 237). POTCOVÁR (7), potcovari, s.m. Potcoavă + suf. -ar. Meseriaş care face potcoave şi potcoveşte animalele de tracţiune. Titlu de poem: Potcovarii (I, 166). Statuia ei de chihlimbar,/ Ai răstigni-o, ca un potcovar/ Mânza, la pământ,/ Nechezând. (I, 234); – „Venirăm să ne-aprindem la potcovar luleaua,/ Dar şi la dânsul cântă pe vatră cucuveaua./ Am tras vârtos dintr-însa şi-am supt-o în zadar./ Ne trebuie-n lulele un bulgăre de jar.”/ (...)// (...)/ Văzurăţi cum ne-ntoarse de bine şi frumos,/ Cu josu-n sus, Preasfântul Părinte, şi pe dos?/ E-o dibăcie nouă, şi ăsta-i meşter mare./ Mai mare şi ca tine, Dumitre potcovare. (III, 243); – „Să vie potcovarul Dumitru!”/ – „Aoleu!”/ – „Că are

să-ţi mai spuie ceva şi Dumnezeu.”/ „Trăiţi! Eu sunt Dumitru!” (III, 246); Cu nările-n părete, un şir de armăsari./ Cu jarul subt ciocane, un pâlc de potcovari/ Par de la brâu la scule de zece ori mai mari. (I, 166). POTCOVĂRÍE (3), potcovării, s.f. Potcovar + suf. -ie. 1. Atelier unde se fac potcoave şi unde se potcovesc animalele de tracţiune. 2. Meseria potcovarului. În potcovăria cu clăbuci de lumină/ Lăcătuşii le-au bătut călare/ O verigăntre picioare/ Şi la glezna mânii,/ Ca să poată hodini stăpânii,/ Cât, munciţi pe caldarâm,/ Hoţii trec dintr-un tărâm într-alt tărâm. (I, 206); – „Dar de atunci încoace/ Potcovăria tace şi nu mai ai ce face,/ Te-nvârţi pe lângă foale şi cauţi la sufloi/ Să-1 umfli, ca să cânte pe rât, ca un cimpoi./ (...)” (III, 239); – „La mine doarme focul ca lutul, şi nu pot/ Să-mi încovoi potcoava. Stau trândav şi netot./ Ciocanului i-i sete să sune-n nicovală:/ Potcovăria zace, şi mâna mi-e domoală./ (...)” (III, 243). POTCOVÍ (5), potcovesc, vb. IV. Din potcoavă. Tranz. A pune potcoave animalelor de tracţiune. – „Viclean mai eşti la gânduri, cu sculele-ţi bolnave/ Brodeşti mai iute fiere din fier, decât potcoave.../ Mi-o potcoveşti, sau nu mai mi-o potcoveşti?/ Mă duc/ Să-i dau niţele boabe în traistă şi-o aduc.” (III, 240); A venit cerbul domnesc/ La mine să-l potcovesc./ Opt potcoave mici, de aur,/ Ciocănite-au fost de faur. (IV, 237); Văzduhu-i face parte din avut/ Cu-al zalelor de stele aşternut./ Luând şi lumina-n ţarcul lui de zestre,/ O potcovi şi-o puse în căpestre. (I, 131); O să stau şi eu/ Pentru potcovit./ Fii blagoslovit. (IV, 153). POTCOVÍT (1), -Ă, potcoviţi, -te, adj. V. potcoví. (Despre animalele de tracţiune) Care are potcoave, cu potcoave.

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 125 Rumen, gras şi vesel, mână boiereşte,/ Hamuri şi zorzoane îi încing măgarii,/ Albi cum e sideful, iuţi ca telegarii./ Potcoviţi cu sticlă şi cu giuvaere,/ Ca să aibă-n coastă copita putere. (IV, 161). POTÉCĂ (25), poteci, s.f. Din bg. păteka. Drum foarte îngust la ţară, la munte, în pădure etc., pe care se poate merge numai pe jos; cărare; p. gener. drum, cale. În strălucirea nopţii, mari stelele şi oarbe,/ Chemându-mă-n Tărie, prăpastia mă soarbe./ Am apucat pe drumul pustiei, cel mai lung,/ Şi tot nu pot pe nicio potecă să te-ajung. (III, 288); Şi acum c-o văd venind/ Pe poteca solitară,/ De departe, simt un jind/ Şi-aş voi să mi se pară. (I, 14); Te întâlnesc pe toată poteca-n aşteptare,/ Necontenita mută a mea însoţitoare. (I, 47); Poteca-n palma ţării, ce nu e încă trasă/ Şi poate duce-n ceruri sau poate-ntoarce-acasă./ Fii arborele încă nemistuit cenuşă,/ Ce ne arată vârsta minunilor la uşă. (I, 155); M-aş odihni... Secundă cu secundă/ Poteca înnapoi mi se scufundă. (II, 161); Am pus urechea: cântă a lăcustă./ Ce lungă mi-e poteca şi îngustă!/ Mă pot gândi că nimeni nu mai vine/ Să tulbure tăcerile din mine. (II, 179); Poteca de suflete şesul străbate,/ Ca nişte săcară cu spic./ Puterea dospeşte-n grăuntele mic/ Şi holdele-aşteaptă tot nescuturate. (III, 13); Asmuţiră cu palavre,/ După el, un cârd de javre,/ Şi poteca lui, pe muchi,/ O-mpănară cu păduchi. (IV, 90); Soarele-i scump potecii şi prinde vieţi de tină,/ Dar covârşit de sineşi prea-i foc şi prea-i lumină. (I, 112); De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci./ Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,/ Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi./ Nu te-ai uitat o dată înnapoi! (III, 278); Şi se leagă de pridvoare/ Mirodenii dulci de floare,/ Ca o punte de poteci/ Pentru

fluturii-n scurteici. (II, 30); Ia seama bine, dacă treci,/ La încâlcitele şi vechile poteci./ Să nu te-mpiedici de ciulini./ Morţii-s acolo, ca-n cătun, vecini. (II, 260); Poteci de sticlă, ca atlazul,/ Leagă amurgul brazilor cu iazul,/ Şi apa de mătase/ A mir şi trandafir şi ea miroase. (IV, 23); Dormi la fereastra visului meu, ţară,/ Al cărei lan a strălucit întâia oară/ Cădelniţelor sufletului meu fierbinte,/ Cu care ţi-am ieşit arzând nainte,/ Şi am călcat potecile lui Dumnezeu/ Cu luare-aminte. (I, 121); În seara sură, care-ncepe,/ Stau faţă-n faţă două stepe,/ Una, de ceruri, alta, de pământ./ Potecile şi drumurile nu mai sunt. (II, 169); Ştiui ce te apasă, ghebosule-n toiag,/ Şi-ţi fermecai cu şoapte izvoarele deşarte/ Şi-ţi mâzgălii cu taine potecile, departe,/ Pe care zarea cade zbârcită ca un steag. (II, 206). PÓTERĂ (2), poteri, s.f. Din bg., scr. potera. Ceată, grup de oameni (în special arnăuţi) înarmaţi, care aveau misiunea de a urmări şi de a prinde pe răufăcători şi pe haiduci. Cu potera-n potecă, haiducii-odinioară/ Ştiau şi să şi moară,/ Pe când stăpânii lumii, deobârşie crăiască,/ Şi sluga târâtoare ştiu numai să trăiască. (III, 95); – „ De ce acestea toate, dacă n-ai vrut să furi?/ Ai stat ascuns de oameni, prin râpi şi prin păduri./ Eşti urmărit de poteri de patru ani întregi/ Şi-ai izbutit cu una să şi te înţelegi, (III, 189). POTICNÍ (1), poticnesc, vb. IV. Din sl. potuknonti. Refl. A se lovi în timpul mersului cu piciorul de ceva şi a-şi pierde echilibrul; a se împiedica. Cucoană cu pălărie,/ Pe-nnoptate, pe câmpie,/ Ce putea să fie?/ Arătare, stafie./ Ea şchiopăta, se poticnea stângace,/ Ca o răgace./ Avea pantofi şi fuste veştejite/ Şi parc-ar fi avut şi copite. (I, 215).

126

Simona Constantinovici

POTÍR (8), potire, s.n. Din sl. potiri. Cupă de metal (preţios) cu gura largă (şi cu marginile răsfrânte); p. ext. conţinutul acestei cupe. * Spec. Pahar de aur sau de argint, cu picior, în care se păstrează cuminecătura la biserică. Într-un titlu de poem: Potirul mistic (I, 125). Înveştmântat în promoroc/ Cusut cu foi de trandafir,/ Se roagă-n gând ca un proroc/ Şi pune fruntea pe potir. (I, 86); Din înnălţimi, o rază aurie/ Ia parte-n bolţi la sfânta liturghie,/ Şi lingura rotundă din potir/ Lacrimi a scos şi rouă de safir. (II, 146); În Sângele şi Trupul din potir/ Au pus rachiu, săpun şi tibişir,/ Şi-n candela-nnecată bale. (II, 203); În altar e-o intrătură/ Pentru cuminecătură./ Un potir cât o zorea/ E cu stea de peruzea. (IV, 203); Mi-ai dat pe negrăite, de ce, nu ştiu, un har/ Pe jumătate dulce, însă mai mult amar,/ Căci drojdia din fundul potirului ales/ Dă cuminecăturii otravă cel mai des. (III, 297); Oraşele de sus, în sărbătoare,/ Au întins velinţe şi covoare/ Şi ard în potire/ Mireasmă subţire. (II, 16); Sfintele sale potire/ Au intrat în clocotire./ Sufletul îmi umblă beat/ Pe subt veac şi peste leat. (II, 117). POTLÓG (1), potloage, s.n. Din bg., scr. podlog. Bucată de piele cu care se cârpeşte încălţămintea; petic. Băiete, ai un cufăr de foi şi de caiete./ Dă groaza la o parte, citeşte-le din nou./ E timpul ca la cornuri s-adaogi şi un ou,/ Şi un potlog ca lumea, carâmbilor la ghete. (I, 111). POTMOLIT (1), -Ă, potmoliţi, -te, adj. V. împotmolit. Moară, roată şi morar/ Potmoliţi-s în cleştar./ Dintr-o gaură de cheie/ Străluceşte o scânteie. (IV, 156). POTOLÍ (4), potolesc, vb. IV. Din scr. potuliti, bg. potulja. Refl. şi tranz. A pierde sau a face să-şi piardă din intensitate, din tărie, din viteză etc.; a (se) linişti, a (se) calma. Te potoleşte,

Doamnă, şi nu-ţi mai frânge-aşa/ Albele mâini degeaba; mai bine şezi colea,/ Sau inima ţi-ai smulge-o din cârpe, mai degrabă,/ Dac-ai avea, vezi bine, o inimă detreabă. (III, 214); Dar vârsta potoleşte, şi, sângele fierbinte/ Se face, cred, cu timpul, mai rece şi cuminte. (III, 215); Se potolise spaima. Din casa sfărâmată/ Mai şovăiau trei ziduri în picioare./ Podelele-n cinci caturi zburaseră deodată/ Şi rămânea văzduhul posac învelitoare. (II, 280); Eu, Domnule Ministru, m-am silit,/ Cu sfaturi bune şi poveţe multe,/ Să potolesc judeţul răzvrătit,/ Dar nimenea nu vrea să mai asculte. (III, 164). POTOLÍT (2), -Ă, potoliţi, -te, adj. V. potolí. Lipsit de intensitate, de agitaţie; liniştit, domol; aşezat, blând. Cumplita răzbunare, dintr-alt război rămasă,/ O ia cu el oşteanul şi-o zgândără acasă,/ Până-şi încinge spada din nou, când se deşteaptă/ Mânia potolită, sau dreaptă sau nedreaptă, (III, 99); E rece, întârzie, pripelile-l ajung/ Mai potolite, nare voinţă şi-i mai lung,/ Şi, dezlegat de suflet şi minte, are-nvăţ/ Să stea ca-ntre umbrele şi pălării un băţ. (III, 82). POTÓP (4), potopuri, s.n. Din sl. potopu. 1. (În Biblie) Revărsare uriaşă de ape care ar fi înecat întreaga lume şi toate vieţuitoarele de pe pământ (afară de cele de pe corabia lui Noe). 2. Ploaie mare, torenţială; revărsare mare de ape. * P. gener. Calamitate, dezastru, nenorocire. Subt povârnişul caselor de şiţă/ Întârzia din ceruri o şuviţă,/ Oprită-n marea moartă a nopţilor din sat,/ De-o cracă neagră de potop uscat. (I, 157); „Sunt proşti, dar mulţi”, e-o vorbă-n deşert, fără putere,/ Oricât de mulţi, nu-ţi pese, vie potop de-or vrea./ Vasile Vodă Lupu n-avea nici mitraliere,/ Nici nitroglicerină, ca noi, Măria Ta. (III, 134); Te-ai revărsat şi curgi ca un po-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 127 top./ Cerneala dumitale nu are fund şi dop?/ Condeiul, când e ager şi nu minte,/ Un gând îl spune-n câteva cuvinte. (IV, 48); Şi erau stăpâni, aleşi,/ Cei care mâncau cireşi,/ Stând pe pântec, drept din pom;/ Elefanţi cu trup de om./ Astea toate peste hopul/ Care s-a chemat Potopul. (IV, 121). POTRÍVĂ (2), s.f. Din sl., bg. protiva. Egalitate, perfectă asemănare (cu cineva sau cu ceva); ceea ce se potriveşte, seamănă perfect cu altcineva sau cu altceva. E zarvă, zbucium, grijă în guvern,/ Că zilele răscoalei nu se-aştern/ Ca foile-ntocmite pe muchi, de călindar,/ La fel de o potrivă, pe colţuri şi-n chenar. (III, 171); Şi-au împărţit poporul şi ţarina-ntre ele/ Şi sug de o potrivă din brazdă şi din piele. (IV, 86). POTRIVÍ (16), potrivesc, vb. IV. Din potrivă. Tund cu maşina girafa/ Şi-i potrivesc toată ceafa. (IV, 101); Vedeţi, se potriveşte cumva despre puteri/ De a mâna cireada de boi să fim boieri. (III, 100); Corul, când se potriveşte,/ Cântă: „Doamne miluieşte”/ Şi îngână fiştecare/ Glas: „Prea Sfântă Născătoare”. (IV, 203); Mai schimbând pe ici, colea,/ Unde nu se potrivea,/ Amânând postul cel mare/ Pentru viaţa viitoare, (IV, 179); Pe nicovală fierul ia chipul cuvenit,/ Şi faurul cel negru şi roşu-i mulţumit/ Potcoava pe copită că drept s-a potrivit. (I, 166); Fiara şi-a potrivit/ Ochiul aprins şi zgâit/ În ochiul meu, de care-şi freacă pleoapa. (II, 236); S-ar potrivi cu calul sau iapa minunat,/ Căci e, din plămădeală, bărbat răscăcărat. (III, 151); Aş potrivi potcoava fierbinte pe copită!/ Şi nu mai pot! M-apucă o furie cumplită! (III, 243); Ai îmbătrânit, băiete,/ Cântând stihuri şi ştafete,/ Potrivind, ascuns de lună,/ Vorba-n fluier, care sună. (I, 64); Sunt acum încredinţat./ Tânăru-i om învă-

ţat,/ Zice Preşedintele,/ Potrivindu-şi dintele. (II, 133). POTRIVÍRE (1), potriviri, s.f. V. potriví. Asemănare. Nu-i nici o potrivire între ţărani şi noi./ Ei sunt scutiţi de sarcini şi n-au, ca noi, nevoi./ Nici nu-şi dau bine seama cât sunt de fericiţi/ Ţăranii noştri simpli şi iubiţi. (III, 154). POTRIVÍT (8), -Ă, potriviţi, -te, adj. V. potriví. Aci, cunoşti călcâiul ciocanului, lovit/ În bulgării de aur supuşi silit strivirii/ Şi-ncovoiaţi de-o floare la locul potrivit,/ Prinzând înfăţişarea, treptat, a-nchipuirii. (I, 91); Între clădiri de piscuri, pierdute-n culmi de brumă,/ Ivirea ta, Adame, părea să fie-o glumă,/ Căci potrivit cu ele şi-oriunde te aşez/ Erai nici cît o boabă de mei ori de orez. (III, 77); Şi-s tare mulţumită că le-am povăţuit/ Să lase mânăstirea la timpul potrivit. (III, 230); Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite/ Şi leagăne urmaşilor stăpâni. (I, 9); Ia alune d-ele mici,/ Potrivite pe pitici. (IV, 206). POVÁRĂ (16), poveri, s.f. Cf. sl. poduvora „targă”. 1. Greutate (mare) pe care cineva o are de cărat; sarcină, încărcătură. 2. Fig. Suferinţă fizică sau morală; chin, apăsare, trudă zbucium. Să bat noroiul vremii, cu ochii-nchişi. Hlamida/ Să-mi scoată-n drum nerozii, rânjiţi, din cârciumi, beţi./ Ca fluturii, ce rabdă să-i poarte-n praf omida,/ Să rabd şi eu în mine, povară, două vieţi? (I, 58); Femeie scumpă şi ispită moale!/ Povară-acum, când, vie, te-am pierdut,/ De ce te zămislii atunci din lut/ Şi nu-ţi lăsai pământul pentru oale? (I, 82); Că sufletul e-o sabie sticloasă/ Care trebuie trasă:/ Să-i scânteie stelele-n luciu!// Povară mi-e mintea, ca tuciul. (I, 84); Trudim o viaţă, Doamne, ca să ajungem firea,/ Şi ea dintr-o povară şi-un chin îşi face joc/ De fru-

128

Simona Constantinovici

museţi gingaşe, smerindu-ne gândirea. (I, 241); În gemete şi plânset ne trecem, şi-n povară.../ Nu adunaţi în viaţă durerilor comoară. (III, 103); De când mă ştii, am luat asupra mea/ Povara-ntotdeauna, Doamne, cea mai grea,/ Şi tot urcând în coastă, vream s-arăt/ Că nu mă dau poverile-ndărăt. (II, 212); Fă-ţi datoria până-n capăt, bine./ Sunt datorii şi ţelul şi povara,/ Fie că mângâi omul, fie că-i aperi ţara./ Şi-aşteaptă ceasul tău. Că vine! (III, 42); Poate că noaptea mai ales, de tac/ Şi plopii rari şi pasărea pribeagă,/ Te-aud când timpul se dezleagă/ Şi de poveri, şi de tic-tac. (II, 155); Poverile-mi părură mai uşoare,/ Ca după binecuvântare,/ Şi-nsetoşat de tine şi flămând,/ M-am ridicat în groapa mea cântând. (II, 170); Scârbit de om, jignit de omenire,/ Să-mi duc poverile la mântuire,/ Aş căuta zadarnic a-nţelege/ De ce mi-ai pus porunci de-atare lege. (II, 213). POVÁRNĂ (1), poverne, s.f. Din sl. povarinja „bucătărie”. (Reg.) Cazan în care se fabrică spirt sau rachiu. Pe sacul de făină pentru iarnă,/ Plăteşti un an de zile, la povarnă,/ La plug, la seceră, la sapă. (III, 196). POVÁŢĂ (8), poveţe, s.f. Cf. pol. powodca „conducător”. (Pop.) Îndrumare, sfat dat cuiva sau primit de cineva; povăţuire. Când fu să plece şi Iosif,/ Scris l-ai găsit în catastif/ Şi i-ai trimis un înger de povaţă –/ Şi îngerul stătu cu el de faţă. (I, 54); Moştenirea-i o povaţă:/ Nu uitaţi nicicând în viaţă/ Nodul să-l făceţi la aţă. (IV, 46); A găsit toată grădina/ Înflorită, şi verbina,/ Şi s-a-ntors, după povaţă,/ Cu o probă de dulceaţă. (IV, 173); În rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger./ Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din când în când, câte un pui de înger,// Să bată alb din

aripă la lună,/ Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună. (I, 37); O urare strămoşească:/ Spune-i vieţii să trăiască./ Dreaptă-i spusa şi povaţa:/ Nu-i nimic gingaş ca viaţa. (III, 54); Eu, Domnule Ministru, m-am silit,/ Cu sfaturi bune şi poveţe multe,/ Să potolesc judeţul răzvrătit,/ Dar nimenea nu vrea să mai asculte. (III, 164); M-aşteaptă-n poarta mică, din fund. Cu înţelepte/ Poveţe, fă-i să plece, să nu mă mai aştepte./ Că, Doamne, vezi, şi cele numite dobitoace/ Sunt suflete, silite de trup să se dezbrace. (III, 296). POVĂŢUÍ (1), povăţuiesc, vb. IV. Povaţă + suf. -ui. Tranz. A sfătui pe cineva să facă într-un anumit fel. N-am dat greş niciodată, şi fostele surori/ Mai vin să mă mângâie, şi ele, uneori,/ Şi-s tare mulţumită că le-am povăţuit/ Să lase mânăstirea la timpul potrivit. (III, 229-230). POVÂRNÍ (1), povârnesc, vb. IV. Din bg. povărna, scr. povrnuti. Refl. A se înclina, a se apleca; a se prăbuşi, a se prăvăli. Au zburat din streaşina lunii,/ Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii./ Ştiubeiele-s pustii,/ Plopii-s cărămizii,/ S-au povârnit păreţii. A putrezit ograda... (I, 144). POVÂRNÍŞ (3), povârnişuri, s.n. Povârní + suf. -iş. Parte înclinată sau abruptă a unei înălţimi; coastă, pantă. De ne-ar ajunge numai icoana ce o lasă/ O undă lângă luntre, un povârniş de casă,/ O vatră-nvăluită-n cenuşă către seară/ Sau un tighel de piatră pe-o cruce seculară,/ Tu ţi-ai închide ochii şi le-ai porni să vie/ Icoanele pierdute-n lumină aurie. (I, 106); Subt povârnişul caselor de şiţă/ Întârzia din ceruri o şuviţă,/ Oprită-n marea moartă a nopţilor din sat,/ De-o cracă neagră de potop uscat. (I, 157); Râjniţele sale lasă rumeguş./ Cleiurile sale fac alunecuş,/ Povârnişul

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 129 luciu, dis-de-dimineaţă,/ S-a-nvelit cu ţiplă şi pojghii de ghiaţă. (IV, 159). POVÂRNÍT (2), -Ă, povârniţi, -te, adj. V. povârní. Care este aplecat, înclinat; care este situat în pantă sau formează o pantă. Lemnul i se tot dăvângă,/ Zugrăveala se mănâncă,/ Trupul se cunoaşte încă,/ Povârnit pe mâna stângă. (II, 101); Tu n-ai de piatră decât semnul unui mormânt de domnitor,/ De nici un stil arhitectura ta nu râvneşte ca să ţie./ Zidită-n lut, din grinzi şi bârne, şi povârnită pe pridvor/ Istoria şi arta nu stau auzul să şi-l plece ţie. (I, 113). POVÉSTE (39), poveşti, s.f. Din sl. povesti. 1. Specie a epicii (populare) în proză în care se relatează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare în luptă cu personaje nefaste şi în care binele triumfă; basm; p. ext. naraţiune cuprinzând fapte posibile sau reale. 2. Istoria sau relatarea faptelor, a peripeţiilor, a vieţii cuiva. 3. Întâmplare, fapt (care atrage atenţia). Într-un titlu de poem: Drumul cu poveşti (IV, 159). Singuri, acum, în marea ta poveste,/ Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies învingător./ Vreau să te pipăi şi să urlu: „Este!” (I, 62); Gândul meu al cui gând este?/ În ce gând, în ce poveste,/ Îmi aduc aminte, poate,/ Că făcui parte din toate? (I, 193); Poţi tu să-mi spui, şoptind, ca-ntr-o poveste,/ Atâta frumuseţe unde este,/ Atâta gingăşie şi iubire,/ De câtă lasă veacul amintire; (II, 166); Dragostea tot viaţă este,/ Toată-n cântec şi poveste,/ Şi nici Dumnezeu nu are/ Mai bun lucru şi mai mare. (III, 55); Seamănă măcar a trecut/ Crâmpeiele acestea/ Ce par să urzească povestea,/ Icoanele şterse, în care umblă/ O umbră de umbră? (I, 173); Povestea mare mi-am făcut-o mică./ Am deşertat Tăria cu-o ulcică./ Din Calea Robilor am luat prundiş,/ Suind în cer

cărarea pe furiş./ (...)// Şi le-am întors poveştile-ndărăt.../ Şi numai ca să-ţi mai arăt/ Că din scântei sleite şi surcele/ Poţi întocmi din nou un cer cu stele. (II, 176); Povestea mai devale/ Nu-i şir de vorbe goale,/ E faptă petrecută şi trăită/ Pe-o vale dintre sălcii şi răchită. (III, 194); Am citit în adunare/ Ce scrisese fiecare,/ Şi din toate, vrea nu vrea,/ S-a ales povestea mea. (IV, 176); Toate faptele acestea/ Nu cinstesc prea mult povestea,/ Că piticii nu-s buni toţi,/ Şintre ei mai sunt şi hoţi. (IV, 189); Mai e timp şi altădată/ Să vă spui povestea toată. (IV, 214); Pe la-nceputul dulceal primăverii/ Satul şi-aduce-aminte de poveşti,/ Şi frunza tremură pe crengi cereşti,/ Şi, pasămite,-n taină, şi boierii. (I, 101); Ei! cine străbătu livada/ Şi cine s-a oprit?/ Ce vrei? Cine eşti,/ De vii mut şi nevăzut ca-n poveşti? (I, 145); Cântec, stihuri şi poveşti.../ Măre, Doamne, să trăieşti! (II, 27); Tu înnădind poveşti după poveşti/ Grije să n-ai că o să isprăveşti./ Rămâne orişicând răzleţ un fir/ Din cusătura unui trandafir. (II, 175); Un medic îndrăzneţ/ Fusese dat afară din slujbă, la judeţ./ Într-un raport de-o coală, trimis la Bucureşti,/ Scria, nepriceputul, tot soiul de poveşti. (III, 154); Ţi-e sufletul ca marea, în crunta ei putere./ Se zbat corăbii negre, furtuni şi morţi crăieşti,/ În mâlurile groase dorm umbre şi mistere,/ Ca-n fundurile vremii ascunse prin poveşti. (III, 261); Domnule, care citeşti/ Multe altele poveşti,/ Mai frumoase şi mai scrise,/ N-o să-ţi placă, pare-mi-se. (IV, 177); Păpuşile, poveştile cum au trecut/ De n-am ştiut şi nu am priceput? (II, 157). POVESTÍ (16), povestesc, vb. IV. Din poveste. 1. Tranz. şi intranz. A spune o poveste; a nara un fapt, o întâmplare. 2. Intranz. (Reg.) A sta de vorbă; a discu-

130

Simona Constantinovici

ta, a conversa. Craiul negru povesteşte/ Basmul, pe moldoveneşte,/ Stihuri vechi, de slovă veche,/ Mir de suflet şi ureche. (IV, 157); Şi s-a-ntors zicând: – „Eşti prost!/ Povesteşte cum a fost.”/ Vinovatul e zugrav,/ Dar şi dânsul tot gângav. (IV, 210); Se povesteşte că aveam un rege,/ Cum, care, când? cătai şi întrebai./ Îl căutai, ca-n sacul cu mălai,/ Un bob de mei şi n-aveai ce alege. (IV, 271); Când vorbim şi povestim,/ Ca să lămurim,/ Băiatul şi fata/ Erau de 3 zile gata. (IV, 99); Ţi-aş povesti o mie, pe-ndelete,/ De lucruri, dar, băiete,/ N-ai fi mai bun şi nici mai înţelept./ Încrucişează braţele pe piept/ Şi uită-te în sus,/ La steaua din apus. (II, 164); Ţi-e gura roză-nchisă ca un plic/ Al nimănui, lipit şi cetluit./ Deasupra cine nu a scris nimic?/ Şi înlăuntru, cui s-a povestit? (II, 181); Ţi-am povestit şi ţi-am adus aminte/ De prin războaiele de mai nainte,/ Zile trăite, zilele uitate/ Sau aţipite-n tine şi-nnoptate. (II, 281); Puii cloştii îl întreabă/ Cum e noaptea-n noaptea lui/ Şi-l mângâie ca pe pui,/ Povestind mai lămurit/ Ce-au visat şi-au mai gândit. (IV, 119). POVESTÍRE (3), povestiri, s.f. V. povestí. Acţiunea de a povesti şi rezultatul ei; povestit. * Naraţiune literară de dimensiuni relativ reduse, care conţine un fond liric. Despre câmp, atâta aş avea de zis,/ Că e plin de iepuri până-n Paradis./ Dar în povestire e o-mpotrivire/ Ce-ar putea pe alţii decât noi să mire. (IV, 160); Din povestire spusă te mirai/ Că n-ajungea din fapte să se-nchege/ Şi nu aveai din pleavă ce culege,/ Pribeagă umbră, praf şi mucegai. (IV, 271); Ca să se afle în treabă/ Regizorul mă întreabă:/ – „Povestirea se pricepe?”/ Eu răspund că se pricepe./ – „Bine! piesa poate-ncepe!” (IV, 99).

POVESTÍT (1), -Ă, povestiţi, -te, adj. V. povestí. Spus; narat. Aşa mi-a fost arşiţa povestită,/ Că umbra dintre cedri ardea ca o văpaie,/ Spuzind răcoarea-n munte şi-n văi ca un cuptor./ Se mai vedea cărarea din câteva pâraie/ Ce gâdâlau al’dată cireşii-n drumul lor. (I, 243). POVÍDLĂ (1), povidle, s.f. Din ucr. povydlo, pol. powidła. (Reg.) Magiun. A venit o solie/ De o mie/ Să-i cânte la ureche/ Ruga bălţii veche./ Pâinea ei cu povidlă şi unt/ O înconjoară zborul trântorului, mărunt. (II, 22). PÓZĂ (1), poze, s.f. Din fr. pose. (Pop. şi fam.) Fotografie. * Ilustraţie, reproducere. Nu-i vorba, nici o poză nu ne-nvaţă/ Cum ar fi fost omul dintâi la faţă./ Nici unda lacului nu l-a păstrat,/ În care se-oglindea la scăpătat. (IV, 215). PRÁDĂ (5), prăzi, s.f. Lat. praeda. 1. Faptul de a prăda; prădare, jefuire; devastare. 2. Vietate care serveşte ca hrană animalelor sălbatice carnivore sau păsărilor răpitoare; p. ext. vânat. * Pasăre de pradă = pasăre răpitoare. În râpi stau la pândă satirii, ciclopii,/ Frecându-şi spinarea de marginea gropii./ Puternicii beznei şi răii pădurii/ S-au strâns pentru pradă, ca furii. (I, 29); Îmi intră moartea-n vatră şi nu mă pot păzi,/ De patru ori pe noapte, de patru ori pe zi./ (...)/ Ia chipuri neştiute şi vine în paradă/ De fluturi ca argintul, de pasări mari de pradă. (II, 273); Cu tobele nainte, mergeam ca la paradă,/ Cu pajura pe steaguri, o pasăre de pradă/ Încă săraci, noi ceştia, cârpeam odinioară,/ Pe un ştergar cu coadă, ce-aveam şi noi, o cioară, (III, 97); Îl înnoadă, îl deznoadă,/ Împletit tot pe-altă pradă,/ Ca să prindă, ca năvodul,/ Înlăuntru tot norodul. (III, 145); Tu tulburi vălmăşagul pe prăzile mai bune,/ Şi hai-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 131 ta gânditoare n-ai vrea să se răzbune,/ Când singur dinaintea frăţiei te ridici/ Şi-i sângeri fariseii şi blânzii-ntorşi pe bici? (IV, 225). PRAF (22), prafuri, s.n. Din sl. prachu. 1. Pulbere, colb. 2. Spec. Substanţă toxică sau medicamentoasă sub formă de pulbere. Să bat noroiul vremii, cu ochii-nchişi. Hlamida/ Să-mi scoată-n drum nerozii, rânjiţi, din cârciumi, beţi./ Ca fluturii, ce rabdă să-i poarte-n praf omida,/ Să rabd şi eu în mine, povară, două vieţi? (I, 58); Cu tine dorul am/ Să fiu răsplămădit şi şters/ În slava mea de miligram/ De praf, suflat în univers. (I, 150); În ora de lână/ Se-aude vremea bătrână/ Şi se sfâşie/ Ora de hârtie./ Lângă domnescul epitaf/ Bate glasul orei de praf. (I, 237); Şi fiecare vârstă din vecie,/ Lăsând un fir de praf drept mărturie,/ L-a pus tihnit, în ciobul păstrător./ Clipa trăieşte, veacurile mor. (II, 120); Îi atârnă, de căldură,/ Până-n praf limba din gură. (IV, 113); Dar i-a ieşit cam somnoros şi cam/ Trândav şi nărăvaş strămoşul meu Adam;/ Că l-a făcut, cum am aflat,/ Cu praf şi niţeluş scuipat; (IV, 215); Din povestire spusă te mirai/ Că n-ajungea din fapte să senchege/ Şi nu aveai din pleavă ce culege,/ Pribeagă umbră, praf şi mucegai. (IV, 271); Inima mi-e drumul cu ploile,/ Mi-e drumul cu praful şi oile, (I, 187); Ca să pricepi că ţie nici praful nu-ţi rămâne,/ Că toate sunt de tine,/ De mâna şi de gura ta streine. (III, 192); Nechemat, cum a putut,/ Şi, târâş, a străbătut/ Spinii, pirul, praful moale,/ Cu dovleci de opt ocale. (IV, 27); Dresuri, prafuri, alifii/ I-au zgâit ochii de vii,/ Şi cu nas, cu ochi, cu tot,/ Faţa-i se făcuse bot. (IV, 235). PRAG (8), praguri, s.n. Din sl. pragu. 1. Partea de jos, orizontală, a unui toc de uşă sau a unei porţi, puţin mai ridi-

cată de la pământ, peste care se trece la intrare şi ieşire. 2. Uşă, poartă; p. ext. casă, locuinţă; cămin, familie. Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă./ Necazul tău îl uită-ntreg pe prag./ Căci neamul trebuie să-ţi fie drag./ Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă. (III, 15); La mine nu mai urcă de-a dreptul nici un drum; De-abia o cărăruie, o dâră ca de fum./ Nu intră nici o uşă, n-am prag, n-am pălimar,/ Doar stelele se-ngână cu noaptea-ntr-un arţar. (III, 262); Câine mişel, tu mârâi numai biciul/ Şi urmele şi pragul mi le lingi!/ Căci te târăşti ca să-ţi păstrezi şoriciul/ Şi dând din coadă voia mi-o învingi. (II, 187); De-acu schimbat e totul. În curţi şi-n pragul porţii,/ Printre viţei şi-n grajduri, te întâlneşti cu morţii,/ Cu umbra lor de sânge. Se uită, stă şi piere./ Parcă-i în cârji bătrânul Stoian şi parcă cere. (III, 203); Încerc de-o viaţă lungă, să stăm un ceas la sfat,/ Şi te-ai ascuns de mine de cum m-am arătat./ Oriunde-ţi pipăi pragul, cu şoapta tristei rugi,/ Dau numai de belciuge, cu lacăte şi drugi. (III, 288); Ai înţeles ce-i vorba? Apleacă-te din coarne,/ Că pragul de deasupra-ar putea să te răstoarne. (IV, 83); Şi-s deschise uşile/ Cui vine de-a buşile.// Pentru şoareci şi pisici/ Sunt tăiate praguri mici. (II, 128); În străni, cu papuri la spinare şi şezut,/ I se părea că vede ce nu s-a mai văzut./ Şi ca o capră şchioapă, pe trei căi,/ Se-mpiedica de praguri şi odăi. (IV, 19). PRÁVILĂ (12), pravile, s.f. Din sl. pravilo. (Înv.) 1. Lege (sau corp de legi), dispoziţie, regulament, hotărâre (cu caracter civil ori bisericesc). 2. Regulă de comportare. * Obicei, tradiţie, datină. Variantă neliterară de plural: pravili. Cam şchioapătă la treabă, mai fac şi mai se lasă,/ Şi-au cam uitat de pravili: se cer prea des acasă,/ Ba e bol-

132

Simona Constantinovici

navă mama, ba taica-i trimitea/ Bilet că viţeluşei i-i tare dor de ea... (III, 229). Tu eşti, oare, Sfinxul din poveste/ Care ştie ce este şi ce nu este,/ Dincolo de literă şi pravilă,/ Negură, namilă? (I, 179); Bate-n talger de aramă,/ A deschis din cataramă/ Vechea pravilă, şi bagă/ Între foi câte-o zăloagă,/ Petice de patrafir. (IV, 208); Trupu-i bălan, de osândit,/ Cu pravila s-a răzvrătit/ Şi, făcând cruci, bătând mătănii,/ Se simte stârv între jigănii. (I, 22); Pravila de baştină/ S-a pierdut în mlaştină./ Ochii mici ai literii/ Sticlesc ca ai viperii. (II, 99); Căutând întâi ce fel/ Să aleagă de model/ Dintre sutele de state/ Cunoscute şi umblate,/ Au luat pildă să trăiască/ Pravila călugărească. (IV, 179); Nici pravilele aspre, nici jugul lor nu pot/ Să-mpiedice ivirea garoafelor de tot. (III, 283); Dar fiecare se-mputernicise/ Cu un crâmpei din pravilele scrise,/ Şi fiecare-şi ascundea la sân/ Fărâma lui de petec de stăpân. (IV, 16). PRAVOSLÁVNIC (1), -Ă, pravoslavnici, -ce, adj. Din sl. pravoslavinu. (Înv. şi pop.) Care aparţine religiei ortodoxe, privitor la această confesiune; ortodox. Ciocoiu-i pravoslavnic şi a-nvăţat Scriptura,/ Ştiind că nici o jertfă nu se pierde,/ Fie că brânza-i neagră, fie că-i carnea verde,/ Că sufletul îţi intră-n rai,/ Împărtăşit cu muşiţă şi mucegai. (III, 194). PRÁZNIC (3), praznice, s.n. Din sl. prazdiniku. 1. Masă (mare) dată după o înmormântare sau după un parastas ori pentru pomenirea unui mort; pomană. 2. Sărbătoare bisericească. În vremea de-mbuibare, de putregai şi praznic,/ Se cere-ngăduinţă şi de la cel obraznic. (III, 217); La alt praznic, nu ştiu care, l-a chemat stăpânul iar./ Să-mi aduci acum, îi spuse, ce-i mai rău şi mai amar./ Şi Esop tot limbi aduse, răspun-

zând că, şi suavă,/ Nu se pomeneşte-n lume mai a dracului otravă. (IV, 9); De Paşti va trebui să fie/ Praznice sfinte în Tării,/ Clopote, coruri, liturghie/ Şi îngeri mulţi, sute şi mii. (II, 15). PRĂBUŞÍ (9), prăbuşesc, vb. IV. Din scr. probušiti. Refl. şi tranz. 1. A cădea sau a face să cadă brusc şi cu zgomot (de la înălţime); a (se) prăvăli, a (se) nărui; a (se) surpa, a (se) dărâma. * Refl (Despre ape) A cădea de la înălţime, a curge repede pe un loc abrupt. 2. Fig. A lua sau a face să ia sfârşit, să dispară (brusc). Mă prăbuşeam din neguri ca fulgerul în ape/ Şi mă găseam departe, când mă credeai aproape,/ Muncită-ntotdeauna să nu fiu unde sunt,/ Atinsă doar cu vârful sandalei de pământ... (III, 227); Voind să duci tezaurul de ceară,/ Te prăbuşişi din drumul cel înalt./ Cine-o să vie, trupul tău de-afară/ Să-l caute şi-n jur să sufle cald? (I, 40); Şi dănţuind către boieri, încoace,/ Pe un covor cu ciucuri, se desface,/ Se prăbuşeşte, se descoase./ Fusese-o aninare a danţului, de oase. (II, 223); Nu intră nici o uşă, n-am prag, n-am pălimar,/ Doar stelele se-ngână cu noaptea-ntr-un arţar./ Ce să aştept să vie şi ce să înţeleg,/ Când peste mine timpul se prăbuşeşte-ntreg? (III, 262); Cu tunetul se prăbuşiră şi norii/ În încăperea universului închis./ Vijelia aduse cocorii,/ Albinele, frunzele... Mi-s/ Şubrede bârnele, ca foile florii. (I, 33); L-am ascultat şi-am prăbuşit din munte/ Pleşuva stâncă, ruptă de la frunte./ Nu are, prăvălită din creasta ei înnaltă,/ Ştirbire de la daltă. (III, 22); Te-ai tăvălit pe pietre ca şarpele rănit./ Nu ţi-a slăbit nădejdea. Mereu te-ai prăbuşit. (III, 79); S-au prăbuşit în haos statuile, pe rând,/ Cu slava lor de idoli, de piatră şi pământ./ I se părea lui Vodă că doarme şi visează./ Beţia lui de noapte se pomenise trează. (III, 108);

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 133 Atâta avuţie ascunzi, şi-ntre comori/ O socoteşti deşartă pentru că ştii că mori?/ S-a prăbuşit vecia. Pe marginile gropii,/ În bâlciul de morminte, rămân să plângă plopii... (III, 299). PRĂBUŞÍT (1), -Ă, prăbuşiţi, -te, adj. V. prăbuşí. Căzut sau culcat (brusc şi cu zgomot) la pământ; năruit. Mai scoate câte-o rămăşiţă,/ Fum prăbuşit de stuh şi şiţă./ Pribeagul suflet şchioapătă-n femeie/ Ca-n candelă, pe stinse, o scânteie,/ Şi cumpăna, la puţul lui Zamfir,/ Se-nnalţă ca-ntr-un cimitir. (III, 191). PRĂDÁ (2), prad, vb. I. Tranz. Lat. praedare. A jefui, a devasta, a pustii o ţară, un ţinut etc. Într-o zi, prin asfinţit,/ Şoaricele a-ndrăznit/ Să se creadă în putere/ A prăda stupul de miere. (IV, 174); Sunt vinovat că am râvnit/ Mereu numai la bun oprit./ Eu am dorit de bunurile toate./ M-am strecurat cu noaptea în cetate/ Şi am prădat-o-n somn şi-n vis,/ Cu braţu-ntins, cu pumnu-nchis. (I, 24). PRĂFUÍ (1), prăfuiesc, vb. IV. Praf + suf. -ui. Tranz. şi refl. A (se) preface în praf, a (se) mărunţi; p. ext. a (se) spulbera. Mai mult, tu nu vei mai vedea/ Nimic, nici cer, nici flori./ S-au prăfuit din zarea ta,/ Ca nişte nori./ Nici zare nu vei mai avea,/ Nici ochi cu care s-o măsori/ În geamuri prin perdea. (I, 60). PRĂFUÍT (1), -Ă, prăfuiţi, -te, adj. V. prăfuí. Acoperit de praf, cu mult praf; prăfos, prăfuros. Cum din foile citite/ Fluturi albi, cu ochi de aur,/ Pe buchete de ţintaur/ Mişcă aripi prăfuite; (I, 92). PRĂJÍ (2), prăjesc, vb. IV. Din sl. pražiti. Tranz. şi refl. A supune un aliment acţiunii focului (de obicei, în grăsime încinsă) pentru a-l face comestibil sau pentru a-l prelucra. Peştii ieşeau, să întrebaţi pe tata,/ Din iazuri, la dorinţă, copţi de-a gata,/ Şi alegeai, pe sus, ori-

ce friptură,/ Şi se prăjea, prin aer, pân’ la gură. (IV, 217); Au trecut prin burta lui/ Iezii, mieii câmpului/ Şi-a-nvăţat cum să prăjească/ Sos cu pasăre cerească. (IV, 264). PRĂJÍNĂ (7), prăjini, s.f. Et. nec. 1. Bucată de lemn lungă şi subţire, de obicei folosită pentru a fixa sau a susţine ceva. Dintr-un vârf de bob/ Şi-a făcut scrânciob./ Dintr-o rădăcină,/ Funii şi prăjină. (II, 138); Luna-i într-un coş de vatră veche/ Şi soarele-aninat de o ureche,/ Cofă de lut, atârnă de-o prăjină,/ Mânjit cu zmalţuri ce-ar fi fost lumină. (II, 230); Ce mi-ai părut odinioară,/ În zarea cenuşie şi streină,/ Un petec atârnat pe sfoară?/ Şi-o zdreanţă aninată de-o prăjină? (III, 31); O prăjină-ntre picioare/ Ţi-ar ieşi cam prin spinare,/ Şi o cobiliţă-n vânt/ Te-ar da-n leagăn, când şi când. (IV, 242); Numai că-n prăjină, sus,/ N-ai să gemi că eşti Isus/ Şi să plângi în asfinţit/ Că te-au prins şi răstignit. (IV, 242); Este vremea, senţelege,/ Să-nnălţăm pe noul rege,/ O prăjină-n Cişmigiu,/ Cu o teacă şi-un chipiu. (IV, 261). 2. Veche unitate de măsură pentru suprafeţe, egală cu circa 180-210 metri pătraţi. Dar ce-au ajuns moşnenii şi răzeşia lor,/ Vândută cu prăjina? De râsul tuturor. (III, 155). PRĂJITÚRĂ (1), prăjituri, s.f. Prăjí + suf. -tură. Produs de patiserie preparat din făină, zahăr, grăsimi, ouă şi ingrediente, care se consumă, de obicei, ca desert. Pe cafeaua ta, cu lapte,/ Or să tabere vreo şapte,/ Ca să-ţi pape şi smântâna,/ Vârând limba, băgând mâna,/ Mierea, cornul, prăjitura,/ Şi furându-le cu gura. (IV, 208). PRĂPÁSTIE (7), prăpăstii, s.f. Din sl. propasti. Povârniş înalt şi abrupt, situat, de obicei, într-o regiune muntoasă; hău, abis, genune. Învăluit de umbră, el singur să murmure,/ Uşure ca o frun-

134

Simona Constantinovici

ză, adânc ca o pădure./ Să vieţuiască singur în haosul de forţă/ Ce te trimite nouă prăpastie şi torţă. (I, 154); O insulă şi-o luntre plutiseră-mpreună./ Talazele frământă, bat neguri de furtună/ Şi-aleargă să le soarbă prăpastia, întregi./ Nu ai putea tu vraja ispitei s-o dezlegi? (III, 280); În strălucirea nopţii, mari stelele şi oarbe,/ Chemându-mă-n Tărie, prăpastia mă soarbe./ Am apucat pe drumul pustiei, cel mai lung,/ Şi tot nu pot pe nici o potecă să te-ajung. (III, 288); O punte duce-n bezna-ncuiată cu zăvor –/ Sfărâmă-i-o şi puntea, aruncăţi şi unealta./ Tu vei cunoaşte singur, şi-nvins şi-nvingător,/ Ce goluri şi prăpastii îţi leagă-o zi de alta. (III, 282); Veniră pâlcuri, de Florii,/ Din Sfântul Munte şi Ierusalim,/ Cu călăuza unui serafim,/ Peste prăpăstii, ape şi câmpii. (II, 15); Te-aud, vântule, că ari/ Prin ogoare, prin prăpăstii şi stejari,/ Zi şi noapte, în neştire,/ Săpând gropi şi cimitire. (II, 242); Irumptă, omenirea din ghizduri şi zăgaze/ Isca vâltori, prăpăstii şi piscuri de talaze. (III, 108). PRĂPĂD (3), prăpăduri, s.n. Derivat regresiv din prăpădí. Dezlănţuire de forţe, provocată de fiinţe sau de elementele naturii, care pricinuieşte mari distrugeri de bunuri sau de vieţi omeneşti; urgie, ruină, dezastru. Fumu-i gros şiabia te văd./ La conace e prăpăd./ Ce blestem şi nenoroc!/ Magaziile-au luat foc. (III, 140); Mai multă carte duce, precât văd,/ La lipsă de respect şi, la tot pasul,/ Cobesc golanii-a moarte şi prăpăd,/ De cum îşi vâră-n treaba noastră nasul. (III, 157); O palmă delicată, la deget cu inelul/ Logodnei: nu-ncepuse prăpădul şi măcelul,/ Într-un sicriu, grămadă, intrau de-a valma paie,/ Ţărână-amestecată cu păr şi măruntaie, (II, 272).

PRĂPĂDÍT (2), -Ă, prăpădiţi, -te, adj. V. prăpădí. Câte-o bătrână strâmbă ori câte un unchiaş,/ Un prăpădit, un putred, un frânt, un păgubaş,/ Luaţi de pe ici şi colo, un mort uitat, o moartă/ Sunt de croială veche şi azi nu se mai poartă. (II, 274); Ele cântau pe plată şi luate cu chirie,/ Iar el, în dorul lelei, golan fără simbrie/ Şi n-avea nici cămaşă, opinci întregi şi cioareci,/ Şi prăpădit, în zdrenţe, părea mâncat de şoareci. (IV, 75). PRĂŞÍ (1), prăşesc, vb. IV. Din bg. praša, scr. prašiti. Tranz. A lucra cu sapa sau cu prăşitoarea spaţiul de sol dintre rândurile distanţate ale unor plante de cultură, pentru a distruge buruienile, a afâna pământul etc. Prăşind prin bărăgane sau ciocănind o coasă,/ Un boz de mămăligă, de prânz, tot o să iasă,/ Dar cel puţin rămâne, de bine şi de rău,/ Că eşti de capul tău. (III, 118). PRĂŞTÍNĂ (1), prăştini, s.f. Din bg. praština. (Reg.) Rachiu de tescovină sau de drojdie; boştină. Nişte junghiuri îi cam taie/ Şi-i frământă-n măruntaie./ Doftoria mai creştină/ E ciocanul cu prăştină,/ Însă fără de aghiazmă:/ Cea mai dulce cataplazmă. (IV, 204). PRĂVĂLÍ (9), prăvălesc, vb. IV. Din bg. provalja, scr. provaliti. 1. Refl. şi tranz. A (se) înclina, a (se) apleca într-o parte; a (se) răsturna, a (se) rostogoli; a cădea sau a face să cadă, a (se) arunca în adâncime; a (se) prăbuşi, a (se) trânti. 2. Tranz. şi refl. A (se) surpa, a (se) nărui, a (se) dărâma, a (se) prăbuşi. Dar fiindcă n-ai putut răpune/ destinul ce-ţi pândi făptura/ Şi n-ai ştiut a-i scoate-n cale/ şi-a-l prăvăli de moarte, ura; (I, 118); Şi totul se-ncheagă şi-n gol se prăvale/ Cu scrâşnet, cu spaimă, cu jale. (I, 29); Lumina-şi cară-n matcă nămolul alb al ceţii,/ Din care se prăvale o turlă după alta,/ Nămiezul întâr-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 135 zie în ora dimineţii,/ Şi ca să-ajungi la soare, îl scoţi din zid cu dalta. (I, 30); Nu te teme de cuvinte, cel cu degete-n urechi:/ O să te prăvale noaptea şi-au să amuţească solii,/ Sfărâmat în lutul vremii, ca un vraf de oale vechi,/ Adăpost nu vor mai cere de la tine nici sobolii. (I, 192); Se ridică, se prăvale,/ Creştetul să-şi scuture/ Peste aripile tale,/ Fragedule fluture. (III, 27); De harapnice şi bice/ Bolţile stăteau să pice,/ Şi în huiet şi urale/ Stâlpii lor să se prăvale. (III, 59); Toate/ Cuvintele mele sînt întortochiate/ Şi s-au îmbătat./ Le vezi? Au căzut, s-au sculat./ Au vrut să alerge şi să joace,/ Dar beţia le-a prăvălit încoace. (II, 87). PRĂVĂLÍE (2), prăvălii, s.f. Et. nec. Local în care se vând diferite mărfuri; magazin. * (Ieşit din uz) Băiat de prăvălie = tânăr care învăţa negustoria servind într-un magazin. Pavel din Tars e-acum zaraf sărac,/ Şi Chrisostom băiat de prăvălie,/ Iar Sfântul Duh, închis în colivie,/ Făcutu-s-a pui mic de pitpalac. (I, 73); Se-ntrebau, puşi pe cârtit,/ Unul şi-altul ispitit./ Îl ştiau sărac lipit./ N-avea barem prăvălie/ Şi lucra pe datorie. (IV, 44). PRĂVĂLÍT (2), -Ă, prăvăliţi, -te, adj. V. prăvălí. Înclinat, răsturnat, rostogolit, prăbuşit (peste ceva). * Surpat, năruit, dărâmat. Curg zilele şi vecii, ca apele devale,/ Şi totul se-nmulţeşte, crescând să se prăvale/ Şi, prăvălit, se iscă din nou, fără hodină,/ Mai sus şi mai puternic într-alt chip de lumină. (III, 91); L-am ascultat şi-am prăbuşit din munte/ Pleşuva stâncă, ruptă de la frunte./ Nu are, prăvălită din creasta ei înnaltă,/ Ştirbire de la daltă. (III, 22). PRÂNZ (6), prânzuri, s.n. Lat. prandium. Masă principală care se ia la amiază; dejun; timpul când se ia această masă; (concr.) ceea ce se mănâncă la această

masă. * Loc. adv. După-prânz = dupămasă, după-amiază. Gătită masa pentru cină,/ Rămâne pusă de la prânz./ Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină,/ În care paşte-un mânz. (I, 49); O furnică mică, mică,/ Dar înfiptă, va să zică,/ Ieri, la prânz, mi s-a urcat/ De pe vişinul uscat,/ Pe picioare, pentru căci/ Mi le-a luat drept nişte crăci. (II, 40); Prăşind prin bărăgane sau ciocănind o coasă,/ Un boz de mămăligă, de prânz, tot o să iasă,/ Dar cel puţin rămâne, de bine şi de rău,/ Că eşti de capul tău. (III, 118); Erai o gâscă şi tu, ca gâştele, mă rog,/ Şi te vedeam voioasă, la prânz şi pe la toacă,/ Cu gâtul lung, din guşe, cu pasul pintenog,/ Scăldându-te-ntre raţe cu gâştele-ntr-o troacă. (IV, 63); Când îl vezi, cam după prânz,/ Are nişte ochi de mânz/ Şi zâmbeşte-ntr-ale sale/ Gânduri, şovăind agale. (IV, 205); Nu era cine ţine socoteală/ Că întârzii, Adame, de la şcoală,/ Că lecţia s-o spui fără greşeală,/ Că, Eva, încă nici te-ai pieptănat/ Şi te găseşte prânzul tot în pat. (IV, 218). PRÂNZÍ (1), prânzesc, vb. IV. Din prânz. Intranz. A lua masa de prânz; a dejuna. La coteţul lui Dulău,/ Paznic bun şi câine rău,/ Vrăbiile se adună/ Să prânzească împreună. (IV, 141). PREA (92), adj. 1. Mai mult decât (este necesar), din cale afară de..., peste măsură, extrem de..., foarte (mult). 2. Element de compunere care înseamnă „foarte”, „peste măsură” şi care serveşte la formarea unor substantive, a unor adjective şi a unor verbe. Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă/ În recea mea-ncruntată suferinţă. (I, 54); Soarele-i scump potecii şi prinde vieţi de tină,/ Dar covârşit de sineşi prea-i foc şi prea-i lumină. (I, 112); Ţi-a spus ce vrea şi ce şi-a pus de gând?/ Că este greu, că-i prea târziu sau prea curând

136

Simona Constantinovici

(II, 107); Copila e visul de-atunci./ Aminte nici nu prea-mi aduc,/ Căci îs cam năuc. (III, 33); În toate o-ndoială, o sfiială./ Ţi-e când şi prea devreme,/ ţi-e când şi prea târziu. (III, 40); Cocoşii noştri cântă mult prea tare,/ Tocmai când face el numărătoare, (III, 195); – „Dar cine să pârască şi cui să ne pârască/ Din prea cinstita tagmă de maici monahicească?” (III, 225); Simţirea-i prea gingaşe şi fragedă, de floare,/ Mă urmăreşte-n taină şi noaptea, şi mă doare. (III, 295); Nu sunt, Doamne, prea puţine/ Şi, cum vezi, îs toate pline. (IV, 27); Întâi nu prea-nţelese şi n-avea ce să spuie/ Şi pipăindu-şi fruntea dădu şi de cucuie. (IV, 52); N-ai mai aflat că unu-i egal cu trei, şi treiul/ Egal cu ununtocmai, cum nu prea-i obiceiul? (IV, 83); Făt-Frumos, prea liniştit,/ Parcă nici nu i-a simţit. (IV, 91); Nepoftitului din casă/ Prea puţin de noi îi pasă. (IV, 127); Amânând postul cel mare/ Pentru viaţa viitoare,/ Micşorând în călindare/ Zilele prea lucrătoare (IV, 179); Căci piticii-n sihăstrii/ Fac prea multe nebunii, (IV, 184); El, Dumnezeu, venind în rotogoale,/ În supărarea Prea Sfinţiei Sale/ I-a luat de scurt, poruncile ştiute/ Cum le-au călcat aşa de iute. (IV, 220); Dar vizita se prea lungeşte./ Să-i spui ceva răstit, mai româneşte? (IV, 234). PREACINSTÍT (1), -Ă, preacinstiţi, -te, adj. Prea + cinstit. Foarte cinstit, vrednic de cinste, de veneraţie. Iarna blajină/ A intrat în voi, întâi, ca o lumină/ Preacinstită, pomule,/ Preagingaşe, omule. (II, 49). PREACURÁT (6), -Ă, preacuraţi, -te, adj. Prea + curat. Curat (din punct de vedere moral), neprihănit, imaculat. * (Substantivat, f. art.) Maica Domnului, Fecioara Maria. Un om, trudit şi-acela, îmi va deschide mâine/ Mormântul pomenirii cu mâna-i preacurată,/ Ca să

mă frângă-n soare, schimbat prin moarte-n pâine,/ Şi fraţilor din urmă, şoptind să mă împartă. (I, 58); Unde-i murmurul fostelor pâraie/ Şi-al apelor clătite-n heleştaie,/ Marie, Maică Preacurată?// Dar unde-i şi zăpada de-altădată? (II, 166); Bună pază,/ Scăpărată dintr-o stea,/ Preacurata-i albă rază/ Casei candelă să-i stea. (II, 26); Iar pentru prunci şi ochii-odihnitori/ Ai Preacuratei ce ne-nchise drumul,/ Vom răspândi prin încăperi parfumul/ Care preschimbă inimile-n flori. (III, 10). PREACURVIE (1), s.f. Prea + curvie. Desfrâu. Nici un băiat de-al nostru, din şcoli, n-a fost să fie/ Târât de zor-nevoie în vreo vinovăţie,/ Şi fără capi cu carte şi făr-a fi-nvăţaţi,/ Sătenii fură-n tară cu miile-mpuşcaţi./ Că vinovată fuse, de şi-a ieşit din fire/ Poporul, preacurvia de sus, din stăpânire. (III, 156). PREAGINGAŞ (1), -Ă, preagingaşi, -şe, adj. Prea + gingaş. Foarte gingaş. Iarna blajină/ A intrat în voi, întâi, ca o lumină/ Preacinstită, pomule,/ Preagingaşe, omule. (II, 49). PREAMĂRIT (1), -Ă, preamăriţi, -te, adj. Prea + mărit. Slăvit. Şi-o să mă duc să caut pe Domnul preamărit/ Şi o să spui: – „Eu, Doamne,-am isprăvit./ Vrei să-mi mai dai o-ncredinţare?/ Deorice destoinicii mă simt în stare./ (...)” (III, 290). PREAMULŢUMIT (1), -Ă, preamulţumiţi, -te, adj. Prea + mulţumit. Foarte mulţumit; cu sine împăcat. De-i bou îi vâri spinarea în jug, şi boul trage,/ Preamulţumit şi gata aproape să se roage./ Doar taurul sfărâmă şi stânca; de viţel/ Am luat măsuri să-l facem bleg, dulce şi mişel. (III, 101). PREAPREŢIOS (1), -OASĂ, preapreţioşi, -oase, adj. Prea + preţios. Extrem de valoroase. Noi suntem mintea, capul, gândirea, prin urmare,/ Şi voi preapre-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 137 ţioase, dar totuş mădulare./ Munciţi, şi fără grijă. Vi-s muncile cam grele,/ Dar noi vă stăm alături, lungiţi pe canapele. (III, 101). PREASFINŢIT (2), -Ă, preasfinţiţi, -te, adj. Prea + sfinţit. Preasfânt. Dar ridicându-l preasfinţitul/ La ceruri, braţul i se frânge/ Şi varsă din neprihănitul/ Trup sfânt muiat în sfântul sânge. (I, 86); Închinând la strana goală,/ Unde şade nevăzut/ Cel ce-a fost dintru-nceput,/ Întră-n strană sau se scoală/ Doisprezece-arhimandriţi/ Şi duhovnici preasfinţiţi. (IV, 202). PREASFÂNT (1), -Ă, preasfinţi, -te, adj. Prea + sfânt. Unic; rar. Văzurăţi cum ne-ntoarse de bine şi frumos,/ Cu josu-n sus, Preasfântul Părinte, şi pe dos?/ E-o dibăcie nouă, şi ăsta-i meşter mare./ Mai mare şi ca tine, Dumitre potcovare. (III, 243). PREASLĂVIT (1), -Ă, preaslăviţi, -te, adj. Prea + slăvit. Preamărit; venerat. „(...)/ Nu ţi-a plăcut nici zahărul, nici cuşca,/ Şi-abia de te-am ajuns cu puşca./ Nici preaslăvitul împărat/ Nu te-a putut avea neîmpăiat./ De-acum al nostru eşti de viu./ Şi-o să-ţi aleg şi-un nume. Nu vrei să-ţi zic scatiu?” (IV, 13). PRECÂT (1), adv. Pre + cât. (Pop.) După cum, după cât, cât. Mai multă carte duce, precât văd,/ La lipsă de respect şi, la tot pasul,/ Cobesc golanii-a moarte şi prăpăd,/ De cum îşi vâră-n treaba noastră nasul. (III, 157). PRECÚM (12), conj., adv. Pre + cum. I. Conj. (Introduce propoziţii circumstanţiale de mod, comparative sau incidente). II. Adv. Ca de exemplu, ca de pildă. Cenuşa visărilor noastre/ Se cerne grămezi peste noi,/ Precum se coboară pe glastre,/ Atinse, petalele-albastre, (I, 31); De vor fi sau nu, precum/ Ochiul de ciclop la vede,/ Zugrăvite-n vânt cu fum,/ N-au conture, nici parfum/ Ra-

murile din livede. (I, 85); Şi pasul lui e tânăr, drept şi sfânt,/ Precum ar fi al codrilor de stele/ Când s-ar mişca din loc, şi-n mers/ Păstorul alb, ivinduse-ntre ele, (I, 125); Că piticii, mulţi dorm duşi/ Prin gutui şi corcoduşi,/ Şi visând, precum se ştie,/ La cereascampărăţie. (IV, 200); Să mai spui? Să nu mai spui?/ Nu-i în toana orişicui./ M-aş gândi, precum se cere,/ Să găsesc o încheiere. (IV, 214). PRECUPÉŢ (2), -EÁŢĂ, precupeţi, -eţe, s.m. şi f. Din bg. prekupeč. Persoană care cumpără de la producător zarzavaturi, fructe, păsări, ouă etc., pe care le revinde apoi cu preţ mai ridicat, în piaţă sau pe străzile oraşului. Ce-ai, precupeţ, în coşuri? Mai nimic/ Tămâie arsă, fum de borangic. (II, 210); Nu se poate! Ce, nu ştii/ Că nu vând bijuterii/ Mama Voica şi Dumitra/ Nici cu coşul, nici cu litra?/ Precupeţi de har şi nimb?/ Marfa asta nu-i pe schimb. (II, 42). PRÉDICĂ (1), predici, s.f. Din predicá. Cuvântare rostită de un cleric în biserică, în care se explică şi se comentează un text biblic şi se dau credincioşilor îndrumări morale; omilie; p. gener. expunere cu conţinut moralizator. Unul ţine predică,/ Altu-i pune piedică./ Unora le vine placul/ Să se dea de-a berbeleacul,/ Şi din leagăne, din vânt,/ Dau cu burta de pământ. (IV, 184). PREFÁCE (13), prefac, vb. III. Pre + face (după sl. prětvoriti). 1. Tranz. şi refl. A da sau a lua o formă nouă, un conţinut nou; a (se) transforma, a (se) modifica, a (se) preschimba. Doamne, aşa obişnuit eşti, biet,/ Să risipeşti făptura ta încet./ Prefaci în pulbere măruntă/ Puterea dârză şi voinţa cruntă. (I, 132); Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite/ Şi leagăne urmaşilor stăpâni./ Şi, frământate mii de săptămâni,/ Le-am

138

Simona Constantinovici

prefăcut în versuri şi-n icoane. (I, 9); Până-n adâncul lumii, prin zări şi depărtări,/ Se desfăcu pământul în graniţe şi ţări,/ Şi graiul orb ajunse să se prefacă-n limbă,/ Iar limba-n limbi mai multe simţi că i se schimbă; (III, 91). 2. Refl. A încerca (prin atitudine, comportare) să dea o impresie falsă, pentru a induce în eroare; a simula. Luxoasă, lustruită şi bogată,/ Stă-n raft ca o cucoană bosumflată/ La teatru – care se preface/ Că piesa lăudată îi displace. (IV, 47); Răscoala plugărimii lor nu le e pe plac./ Vulpoii şi viclenii se prefac/ Că n-ar pricepe pricina de boală/ Carea-mbrâncit ţăranii cu furcile-n răscoală. (III, 160); Şi se prefac, ca-n panoramă,/ Că se înfruntă şi se bat,/ Dar ca şi corbii, pe un leş,/ Sunt întru totul înţeleşi. (III, 173). PREFÁŢĂ (2), prefeţe, s.f. Din fr. préface, lat. praefatio. Text cu caracter explicativ, uneori analitic, precedând o operă literară sau ştiinţifică; precuvântare; predoslovie. Titlu de poem: Prefaţă (IV, 176). Poate fi când poezie, când surâs, când pişcătură,/ După cum sentoarce acul şi izvoadele te fură,/ Altădată-n căptuşeală, pe furiş, dar azi pe faţă.// Fabula cu care-ncepem ţine locul de prefaţă. (IV, 9). PREFĂCUT (3), -Ă, prefăcuţi, -te, adj. (Cu sensul: ipocrit) Admirator pe viaţă, supus şi prefăcut,/ Ia bârfa şi-uneltirea din nou, de la-nceput. (IV, 82); De hramul Sfântului Anton,/ Maimuţele, -adunate în amvon/ Şi-n strană, se smeresc şi se sărută,/ Silind o psalmodie prefăcută. (II, 203). (Cu sensul: preschimbat) În imperiul meu pătrat,/ S-au mutat şi aşezat/ Ciute, cerbi şi căprioare/ Prefăcute-n mărţişoare. (II, 10). PREFECT (10), prefecţi, s.m. Din lat. praefectus. Şef al administraţiei şi al poliţiei într-un judeţ, care reprezintă

aici puterea centrală. Într-un titlu de poem: Raport de prefect (III, 164). Căci, fără inutilă cercetare,/ Am luat suspecţii ca din oală./ Aştept noi ordine suplimentare./ Semnat: Prefect de Dorohoi, Tândală. (III, 167); Aşa arată un agent suspect,/ Nemernicule domn prefect?/ Suspectul se cunoaşte-ndată/ După figură, guler şi cravată./ (...)/ Pare deştept şi-i îmbrăcat corect,/ Şi e amabil, domnule prefect./ Poartă-ochelari şi are şi ghiozdan./ Pândeşte ca un pehlivan. (III, 169); Hoţit la dijmă, lamprumut şi muncă,/ Degeaba ochii robul şi-i aruncă/ Ba la prefect, ba sus în cer./ Urechile sunt surde, sunt de fier. (III, 177); Primarele, prefectul, crâşmarul, arendaşul/ Îl leagănă-n bâzdâguri şi ţâfnă pe Conaşul. (III, 119); Jandarmii, popa şi învăţătorii/ Tânjesc, de parcă fiecare-i mort./ Prefectul ştie ce cam vrea poporul/ Şi scrie stăpânirii un raport. (III, 161); Sunt informat că indivizi suspecţi/ Colindă ţara-n lung şi lat./ Daţi ordin, Domnilor Prefecţi,/ Să fie fiecare prins şi arestat. (III, 165); Asupra circulării secrete, în sfârşit/ Consiliul de Miniştri, de ieri, a revenit./ De-aci-ncolo, Prefecţii şi trupele viteze/ Şi poliţiştii noştri să nu mai aresteze. (III, 201). PREGĂTÍ (14), pregătesc, vb. IV. Pre- + găti (după lat. praeparare sau germ. vorbereiten). Tranz. 1. A aranja ceva din timp; a prepara. * Refl. A fi pe punctul de a..., a fi gata să... 2. A găti o mâncare. Dacă iese spuma-n clocot,/ Şi-a bătut un ceas de clopot,/ Pregăteşti, fără zăbavă,/ Şi cuptorul pentru tavă, (IV, 206); Abia se scoală vântul. În fund – un ultim cer./ Văzduhul se închide cu lacăt şi zăvoare,/ Se pregăteşte, iute, un soi de întristare/ Ce pare hotărâtă în schituri şi-n mister. (I, 30); Ca un norod de paşnici şi veseli

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 139 asasini/ Ce pregătesc dreptatea luminii viitoare,/ Unii-nvârtesc săcurea, ceilalţi desfoaie crini,/ Cu sufletele-n beznă şi degetele-n soare. (I, 139); Pe subt ipingea,/ Ţăranul se cam pregătea./ Cât ai clipi, cuţitul s-a şi-nfipt./ Vezi că te-ai fript? (I, 216); Sleindu-se la poarta dintâi cinci călindare,/ Se pregătea şi Cerbul de ultima plecare. (IV, 81); Îmbrăcaţi în straie de iască/ Sunt gata cartofii să nască./ S-au pregătit o iarnă, de soroc,/ Cu cârtiţele la un loc, (I, 171); De pildă, pentru Vodă şi seminţiei sale/ Le-am pregătit mai multe moşii de deal şi vale/ Şi şesuri, munţi şi codri, cărbune şi ţiţei,/ Făr-a uita la daruri nici lista de căţei; (III, 104); Deci, îi porunci s-aducă ce-i mai bun şi dulce-n lume,/ Pregătind ospăţ de prieteni într-o zi din an anume./ El aduse limbi, din piaţă, numai limbi, în coşuri pline./ Şi mâncând tot limbi mesenii, erau gata să leşine. (IV, 8). PREGĂTÍRE (2), pregătiri, s.f. V. pregătí. Acţiunea de a (se) pregăti şi rezultatul ei. * Expr. Fără pregătire = pe nepregătite. Nevinovaţi ca îngerii, se-ntreabă/ Dintre boierii oameni mai detreabă/ Ce s-a-ntâmplat şi ce le-a mai lipsit/ Că satele s-au răzvrătit,/ Aşa deodată, fără pregătire. (III, 153); Şi sentârzie la case,/ Unde-s fetele frumoase./ Că se face pregătire/ Cu ulcele pe peşchire, (IV, 157). PREGĂTÍT (1), -Ă, pregătiţi, -te, adj. V. pregătí. Pregătiţi pentru ospăţ,/ Le ajunge o măslină/ Şi-o măsură de făină/ Câtă-ncape-n degetar,/ De la Paşti la Făurar. (IV, 182). PREGETÁ (2), préget, vb. I. Probabil lat. *prigitare. Intranz. (Pop.) A sta pe gânduri înainte de a face un lucru; a şovăi, a ezita; p. ext. a întârzia, a zăbovi. Nu ai lăsat nici din scaieţi nici unul/ A nu-aminti-n odăjdii de rouă şi Crăciu-

nul./ Mărgelelor din ghimpi şi spini nu preget/ Să le adaog o mărgea din deget. (III, 202); Necazul nu vă este necaz adevărat./ Aţi dat în vânt cu pumnul şi-apoi aţi pregetat./ Eu, ochi în ochi tot timpul cu moartea şi călăul,/ Nu uit cum trece-n glumă de-o clipă, două, răul. (III, 200). PREJMUÍT (1), -Ă, prejmuiţi, -te, adj. V. împrejmuí. Gătită masa pentru cină,/ Rămâne pusă de la prânz./ Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină,/ În care paşte-un mânz. (I, 49). PRELÚNG (3), -Ă, prelungi, -e, adj. Lat. perlongus. Care durează mult; prelungit. În ritmul de mătănii, prelung, am auzit,/ Pe întuneric, parcă, pe sus, un fâlfâit/ Şi am urzit din zgomot şi asemănături/ Baletul meu cel mare din „Zborul de vulturi”. (III, 226); Dintr-un balcon începe prelung, atunci pierdut,/ Un cântec lin, şi nu ştii de când a început,/ Uşor întâi ca fulgul, ca scama de mătasă,/ Abia se-nnalţă seara, că vălul ei se lasă,/ Şi-n liniştea-nserării, în frunze, stătătoare,/ Se-ntinde pe durere a unt de sunătoare. (III, 292); Când am plecat, un ornic bătea din ceaţă rar,/ Atât de rar că timpul trecu pe lângă oră./ I-am auzit întâia bătaie amândoi,/ Pierzându-se-n noiembre prelungă şi sonoră. (I, 115). PRELUNGÍ (1), prelungesc, vb. IV. Din prelung. Refl. A face să dureze sau a dura mai mult; a se lungi. Şi cum putea clădirea veciei s-o răstoarne/ Plăpânda ta făptură, de-abia-nchegată-n carne,/ Când tainele şi somnul lăuntrice, vecine,/ Se prelungeau din ocna pământului şi-n tine? (III, 73). PRELUNGÍT (1), -Ă, prelungiţi, -te, adj. V. prelungí. Infinit! Infinit!/ Adună-ţi bolţile deodată/ În vuiet prelungit. (I, 150).

140

Simona Constantinovici

PRÉOT (8), preoţi, s.m. Lat. presbiterum. Slujitor al unui cult religios, învestit cu dreptul de a oficia actele de cult; popă. Evlavia din timpuri, cinstită, înnălţase/ Lăcaşuri, paraclise şi mânăstiri frumoase./ Un preot era preot, şi crezul era crez./ Mă tot gândesc la timpuri şi-mi pare că visez. (III, 119); Preotul are tain/ Pentru fitece creştin./ Zice: – „Nu te întrista,/ Dumnezeu ţi-i dă şi ia –// Asta-i valea plângerii, / El şi-alege îngerii” – (II, 217); Păianjenii, preoţi şi arhierei,/ Puricând odăjdiile de scântei,/ În arcul streaşinii de la cerdac,/ Le cârpeau cu aţă şi ac. (II, 109); Drum bun! către groapa comună./ Ţărâna vă fie mai bună/ Ca domnii ce v-au osândit,/ Ca preoţii ce nu v-au citit. (I, 226). PREOTEÁSĂ (3), preotese, s.f. Preot + suf. -easă. Soţie de preot. De atunci lipsesc de-acasă Un paroh şi-o preoteasă./ Haita i-a mâncat, socot,/ Cu cojoc cu păr cu tot. (III, 60); Are cinsprezece ani,/ Şi în gloata curţii deasă/ Trece mândră prin gâscani,/ Ca prin bâlci o preoteasă. (IV, 145); Popa nu-i acasă,/ Nu e preoteasă,/ Nici paracliser./ Numai câmp şi cer. (IV, 149). PREPARÁ (1), prepár , vb. I. Din fr. préparer, lat. praeparare. Tranz. A învăţa temeinic. Cum să o las? Nici ea nu m-a lăsat/ Pân’ la bacalaureat./ Şi nici să mă gândesc nu-mi vine./ Că toate clasele le-a preparat cu mine,/ Teme greceşti şi versiuni latine. (IV, 28). PREPARÁT (1), -Ă, preparaţi, -te, adj. V. prepara. Pregătit. Avea un aer ţeapăn şi mirat,/ Ca un cadavru preparat/ Şi pus în geam, cam strâmb de la şezut,/ Să poată fi la morgă cumva recunoscut. (III, 179). PRESĂRÁ (3), presár, vb. I. Pre (v. pe) + săra. Tranz. A împrăştia peste ceva,

a arunca ici-colo câte puţină sare, făină, nisip etc.; p. gener. a împrăştia, a răspândi, a risipi. Variante fonetice neliterare: presări, presai. Slovele prea îngroşate/ Trebuiesc cu el zvântate,/ Şi nisip când nu mai ai/ Iei ţărână şi presai. (IV, 212); Pui de toate-ntr-o căldare/ Şi presări cu scorţişoare./ Pui şi-un praf, niţel, de sare. (IV, 206); Intr-o limbă barbară/ Ţi-aş spune poveşti dintr-o ţară./ Vorbele, ca o ţărână/ Din şesurile ei ţi le-aş presăra pe mână, (II, 56). PRESĂRÁT (5), -Ă, presăraţi, -te, adj. V. presăra. Împrăştiat, răspândit, risipit. (Substantivizat) Faci dintr-un împărat/ Nici praf cât într-un presărat./ Cocoloşeşti o-mpărăţie mare/ Ca o foiţă de ţigare. (I, 132). Toate taie, toate -nţeapă,/ Din văzduh şi apă,/ Şi presărat cu ghimpi mici/ Pământul se ghemuie ca un arici. (II, 50); Giulgiul alb, până departe,-i/ Presărat cu aripi moarte,/ Piţigoi şi pitulici,/ Noduri parcă de panglici. (III, 60); Dac-ai băgat de seamă, încinsă peste burtă,/ Are şiun soi de spadă scurtă/ În teacă de sidef bătut în piele/ Şi presărată-n lung cu peruzele, (IV, 57). PRESCHIMBÁ (2), preschímb, vb. I. Pre (v. pe) + schimba. 1. Tranz. A ceda un lucru în locul altuia (cam de aceeaşi valoare); a face schimb. 2. Tranz. şi refl. A (se) transforma, a (se) schimba. Iar pentru prunci şi ochii-odihnitori/ Ai Preacuratei ce ne-nchise drumul,/ Vom răspândi prin încăperi parfumul/ Care preschimbă inimile-n flori. (III, 10); Făcui din zdrenţe muguri şi coroane./ Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui putere. (I, 9). PRESCHIMBÁRE (1), preschimbări, s.f. V. preschimba. Faptul de a (se) preschimba. Vinul are-aşezământ/ Cât e trup şi sânge sfânt,/ Că se face pre-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 141 schimbare/ Printr-o binecuvântare./ Ce e sânge şi e trup/ E ca fagurii din stup. (IV, 204). PRESCÚRĂ (5), prescuri, s.f. Din sl. proskura. Pâinişoară rotundă sau în formă de cruce, făcută din aluat dospit, din care se pregăteşte cuminecătura şi se taie anafura la biserică. Paşii-nceţi/ Ca nişte peceţi,/ Copita mută,/ Urma păscută,/ Lacătul rupt în gură/ Ca o prescură... (I, 230); Dă-i puţintică miere şi-o prescură,/ Ţine-l o sută de ani ascuns,/ S-asculte, noaptea,/ Lângă mâinile tale-mbătrânite,/ Toaca blândă de utrenii. (II, 73); Un gust ce fuse-n vin şi în prescură/ I s-a topit ca un surâs, în gură,/ Şi-n sâni feciori a scăpărat scânteia./ – „Cuminecă-se roaba ta, Femeia.” (II, 146); O prescură-n coaje moale,/ În chip de patru paftale./ O frământă şi o coc/ Schivnicii de la mitoc. (IV, 203); Câte un pitic mai fură/ Din cuptor câte-o prescură,/ Şi cu vin de două deşte/ Mai ades se-mpărtăşeşte,/ La chilie, umilit,/ Ca un vechi arhimandrit,/ Cu toate că, mai pe scurt,/ Trasu-n sticlă nu e furt. (IV, 205). PRESIMŢÍRE (6), presimţiri, s.f. V. presimţí. Faptul de a presimţí; sentiment vag şi instinctiv pe care îl are cineva faţă de ceea ce ar urma să se întâmple; presentiment. Făr-a te şti decât din presimţire,/ Din mărturii şi nemărturisire,/ M-am pomenit gândindu-mă la tine/ Şi m-am simţit cu sufletul mai bine. (II, 170); Zâzania şi bârfa dau roada lor întreagă,/ Şi unii cu aceiaşi nu pot să senţeleagă./ Nu bănuisem însă şi n-aveam presimţire/ Că relele din lume se-ntrec şi-n mânăstire. (III, 225); Trecuse ca o adiere./ O presimţire parcă mă-ndeamnă şi mă cere./ Te-ai împletit pe strune, ca iedera subţire,/ Şi le-ai adus prisosul adaos de simţire. (III, 279); Erai o scamă-n haos, plutită la-ntâmplare,/ Suflat

de-o adiere ca dintr-un puf de floare./ Între-ndoieli trecute, uitări şi presimţiri,/ Ţi s-a-mpletit ursita să ţii de două firi. (III, 89); Şi grindină şi trăznet; tăceri şi presimţiri/ Urzeau păinjinişul rostirilor subţiri,/ Încât ascultătorii, din câmp şi de la stână,/ Scăpau şi ţâţa oii şi secera din mână, (IV, 74). PRESÚS (3), adv. Pre (v. pe) + sus. (În loc. adv.) Mai presus de (sau decât) (ceva) = mai mult, mai mare, mai important decât... Tu, care ştii deschide şi descuia cu-o şoaptă,/ Eşti mai presus de mine, de meşter şi de faptă. (III, 21); Dar sufletul ţi-e încă şi mai presus de toate,/ Câte n-ajunge gândul şi cerul nu le ştie./ Şi sufletul boleşte-n tristeţea că nu poate/ Ce nu poate să fie şi nu va fi să fie. (III, 261); Greu cât un bivol, mare cât o vacă,/ Scos la vedere-ntr-o baracă,/ Să-l ştie lumea, să se mire./ Mult mai presus de orice-nchipuire,/ Nu mai putea nici să se mişte./ O nemaipomenită privelişte. (IV, 56). PRESUSPUS (1), -Ă, presupuşi, -se, adj. Presús + pus. V. şi presupús (< presupune). Mai sus, mai sus! Spre ce? Spre unde?/ În loc de-a merge poate-n sus,/ Te-mping spre beznele profunde,/ De bronz, subt care doarme dus/ Alt Nepătruns, alt Presuspus. (I, 27). PRESVÍT (1), presviţi, s.m. V. prezbít (< fr. presbyte). Cel care face parte din cinul bisericesc; spec. preot. Eu sunt mortul, eu groparii,/ Cimitirul şi presviţii!/ Eu jelesc!/ Vânturi treieră stejarii/ Şi-i zmuncesc. (I, 95). PREŞ (4), preşuri, s.n. Et. nec. Covor lung şi îngust care se aşterne pe jos în încăperile sau pe scările unei clădiri. * Covoraş pentru şters talpa încălţămintei la intrarea într-o casă. Se răzgândea şi şovăia să calce/ Pe scoarţe şi covoare cât o falce:/ Nu mai văzuse de când e, Ion,/ Odăi cât o păşune şi preş de un po-

142

Simona Constantinovici

gon. (IV, 19); Bătrâna băcăniţă-n târligi cârpiţi cu sfoară,/ De zeci de ani măsoară de-a strâmbul preşu-n lung./ Opt paşi din fund la uşe, şi îndărăt, i-ajung,/ Cu cârja de la dreapta, proptită-n subsuoară. (II, 151); – „Nu te-ngriji de boarfe: acasă-mi stau grămadă./ Am încăperi destule, aduc de toate cele,/ Dulapuri, scrinuri, preşuri, plocate şi perdele.../ (...)” (III, 224); (Pluralul neliterar preşi) Şi ţi-e dulce la picioare/ Toată ţara umblătoare./ Pardosită cu covoare/ Şi cu preşi/ Subt copacii mari şi deşi,/ Zic şi temnicerii că/ Eşti ca în biserică. (IV, 192). PREŞEDÍNTE (3), preşedinţi, s.m. Din fr. président, lat. praesidens, -ntis. 1. Persoană care conduce un organ de stat, o instituţie, o asociaţie etc. „Vreau o mobilă de lux/ Cu sertare şi vitrine./ Du-te la geamgiul Fuchs/ Şi să-i spui că-i pentru mine./ Te-nţelegi din trei cuvinte:/ Sunt în firmă preşedinte.” (IV, 61). 2. Denumire oficială dată şefului de stat al unor republici. Şi noi, tâlmacii legii, ne-am hotărât supuşi/ Să ascultăm porunca unei mai mari păpuşi./ Că-i zice Domn sau Rege, Sultan sau Preşedinte,/ Totuna e, la urmă: zicală de cuvinte. (III, 102); Sunt acum încredinţat./ Tânăru-i om învăţat,/ Zice Preşedintele,/ Potrivindu-şi dintele. (II, 133). PRETUTÍNDENI (9), adv. Pre + tutindeni (înv. „peste tot” < lat.). Peste tot, în toate părţile, în tot locul. Variantă fonetică: pretutindenea (1). Aripile dorm închise/ Pretutindeni, evantalii./ Toată lumea ciripise/ Pentru seara de Rusalii.// Clopotele-au ostenit,/ Liliecii din clopotniţi/ Dau de cerul risipit/ Pretutindenea din solniţi. (I, 66). Pusei pământ şi ape, zăgaze între noi,/ Şi suntem, pretutindeni, alături, amândoi. (I, 47); În giulgii clătinate se leagănă cu

lacul/ Făptura, pretutindeni de faţă şi dosită,/ A celui ce, cu firul de umbră şi cu acul/ Scânteii, îndeseşte pânza mereu pe sită. (I, 122); Nou, cimitirul nostru, de-acolo se întinde/ Încoace, pretutindeni – şi-n suflete, morminte. (III, 97); Singurătatea mi-e întotdeauna/ Şi pretutindeni bună-nsoţitoare,/ Asemuindu-mi sufletul cu luna/ Care înghiaţă viaţa, cum răsare. (III, 260). PREŢ (10), preţuri, s.n. Lat. pretium. 1. Sumă de bani pe care trebuie să o plătească cineva pentru achiziţionarea unui produs sau pentru un serviciu. 2. Ceea ce se dă cuiva sau primeşte cineva pentru o muncă prestată, pentru un serviciu făcut; plată, răsplată. 3. Fig. Valoare, importanţă. N-ar fi mai scumpă vremea sleindu-se-n tăcere/ Decât bătută-n clopot de glas fără durere?/ Nu-i mai de preţ arama, ce încă nencercată/ Aşteaptă-n fundul lumii să fie căutată? (I, 154); Săgeţile pornite, cât ajung,/ Din munţi în munţi, croiesc hotarul lung,/ Şi ţarina răzeaşă nu se schimbă/ Pe preţ de liftă sau de limbă. (II, 248); Că n-are rost să pui pe mine preţ/ Şi să mă faci din slugă cântăreţ. (IV, 21); De ce nu pot să nu ştiu, de ce nu pot să n-aud/ În ce stă rostul zilei şi preţul de-a ţi-o trece?/ Deschide-mite, suflet, prin şapte ochi de flaut,/ Şi cântecul şi viaţa şi moartea să le-nece. (I, 59); Aşa e înnălţarea, şi preţul se plăteşte/ Cu chin şi suferinţă şi slavă, omeneşte. (III, 79); Secunda hotărăşte, înnalţă şi afundă./ Poţi bizui tu preţul pe clipă şi secundă? (IV, 37); Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. (I, 10). PREŢUÍ (1), preţuiesc, vb. IV. Preţ + suf. -ui. Tranz. A lua în considerare, a pune preţ pe...; a aprecia. Am chei pe toate uşile-ncuiate,/ Cântare, cumpeni şi măsuri/ De preţuit cenuşile necerce-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 143 tate/ Din sufletul imponderabilei naturi. (I, 133). PREVEDEÁ (1), prevăd, vb. II. Pre- + vedea (după fr. prévoir). Tranz. A întrezări; a presimţi. Adevăratul lumii avânt de început/ Porni din ziua-n care, trezit, ai priceput./ Cel ce făcuse lumea, Iehova sau Satan,/ Nu prevăzuse mintea şi-n minte un duşman. (III, 71). PREZÉNT (1), -Ă, prezenţi, -te, adj. Lat. praesens, -ntis, fr. présent. Care se află în acelaşi loc cu vorbitorul; de faţă; actual, contemporan. Trebuie iar înţeles,/ Să scrim clar şi-n chip ales,/ N-avem la Paris, prezente,/ Toate marile talente,/ Minţile mai eminente,/ Toate penele măiastre,/ Strânse-ale culturii noastre? (IV, 261). PREZIDÉNT (1), -Ă, prezidenţi, -te, s.m. şi f. Din fr. président, lat. praesidens, -ntis. (Rar) Preşedinte. Daţi drumul iute şi le cereţi scuze./ Două din doamnele miniştri sunt lehuze,/ Şi-o prezidentă e gravidă./ Dar mintea procurorului e tot stupidă? (III, 169). PRIBEÁG (28), -Ă, pribegi, -ge, adj., s.m. şi f. Din sl. prěběgu. 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care merge din loc în loc fără a avea o ţintă sau o treabă precisă; hoinar, străin. 2. Adj. Singur, izolat, răzleţ. Într-un titlu de poem: Strigoi pribeag (IV, 247). Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!/ Copac pribeag uitat în câmpie,/ Cu fruct amar şi cu frunziş/ Ţepos şi aspru-n îndârjire vie. (I, 36); Pribeag în şes, în munte şi pe ape,/ Nu ştiu să fug din marele ocol./ Pe cât nainte locul mi-e mai gol,/ Pe-atât hotarul lui mi-i mai aproape. (I, 80); Şi-am rămas pribeag în boare,/ Ca un miros fără floare,/ Al căreia lemn uscat/ Rădăcina şi-a uitat. (II, 117); Întreabă, gândule, de tine/ Vântul pribeag şi pomul. Nu mi-e bine./ Ce să le spui? Ştiu eu ce să le spui?/ Că gândul, maică, nu mai e al

lui... (II, 145); Iudeea, piramidele, pustiul.../ Cine-a-ntrebat al cui era sicriul/ Mânat pribeag printre vârtejuri oarbe,/ De-l varsă unul, celălalt de-l soarbe? (III, 30); Icoanele-n părete sunt chipuri de părinţi/ Trecute-n carne veche şi palidă de sfinţi./ Mai un război de-a surda, pribeag sau într-adins,/ Şi vatra ni se sfarmă, şi neamul ni s-a stins. (III, 98); Îngenunchiat pribeagul şi dosădit în rugă/ Se teme că e slobod şi se doreşte slugă? (III, 90); Pribeagul suflet şchioapătă-n femeie/ Ca-n candelă, pe stinse, o scânteie,/ Şi cumpăna, la puţul lui Zamfir,/ Se-nnalţă ca-ntr-un cimitir. (III, 191); Nădejdea-ne pribeagă între noi/ Îşi lasă urmă slabă, ca o roată/ Cu spiţele de aur, în noroi. (I, 16); Poate că noaptea mai ales, de tac/ Şi plopii rari şi pasărea pribeagă,/ Te-aud când timpul se dezleagă/ Şi de poveri, şi de tictac. (II, 155); Unul plângând, o lacrimă pribeagă/ Pe rana ochilor se-ncheagă,/ Pecete pe o negură de veci./ Ei gem şi tu petreci? (II, 240); Streină? Şi streină! Venise de departe,/ Din insula pribeagă dintre vecii şi moarte,/ Pe care-o duce vântul şi fulgerul o-ncearcă,/ Alene somnoroasă în trestii, ca o barcă. (III, 280); Din povestire spusă te mirai/ Că n-ajungea din fapte să se-nchege/ Şi nu aveai din pleavă ce culege,/ Pribeagă umbră, praf şi mucegai. (IV, 271); Tristeţea mea străvede printre arbori zarea,/ Ca-ntr-un tablou în care nu-nţelegi:/ Boschet sau aşteptare opreşte-n fund cărarea?/ Şi liniştea-i ecoul buchetelor pribegi. (I, 17); Sufletul răzleţ se-mbarcă/ În sicriu/ Şi vâsleşte spre pribegi,/ Şi te schimbă să-nţelegi/ Cenuşiu. (I, 94); Dai drumul coliviei şi-i laşi pe toţi să iasă, În stoluri, porumbieii sălbatici şi pribegi,/ Şi intră tu în cuşcă, acolo. Înţelegi,/ Ori nu-nţelegi nici asta?/ Atuncea, dragă, basta! (III, 219); Cei

144

Simona Constantinovici

umiliţi în trudă şi-n răbdare,/ Pribegii, robii şi sihaştrii,/ Bătuţi de-a lunii vânătă dogoare,/ Aşteaptă stolul şoimilor albaştri. (I, 55). PRIBEGÍE (3), pribegii, s.f. Pribeag + suf. -ie. 1. Rătăcire din loc în loc; hoinăreală, vagabondare. 2. Stabilire întrun loc străin, în altă ţară; exil, refugiu. Aşa-nrudită-n pribegie ţie,/ Cerea culcuş un colţ de-mpărăţie./ Avu nădejdea să te facă om,/ Un mormoloc, un gnom. (II, 193); Strein în pribegie, plăpând şi venetic,/ Erai cât o fărâmă de fulg, şi de nimic,/ O coajă de tărâţe, o ţandără, o pleavă./ Bălan şi gol, făptura parcă-ţi era bolnavă. (III, 77); Eu, totuş, slugă veche a Domnului rămân,/ Că nu pot pribegie să-ndur fără stăpân,/ Şi zic, la urma urmei, că domnilor bogaţi/ Le stă să nu le pese de robi şi de argaţi. (III, 296). PRICÉPE (40), pricep, vb. III. Lat. percipere. 1. Tranz. A înţelege, a pătrunde ceva cu mintea. * Refl. (Reg.) A se lămuri asupra unui lucru. 2. Refl. A avea cunoştinţe într-un domeniu; a fi capabil, în stare să se descurce într-o anumită situaţie. În altar sfârşesc şincep/ Cele ce nu se pricep. (III, 25); Aflându-se cu satul în război,/ Găseşte că măsura înţeleaptă/ E să înceapă tot cu câte doi,/ Şi oamenii pricep ce-i mai aşteaptă. (III, 125); Îl aud de peste tot,/ Şi din podini şi din pod/ Şi nu mă pricep cum face/ Că-l aud şi-atunci când tace. (IV, 128); Elefanţi nerozi/ Tot cu două cozi,/ Ca să nu pricep/ Unde ei încep: (IV, 154); Ascultă: grăieşte cucuruzul./ Pricepi creşterea lui cu auzul? (II, 56); Zicala e că focul s-a stins şi s-a pierdut./ Pricepi ceva? Eu unul deloc n-am priceput. (III, 245); Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?/ Apusul îşi întoarce cirezile prin sânge. (I, 89); Nici o vioară nu mai pricepe să

mai sune,/ Chiar stelele, sfinţite şi pure la-nceput,/ Au putrezit în bolta visărilor străbune,/ Şi zările, mâncate de mucegaiuri, put. (I, 119); Că n-ar pricepe pricina de boală/ Care-a-mbrâncit ţăranii cu furcile-n răscoală. (III, 160); La această sindrofie/ A sărit dintr-o cutie/ Acul bont cu gămălie,/ Care nu se prea pricepe/ Cât şi celălalt să-nţepe. (IV, 51); Ca să se afle în treabă/ Regizorul mă întreabă:/ – „Povestirea se pricepe?”/ Eu răspund că se pricepe. (IV, 99); Păpuşile, poveştile cum au trecut/ De n-am ştiut şi nu am priceput? (II, 157); Adevăratul lumii avânt de început/ Porni din ziua-n care, trezit, ai priceput. (III, 71); S-a răstit la mine să o sărut/ Şi, Doamne, n-am putut./ Nici nu m-am priceput./ Şi m-a bătut! (IV, 30). PRICÉPERE (4), priceperi, s.f. V. pricepe. 1. Facultatea de a înţelege, de a pătrunde ceva (uşor) cu mintea; p. ext. judecată, inteligenţă. 2. Îndemânare, abilitate, iscusinţă. Un drept se-ntemeiază, fireşte, pe venit,/ Priceperea la cârmă stă,-n loc de cap, în pungă,/ Nu te întreb de unde o ai şi ai venit;/ Să fie cât mai groasă, mai plină şi mai lungă. (III, 135); Să se îmbrace-n şube, ca noi, şi să se-ncalţe./ Cine-ar mai face spicul şi bobul să se-nnalţe,/ Eu, dumneata, ministrul, advocatul?/ Priceperi la ogoare le are numai satul. (III, 154); Nu cercetasem încă pe morţi, dar cine ştie?/ S-ar mai putea din cripte şi-al doilea să-nvie./ Ştiut fiind că între pământ şi cer sunt semne,/ Care-ar putea la multe priceperi să te-ndemne. (III, 210); Avea dintru sămânţă ştiinţeleadunate/ În el prin har şi strânse priceperile toate. (III, 180). PRICEPÚT (7), -Ă, pricepuţi, -te, adj. V. pricepe. Capabil; iscusit, abil. Tiara, grea pe frunte, de aur gros bătut,/ S-a făurit frumoasă, acum vreo şapte vea-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 145 curi,/ Muncită, în robie, de meşter priceput/ A-mpodobi tertipul cu gingăşii şi fleacuri. (I, 91); Nici o silabă-ntreagă nu se rostea pe lume,/ Căci nu-ţi găsiseşi graiul legat şi priceput,/ N-aveai nici loc, nici ţară, nici neam şi nici un nume;/ Din vremi de vremi fuseseşi gângav, pribeag şi mut. (III, 67); Vrăbioiul de-astă-toamnă,/ Priceput, ca mai bătrân,/ Râse-n el, cu ciocu-n sân, (IV, 142); Un croitor mai priceput/ Drege de la început/ La maşina de cusut. (IV, 199); Nevastă-ta îi pare pricepută,/ Dar, după faţă, cam trecută. (IV, 233). PRICHINDÉL (1), prichindei, s.m. Et. nec. Om mic de statură, de obicei vioi şi poznaş. * Pici. Aflu aşadară/ Că-ntrun timp şi-o vară,/ Mândru cum îi el/ De ce-i poate ghiara,/ L-a-nfruntat ocara/ Unui prichindel. (II, 137). PRÍCINĂ (7), pricini, s.f. Din bg. prična. 1. Cauză care determină ori explică o acţiune, o situaţie, un fenomen; motiv. * Loc. prep. Din pricina = ca urmare a..., având drept motiv. 2. Motiv de ceartă, de neînţelegere; conflict. Din pricină de ziduri şi de gol/ Şi pasărea lua calea de ocol. (IV, 16); Dar lungul nu are noroc,/ Căci scurtul, jerpelit şi rămas în cămaşe,/ Îl rupe de boaşe.// Şi toată pricina/ Fusese Gherghina. (I, 208); De unde a putut să-nmugurească?/ Pricina ei o simt că-i pământească./ Dintr-un nisip, dintr-un prundiş, dintr-un nămol./ De nu aş da de urma ei în gol. (II, 156); Răscoala plugărimii lor nu le e pe plac./ Vulpoii şi viclenii se prefac/ Că n-ar pricepe pricina de boală/ Care-a-mbrâncit ţăranii cu furcile-n răscoală. (III, 160); Dar iată că l-a nimerit,/ Din pricina aluatului, greşit,/ Şi că Adam, întâiul fiu/ Al Domnului, ieşise, parcă, şi zbanghiu. (IV, 215); Iei cu ea, ca din hârdău,/ Tocmai din sufletul tău,/ Şi-s în pricinile toate/ Două

feluri de dreptate./ (...)// Dar bătând un vânt odată/ Răscoli pădurea toată,/ Şi din pricinile fricii/ S-au strâns iarăş toţi piticii. (IV, 181). PRIDVÓR (21), pridvoare, s.n. Din sl. pritvoru. 1. Galerie exterioară deschisă, cu acoperişul sprijinit de stâlpi, aşezată în partea din faţă a unei clădiri sau de jur împrejurul ei; cerdac. 2. Prima încăpere (de trecere) în unele case ţărăneşti; tindă. Şi-n pridvor, un ochi de apă/ Cu o luntre cât chibritul,/ Ca-n crâmpeiul lui să-ncapă/ Cerul tău şi nesfârşitul. (I, 11); Ce-are sufletul să-nveţe/ Dintr-atâta frumuseţe?/ Patru broaşte subt pridvor/ Urmăreau căderea lor. (II, 12); Câte o grindă, prinsă-n căprior,/ Se-ncrucişează neagră, dintr-un fost pridvor./ S-a îngrijit, în post, ocârmuirea/ Să semuie, de Paşte, răstignirea. (III, 191); În pridvor, în pălimar,/ Le destramă, aşadar,/ Şi, furiş, după perdea,/ Vede care i le ia. (IV, 134); Îţi dă tiptil ocoale de dihor./ Ţi-ar otrăvi odrasla şi ţi-ar pune/ Foc în pătul, în staul şi pridvor,/ De nu şi-ar teme mâna de tăciune. (IV, 247); Seara stau cu Dumnezeu/ De vorbă-n pridvorul meu. (II, 30); Pridvorul tău, de sus, din turla mare,/ Nu a cinstit scripcarul cu o floare. (II, 152); Cum a răzbit pe uşile-ncuiate,/ Cu broaşte mari şi cu lăcate,/ Că scările şi cu pridvorul/ Le bate cu pingeaua tot poporul? (IV, 70); Aţipit-a ziua-n ramuri./ Porumbieii albi, la rând,/ Pe pridvoare şi la geamuri/ Se trezesc din nou visând. (I, 66); Copiii ni s-au deşteptat/ Cu stoluri în ferestre şi pridvoare,/ Şi sfeşnicele s-au aflat,/ Ale livezilor, aprinse cu o floare. (II, 15); Şi se leagă de pridvoare/ Mirodenii dulci de floare,/ Ca o punte de poteci/ Pentru fluturii-n scurteici. (II, 30); Rândunelele, lăstunii/ Nu-şi mai puseră cuibare/ La conace şi-n pridvoare. (III, 139); De ce-aş fi trist, că toamna târzie mi-e

146

Simona Constantinovici

frumoasă?/ Pridvoarele-mi sunt coşuri cu flori, ca de mireasă./ Fereastra mieste plină/ De iederi împletite cu vine de glicină. (III, 255). PRIÉTEN (14), -Ă, prieteni, -e, s.m. şi f. Din sl. prijateli. Persoană de care cineva este legat printr-o afecţiune deosebită, bazată pe încredere şi stimă reciprocă, pe idei sau principii comune; amic. * Amant. Iubit. În structura unor titluri de poeme: Prietenul (III, 266); Unui prieten mic (IV, 117); Prietenul sufletesc (IV, 233). Îl iubesc şi derbedeii/ Din văzduhuri, porumbieii./ Prieten bun, un porumbiel/ Doarme în coteţ cu el. (IV, 119); Ea nu e arendaşe/ Şi, văduvă şi prietenă cu satul/ Încă de când îi mai trăia bărbatul,/ N-ar fi avut de ce să-i fie teamă./ Plugarii ştiu să ţie seamă/ De prietenii, vecinii lor,/ Care le stau frăţeşte-ntr-ajutor. (III, 182); Şi pe când prieteni şi curteni în zale/ Ciocnesc în juru-i cupele cu vin,/ În cinstea faptelor Măriei Sale,/ El cugetă ce ţepi li se cuvin. (I, 102); Stihuri de suflet, dintre spini culese,/ Îndurerate-n spic şi-n rădăcini,/ Pătrundeţi, înţelese şi neînţelese,/ În suflete de prieteni şi străini. (I, 195); Plecăm de lângă voi cu un oftat.../ De-abia v-aţi învăţat/ Cu prieteni de pe alte ţăpşane şi păşuni,/ Poate mai inimoşi, poate mai buni... (III, 263). PRIETENÍE (5), prietenii, s.f. Prieten + suf -ie. Sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de ataşament reciproc care leagă două persoane; amiciţie. Titlu de poem: Prietenie (III, 95). Nişte javre de căţei,/ Învoindu-se-ntre ei,/ Au făcut prietenie/ Scrisă negru pe hârtie, (IV, 89); Nesupus la gând pizmaş,/ Bogorici e drăgălaş/ Cui îl ia cu prietenie./ Cântă-i numai din tipsie/ Şi-ţi şi joacă o chindie. (IV, 138); Tânjind doi ani,

trei ani, să-şi cate/ Un rost mai bun şi mai cu spor,/ Nu s-a putut lipsi de vacile bălţate,/ De sufletul şi prietenia lor. (III, 174). PRIGOÁNĂ (6), prigoane, s.f. Derivat regresiv din prigoni. Urmărire aprigă, pornire împotriva cuiva; asuprire, persecuţie. Titlu de poem: Prigoana (I, 28). Dă-mi durere şi prigoană,/ Dă-mi otravă cât îţi place./ Ţine: milă şi pomană,/ Ţine har şi ţine pace. (II, 196); Mă văd când la Cină părtaş,/ Sau când, în prigoană, sutaş./ Încerc iar cămaşa deatunci,/ Îngustă, cu-o rană de-atunci,/ Şi nemaiştiută/ La inima vremii, tăcută. (II, 199); La mine dansul, maică, n-a fost „ce-o fi să fie!”,/ A fost ca o chemare şi ca o datorie,/ Mânată ca de blestem, în fugă şi prigoană,/ Şi dusă ca o luntre-n bulboană din bulboană. (III, 227); Că moare frunza-n ramuri, puiandră şi uşure,/ Copacul vieţuieşte şi s-a-nmulţit pădure./ Tu-ţi răsplăteşti ursita de grabnică pieire,/ Făcându-te, din omul prigoanei, omenire. (III, 88). PRIGONÍ (2), prigonesc, vb. IV. Din sl. prigoniti. Tranz. A izgoni, a fugări pe cineva. * Fig. A urmări, a obseda; a chinui. De-acu păşeşte ager că ţi-a ajuns totuna/ De te-or găsi mânia şi prigoni furtuna/ Şi trăsnetul şi marea, şi crivăţul, să piei;/ Te vei lupta prin timpuri cu zeci de dumnezei,/ Îngrămădiţi pe tine şi poruncindu-ţi: „Crede!”,/ Să-ţi fure giuvaerul ascuns, ce nu se vede. (III, 71); C-au apăsat, c-au prigonit/ Stăpânii timpului, trăit/ În plânsete şi suferinţă,/ Tu întăreşte-te-n credinţă/ Şi rabdă aprig, semenule meu,/ Că-i pedepseşte bunul Dumnezeu... (IV, 227). PRIGONÍT (1), -Ă, prigoniţi, -te, adj. V. prigoni. Persecutat, asuprit, oprimat. Vulturul prigonit de vânt/ Căta scăpare la pământ,/ Şi fulgerul îl răsturnă-n

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 147 fereastră.// Acolo înşira pe aţă-albastră/ Mărgele, o domniţă, ca-n poveşti. (IV, 11). PRIGÓR (1), prigori, s.m. Derivat regresiv din prigori. Pasăre migratoare zveltă, viu colorată, cu ciocul lung şi subţire, care trăieşte pe malurile lutoase ale apelor şi se hrăneşte mai ales cu albine şi viespi; albinărel. Varianta literară de singular: prigoare. Când graurul, când mierla, când cucul, când prigorul/ Şi zvonul ciocârliei îşi luau din fluier zborul,/ Şi parcă o pădure întreagă, la răspânte,/ Din ulmi, din fagi şi paltini se ridica să cânte. (IV, 74). PRIHÁNĂ (1), prihane, s.f. Din sl. prijati. (Rar) Faptă care încalcă morala; necinste; păcat. * Loc. adj. Fără (de) prihană curat, pur, nevinovat. Un ac îmi înglodeşte inima străpunsă,/ Medicule fără de prihană./ Sau e un cui de la Crucificat/ Sau un ghimpe din cununa lui./ Vindecă-mă, suflete./ Vin-acasă, suflete./ Adu leacuri, suflete. (II, 79). PRIHĂNÍT (2), -Ă, prihăniţi, -te, adj. V. prihană. Necinstit; păcătos; murdar. Doamne, vreau să-ţi mulţumesc.../ Dar în graiul omenesc/ Slova vorbelor tocită,/ Vorba slovei prihănită,/ Înţelesul otrăvit/ Le-a muşcat şi-mbolnăvit. (II, 99); Fântânile adânci sunt prihănite/ Şi trebuiesc sleite:/ Nu căuta viteazul să scoboare/ Drept în mocirlă, până la izvoare. (II, 163). PRILÉJ (4), prilejuri, s.n. Din bg. prilež. 1. Ocazie, împrejurare; moment oportun. 2. Pretext, motiv. Când a-nceput şi lacrima de viţă,/ Ai plâns şi tu, suava mea domniţă,/ Şi n-am avut să bănuiesc prilej/ Că s-a rănit o ramură de vrej. (II, 156); Am căutat limanul, dar n-am avut prilej./ Când mă lăsa vârtejul, mă lua un alt vârtej... (III, 227); – „Cotrobăiră-n lucruri şi văd că nu le cerţi.”/ – „Ce bine-i totdeauna să-ţi dai prilej să

ierţi!” (III, 235); Folosind atunci prilejul,/ Iată-l că sosi şi vrejul,/ Nechemat, cum a putut,/ Şi, târâş, a străbătut/ Spinii, pirul, praful moale,/ Cu dovleci de opt ocale. (IV, 27). PRIM (2), -Ă, primi, -e, num. ord. Din lat. primus. (Adesea cu valoare de adjectiv) Cel dintâi (în spaţiu sau în timp); întâi, dintâi. Primul fluier mi-l tăiasem dintr-un pai de grâu bălan,/ Şi cu cântecul de nuntă însoţeam secerătorii, (III, 254); Nu am nectare roze de dulceaţă,/ Nici chiar aroma primei agurizi,/ Şi prins adânc între vecii şi ceaţă,/ Nu-mi stau pe coajă moile omizi. (I, 36). PRIMÁR (6), -Ă, primari, -e, adj., s.m. Din lat. primarius. I. Adj. 1. Iniţial, primordial, originar; p. ext. de prim grad, de bază. * Clasă primară (şi substantivat, f.) = clasă din cursul primar. II. S.m. Reprezentant al conducerii centrale în oraşe şi comune, cu atribuţii administrative. Veneai cu doi argaţi să o ridici,/ I-ai dus de coarne vaca în poiană,/ Cu un primar şi o cătană,/ Şi ţi-ai făcut cireadă de pomană. (II, 220); Primarele, prefectul, crâşmarul, arendaşul/ Îl leagănă-n bâzdâguri şi ţâfnă pe Conaşul. (III, 119); – „Cum umblă vorba asta că focul s-a pierdut?/ Ţi-a spus-o cârciumarul, primarul? Ce-ai băut?/ Cum poate să se piardă, să n-o mai vezi,/ Văpaia?/ Trăgeai chibritul, gata, şi scăpăra odaia.” (III, 244). Din clasa-ntâia primară/ A fost broasca dată-afară./ La purtare şi Grivei/ Are tot unu şi trei. (II, 135); N-a avut noroc să-nveţe/ Şcoala cel puţin primară,/ Că acum, la bătrâneţe,/ Ajungea şi profesoară. (IV, 145); Câtu-i Dumnezeu de mare/ N-avea trei clase primare./ La citit se-mpiedică,/ Nu ştie-aritmetică. (IV, 109). PRIMÁT (1) s.n. Din lat. primatus, fr. primat. Importanţă primordială; întâie-

148

Simona Constantinovici

tate. Pe-Alecu Iliescu partidul liberal/ L-a pus pe Olt mai mare şi, uns pe cinci judeţe,/ E cel ce-a spus odată-n Senat, în tinereţe,/ Primatul României că-i autofecal. (III, 123). PRIMĂRÍE (5), primării, s.f. Primar + suf. -ie. Instituţie condusă de un primar; clădire în care îşi are sediul această instituţie. Şi, căruţa trase, măre Ilie,/ De-a dreptul la Primărie./ Ce să vezi? Putoarea cu brăţară/ Era muiere doar pe dinafară;/ Că pe subt poale/ Avea, ca omul, de toate şi două pistoale. (I, 216); Las’ că-i clocesc eu una, să n-o mai uite, tată,/ C-a pus la primărie jandarmii să mă bată./ Ce mai boier şi ăsta, de marfă şi cântar!/ Tat’su fusese-n piaţă plăcintar. (III, 163); – „Ce, te-ai mutat, Dumitre, de lângă Primărie?/ De două ceasuri bâjbâi pe drum, ca o stafie...” (III, 243); Cu câinii-mpreună/ Văd şcoala spoită cu lună,/ Clopotniţa-n plopi,/ Sobor cu trei popi,/ Şi-n deal primăria. (II, 202); În zări ardeau conace, magazii,/ Pătule, grajduri, primării,/ Că lumea brazdei s-a simţit datoare/ Să intre-n joc cu facle, cu coase şi topoare, (III, 183). PRÍMĂVARĂ (6), primăveri, s.f. Lat. primavera. Anotimpul care cuprinde (în emisfera noastră) intervalul dintre echinocţiul de la 21 martie şi solstiţiul de la 21 iunie. * (Adverbial; art.) În timpul sau în cursul acestui anotimp. Drept răsplată, curmeziş,/ Le-or clădi, pe-acoperiş,/ Cuiburi mari/ Cu pui hoinari,/ Din ostreţe,/ Crăci şi beţe,/ Şi din paie de săcară,/ Caselor, la primăvară... (IV, 169); Să se-ngrămădească anii./ De cum încolţesc castanii,/ Primăvara are treabă./ Toamnei şi ei i-i de grabă,/ Când le cade frunza-n gol. (II, 215); Mângâie-se piticul cu unghia de ceară,/ Ca solzul de plătică, de lin şi albişoară,/ Că primăvara-i pune, pri-

mit pe un fuior,/ Cel mai aprins şi galeş inel de mărţişor. (III, 83); Pe la-nceputul dulce-al primăverii/ Satul şi-aduceaminte de poveşti,/ Şi frunza tremură pe crengi cereşti,/ Şi, pasămite,-n taină, şi boierii. (I, 101); – „O luăm şi noi, aşa, într-un noroc.../ Că dacă încă n-am murit,/ Unchiaşule blagoslovit,/ Să zguduim, încai, niţel boierii,/ La începutul primăverii.” (III, 184); Se deschisese floarea plăpândei primăveri/ Şi am păzit o noapte şi eu printre străjeri,/ Să văd: e-o aiurire rămasă de prin basme,/ Sau ce ? că-n lumea vie nu-i loc pentru fantasme. (III, 210). PRIMÉJDIE (7), primejdii, s.f. Din sl. prěmeždije. Împrejurare, situaţie care ameninţă liniştea, securitatea sau existenţa cuiva ori a ceva; pericol. Pe toate celea scrisă-i, fără carte,/ Pedeapsa lui – „Primejdie de moarte”,/ Pe om, pe bobul mic şi pe gândac,/ Pân’ la sămânţa cât un vârf de ac. (II, 185); Şi au simţit, în noaptea ceea rece,/ Un lucru nou, ciudat, că se petrece,/ Căci câinii ştiu ce omul nu cunoaşte/ Şi ce primejdie îl poate paşte. (III, 182); Când mă găsesc în pisc/ Primejdia o caut şi o isc,/ Mi-aleg poteca strâmtă ca să trec,/ Ducând în cârcă muntele întreg. (I, 24); Primejdia te cere şi-o cauţi, orişiunde/ Ghiceşti că te pândeşte şi bănui că seascunde. (III, 75); Îţi trebuiau potcoave la caii prinşi de coamă,/ Zăbale, lănci şi scuturi de fier şi de aramă,/ Ca să o-nfrunţi cu pieptul primejdia-nvoită/ Cu ceasul rău, cu vraja şi leneşa ispită. (III, 76); Primejdia-i ferită, să-ţi iasă-n drum un ţap/ Şi să te-arunce-n râpă, de-a dura, peste cap. (III, 105); Dacă ochilor tăi le-ar plăcea/ Nevăzutul şi neştiutul, ai putea/ Veni la mine, parcă,/ Şi te-ai lăsa primejdiei din barcă. (II, 56).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 149 PRIMENÍ (1), primenesc, vb. IV. Din sl. prěměniti. Refl. şi tranz. A(-şi) schimba rufăria, lenjeria purtată, murdară cu alta curată; p. ext. a (se) îmbrăca frumos, a (se) găti. „Prinţul” Ion era de mult dorit,/ Dar straiele nu şi le-a primenit./ Femeilor ce l-au cuprins cu grabă/ Le-a spus: –„Duceţi-vă, vedeţivă de treabă”. (IV, 23). PRIMÍ (26), primesc, vb. IV. Din sl. priimati. Tranz. 1. A lua în posesiune sau a accepta ceea ce ţi se oferă, ţi se dă; a obţine, a căpăta. 2. A se ocupa de un oaspete, a ieşi în întâmpinarea lui. – „Te-admir cât rabzi, vecine. Te spurcă şi te bate,/ Şi tu primeşti cu zâmbet şi cu seninătate.” (IV, 69); Şi când făptura ne primeşte-ntreagă,/ Ca un altar ce-n haos s-a deschis,/ Şi dinainte floarea ni se pleacă,/ Să-i sărutăm petalele de vis? (I, 53); Tot ceasul îmi aduce un dar şi-o jertfă nouă,/ De vreme ce lumina primeşte să-mi lumine. (I, 122); Sufletule, iată stihuri fără chip,/ Fără sunet şi fără de răspuns,/ De pulbere şi de nisip./ Primeşte-le, murmură-le. (II, 71); Obrazul sărutat de mine,/ Acum primeşte lacrima, mai bine. (II, 157); Săteanul nostru nu e mojic şi năzuros,/ Primeşte-orice şi ne vorbea frumos. (III, 154); Privirea ta târâşă şi-mpiedicată-n tină/ Primi din depărtare întâia ei lumină, (III, 69); Din vremile bătrâne, cinstit, copilăros,/ Poporul, blând, primise pământul drept prinos. (III, 100); Iov primise-nsărcinare/ Să dea-n mână o scrisoare/ Stareţului dintr-un plop,/ Arhiereu sau protopop; (IV, 186); Am primit la-nvăţătură/ Tot ce-a fost mai bun de gură. (II, 135); Eu, Doamne, leam primit şi mă supun,/ Stăpâne drag, gingaş ca un lăstun./ Vreau să te-ntreb: când m-ai ales, ai fost nebun? (II, 213); Înmulţindu-se piticii,/ Şi gângavii şi pelticii,/ I-a primit şi Dumnezeu,/

Care, dintr-un curcubeu,/ Îi scrutează cu ochianul/ Toată ziua şi tot anul. (IV, 178); Căci darurile toate aduse ţie ţ-îs,/ Primind în schimb o floare, fragilul tău surâs. (III, 43); Cioplind cu barda bârna, bătând dimia, piua,/ Ori învârtind la moară eşti muncitor cu ziua,/ Nu rob pe toată viaţa şi priponit ca vita,/ Primind mălaiul muced şi-aprins, cu ţârâita. (III, 118). PRIMÍRE (1), primiri, s.f. V. primí. Luare în posesiune a unui bun care ţi-a fost oferit, dat, datorat. * Loc. vb. A da (cuiva ceva) în primire = a preda, a încredinţa (cuiva ceva). – „Hai, sărutaţi-i mâna Dalilei amândouă.../ Noi mergem să-i dau totul duduii în primire./ Dentârziem cu treaba, cumva, prin mânăstire,/ Până ne-ntoarcem, Ana, dereticaţi prin casă/ Şi faceţi-i chilia curată, luminoasă.” (III, 230). PRIMÍT (9), -Ă, primiţi, -te, adj. V. primí. Că primăvara-i pune, primit pe un fuior,/ Cel mai aprins şi galeş inel de mărţişor. (III, 83); Aşa-nţelegeţi ordinul primit?/ Pesemne c-aţi înnebunit. (III, 169); Necunoscând că jertfa i-a fost în cer primită,/ Îşi socoteşte truda, mâhnit, neizbutită. (I, 243); O laudă târâtă te insultă./ Ocara-i mai primită, că nu ştie/ Să gâdâle trufia cu linsoare multă,/ Făcând cu tine-n gând tovărăşie. (IV, 230); Scrisorile primite, cât şi trimise vouă,/ Sunt desfăcute toate, aici, de-o slugă nouă. (III, 159). PRIN (296), prep. Pre + în. I. (Introduce un complement circumstanţial de loc). II. (Introduce un complement circumstanţial instrumental) Cu..., cu ajutorul..., pe calea..., utilizând. III. (Introduce un complement circumstanţial modal, în construcţii infinitivale cerute, de obicei, de verbele „a începe” şi „a sfârşi”). * Loc. conj. Prin urmare = în consecinţă, deci. IV. (Introduce

150

Simona Constantinovici

un complement circumstanţial de timp) În..., în cursul..., în timpul... V. (Precedat de prep. „de”, formează loc. prep. prin care se exprimă timpul, locul aproximativ). Prin singurătatea lui brumar/ Se risipeşte parcul, cât cuprinzi, (I, 17); Pândind, să iasă, prin perdea,/ O a văzut din cer pre ea. (I, 23); De prin adâncul nopţii vin cocorii/ Pe care i-am văzut plecând, (I, 38); Drept mulţumire şti-voi că cerurile reci/ Vor strecura prin găuri lumina unei stele. (I, 58); Deschide-mi-te, suflet, prin şapte ochi de flaut,/ Şi cântecul şi viaţa şi moartea să le-nece. (I, 59); Prin aer, timpu-i despărţit de ore,/ Ca de mireasma lor nişte garoafe. (I, 63); Dar prin al liniştii ecou/ Fii băgător de seamă. (I, 75); Ivirea se va face, pesemne, din câmpie,/ Prin albele cătune, pitite subt căciuli. (I, 88); Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,/ Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât. (I, 103); Un abur slab se cerne, un cer spoit cu lapte,/ Departe-n orizonturi, se naşte prin tulpini. (I, 108); Mai e nădejde, mai e mângâiere,/ Mai colindă o umbră albă prin tăcere, (I, 135); Sobolii şi viermii să treacă pribegi/ Prin stârvuri de glorii întregi. (I, 140); Luciul tău, prin blestem tainic, îngheţat în umbra morii,/ Va tăia din dungă luna şi cresta din zbor cocorii. (I, 152); Departe, prin suflet, prin zare/ Alb creşte din lac,/ Deschis în tăcerea cea mare,/ Un templu, din veac. (I, 159); O şchiopătare de vulturi căzuţi din stele/ Prin oţăţitul întuneric tare; (I, 206); Un păianjen ca o ghindă,/ Strecurat prin broderii,/ Cade-n ele, să se prindă. (II, 45); Umbră mai multă a trecut/ Prin pasurile sufletului/ Decât printre piscuri. (II, 73); Poate veni pasărea înstelată/ Cu aripa tăiată,/ Acvilă, drumeaţă/ Prin ţărână şi ceaţă. (II, 109); Prin mâinile tăcerii, de ceară,

se strecoară/ Ca un fuior de pulberi şi brume deslânate. (II, 154); Doi îngeri albi porniră din veac, de prin Tării,/ Să-i dea vestirea bună, de sus, Sfintei Mării. (II, 177); Te-aud, vântule, că ari/ Prin ogoare, prin prăpăstii şi stejari, (II, 242); Te las albind prin pomi, din depărtare,/ Cuib fermecat, ca de cocori albaştri. (III, 10); Prin spaţiile mele înnoţi ca-n balta lină/ Şi-mi dai caricatură, pe când îţi dau lumină, (III, 39); Te urmăresc prin veacuri, prin vârste şi milenii,/ Încă de când spinarea ţi-oncovoiai pe brânci, (III, 65); El trece prin vâlvoare, prin cremene şi ghiaţă./ Pornise de cu seară, s-a-ntors de dimineaţă, (III, 110); Litera de fier, cerneala,/ Teascul, cartea şi momeala/ Strecurată prin cuvinte,/ Drept simţiri şinvăţăminte. (III, 142); Boier de treflă şi birlic,/ Nu învăţase altceva nimic,/ Ştiind tot ce se-nvaţă de proşti, din cărţi şi şcoală/ Prin ghicitoare şi prin bănuială. (III, 180); Acum se face-a voastră de tot, prin foc şi pară./ Poporul fără pâine mai e şi fără ţară. (III, 204); De ce-aş fi trist? Că pacea duioasă şi blajină/ Mă duce ca o luntre prin linişti de lumină? (III, 255); Ghicesc prin rânduri, ca prin site,/ Un nume vechi de cititor,/ Semnat cu slove ruginite:/ Ieromonahul Nicanor. (III, 268); Te-am urmărit prin stihuri, cuvinte şi silabe,/ Ori pe genunchi şi coate târâş, pe patru labe. (III, 288); Uită-ţi oglinda lacule-aşternut/ Şi umbra noastră care prin tine a trecut. (III, 294); Să fi fost el, sau zvonul stârnit de prin Scripturi,/ Rătăcitor prin noapte, prin vii, prin arături,/ Ca broaştele ţestoase, sobolii şi zefirii? (III, 298); Îţi amorţi şi pana-n mână,/ Pe care ai târât-o prin ghimpi o săptămână. (IV, 38); Iviţi prin făcătură, această samulatră/ Te mârâie din umbră, şi uneori te latră. (IV, 83); Prin buruienişte/ Ea

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 151 începu să mişte. (IV, 104); E bălţată-n fel de pete,/ Zugrăvite ca pe var/ Când, prin vişini şi arţar,/ Bate luna în părete. (IV, 147); Într-o zi, prin asfinţit,/ Şoaricele a-ndrăznit/ Să se creadă în putere/ A prăda stupul de miere. (IV, 174); Şi-a pierdut prin frunză, bietul,/ Astupuşul şi biletul, (IV, 186); Prin urmare,/ În pădurea ceea mare/ Iarna-i cald, vara răcoare. (IV, 191); Văpaia stelei albe mi-a tras prin noapte drum./ Lumina lui firavă se-nneacă grea, de fum. (IV, 245); Vine din mitologie/ Şi o muscă argintie,/ De prin vremuri vechi, străvechi (IV, 273). PRINCIPAT (1), principate, s.n. Din fr. principat, lat. principatus. Teritoriu condus de un suveran care are titlul de principe. Să facem, cuvenite la gineri şi nepoate,/ Din optzeci de judeţe, optzeci de principate./ O dinastie nouă se-ncheagă pe-ndelete,/ Băieţi câteva rânduri şi câteva de fete, (III, 105). PRINCIPÉSĂ (1), principese, s.f. Din it. principessa. Fiică a unui principe, a unui rege, a unui împărat; prinţesă. Familia-nmulţită cu prinţi şi principese,/ Că naşterile-s multe, în şiruri lungi şi dese,/ La unchi, mătuşi, cumnate, surori, nepoţi şi veri,/ Şi alte rubedenii de mâine, de-azi, de ieri, (III, 104). PRINCÍPIU (6), principii, s.n. Din lat. principium, it. principio, fr. principe. 1. Element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic, o normă de conduită etc. 2. Convingere intimă, punct de vedere propriu. Deci, morţi şi vii s-au înţeles/ Să ocolească orişice proces,/ Şi unii pe ceilalţi îi spală/ Cu un principiu mistic de morală, (IV, 228); Un avânt nestăpânit/ I-a-nviat şi-ndrăgostit/ Juni mai noi şi cotoroanţe,/ Cu principii şi nuanţe,/ Se sărută, braţe-n braţe,/ De ceva să se agaţe. (III, 136);

Un deputat mai gureş sau cu principii sfinte,/ Uitat să-şi ia răsplata tăcerii dinainte,/ Ameninţă să scoată-n vileag, la timp, neuns,/ Urzeala şi tertipul cu meşteşug ascuns. (III, 150); Schimbările la faţă, subit, le-au învăţat/ La şcoala de principii a balului mascat,/ Iar saltul acrobatic, la circ, privind din stal/ Cum sare dansatorul şi cade iar pe cal. (IV, 79); Mai late către umeri şi-n jos mai îngustate,/ Principiile raclei măcar sunt respectate,/ Când ucigaşii-n aer leau murdărit pe-acelea/ Ce le-ntocmesc morala şi le botează pielea. (II, 271). PRÍNDE (103), prind, vb. III. Lat. pre(he)ndere. I. 1. Tranz. A apuca ceva sau pe cineva cu mâna, cu ajutorul unui instrument etc. 2. Tranz. Fig. A lua cunoştinţă de ceva (cu ochii, cu urechea, cu mintea); a percepe. II. Tranz. 1. A ajunge din urmă (şi a imobiliza) pe cineva sau ceva care se mişcă, aleargă; a captura. 2. A descoperi pe cineva cu o vină, cu o neregulă. III. 1. Tranz. A fixa ceva prin legare, coasere sau agăţare. 2. Tranz. A înhăma; a înjuga. IV. 1. Refl. A se lipi de cineva sau de ceva. 2. Tranz. (Despre îmbrăcămintea cuiva; p. ext. despre gesturi, atitudini etc.) A-i şedea cuiva bine, a i se potrivi. Şi din toate, singur eu/ Nu-ndrăznesc s-o prind de mână/ Şi, c-un şold în pieptul meu,/ Să o sprijin la fântână. (I, 32); Aş fi vrut să stea s-o prind,/ A venit încoa sărind/ Şi-a plecat sărind într-alte/ Buruieni şi mai înalte. (II, 29); Dar copiii prin perdea/ Prind în umbra ei ceva,/ Iscodind taina mătuşii,/ Seara, pe gaura uşii. (IV, 165); Tu ce-nfiori pe şesuri plopii/ când treci, din creştet la picioare,/ Şi prinzi de tot ce te-ntâlneşte/ o plasă caldă de răcoare. (I, 117); Brotăcelul, la fântână,/ L-ai avea la îndemână,/ Ca să-l prinzi (pe brotăcel)/ Să te joci niţel cu el. (IV, 132); Soarele-i scump pote-

152

Simona Constantinovici

cii şi prinde vieţi de tină,/ Dar covârşit de sineşi prea-i foc şi prea-i lumină. (I, 112); Sufletul, ca un burete,/ Prinde lacrimile-ncete/ Ale stelelor pe rând/ Sticlind alb şi tremurând. (I, 193); Cu acelaş fir de aţă/ Ţese, prinde şi agaţă, (II, 95); Nu prinde dalta, cleştele n-apucă/ Şi nu se-mbină stâlpul de ulucă. (II, 162); Beţia pătimaşă te prinde şi te fură/ Şi ea, ca şi maestrul, la cărţi şi băutură. (III, 151); Rugăciunea cuvântată/ Nu se prinde dintr-odată, (IV, 196); Un păianjen ca o ghindă,/ Strecurat prin broderii,/ Cade-n ele, să se prindă. (II, 45); Brad, îţi întinde rădăcina/ Ca să mă caute şi prindă./ Ia-ţi din căldura mea răşina,/ Fă-ţi din belşugul meu merindă. (III, 252); Creionul se munceşte să te prindă/ Şi te arăţi şi pieri ca în oglindă. (III, 276); Veneau şi lăutarii oraşului, trimişi/ Să prindă tâlcuirea cântării, pe furiş. (IV, 74); Ca să încerce dacă un altoi/ De stea putea să prindă pe noroi,/ Că, de urât, scuipând în patru zări, stingher,/ Făcuse şi luminile din cer. (IV, 215); Căci prin mijloc, bolnav de mii de ani,/ Întunecat în adâncimi un lac e-ntins,/ Şi sângele, din vii şi din castani,/ Pe faţa ruginie a undelor s-a prins. (I, 17); Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa/ cu braţe strânse de grumaji/ Şi m-ai pornit ca să mi-o caut/ la tine-n palme şi-n obraji. (I, 116); Ţesând mătasea, în urzeală/ Am prins fir, din stea, de beteală.// Ţesând cânepa şi lâna creaţă/ Am prins câlţi şi zdrenţe de ceaţă. (I, 180); De când s-a uitat în stele/ I s-a prins bezna de ele. (II, 85); O melodie parcă i-a prins şi-i înfăşoară,/ Era ca de vioară şi nu era vioară. (II, 177); Dar şovăind cu gândul între pământ şi cer,/ Te-au prins, pe nesimţite, cătuşele de fier (III, 91); Şi, în sfârşit, urmaşul lui Prometeu, el, omul,/ A prins şi taina mare, a taine-

lor, atomul. (III, 111); – „E-adevărat, şi nu ştii ce fel de meşteşug/ Ne-a prins pe neştiute închişi ca-ntr-un coşciug.” (III, 241); Rândunicile, păreche,/ Şi-au prins cuib de casa veche. (IV, 134); Dar s-au prins a se-nţelege/ Că-i mai bine să mă lege,/ Să-mi reteze beregata. (IV, 241); Astfel, ieri, prinzând din vânt/ Un scatiu, lângă pământ,/ A fugit cu el în gură/ Dincolo de bătătură. (IV, 123). PRINÓS (5), prinosuri, s.n. Din sl. prinosu. (În antichitate) Dar oferit divinităţii. * Fig. Omagiu adus cuiva în semn de devotament, de admiraţie, de recunoştinţă. Variantă neliterară de plural: prinoase. Căci n-ai găsit prinoase s-aduci nici unui zeu/ Vino şi-mi bate zilnic îngenunchiat la uşe./ De ce teascunzi? Îţi place s-adormi pe şoldul meu,/ Hrănit cu raze moarte, otravă şi cenuşe. (II, 206). Genunchii, copţi ca grâul,/ Duc somnului prinos./ Fărăndoială, râul/ Îşi lasă pleoapa-n jos. (I, 79); De printre zorele/ Alege umbrele/ Şi mireasma bună/ Din fragi şi căpşună,/ Lacom de prinos/ Cu iz tămâios. (II, 139); Al patrulea iubeşte, părtaş la o solie/ Să aibă logodita fecioară de soţie./ Prinos de închinare la frumuseţea smeadă,/ El poartă o cătuşe de aur drept dovadă. (III, 82); Din vremile bătrâne, cinstit, copilăros,/ Poporul, blând, primi-e pământul drept prinos./ Bogata moştenire l-a aşteptat, muncită,/ Să-i dea rodire nouă,-nsutită şi-nmiită,/ Şi avuţia zestrei spori îmbelşugată. (III, 100). PRINS (39), -Ă, prinşi, -se, adj. V. prinde. 1. Care a căzut în mâinile cuiva, care este lipsit de libertate; captiv. 2. Agăţat. Şi prins adânc între vecii şi ceaţă,/ Numi stau pe coajă moile omizi. (I, 36); O vede-o rândunică/ Umplând cu-o sărutare/ Azurul prins de-o stea. (I, 79); În vârful piciorului/ A-nţepat-o cu otravă/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 153 Spinul prins de crini şi laur. (I, 148); Prins ca de-o copilărie,/ Mâna se porni să scrie. (III, 7); Prins între-nchipuire şi unda nălucirii/ Nu mă-ncumet răspunsuri să caut, şi m-ascund/ De ochiul cu scânteie de cremene, rotund. (III, 298); Prinţul te simte, spadă fermecată,/ Prinsă de şold, c-ai tremurat şi creşti. (I, 71); Îl aşteaptă, colo-n cui,/ Casa prinsă de urcior. (II, 13); Şi cred că-i un meşteşug/ Luna prinsă de belciug. (II, 116); O lacrimă prinsă-n pictură,/ O mână rănită, o căutătură, (II, 199); Venise de cu noaptea, cu luna prinsă-n plopi,/ Şi se întoarce seara pe carul nalt de snopi. (III, 74); Tu i-ai ucis un tată, el ţi-a ucis un frate,/ Din ţara prinsă-n flacări pierise jumătate. (III, 95); Cerbii,-n turme şi cirezi,/ Prinşi de coarne-s în livezi,/ Şi-ncepând coasta s-o urce,/ Se zmucesc să se descurce. (II, 53); Printre canavaua ceţurilor, sură,/ Plopii de frânghie-s prinşi în ţesătură. (II, 147); Deocamdată, prinşi de spaimă,/ Cuscrii nu se mai defaimă. (III, 142); Plâng, fulgerate, oile din urmă/ Şi prinse-n drum de secetele mari. (II, 148); Zăresc câte-o ureche şi-un obraz/ Din scoicile-aşternute cu atlaz/ Şi prinse una de-alta-n fuga lor/ Cu lanţul câte unui mărţişor. (II, 172). PRINSOÁRE (3), prinsori, s.f. Prins „captiv” + suf. -oare. (Pop.) Rămăşag, pariu. Nu te-ncrunta încoace, boierule, aşa,/ Că am făcut prinsoare şi noi pe pielea ta./ Odată şi odată te-om prinde noi în sat/ Şi-ai să plăteşti, jupâne, cu vârf şi îndesat. (III, 126); Şi făcurăm şi-o prinsoare,/ Cine poate scri mai iute/ Stihuri vreo câteva sute,/ Şi neam aşternut pe scris./ Ochii ni s-au cam închis,/ Mâna ne-a cam amorţit/ Şi-a ieşit ce a ieşit. (IV, 176); Şi aş face o prinsoare/ Că sunt vrăbii, cât se pare,/ Piţigoi, sticleţi ori cuci/ Cuibăriţi colea

prin nuci. (IV, 183). PRÍNTRE (60), prep. Pre (v. pe) + între. 1. În mijlocul...; între. * Spec. În spaţiul dintre mai multe fiinţe sau obiecte. 2. În intervalul dintre două etape, două momente ale unei acţiuni, ale unui fenomen etc. 3. (Rar) Prin. Bătrânii-au adunat, printre plăvani,/ Sudoarea muncii sutelor de ani. (I, 9); Căci Dumnezeu, păşind apropiat,/ Îi vezi lăsată umbra printre boi. (I, 50); Printre prunii din amurg/ Cântă-n ritmuri de tipsii/ Ghiersul moale, stihul turc/ Şi arab, de la geamii. (I, 85); Stea cu stea pe-ntinsul undei liniştite pun cleştar,/ Şi printrînsul zugrăvite lebezile par şi luna. (I, 104); Aceluia ce-atinge neatins noroiul/ Şi poate duce drum şi peste cer,/ Printre aramă, cremene şi fier:/ Giganticul, molatecul, vioiul. (I, 160); Luna umblă printre case/ Îmbrăcată-n ceaţă fină. (I, 162); Zgomotul de lanţuri multe/ A trecut prin curte,/ A ieşit lung pe porţi/ Printre vii şi morţi, (I, 206); Printre canavaua ceţurilor, sură,/ Plopii de frânghie-s prinşi în ţesătură. (II, 147); Zburând alături, noaptea,-n stihare, printre ele,/ Au rătăcit cărarea de brumă dintre stele. (II, 177); I-am văzut în păşuni, prin uluci,/ În cimitir, printre cruci. (II, 248); Te urmăresc prin veacuri, prin vârste şi milenii,/ Încă de când spinarea ţi-o-ncovoiai pe brânci,/ Când, speriat şi singur, târâş printre vedenii,/ Umblai numai să cauţi culcuş sau să mănânci. (III, 65); De câte ori o viaţă întreagă nu se-ngână,/ Mâhnită, printre lacrimi, cu-o strângere de mână? (III, 80); Tu te deschizi ca uşa, lăuntru şi-n afară,/ Cobori şi urci în tine ca printr-un turn o scară. (III, 89); Când zărită, când ascunsă/ Trece unda pe nămoluri,/ Licărită printre goluri. (III, 257); Dumnezeu printre stufişuri/ Zări nişte luminişuri. (IV, 105); El se ceartă printre stele/ Şi

154

Simona Constantinovici

cu nişte cucuvele. (IV, 118); Stă în pom pitit, pe când/ Ţie ţi-a venit un gând:/ Printre mugurii crescuţi,/ Să-l mângâi şi să-l săruţi. (IV, 132); Vinul are-aşezământ/ Cât e trup şi sânge sfânt,/ Că se face preschimbare/ Printr-o binecuvântare. (IV, 204); Dar noaptea-n vis, printre strigoii reci,/ Vine smerit, şi şoapta lui blajină/ Îţi face rugăciune să-l dezlegi/ Şi să-l mângâi cu milă şi lumină. (IV, 247). PRINŢ (12), prinţi, s.m. Din fr. prince, germ. Prinz. Principe. Titlu de poem: Prinţul (I, 71). L-ai auzit? Adesea el face dogme noi/ Şi e mai mulţi, că zice întotdeauna „Noi”./ „Noi” este „El”, de toate, de tot şi înzecit,/ E ţară, lege, rege, prinţ şi mitropolit. (IV, 82); Închis în turnul morţii din poruncă,/ Prinţul e-ntreg, dar gândurile-l dor,/ Ca nişte vulturi negrii ce-şi aruncă/ Între coteţe rotirile lor.// (...)// Şi când îl rod păduchii câteodată/ Pe dedesubtul platoşei domneşti,/ Prinţul te simte, spadă fermecată,/ Prinsă de şold, c-ai tremurat şi creşti. (I, 71); „Prinţul” Ion era de mult dorit,/ Dar straiele nu şi le-a primenit. (IV, 23); La urma urmei, domnii pot face o ispravă/ De prinţi, chiar dacă limba li-i groasă şi gângavă. (III, 105); Amestecaţi cu cioburi, stăpânilor, subt mese,/ Li se trezea beţia de prinţi şi de prinţese./ Un urlet, ca de mare-n răzvrătire./ Linţoliul gros al morţiincepu să se deşire. (III, 108); Mă-sa şi tat’su, din pământ,/ Se-nghesuiau într-un mormânt,/ Cu patru rânduri de părinţi,/ Neamuri, spuseseră, de prinţi, (III, 194). PRINŢÉSĂ (3), prinţese, s.f. Din fr. princesse (după prinţ). Principesă. Prinţesei mici îi pare bine/ Că stăpâneşte ţara de albine./ Cetăţile dintre răchitele-argintii/ Noroade au cu sutele de mii,/ Şi mâna-i cât o floare/ Cârmuieşte dulce

zeci de popoare./ (...)/ Prinţesa mică-i bucuroasă./ Prisaca sună ca murmurul de coasă./ Fagurii sunt grei/ În buricele moi ale degetelor ei. (II, 21); Amestecaţi cu cioburi, stăpânilor, subt mese,/ Li se trezea beţia de prinţi şi de prinţese./ Un urlet, ca de mare-n răzvrătire./ Linţoliul gros al morţii-ncepu să se deşire. (III, 108). PRIPÁS (5), pripasuri, s.n. Din sl. pripasu. 1. (Înv. şi pop.) Pui de animal domestic. 2. (Pop.; în loc. adj.) De pripas = a) (despre animale domestice) care rătăceşte de colo până colo, fără stăpân; b) (despre copii) părăsit, abandonat; c) (despre oameni) venit din altă parte; străin, venetic. Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas,/ Ca un suflet de pripas?/ Cine-i acolo? Răspunde!/ De unde vii şi ai intrat pe unde? (I, 144); Încă de an s-au desfrânat/ Secara, spicul secerat./ Holde-n pripas, de cimitir,/ Spini, buruieni şi pir, (II, 223); Ce-i colo sus, în ceruri, în zenit?/ Că berzele de-o vreme-au şi sosit./ Să fi întârziat un cârd? Să fi rămas/ Un stol răzleţ aiurea, de pripas? (II, 267); Eşti o făptură-ntreagă, te-ntrebi, sau de pripas?/ Ai căutat cu şoaptă din ce părinţi te-ai tras,/ Din oameni, din nenuferi, din şoimi? Într-adevăr,/ Tu te găseşti cu vremea şi semenii-n răspăr. (III, 89); In ţară, două soiuri de boieri/ Împart puterea între ele,/ Boieri de-o zi, boieri de ieri,/ Stăpânitorii vieţii mele,/ Şi unii, şi-alţii de pripas,/ Şi nu le poţi mai da de nas. (III, 172). PRÍPĂ (2), s.f. Derivat regresiv din pripi. Grabă mare, zor. * Loc. adv. În pripă = grabnic, repede, iute. Trei biete mahalale muncesc să se dezgroape/ Soldaţii cu topoare, cu răngi şi târnăcoape./ Faitoanele de mână, cu pântec, legănate,/ Au fost din tot oraşul în pripă adunate. (II, 271); Cui a iscat ţânţarii şi muşte-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 155 le în pripă,/ Ce-i vine să-i lipească şi viermelui aripă?/ Mai înţelegi omida şi plodul din gogoşi,/ Că dau, cu borangicul, şi fluturii frumoşi. (IV, 80). PRIPĂŞIT (4), -Ă, pripăşiţi, -te, adj. V. pripăşi. Care s-a stabilit undeva sau pe lângă cineva (venind din altă parte); aciuat. Pripăşiţi de joi, de vineri,/ Unii sunt prea cruzi şi tineri./ Nici n-au nouăzeci de ani,/ Încă pui, încă juncani. (IV, 189); Eşti cunoscut şi la Madera,/ În sud, unde matrozii te salută,/ Cheflii şi ei ca Prinţul, sută-n sută,/ Şi grecii pripăşiţi prin porturi. Kalispera! (IV, 268); Haimanaua fără ţară,/ Pripăşită şi fugară,/ Luând trecutul cu chirie,/ Şi-a făcut şi-o meserie:/ Din senin şi dintrodată,/ Se propune exilată. (IV, 256); Noi suntem pripăşiţii şi-ai vremurilor grele,/ Care au dat de-a lungul bărbaţi, dar şi lichele. (III, 155). PRIPEÁLĂ (1), pripeli, s.f. Pripi + suf. -eală. Grabă mare; precipitare. E rece, întârzie, pripelile-l ajung/ Mai potolite, n-are voinţă şi-i mai lung,/ Şi, dezlegat de suflet şi minte, are-nvăţ/ Să stea cantre umbrele şi pălării un băţ. (III, 82). PRIPÍT (1), -Ă, pripiţi, -te, adj. V. pripi. (Despre mâncăruri) Fiert sau copt în grabă (la suprafaţă), la un foc (prea) iute. * Mămăligă pripită = mămăligă amestecată pe măsură ce se adaugă mălaiul în apa clocotită. „De-aci-nnainte, vere, nevasta n-o să-ţi frigă/ Cârnaţi, cu făcăleţul, din cui, de mămăligă,/ Şi până mămăliga pripită să ţi-o fiarbă,/ O să-ţi mai crească mintea, şi până-n brâu şi-o barbă.” (III, 244). PRIPONÍT (2), -Ă, priponiţi, -te, adj. V. priponi. 1. (Despre animale) Legat de (sau cu) un pripon. 2. P. gener. Imobilizat, fixat prin legare. Cioplind cu barda bârna, bătând dimia, piua,/ Ori învârtind la moară eşti muncitor cu ziua,/ Nu rob pe toată viaţa şi priponit ca vita,/

Primind mălaiul muced şi-aprins, cu ţârâita. (III, 118); Îl ţin ca pe o vită,/ Şi vara, ca şi iarna, în viscol priponită,/ Cămătărit cumplit,/ Şi-l ţin şi-nnămolit/ Şi îngropat în sate de bordeie,/ Bolnav şi el şi proasta lui femeie. (III, 155). PRISÁCĂ (7), prisăci, s.f. Et. nec. Loc unde sunt aşezaţi stupii, unde se cresc albine; totalitatea stupilor aflaţi pe acest loc; stupină. * (Cu sens colectiv) Albinele dintr-o stupină. Titlu de ciclu poematic: Prisaca (IV, 172). Voi batealbinele de la prisacă/ Şi vă voi apăra de stele/ Şi de duhovnicia lor posacă/ Căci voi sunteţi fetele mele. (II, 14); Nici vechea prisacă/ Nu-mi este săracă/ Şi am în cămară/ Şi miere amară,/ Pe lângă bucate.// Mi-e silă de toate,/ De rău şi de bine./ Mi-e foame şi sete de tine. (III, 277); Şi toate, vii, ogoare şi prisacă,/ Urneau din bătătura uscată şi săracă,/ Şi se ducea puhoiul plăvanilor, agale,/ Ca satele, devale. (IV, 16); Din ştiubeie şi prisacă/ Stariţele nu mai pleacă,/ Şi maicile cuvioase/ Au pus obloane la case,/ De nu mai pătrundeafară/ Nici un fir de rază rară,/ Şi urzesc ţoale de ceară. (IV, 171); Prinţesa mică-i bucuroasă./ Prisaca sună ca murmurul de coasă./ Fagurii sunt grei/ În buricele moi ale degetelor ei. (II, 21); Nu era încă nouă sute şapte,/ Dar nu curgeau miere şi lapte/ Pe Argeş, Olt şi Vedea./ Nu erau ale tale nici livedea,/ Podgoria, prisaca,/ Nici ţara ta, săraca. (III, 192). PRISĂCÁR (1), prisăcari, s.m. Prisacă + suf. -ar. Persoană care creşte albine; stupar, albinar; apicultor. Prisăcarul le-a uitat/ Şi-a căzut şi peste ele/ Iarna, grea ca un plocat,/ Cu chenar de peruzele. (IV, 172). PRISÓS (16), prisosuri, s.n. Din ngr. perissós. Ceea ce depăşeşte necesarul, ceea ce întrece o anumită limită; priso-

156

Simona Constantinovici

sinţă, surplus, excedent; p. ext. belşug, abundenţă. * Loc. adj. şi adv. De prisos = (care este) în plus; p. ext. (care este) inutil, fără rost. Şi ceri smerit hodină la cerul tău pustiu./ E de prisos. Genunchiul de stei lipit ţi-l ţiu,/ Şi biciul greu de plumburi şi noduri, pe spinare./ E de prisos. Izbânda, de veci s-a câştigat. (I, 120); Mire căzut şi mire care trece,/ Căutătura albă ţi-e, şi rece./ Ţi s-a făcut puterea de prisos/ Slujind Erodiadei şi lui Isus Hristos. (II, 224); E de prisos. Avântul, nu poate s-aibă alt/ Sfârşit. Grădeaua piedici a pus atât de grele,/ Că amândoi cocoşii, cu ciocul în asfalt,/ Se pomenesc şi-aiurea, cu ochii-n mii de stele. (III, 47); Citind, închisă-n casă, cărţi groase, pe alese,/ Văzu deşteptăciunea, ajunsă de prisos,/ Că nu dă mângâiere şi nu-i e de folos,/ Şi-ambătrânit pe slove şi pagini nenţelese. (III, 132); O cămaşe mai purtată/ Trebuie mai mult frecată,/ Şi nădragii au de scos/ Din fund zbenghiul de prisos. (IV, 197); Ce-mi tot vorbeşti de geniu şi talent,/ De capul prost, de cap inteligent?/ Escrocherii, zorzoane de prisos./ Eu te-aş ruga să fii cuviincios. (IV, 249); Blagoslovit să-i fie osul/ Că şi-a trimis încoace şi prisosul,/ Şi legene-i ţărâna şi mormântul/ Şi-adie-i-le vântul. (II, 252); Te-ai împletit pe strune, ca iedera subţire,/ Şi le-ai adus prisosul adaos de simţire. (III, 279). PRÍSPĂ (5), prispe, s.f. Probabil din sl. *prisupa. 1. Un fel de terasă îngustă, înălţată de-a lungul peretelui din faţă la casele ţărăneşti, adesea mărginită de o balustradă de lemn sau de zidărie. 2. Platformă, tăpşan. Şi mor mai mulţi de două ori,/ Decât trăiesc cu gâlci în subsuori,/ Cu abube, fălcariţă şi umflături,/ Când dârdâind pe prispă, de frig, când de călduri. (III, 155); Tu poate-ai să te

tulburi de cei rămaşi. Atunci/ Trimitele arhangheli cu aripile lungi./ Ivirea lor pe prispă, şi şoapta lor adâncă/ Să-i facă să tresară, uitând să mai mă plângă. (III, 295); Din prispa ta vreau să-mi aduc aminte,/ Din geamul tău gândivoi la trecut,/ Privind în sus, la pasările sfinte,/ Ce-n streaşini cuib de-argilă şi-au făcut. (III, 10); Ne despărţim de voi cu îndoială.../ De mâine prispa va rămâne goală/ A întristatului balcon de sus/ Şi n-o să ştiţi măcar că noi ne-am dus. (III, 263); În faţa prispei vor tremura arţarii/ Pestriţi şi va cânta cocoşul. (II, 58). PRIVATĂ (1), private, s.f. Din fr. privé, lat. privatus. (Pop.) Closet. Îl caută norodul: împărăţia-i goală,/ Şi una după alta i-s uşile-ncuiate./ Le-a sfărâmat pe toate/ Şi într-a doua sută cămară dărâmată/ Răscoala dă de Vodă pitit într-o privată... (III, 108). PRIVEGHEÁ (3), priveghez, vb. II. Lat. pervigilare. 1. Intranz. A sta sau a face de pază; a păzi. 2. Intranz. A sta treaz, a nu dormi. Şi, câteodată, totul se deşteaptă,/ Ca-ntr-o furtună mare ca Tăria/ Şi-arată veacurile temelia./ Eu priveghez pe ultima lor treaptă. (I, 63); Variantă pentru priveghează: priveghe. Priveghe dară visul din noi să-l împătreşti./ Fă-i început de coardă din fiecare deşti./ Fă-i pirostrii ivoriul fierbinteal unui trup/ Cu amintiri de marmori şi cu miros de stup./ (...)// Priveghe însă visul, stăpân peste durată,/ Să nu se depărteze de oameni niciodată. (I, 155). PRIVEGHÉRE (2), privegheri, s.f. V. priveghea. (Pop.) Străjuire, pază, veghe. Titlu de poem: Priveghere (I, 177). Şi de-atâta rază/ Mi se-ngreţoşază./ Îngeri, aripi, stele,/ Păcatele mele!/ Toată noaptea, vere,/ Mare priveghere. (IV, 151).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 157 PRIVÉLIŞTE (5), privelişti, s.f. Priveală + suf. -işte. 1. Tablou, aspect din natură; peisaj. 2. Aspect, fapt etc. (interesant, neobişnuit etc.) care se înfăţişează înaintea ochilor. 3. (Înv.) Faptul de a privi. * Loc. adv. În privelişte = în văzul tuturor, la vedere. De ce face zarea depărtată privelişte?/ Când omul stă, el pune să se mişte/ În el şi împrejur: totul, ape, stele,/ Codrii, luna, norii, toate cele,/ Învârtite ca nişte inele. (II, 209); Al doilea din mână e degetul cearată/ Menirea de poruncă şi pâra-n judecată./ Deosibeşte-n gloată, ameninţă şi ceartă./ A scos în privelişte greşeala sau o iartă. (III, 82); Şi te sfiiai de sineţi ca de nişte/ Străini iviţi în privelişte,/ Din ape sure, lungi ca nişte strane. (IV, 18); Greu cât un bivol, mare cât o vacă,/ Scos la vedere-ntr-o baracă,/ Să-l ştie lumea, să se mire./ Mult mai presus de orice-nchipuire,/ Nu mai putea nici să se mişte./ O nemaipomenită privelişte. (IV, 56); Priveliştea-i dorită: sus un pustiu cu stele,/ Şi jos pustietate cu corbi şi cucuvele./ Că ţinta e atinsă uşor: faci doi duşmani/ Şi un război cu dânşii la câte câţiva ani. (II, 275). PRIVÍ (22), privesc, vb. IV. Cf. sl. praviti. 1. Tranz., intranz. şi refl. recipr. A-şi îndrepta ochii, privirea spre cineva sau ceva pentru a vedea; a se uita. 2. Tranz. şi refl. A (se) considera, a (se) crede. 3. Tranz. (La pers. 3) A se referi la...; a interesa pe cineva. El, singuratic, duce către cer/ Brazda pornită-n ţară, de la vatră./ Când îi priveşti împiedicaţi în fier,/ Par, el de bronz, şi vitele-i de piatră. (I, 50); Pietrarul se mâhneşte, întârzie şi-aşteaptă./ El îşi priveşte iarăşi statuia cu-ntristare./ Îi pare prea deschisă pe coapsă mâna dreaptă,/ Şi degetul îi pare prea lung pe cingătoare. (I, 241); În ce priveşte musca, un har i s-a trimis/ Ca o chemare nouă, de sus, şi

pentru scris. (IV, 78); Rândunicile, păreche,/ Şi-au prins cuib de casa veche./ Cât priveşte fulgii, lâna,/ Are grija lor bătrâna. (IV, 134); Cât priveşte dulcele/ Ai albine: mulge-le!/ Dintr-un fagure de miere/ Ies în scoici vreo trei ciubere. (IV, 183); Întălnite-n vărful crucii,/ Faţă-n faţă, steaua, luna,/ Se privesc şi, câte una,/ Stelele deşteaptă nucii. (I, 44); Ochii tăi, mari şi teferi,/ Ca nişte luceferi/ Îngheţaţi de uimire,/ Privesc în suvenire. (I, 83); Gol în imensa zare, tăcut şi gânditor,/ Cu braţele păroase, la piept, făcute cruce,/ Privea la luntreami albă pe undă cum se duce/ Târâtă de vârteje,– picior peste picior. (I, 98); Şi, fără umilinţă şi fără de mândrie,/ Să ne-amintim în noapte, de noi, din fir în fir,/ Şi să privim zigzagul, pe stânci, de tibişir,/ În care-şi puse pasul fragila mărturie. (I, 57); Nu te-ai uitat aşa fel niciodată/ Şi frumuseţea ta nu m-a privit/ Aşa de-adânc, bătu-te-ar să te bată,/ Nici când fusesem mort şi răstignit. (II, 181); Din prispa ta vreau să-mi aduc aminte,/ Din geamul tău gândi-voi la trecut,/ Privind în sus, la pasările sfinte,/ Ce-n streaşini cuib de-argilă şi-au făcut. (III, 10); Pentru ca noaptea, în oglindă,/ Privindu-ţi sânul scris,/ Strugure, dudă sau ghindă,/ Să te uiţi în carne, şi să ghiceşti în vis. (I, 100). PRIVIGHETOÁRE (5), privighetori, s.f. Priveghea + suf. -toare. Gen de păsări călătoare insectivore, care cântă foarte frumos; filomelă. E un ghiers puţin mai tare/ Decât de privighetoare,/ Însă, vezi, de-aceea-i dat/ Răgetul: pentru cântat. (II, 128); Orice privighetoare şi mierlă recunoască-l,/ Cum l-am primi să cânte pe insul fără dascăl,/ Fără hârtii semnate, cu număr, an şi zile/ De pricepuţii noştri la rubrici şi stampile? (IV, 75); Mioriţa i-a plăcut/ Cu nucşoară şi năut,/ Şi pentru privi-

158

Simona Constantinovici

ghetoare/ Avea altfel de frigare. (IV, 264); Privighetoarea cântă mai frumos,/ Ochii de când c-un vârf de ac i-am scos./ Nu mai putea/ Cânta, aripa de-şi vedea. (IV, 12); O! cine-ar zice că pe-aici/ Au fost vreodată flori,/ Privighetori,/ Şi cărţi citite cu ochi mici,/ În care latele panglici/ Întorsu-s-au deatâtea ori? (I, 129). PRIVÍNŢĂ (1), privinţe, s.f. Privi + suf. -inţă. (În loc. prep.) În privinţa = în ceea ce priveşte...; relativ la... Ei, îngrăşaţi cu viaţă, împiedică şi gândul,/ Şi duşmănesc şi zborul pe culmi, îngreuindu-l./ Tu nu-ţi lăsa,-n privinţa mea, gândul să te fure:/ Sunt mare pe un petec, şi-atâta, de pădure. (IV, 85). PRIVÍRE (12), priviri, s.f. V. privi. 1. Văz; mod de a privi, căutătură. 2. Examinare, apreciere, considerare (fugară, de ansamblu). Domniţă-al cărei zâmbet mă tulbură şi-nghiaţă?/ Îţi pâlpâie-n privire şi-un vânăt fir de ceaţă. (III, 85); Tu pricepeai din gest. Într-o privire/ Păstrai comoara ce-mi lipsea/ Şi cunoşteai şi din închipuire/ Ce bolţi de cer vegheau deasupra mea. (III, 260); Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii.../ Privirea întârzie pe panglicile rochii. (I, 89); Avea inel, cu o broboană/ Ca o măceaşă, privirea amară/ De căprioară./ Zâmbetul întristat. (II, 110); Privirea ta târâşă şi-mpiedicată-n tină/ Primi din depărtare întâia ei lumină,/ Şi-odată dezlegată de mâl şi de ţărână,/ Ajunse scrutătoare, senină şi stăpână. (III, 69); E o tăcere de-nceput de leat./ Tu nu-ţi întorci privirile-napoi./ Căci Dumnezeu, păşind apropiat,/ Îi vezi lăsată umbra printre boi. (I, 50); Intrând judecătorii, cu cel chemat în faţă,/ Se stinghereau să-i rabde privirile de ghiaţă,/ Şi se făcuse-n sală/ Tăcere şi de suflet, ca-ntr-o clădire goală. (III, 187).

PRIZONIÉR (1), -Ă, prizonieri, -e, s.m. şi f. Din fr. prisonnier. Persoană arestată, întemniţată; deţinut. Rapoartele primite la Centru, până ieri,/ Dau arestări şi cifre prea mari de prizonieri./ Consiliul de Miniştri, ţinut după-amiază,/ A hotărât aceştia că nu interesează. (III, 201). PROÁSPĂT (14), -Ă, proaspeţi, -ete, adj. Din gr. prósfatos. 1. (Despre alimente sau produse alimentare) Pregătit sau recoltat recent. 2. Fig. Tânăr, fraged. 3. De dată recentă, nou creat. 4. Neviciat, curat. 5. Fig. Pur, neîntinat. Vor sângele-nnapoi,/ Sânge cald, nu sânge de strigoi./ Cer sânge viu, aţi auzit?/ Sângele vostru proaspăt şi corcit. (II, 224); S-a spălat în loc de apă/ Cu lapte proaspăt de iapă./ Ca să-şi facă piele nouă,/ A cerut găleţi de rouă. (IV, 235); Zi albă, zi uşoară, de zăpadă./ Faţa de in se-aşterne sărutată/ Şi, proaspătă şi nouă, s-a întins/ Cu fluturii din ceruri care-au nins. (II, 146); Nici pravilele aspre, nici jugul lor nu pot/ Să-mpiedice ivirea garoafelor de tot./ E-o proaspătă năvală a noilor parfume./ Şarpele tău pătrunde, târâş, dintr-altă lume. (III, 283); Şi, dimineaţa, proaspăta scânteie/ O ia din pâlnii de zorea/ Şi-i scrie Domnului cu ea. (II, 108); Albiturile să-ţi fie/ Cum îi foaia de hârtie,/ Şorţurile proaspete./ Şi primeşte-l oaspete. (II, 113); Tu n-ai văzut, ca mine, închise de curând/ Şi proaspete, mormintele mişcând. (III, 95); Cu tainele nu-ncape de-a gluma să te joci:/ Câte cuvinte-n carte, atâtea-s şi găoci./ Aşteaptă alte zmalţuri, mai proaspete, şi vor/ O scânteiere nouă şi dinlăuntrul lor. (III, 293). PROBÁBIL (1), -Ă, probabili, -e, adj. Din fr. probable, lat. probabilis. (Adverbial) După cât se pare, după toate probabilităţile; poate. Ţi-e mătură condeiul şi mâna cât copita,/ De te lăţeşti

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 159 atâta şi cu nemiluita?/ Probabil, autorul se bucură, nu glumă,/ Că a frecat fărâma să dea atâta spumă/ Şi că şi-a scris-o, cartea, cu săpun. (IV, 48). PRÓBĂ (1), probe, s.f. Din lat. proba (cu sensuri după fr. preuve). Eşantion, mostră. A găsit toată grădina/ Înflorită, şi verbina,/ Şi s-a-ntors, după povaţă,/ Cu o probă de dulceaţă. (IV, 173). PROBLÉMĂ (1), probleme, s.f. Din fr. probleme, lat. problema. (Mat.) Chestiune în care, fiind date anumite ipoteze, se cere rezolvarea, prin calcule sau prin raţionamente, a unor date. Team ascultat vorbind de-o Românie/ De care parcă nici n-aveai habar,/ Ca de-o problemă de geometrie,// Şi ţuguiat la limba ta de iască,/ Am înţeles că scoţi din buzunar/ Şi sugi câte-o bomboană englezească. (IV, 270). PROCÉS (5), procese, s.n. Din it. processo, lat. processus. Acţiune în justiţie făcută pentru soluţionarea unui diferend între două părţi care sunt în litigiu sau pentru constatarea şi sancţionarea legilor statului; acţiune judecătorească. Sătean de mămăligă şi de ciorbă lungă,/ Ştiuse să se facă ciocoi şi să ajungă./ Şi-a mai ales şi-o specialitate:/ Moşia câştigată-n proces pe jumătate./ (...) // Dintr-un proces ieşise-n Capitală/ Şi-o casă boierească şi mare cât o şcoală./ Birouri, cu intrări şi cu ieşiri,/ Ca tihna, de tăcute, a unei mânăstiri. (III, 149); Deci, morţi şi vii s-au înţeles/ Să ocolească orişice proces,/ Şi unii pe ceilalţi îi spală/ Cu un principiu mistic de morală, (IV, 228); Se pierde vremea celor ce prind tâlharii-n sate/ Şi-i duc la judecată vii şi legaţi de coate,/ Jandarmii, gardienii şi Domnii magistraţi./ Nu se mai fac procese, deci nu mai arestaţi. (III, 201); Suveranul, mult iubit,/ E de altfel absorbit/ De supreme interese,/ În gâlceavă şi procese,/ Testamente şi-

mpărţeală/ De moştenire regală. (IV, 261). PROCOPSÍ (1), procopsesc, vb. IV. V. pricopsi (< ngr. prokópso). Refl. (Pop.) A ajunge la o situaţie (materială) bună, a realiza un câştig (fără a munci); a se îmbogăţi. Locuise-ntr-o chilie/ Toată viaţa cu ei toţi,/ Ba avea şi trei nepoţi./ Din ce s-o fi procopsit/ Fără pic de alt venit? (IV, 45). PROCOVEŢE (1), s.f. În altar e-o intrătură/ Pentru cuminecătură./ Un potir cât o zorea/ E cu stea de peruzea./ Procoveţe-n/ Patru feţe. (IV, 203). PROCUROR (2), procuror, s.m. Din fr. procureur. Membru al procuraturii, care supraveghează justa aplicare a legilor şi care reprezintă interesele statului într-un proces. – „Mărturiseşti?” întreabă procurorul./ – „Nici nu încape vorbă, mărturisesc omorul.”/ Îl ştie tot poporul. (III, 188); Daţi drumul iute şi le cereţi scuze./ Două din doamnele miniştri sunt lehuze,/ Şi-o prezidentă e gravidă./ Dar mintea procurorului e tot stupidă? (III, 169). PROESTÓS (2), proestoşi, s.m. Din ngr. proestós. (Înv.) Călugăr sau preot cu cel mai înalt rang în ierarhia clericilor unei mănăstiri sau a unei biserici. – „Vă întreb acum frumos, –/ Zise trist şi proestos, –/ Ce pedeapsă se cuvine,/ Să se vindece mai bine,/ Unu-i frate mincinos?” (IV, 186); Pe subt masă Consistorul/ Chibzuieşte cu piciorul/ Şi se calcă pe picioare,/ Drept răspuns şi întrebare./ – „Fii, părinte, serios”,/ Zise-n colţ un proestos. (IV, 210). PROFÉSOR (9), -OÁRĂ, profesori, -oare, s.m. şi f. Din fr. professeur, germ. Professor. Persoană cu o pregătire specială într-un anumit domeniu de activitate şi care predă o materie de învăţământ (în şcoală). * P. gener. Persoană care îndrumă, educă, învaţă pe cineva.

160

Simona Constantinovici

Toţi, abdicaţi din funcţia divină,/ Au renunţat la slăvile eterne./ Apolo-i profesor de mandolină,/ Pan lecţii dă, de limbile moderne. (I, 72); Un profesor de dresuri şi ventuze/ Îi pune roşul de carmin pe buze, (III, 179); E psiholog şi poliglot, de fel./ E mare cărturar şi profesor./ Ar fi un loc, făcut ca pentru el,/ La un hotel, portar sau ajutor. (IV, 232); Mi-e frică, Doamne, şovăi în contraste,/ Între fericire şi năpaste,/ Că domnişoara nu vrea să moară/ Nici profesoară, nici domnişoară. (IV, 31); N-a avut noroc să-nveţe/ Şcoala cel puţin primară,/ Că acum, la bătrâneţe,/ Ajungea şi profesoară. (IV, 145); Nimic, nici taţi, nici mame, nici dădace,/ Nici profesoară, rea ca o răgace,/ Nici dascălul cu zgârci în beregată,/ Care să sâcâie băiatul şi pe fată. (IV, 218). PROFÉT (3), profeţi, s.m. Din fr. prophete. Predicator religios considerat drept trimis al lui Dumnezeu pe Pământ şi capabil să prezică viitorul; proroc. E pardosită lumea cu lumină,/ Ca o biserică de fum şi de răşină,/ Şi oamenii, de ceruri beţi,/ Se leagănă-n stihare de profeţi. (I, 20); O zi mărunţi, o noapte aprinşi cu foc de aştri,/ Când răstigniţi, când slobozi şi mari şi-adesea mici,/ Păstori de crizanteme, profeţi pentru furnici,/ Deasupră-ne vulturii pluteau în cer albaştri. (I, 57); Şi ţi-ai aflat stăpânul şi-obârşia-n sfârşit?/ Profeţii dintr-o carte, citiţi, te-au lămurit? (III, 90). PROFÉTIC (1), -Ă, profetici, -ce, adj. Din fr. prophétique. De profet; care prevesteşte. – „Glasul mi-l voi ridica/ Profetic”, zise trâmbiţa de tinichea./ – „Sunt cu zăvor şi cu cheie”,/ Zise nasturele care se descheie. (IV, 10). PROFÍL (1), profiluri, s.n. Din fr. profil. Contur, aspect al feţei cuiva, privit dintr-o parte. * Fig. Portret, figură. Schi-

ţând mereu profiluri şi conture/ Începe timpul gol să mi te fure,/ Dacă prin văl, tu, cea adevărată,/ Ai tresărit şi ai pierit îndată. (III, 276). PROFÚND (2), -Ă, profunzi, -de, adj. Din lat. profundus, fr. profond. 1. (Despre ape, cavităţi, săpături etc.) Al cărui fund este situat la o distanţă foarte mare faţă de marginea de sus, de suprafaţă; adânc. Mai sus, mai sus! Spre ce? Spre unde?/ În loc de-a merge poate-n sus,/ Te-mping spre beznele profunde,/ De bronz, subt care doarme dus/ Alt Nepătruns, alt Presuspus. (I, 27). 2. (Despre ochi, privire) Care exprimă, care sugerează însuşiri morale deosebite; profunzime, sentimente adânci. Ascuns de toată lumea, de ochii mei profunzi,/ Deschişi cât zarea largă, tu nu te mai ascunzi./ Mi te arăţi pe faţă şi fără de sfiială,/ Şi-nzorzonat de teatru şi strâmb în pielea goală. (III, 39). PROGRÁM (1), programe, s.n. Din fr. programme. Foaie de hârtie, publicaţie, broşură în care este prezentat un program, adică ansamblul părţilor unui spectacol etc. Un vals de-al meu se cheamă-n programe/ „Vâlvătaia”:/ Cinci paşi, aşa, pe vârfuri, şi alţii înnapoi;/ Pluteşte pe deasupra, ca flacăra, vâlvoi,/ Un văl de stele, roiuri de fluturi şi scântei,/ Purtat în adiere şi-n ritm cu paşii mei. (III, 225). PROHÓD (1), prohoduri, s.n. Din sl. provodu. Slujbă religioasă la înmormântările creştine; p. gener. înmormântare; prohodire, prohodit. Când vine pe sus, chelălăie şi latră/ Pe undeva, alarma de prohod,/ Şi-nghiaţă inima ca-n piatră./ Un’ să te-ascunzi? Ţi-e frică, eşti nerod. (II, 270). PROHODÍT (1), -Ă, prohodiţi, -te, adj. V. prohodi (< sl. provoditi). Înmormântat. A doua zi, lumina/ Cernea cu stele mute, de candelă, grădina./ Şi căuta bu-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 161 nica, subt lacrima de rouă,/ Crâmpeiele de carne, pierdute-n iarba nouă,/ Să o culeagă moartă, să fie prohodită./ Până-n amurg strânsese de-abia un fund de sită. (II, 278). PROMETEU (1), subst. propriu. Unul dintre titani, care fură, de la Zeus, pentru oameni, focul. Şi, în sfârşit, urmaşul lui Prometeu, el, omul,/ A prins şi taina mare, a tainelor, atomul./ El poate omenirea, în câteva secunde,/ S-o-ntinerească nouă pe veci, ori s-o scufunde. (III, 111). PROMOROÁCĂ (7), promoroace, s.f. Cf. ucr. prymorozok, rus. pomorok. Strat subţire de gheaţă care se formează iarna, pe arbori şi pe case, din vapori de apă sau din picături de ploaie; chiciură. Variantă fonetică: promoroc. Înveştmântat în promoroc/ Cusut cu foi de trandafir,/ Se roagă-n gând ca un proroc/ Şi pune fruntea pe potir. (I, 86); Toată lumea se joacă/ De-a un fir de promoroacă,/ De-a ţandăra, de-a cremenea,/ Vrând să fie-asemenea. (II, 50); Însă, poate ai noroc,/ Pentru tine să se facă/ Iar livezile, la loc:/ Din argint şi promoroacă. (II, 51); Dar mi s-au rupt în horă şi din joacă/ Odăjdiile noi, de promoroacă,/ Şi pe hotarul înnoptat/ În zdrenţe albe calc, de căpătat. (II, 180); Nu-i bine, oare, să te simţi/ Cu fundul lângă gură, scumpă troacă?/ La ce folos o za cu nişte zimţi/ Şi scânteierea lor de promoroacă? (IV, 35); Urându-i-se singur în stihii,/ A vrut şi Dumnezeu să aibă-n cer copii/ Şi s-a gândit din ce să-i facă,/ Din borangic, argint sau promoroacă,/ Frumoşi, cinstiţi, nevinovaţi./ Şi puse-aşezământul dintre fraţi. (IV, 215); Vino să te ascund în trestii şi papuri/ Până-or sosi hainele din cufere şi dulapuri,/ Pantofii înnalţi/ Cu care-ai să te-ncalţi,/ Ciorapii de sticlă de mătasă,/ Horbota moale, cămeşile fumurii de

acasă./ Mâinile mele vor să te-mbrace/ În aromate, calde promoroace. (II, 61). PRÓNIE (2), s.f. Din ngr. prónia. (Înv. şi pop.) Dumnezeire; Dumnezeu; Providenţă. Şi să doarmă mai ales,/ Că nici Pronia cerească/ Nu-l doreşte să slăbească,/ Bucălat ca o păpuşe,/ Cu bărbia peste guşe. (IV, 180); Că poate o să afli, dacă mai dormi, din vis,/ Cine-a trimis scrisoarea şi cine ce ţi-a scris./ De nu în lumea asta, pe ceealaltă lume,/ C-a început să-i ardă şi Proniei de glume. (III, 243). PROPRIETÁR (2), proprietari, s.m. Din fr. propriétaire, lat. proprietarius. Persoană care are drept de proprietate asupra unui bun; stăpân, posesor. Vodă, Doamne, ia aminte:/ Asta vine de la minte,/ Arz-o focul de prostie./ Răzvrătire, haiducie,/ Ură pe proprietar,/ Astea vin de la tipar. (III, 142); Proprietari, boieri şi arendaşi/ Sunt speriaţi şi umblă ca guzganii./ Şi încolţiţi, simţindu-se vrăjmaşi,/ Doresc să se împace cu ţăranii. (III, 164). PRÓPTĂ (1), propte, s.f. Derivat regresiv din propti. (Reg.) Proptea. De ziua lui, pofteşte la masă pe confraţi,/ Şi ei primesc să meargă, deşi se ştiu furaţi;/ Căci trebuie. Maestrul stă bine-n lumea mare/ Şi poate-avea nevoie de-o proptă oareşcare. (III, 151). PRÓPTEA (1), proptele, s.f. Derivat regresiv din propteală. Lemn, stâlp, par etc. cu care se sprijină un gard, un zid, un pom etc.; proptă. Aţi văzut cumva să stea/ Băţul drept, fără proptea?// Cobiliţa din spinare/ Îi stă-n cap şi nici nu-l doare. (IV, 114). PROPTÍT (4), -Ă, proptiţi, -te, adj. V. propti. Sprijinit; fixat. Coşul ei cu soare,/ Proptit în şold, pe cingătoare,/ Ducea snopi de ochi galbeni, cu gene de lapte,/ Şi garoafe de noapte. (I, 210); „Poate că trece Vodă vreodată pe la

162

Simona Constantinovici

mine, –/ Se tot gândise Cerbul o vreme şi mai bine. –/ Plimbându-se prin codru, proptit în câte-o stâncă,/ Îşi scărpina şoriciul de stei, că-l cam mănâncă.” (IV, 80); Bătrâna băcăniţă-n târligi cârpiţi cu sfoară,/ De zeci de ani măsoară de-a strâmbul preşu-n lung./ Opt paşi din fund la uşe, şi îndărăt, i-ajung,/ Cu cârja de la dreapta, proptită-n subsuoară. (II, 151); Casele erau de lemn/ Şi ulucile de scânduri,/ Ca şi azi, întinse rânduri,/ Puse strâmb şi cap în cap/ Şi proptite cu proţap. (IV, 42). PROPÚNE (1), propún, vb. III. Din lat. proponere, fr. proposer (după pune). Refl. A se recomanda, a se indica. Haimanaua fără ţară,/ Pripăşită şi fugară,/ Luând trecutul cu chirie,/ Şi-a făcut şi-o meserie:/ Din senin şi dintr-odată,/ Se propune exilată. (IV, 256). PRÓRĂ (1), prore, s.f. Din it. prora. Partea din faţă a unei nave, unde se află postul de comandă; bot. Dar dorurile toate adunate,/ Pe unda-n fund a cerului străjar,/ Pe care noaptea trec, întunecate,/ Luntrile, lin, cu prora de cleştar? (I, 53). PRORÓC (1), proroci, s.m. Din sl. proroku. Interpret al voinţei lui Dumnezeu, capabil să prezică viitorul; profet. Înveştmântat în promoroc/ Cusut cu foi de trandafir,/ Se roagă-n gând ca un proroc/ Şi pune fruntea pe potir. (I, 86). PROSLĂVÍ (1), proslăvesc, vb. IV. Din sl. proslaviti. Tranz. A ridica în slavă; a slăvi, a preamări, a glorifica. Ce-i mai dulce decât limba? zise robul./ Ea mângâie,/ Farmec dă şi mulţumire, proslăveşte şi tămâie./ La alt praznic, nu ştiu care, l-a chemat stăpânul iar./ Să-mi aduci acum, îi spuse, ce-i mai rău şi mai amar./ Şi Esop tot limbi aduse, răspunzând că, şi suavă,/ Nu se pomeneşte-n lume mai a dracului otravă. (IV, 9).

PROSLĂVÍT (1), -Ă, proslăviţi, -te, adj. V. proslăví. Slăvit, preamărit, glorificat. Mă şi-ngropi, dar mă şi-nvii,/ Fire-ai proslăvit să fii!/ Eşti un cioclu sibilin,/ Poreclit în cărţi Destin. (IV, 272). PROSPEŢÍME (1), s.f. Proaspăt + suf. -ime. Calitatea de a fi sau de a părea proaspăt, nou, tânăr, viu, fraged. Beteala şi-o desface la mine şi mi-o lasă,/ Când soarele rămâne să-l găzduiesc în casă./ O prospeţime nouă surâde şi învie/ Ca de botez, de nuntă şi ca de feciorie. (III, 255). PROST (51), PROÁSTĂ, proşti, proaste, adj., s.m. şi f. Din sl. prostu. 1. Adj., s.m. şi f. (Om) lipsit de inteligenţă, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac. 2. Adj. De condiţie socială modestă, din popor, de jos, de rând. 3. Adj. Obişnuit, comun. 4. adj. (Adesea adverbial) Care nu este aşa cum trebuie; necorespunzător, nesatisfăcător. 5. Adj. Dăunător, neprielnic. Ce prost, întâi, s-a-nfricoşat de tine,/ De cântecul tău cu chemări străine,/ De fiinţa de abur şi pucioasă/ În noaptea lui somnoroasă? (I, 83); Copiii goi se strângeau în care/ Cu maimuţele între picioare,/ Şi papagalii ascultau din adăpost/ Cât era timpul de prost. (I, 228); Plopul uscat ştia mai mult: a fost./ Fă şi tu trunchi, ca plopul din ogradă./ Creşte la cer, de bunăvoie prost,/ Dă frunze-n el şi lasă-le să cadă. (II, 150); Nu vrea luna să m-aştepte/ Şi-mi alunecă prin trepte./ Când o reazăm unde-a fost,/ S-a mutat şi, ca un prost,/ Mut şi eu alături scara. (II, 197); Un colţ de ţară urcă lin Carpaţii./ E al ciocoiului, şi prost şi îngâmfat,/ Care-şi tot strigă de un timp argaţii,/ Să ducă vitele la adăpat. (III, 161); Aş vrea să fi rămas ce-am fost./ La peştera cu turle de piscuri, mut şi prost,/ Într-un tărâm pustiu, cu Dumnezeu,/ Noi singuri între vulturi şi zimbri,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 163 el şi eu. (III, 273); Precum a fost porunca şi fuse legământul,/ Cine şi-l calcă, Domnul, sau robul lui, cuvântul?/ Credeai să se găsească un prost atât de prost,/ Să găurească vântul ? – Acela eu am fost. (III, 291); Nemaipricepând ce-a fost,/ Zmeu’ cam rămase prost/ Şi cu buzele umflate/ Despre cele întâmplate. (IV, 123); Tu, Ioane, gol şi prost,/ Ai rămas pe brazda ta,/ A plivi şi secera. (IV, 256); Împotrivite, aspre, solitare,/ Aţi biruit cu blestem şi năpastă/ Şi vă crezusem strepezi şi amare,/ O blestemată bălărie proastă. (II, 94); Şi astă luptă proastă începe nencetat./ Nimic n-o să oprească odată pe cocoş/ De-a se-ntrista cu gândul că n-ar fi încercat. (III, 47); O carte proastă, dar legată-n piele,/ Cu aur pe cotoare şi cu stele,/ Luxoasă, lustruită şi bogată,/ Stă-n raft ca o cucoană bosumflată (IV, 47); Ţara unde-i bun tutunul/ Avea proşti unul şi unul. (II, 129); Dar câinii ridicaţi în bătătură/ I-au dus lătraţi, din gură-n gură./ Câinii mei proşti, Potaia şi Lăţosul,/ Citesc cu nasul şi mirosul. (II, 245); Ieri deştepţi, şi astăzi proşti,/ Când îi vezi nu-i mai cunoşti,/ Milogindu-se-ntre ei/ Pentru câte un crâmpei./ Ţăndări, zdrenţe de idei. (III, 143); Teoi trezi eu, bunăoară,/ După sacii de la moară./ Nici eu ştiu, nici tu cunoşti,/ Şi-o să râdem ca doi proşti. (III, 270); Din neam în neam cu boii pe brazdă şi ciobani,/ Noi suntem proşti, bădie, de două mii de ani. (IV, 76); De le-aş da şi carne crudă,/ Nici nu vor de scris s-audă./ Vrăbioii mei sunt proşti:/ Cum de-i vezi îi şi cunoşti. (IV, 140); Ca ţăranul din zicale,/ Luase şi el ochelari,/ Socotind că pe parale/ Ies şi proştii cărturari. (IV 59); Proştii fără altă treabă/ Se uimesc şi se întreabă/ Cum de-ţi uiţi în ceasul rău,/ Omule-al lui Dumnezău,/ Cu năravuri boiereşti/ Turma dată s-o

păzeşti? (IV, 253); Suflete proaste şi înguste,/ Aveaţi un înger să vă mustre/ Ş-o şoaptă-n cuget, care să vă cheme. (II, 222). PROSTÍE (2), prostii, s.f. Prost + suf. -ie. Starea celui lipsit de inteligenţă sau de învăţătură, starea omului prost. Vodă, Doamne, ia aminte:/ Asta vine de la minte,/ Arz-o focul de prostie./ Răzvrătire, haiducie,/ Ură pe proprietar,/ Astea vin de la tipar. (III, 142); E vorba noastră veche: „Ai carte, ai şi parte”./ Că slova-nvaţă graiul şi gândul să se poarte,/ Dar cartea-nfumurată de gol şi fudulie/ Poate că e mai proastă ca neaoşa prostie. (IV, 76). PROSTÍME (2), s.f. Prost + suf. -ime. (Înv.) Oameni de rând; mulţime, norod, sărăcime, gloată. La prostime, mai târziu,/ Dam cinzeaca de rachiu,/ Şi, de fitece fiţuică,/ Polul şi un chil de ţuică. (IV, 259); Cuvântul e-al oştirii. Măreaţa Capitală/ E în război cu satul sculat, în luptă dreaptă./ De-o parte puşti şi tunuri, de alta mâna goală,/ Prostimea puturoasă şi pătura deşteaptă./ Eşti gata, generale? că gloria te-aşteaptă. (III, 134). PROSTÍT (3), -Ă, prostiţi, -te, adj. V. prostí. 1. Care şi-a pierdut facultăţile intelectuale; îndobitocit. * Uluit, zăpăcit, dezorientat. 2. Care a fost indus în eroare, amăgit. Prostit deodată,-ai sta şi-o iei la fugă/ Sau ai fugi pe luncă-n jos, dar stai/ Şi te chirceşti între blestem şi rugă/ Şi-ai vrea să ai un suflet şi nu-l ai. (II, 270); De ce a plâns smaraldul la şoapta în andante/ A scripcii, două lacrimi în două diamante?/ Pricepe. Nu ştiu dacă, prostită de cuvinte,/ Mai are lucrul ăsta loc să ne-ncapă-n minte. (III, 85); Pe maică-ta, prostită, uitucă şi stângace,/ S-o cruţi, nechibzuita, că n-a ştiut ce face... (III, 211).

164

Simona Constantinovici

PROTOCÓL (1), protocoale, s.n. Din fr. protocole, germ. Protokoll. Totalitatea formelor şi a practicilor de ceremonial care se aplică la festivităţi oficiale în relaţiile diplomatice. Nainte de intrare şi luându-l cu domolul,/ Îl învăţase-o doamnă cu trompă protocolul:/ – „Să nu zici „Doamne”, „Vodă”, de la-nceput, nici „Sfinte”,/ Te pleci niţel din spate, de trei ori, înnainte... (IV, 82). PROTOPÓP (2), protopopi, s.m. Din sl. protopopu. Preot care îndeplineşte funcţia de inspector al bisericilor şi al preoţilor dintr-un teritoriu determinat; protoiereu, protoprezbiter. Iov primisensărcinare/ Să dea-n mână o scrisoare/ Stareţului dintr-un plop,/ Arhiereu sau protopop; (IV, 186); Un pitic mai gros e şchiop,/ Dar în treaptă-i protopop,/ Stavrofor sau mitrofor./ E mai scurt de un picior,/ Şi ciubotele, la ducă,/ Îl sucesc şi îl hurducă. (IV, 201). PROTOSÍNGHEL (1), protosingheli, s.m. Din ngr. protosínghellos. Grad monahal superior singhelului şi inferior arhimandritului; monah care are acest grad. Protosinghelul bătrân,/ Vechi unchiaş, oleacă spân,/ Cam ursuz şi, nu degeaba,/ Poreclit în schituri „Baba”. (IV, 196). PROŢÁP (1), proţapuri, s.m. Din sl. procěpu, bg. procep. Prăjină groasă de lemn, bifurcată la capăt. Într-o vreme, la-nceput/ Şi-ntr-un leat nemaiştiut,/ Care, nu pot să însemn,/ Casele erau de lemn/ Şi ulucile de scânduri,/ Ca şi azi, întinse rânduri,/ Puse strâmb şi cap în cap/ Şi proptite cu proţap. (IV, 42). PROVÉRB (1), proverbe, s.n. Din lat. proverbium, fr. proverbe. Învăţătură morală populară născută din experienţă; zicală, zicătoare, parimie. El e „Mamut”, cum şi tu eşti, să nu te superi, „Cerb”./ Trăim o-nchipuire, o pildă şiun proverb. (IV, 86).

PROVÍNCIE (1), provincii, s.f. Din lat. provincia, fr. province. Unitate geografică sau administrativă dintr-o ţară; regiune, ţinut. Le-am dat învăţături, ca să ne fie,/ În slujbe, de folos şi devotaţi,/ Să ţie fiecare de-o moşie,/ Fiindu-ne-n provincii şi-n Bucureşti argaţi. (III, 157). PROZĂ (2), proze, s.f. Din fr. prose, lat. prosa. Mod de exprimare care nu este supus regulilor de versificaţie; compunere literară care foloseşte acest mod de exprimare. Sufrageria nu ştiu să fi vorbit vreodată/ În stihuri ori în prozăşi cred că-n orice gen/ Să le surprindă graiul, ar fi rămas mirată/ Însăş urechea Domnului Jean de la Fontaine. (IV, 32); În proză,-n poezie,/ Un dascăl dădea lecţii de chipul cum se scrie./ Însă savantul, dacă/ Se pricepea la multe, n-aflase ce să facă,/ Vorbind, cu că şi ca,/ Pe care toată vremea şi-alături le ciocnea/ De-a dreptul şi de-a-ndoase: (IV, 55). PRUN (7), pruni, s.m. Lat. prunus. Pom din familia rozaceelor, cu flori albeverzui, cultivat pentru fructele sale comestibile (Prunus domestica). Vino joc de vorbe goale./ Suntem singuri. Ce să-i spun?/ Numai gura dumisale/ Se aude subt un prun. (I, 32); În căciuli de stuh şi paie/ Stupii stau pitiţi în ploaie./ Printre crăcile de prun/ Par un sat ori un cătun. (IV, 170); Noi ne ducem printre luni,/ Filosofi şi domnişoare,/ Culegând prin foi de pruni/ Stele albe, mărţişoare. (I, 162); Dulăii-l aşteaptă cu ochii în pom./ În pruni e un om/ Sau o arătare, călare pe-o cracă./ Şi pomul se scoală, se-apleacă. (II, 201); Luna-şi plimbă lin păunii/ Pe întinsu-i aşternut./ Ochii tăi ca bruma prunii/ Mă gândesc să ţi-i sărut. (I, 66); Printre prunii din amurg/ Cântă-n ritmuri de tipsii/ Ghi-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 165 ersul moale, stihul turc/ Şi arab, de la geamii. (I, 85). PRÚNĂ (3), prune, s.f. Lat. pruna. Fructul prunului, drupă de formă alungită, de culoare vânătă sau gălbuie, cu sâmbure mare. Din trei, câţi spulberase vârtejul, la cules,/ Cât un cântar de prune, atât s-a mai ales. (II, 278); Pomul pe care Domnul îl oprise/ Făcea de toate, şi caise,/ Smochine, chitre, pere moi şi prune,/ Care de cari mai grase şi mai bune, (IV, 219); Când intră-n grădină şi bâjbâie luna,/ Scoboară şi pleacă şi fluieră-ntr-una/ Şi râde că-l gâdilă prunele,/ Ajunse la cioarec subt pântece unele. (II, 201). PRUNC (13), prunci, s.m. Et. nec. 1. (Înv. şi pop.) Copil (indiferent de vârstă sau sex); (sens curent) copil în primele luni de viaţă. 2. (Înv. şi reg.) Copil în raport cu părinţii săi; fiu. Deosibeşti chemarea pruncului în vânt/ Cântată de o voce din pământ./ Născut în mine, pruncul, rămâne-n mine prunc/ Şi sorcova luminii în braţe i-o arunc. (I, 20); Şi plâng, şi nu ştiu când şi tu ai plâns./ Dar, vezi, tu prunc pe-acela l-ai putut cunoaşte./ Isusul meu nu-i cel adevărat,/ Şi eu nu-l pot nici duce, nici cunoaşte. (II, 207); Îngerii tăi grijeau pe vremea ceea/ Şi pruncul şi bărbatul şi femeea. (I, 54); Pe care te-am purtat brăţară/ la mâna casnică-a gândirii./ Cu care-am năzuit alături/ să leagăn pruncul omenirii. (I, 116); În toată inima bate şi tresare,/ În pruncul tăvălit de lingoare,/ În slăbănoagele lui mădulare,/ În stolul de muşte/ Tăbărâte să-l muşte. (I, 187); Iar pentru prunci şi ochii-odihnitori/ Ai Preacuratei ce ne-nchise drumul,/ Vom răspândi prin încăperi parfumul/ Care preschimbă inimile-n flori. (III, 10); Câtă-i calea, câtu-i drum,/ Nu e vatră, nu e fum,/ Azimă şi mămăligă./ Maica plânge, pruncii strigă. (II, 257);

E-o nuntă-n toată firea, cu văluri şi panglici,/ Când stelele-n obroace, pe bolţi, se fac mai mici./ Mireasa omenirii şi-a ţarinii dă pâine/ Şi lapte, pentru pruncii ivirilor de mâine. (III, 92). PRUNCÍE (1), s.f. Prunc + suf. -ie. (Înv. şi pop.) Copilărie. Muncesc în mine aripi să-ncolţească,/ Dintr-o pruncie îngerească,/ Şi neputând ieşi, la cer, să bată,/ Mă doare carnea-n umeri, sângerată. (II, 191). PRUND (1), prunduri, s.n. Din sl. prondu. Albie, fund de apă (cu pietriş). Nici nu simţi ce fel şi unde/ Talpa stă să se scufunde,/ Şi, sorbit încet în prund,/ Mâlul te trage la fund. (IV, 193). PRUNDÍŞ (3), prundişuri, s.n. Prund + suf. -iş. Prund. * Prundărie; îngrămădire de pietriş şi de nisip în albia unei ape. De unde a putut să-nmugurească?/ Pricina ei o simt că-i pământească./ Dintr-un nisip, dintr-un prundiş, dintr-un nămol./ De nu aş da de urma ei în gol. (II, 156); Povestea mare mi-am făcut-o mică./ Am deşertat Tăria cu-o ulcică./ Din Calea Robilor am luat prundiş,/ Suind în cer cărarea pe furiş. (II, 176); Ai să dai de-o apă mare,/ Fără pod şi trecătoare,/ De un vânt în curmeziş,/ De cenuşe, de prundiş,/ Pe alocuri, câmpul gol/ E de clei şi de nămol. (IV, 193). PSALM (15), psalmi, s.m. Din sl. psalmu. 1. Imn religios biblic; (la pl.) culegere formată din 151 de astfel de imnuri, cuprinsă în Vechiul Testament şi care alcătuieşte Psaltirea. 2. Imn, cântec (de factură religioasă). 12 poeme argheziene poartă titlul de Psalm (I, 18; I, 24; I, 36; I, 48; I, 54; I, 62; I, 68; I, 80; I, 131; I, 163; II, 170; III, 288). Acestora li se adaugă Psalmul de taină (I, 116). – „Iar cuvântări! iar sfaturi! iar psalmi! iar vorbe late,/ Să dovedească iarăş că are el dreptate!/ Parc-ar putea

166

Simona Constantinovici

să facă, oricât e Dumnezeu,/ Ceva fără de ştirea şi-a sprijinului meu!” (III, 246); Toată noaptea, vere,/ Mare priveghere./ Ziua liturghie,/ Psalmi şi Slavă Ţie. (IV, 151). PSALMÍST (1), psalmişti, s.m. Din fr. psalmiste, lat. psalmista. Autor sau cântăreţ de psalmi. Titlu de poem: Psalmistul (III, 295). PSALMODÍE (1), psalmodii, s.f. Din ngr. psalmodhía, fr. psalmodie. Melodie bisericească monotonă, tărăgănată, pe care se cântă psalmii şi alte cântări religioase. De hramul Sfântului Anton,/ Maimuţele, -adunate în amvon/ Şi-n strană, se smeresc si se sărută,/ Silind o psalmodie prefăcută. (II, 203). PSALT (6), psalţi, s.m. Din ngr. psáltis. Cântăreţ de strană în biserică; dascăl, cantor. Erai, taicule, plugar,/ Dar psalt bun şi lăutar. (II, 104); Numai unul, Toma psaltul,/ Fuse-odată vătămat/ De maşină, şi-a strigat,/ Şi nădragul, a venit/ Vraciul de l-a dezlipit/ Şi a pus un plasture/ Pielei de subt nasture. (IV, 199); Psaltul mare, Ioil,/ A venit la schit copil,/ Şi acum îi ţin copiii/ Isonele liturghiii,/ Grămădiţi la strana lui/ Ca un stol de nişte pui. (IV, 202); – „De mirare!/ Biserica nu cântă? Nu cânţi şi nu te-nnalţi?”/ – „Cântările-s cântate-n biserică de... psalţi. (III, 228); Pe frunţi purtau cunună cu fund, ca de tingire,/ Sticlind din diamante, smaralde şi safire./ Veneau sunând cădelniţi în jurul lor şi alţii,/ Un cor de glasuri, psalţii. (III, 102); Stăpânul de ogoare şi de ape/ Era un bun al slugilor de-aproape,/ Şi când voiai să-ţi vezi cârmacii/ Ţi-eşeau nainte psalţii şi tâlmacii. (IV, 17). PSALTICHÍE (3), s.f. Din ngr. psaltikí. Muzică vocală bisericească specifică ritului ortodox. Şi căutând zadarnic să-l scoale/ Îl jăluie ca pe psaltichie:/

– „Vezi, dacă joci, mă! fără parale?...” (I, 222); Dar a cam uitat ce ştie/ Şi-o ia lin pe psaltichie. (III, 57); Şi doi popi cât gămălia/ Cântă-n ison psaltichia,/ Pe când schivnicul din strană/ Doarme dus, chitit în blană. (IV, 182). PSALTÍRE (2), psaltiri, s.f. Din sl. psaltyri. Carte bisericească de ritual care cuprinde cei 151 de psalmi atribuiţi regelui David şi care face parte din Vechiul Testament. Vânt e? Geamăt e? Agonie este?/ Spaimă liniştită stăpâneşte preste./ Al cui e glasul mare care bate?/ Au vine din Psaltire? Au vine din cetate? (I, 157); – „Noi suntem totdeauna cu orice stăpânire/ Şi-o legănăm cu stihuri cântate din psaltire,/ Creştinii cu creştinii, păgânii cu păgânii,/ Că Dumnezeu ne-alege să ne-ascultăm stăpânii.” (III, 103). PSIHOLÓG (1), -Ă, psihologi, -ge, adj. Din fr. psychologue. Persoană specializată în studiul psihologiei. E psiholog şi poliglot, de fel./ E mare cărturar şi profesor./ Ar fi un loc, făcut ca pentru el,/ La un hotel, portar sau ajutor. (IV, 232). PSIHOLOGÍE (2), s.f. Din fr. psychologie. Totalitatea fenomenelor psihice care caracterizează un individ sau o colectivitate; concepţie, mentalitate. Minchipuiam c-aveţi subt pălărie/ Oleacă de psihologie./ Aşa arată un agent suspect,/ Nemernicule domn prefect? (III, 169); În temeiul căpătat/ Orişicare ipistat/ Este şi bărbat de stat./ Asta, vezi, de noi se ştie/ Şi avem psihologie. (IV, 262). PTÍU (1), interj. Onomatopee. (Pop.) Cuvânt care sugerează acţiunea de a scuipa şi care exprimă dispreţ, dezgust sau mirare în faţa unui lucru neaşteptat. A doua izbitură de zid l-a schilodit/ Şi a ieşit din lupta cu scândura, borşit./ –

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 167 „Ptiu! – înjura săracul, – mi-a scos din şold piciorul!/ Stai, că mă pun pe tine cu toporul.” (IV, 52). PUBLICÁT (1), -Ă, publicaţi, -te, adj. V. publica (< lat. publicare). Tipărit. Şi e lucru de mirat:/ Bob nu-i încă publicat./ El dă lupta, ba cu doi,/ Ba cu trei şi cinci cotoi,/ În scandal cu tărăboi. (IV, 122). PUCIOÁSĂ (1), pucioase, s.f. (Pop.) Sulf. Cucuvaie, cântecul tău târziu,/ În noaptea cu veştmânt argintiu,/ Are câteva tari silabe/ Cu câteva silabe slabe./ Ce prost, întâi, s-a-nfricoşat de tine,/ De cântecul tău cu chemări străine,/ De fiinţa de abur şi pucioasă/ În noaptea lui somnoroasă? (I, 83). PÚDRĂ (1), pudre, s.f. Din fr. poudre. Pulbere fină, parfumată şi uneori colorată, care se întrebuinţează ca fard. – „Se cheamă aluniţă, stă bine şi ne place.../ Mai are şi-o perniţă. Ce moale-i între deşte!/ Şi are praf!... Miroase-l, că nu te otrăveşte!”/ – „E, mi se pare, pudră...” (III, 232). PUF (8), pufuri, s.n. Din bg., scr. puh. 1. (De obicei, cu sens colectiv) Pene mici, moi şi fine, care constituie primul penaj al puilor sau care acoperă corpul unor păsări pe burtă şi sub aripi, servind pentru umplerea pernelor, a plăpumior etc. * Expr. A creşte în puf = a creşte în confort, neducând lipsă de nimic. 2. (Cu sens colectiv) Peri fini şi moi care cresc pe obraz. 3. (Cu sens colectiv) Perii mici şi fini ai unor fructe, seminţe etc. Şi capul tău mi-i drag,/ Căci e ca malu-n stuf,/ Unde păianjeni dorm,/ Pe zori făcute puf. (I, 43); Dorm în umbre legănate lebezile-n puf de undă,/ Cuiburi albe, perini albe, printre stele furnicar./ Câte-o stea însingurată cată-n aripi să se-ascundă,/ Câte-o lebădă-şi îndreaptă capul ca un nenufar. (I, 104); Trezeşte-te, haide, din somn şi

din puf,/ Gâdilată-n ochi de un zuluf/ În care bate soarele.// Fiindcă vreau să ţi le citesc mărtişoarele... (II, 83); Căci dormind cât şapte,/ Din zori până-n noapte,/ Mânca, se-nţelege,/ Cât nouăsprezece/ Şi crescuse-n puf/ Câtămai burduf. (II, 137); Erai o scamă-n haos, plutită la-ntâmplare,/ Suflat de-o adiere ca dintr-un puf de floare./ Întrendoieli trecute, uitări şi presimţiri,/ Ţi s-a-mpletit ursita să ţii de două firi. (III, 89); Trage, dis-de-dimineaţă,/ Din saltea ţigaie creaţă,/ Şi din perina de puf/ Scoate câte un zuluf. (IV, 134); Ia întinde-te colea,/ Pe un puf de canapea,/ Să auzi povestea mea. (IV, 195); Trimitemi pasări la fereastră şi rândunele ziditoare/ Să-şi puie cuiburile-n streaşini subt paza gândurilor mele,/ În puful nopţii adunate, dintre cămin şi-nvelitoare./ A şi venit în colţul casei ochiul de-argint al unei stele. (III, 258). PÚHAV (3), -Ă, puhavi, -ve, adj. Din scr. buhav. (Despre oameni şi despre părţi ale corpului lor) Cu carnea moale, flască (şi umflată); umflat, buhăit. Creştetul gol poţi să-l încerci/ Puhav subt pipăit, ca pe ciuperci./ Şi-i şubred ca o funiennodată,/ Cu căpătâiu-n barca înecată. (I, 131); Făţarnică, vicleană, puhavă stârpitură,/ Neputincios stătuseşi cu tălpile la gură,/ Şi unghiile-n carne gingia ţi le-a ros,/ Lipit de întuneric şi zvârcolit pe jos. (IV, 245); Îi putrezise carnea pe oase, din strămoşi,/ Ca tuturor acestor bitongi de domni frumoşi./ Fătaţi de morţii puhavi, de-acu câteva veacuri,/ Ei se târăsc prin viaţă cârpiţi şi dreşi cu leacuri. (III, 199). PUHÓI (5), puhoaie, s.n. Din sl. puvoni. Cantitate mare de apă care curge cu repeziciune şi forţă; şuvoi. * Fig. Mulţime mare de oameni sau de alte fiinţe care se deplasează năvalnic în aceeaşi direcţie. În gloata răzvrătită, puhoi ca

168

Simona Constantinovici

de catarge,/ O negură se-ngroaşă, o negură se sparge. (III, 108); Şi toate, vii, ogoare şi prisacă,/ Urneau din bătătura uscată şi săracă,/ Şi se ducea puhoiul plăvanilor, agale,/ Ca satele, devale. (IV, 16). Într-un titlu de poem: Câte puhoaie! (II, 261); Câte puhoaie, câtă omenire/ Se rânduiesc de-acuma în vileag,/ Să ceară bucurii şi fericire/ Scrise cu slove mari pe steag! (II, 261); Din apele, aprinse pe matca lor de scrum,/ Întunece şi cerul puhoaiele de fum,/ Nu mai rămâie piatră pe piatră, grinzi în grinzi/ Şi cadă şi Tăria în ţăndări de oglinzi. (III, 120). PUI (35), pui, s.m. Lat. *pulleus (= pullus). 1. (De obicei, urmat de determinări care indică specia) Pasăre, de la ieşirea din ou până la maturitate. 2. Spec. Pui (1) de găină; carnea gătită a acestei păsări. 3. P. gener. Orice animal de la naştere până la maturitate. 4. Copil. * (Urmat de prep. „de”, care introduce un nume (de obiect), dă acestuia valoare de diminutiv sau de superlativ). În structura unor titluri de poeme: Pui de găi... (I, 200); Pui de vânt (II, 102); Pui de greier (IV, 146). În stoluri cade frunza sfiioasă şi se-ascunde,/ Ca nişte pui de pasări, din cer, necunoscute. (I, 30); Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din când în când, câte un pui de înger,// Să bată alb din aripă la lună,/ Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună. (I, 37); Iar Sfântul Duh, închis în colivie,/ Făcutu-s-a pui mic de pitpalac. (I, 73); Sânii, ca doi pui de mierlă,/ I-aş fi pus în câte-o perlă. (I, 149); Nişte pui de porumbiei,/ De argint şi de polei,/ Vin în stoluri, ca o ceaţă,/ Se opresc, se strâng şi-ngheaţă. (II, 10); Vânt? A fost numai un pui,/ Pasăre din ţara lui. (II, 102); Îl vezi în dreptul lunii? pe creştetele lui/ S-a ridicat părechea de lei cu patru pui. (III, 81); Mai am şi-un căţelandru, pui

fraged şi dulău,/ Să-l laşi să-ţi ia papucii şi fă-l căţelul tău. (III, 297); Eu aş vrea să ştiu: ce zice/ Amăgita pitulice/ Când bobocii ei năuci/ Dau, în cuib, de pui de cuci? (IV, 65); Nu ştia că-i stă pe fund,/ Oului, un gol rotund/ Pentru plod şi pentru pui,/ Când ia trup făptura lui. (IV, 136); Ca din lână, ca din ace,/ Ţeşi reţeaua de ghioace,/ De celule-n care pui/ Mierea dulce şi un pui. (IV, 175); Frigări cu pui intrau pe uşi,/ Aduse de băieţi şi de păpuşi. (IV, 217). PUÍ (1), pers. 3 puieşte, vb. IV. Din pui. Tranz. (Reg.; despre păsări) A face pui. Dau tămâie cu căţuia/ Pentru toată cetăţuia/ Ispitită de pierzanii,/ Bătând cruci, puind metanii. (IV, 182). PUIÁNDRU (2), -Ă, puiendri, -e, s.m. Pui + suf. -andru. Augmentativ al lui pui. (Cu valoare adjectivală) Un om fusese-o frunză şi numai om cu om/ Au izbutit să crească şi să se facă pom./ Că moare frunza-n ramuri, puiandră şi uşure,/ Copacul vieţuieşte şi s-a-nmulţit pădure. (III, 88); Dar până să ajungă la Elefant, cinci rânduri/ De elefanţi puiandri-l cam puseră pe gânduri,/ Mai mici întâi, şi apoi din ce în ce mai mari,/ Şi mai bătrâni în ranguri, erau şi cărturari,/ Purtând ghiozdan de piele, tichii şi ochelari. (IV, 81). PÚICĂ (3), puici, s.f. Pui + suf. -că. 1. Pui de găină de sex femeiesc; găină tânără. 2. Termen de dezmierdare pentru o fată sau o femeie (iubită). Mărturiseşte-ţi, puică micşunea,/ Şoapta ce-o ţii pe buzele matale/ Şi lasă-ţi sufletul de catifea/ Să-şi scoată tot oftatul din petale. (II, 14); Zi cu zi, îmi faci cadou,/ Puică galbenă, un ou,/ Şi nici n-ai avut habar/ Că-mi laşi zilnic în cuibar,/ Parcă lunecat din cer,/ Dintr-o stea, un giuvaer. (II, 42); Puică, ouăle matale/ Nu le capeţi pe parale,/ Că sunt lucruri geniale. (II, 43).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 169 PÚLBERE (18), pulberi, s.f. Lat. pulvis, -eris. Material solid care se prezintă sub forma unor particule fine; praf, pudră. Pe când sufletul coboară,/ Melancolic, pe-amintiri,/ Ca o pulbere uşoară/ De scântei şi licăriri, (I, 76); Doamne, aşa obişnuit eşti, biet,/ Să risipeşti făptura ta încet./ Prefaci în pulbere măruntă/ Puterea dârză şi voinţa cruntă. (I, 132); Sufletule, iată stihuri fără chip,/ Fără sunet şi fără de răspuns,/ De pulbere şi de nisip. (II, 71); Bivolul cu coarne de jar/ Paşte spini, pulbere şi lut,/ Şi lasă scrum şi pojar/ Pe unde-a păscut şi-a şezut. (II, 234); S-aştept poateamintirea să-şi mai încerce cheia/ La poarta dintre dafini, s-aştept cumva scânteia/ Luminilor pierdute în pulbere şi scrum?/ La mine nu mai urcă de-a dreptul niciun drum; (III, 262); Pământul e-o moară deşartă/ Cu larve cerşind adăpost,/ Mişcându-se-n pulberea moartă,/ Ce-n haos mereu se deşartă: (I, 31); Sunt umbra ta, de-a pururi de om nedespărţită/ Cu linia schiţată aceeaş de contur,/ Pe pulberea fierbinte şi-n cremenea tocită,/ Ca un păianjen negru ce-ţi umblă împrejur. (III, 65); Nimicul nepipăit să-l caut vrui,/ Acela care trăsare/ Nici nu ştii de unde şi cum.// Am răscolit pulberi de fum... (II, 8); De mult păzeşte cripta şi treapta ce scoboară,/ Dar vremea, nentreruptă de morţi şi crăci uscate,/ Prin mâinile tăcerii, de ceară, se strecoară/ Ca un fuior de pulberi şi brume deslânate. (II, 154); Tu aduni de pe meleaguri,/ Pentru stupi şi pentru faguri,/ Pulberi, rouă, stropi şi leacuri,/ Poate că de mii de veacuri. (IV, 175); Dar învierea celor ce-au licărit de sus/ Şi se întorc să urce pe zări, de prin apus,/ În pulberile lumii cernute-n amintire,/ Se întocmeşte goală, într-o perdea subţire. (I, 106).

PULPÁNĂ (1), pulpane, s.f. Pulpă + suf. -ană. Partea (despicată la spate) de la talie în jos a unei haine bărbăteşti lungi. Era ca o biserică şi ca o mânăstire,/ Clădită parcă de Satana./ Parcă-i simţeai duhoarea şi pulpana/ Foşnite prin unghere./ O altfel de-ntocmire şi putere/ Decât la stână şi la plug,/ Altfel de meşteşug/ I se vădeau argatului la curte. (IV, 18). PÚLPĂ (1), pulpe, s.f. Lat. pulpa. Partea musculoasă posterioară a piciorului, situată între genunchi şi gleznă. Se-nţepeni din umeri, din bărbie,/ Spinarea piatră şi-o făcu. Ce-o fi să fie!/ Sumese mâneca şi scoase/ Două braţe cu pulpele groase,/ Scrise cu slove şi horbote albastre./ Dârdâia podina subt mesele noastre. (I, 207). PUMN (10), pumni, s.m. Lat. pugnus. 1. Palmă închisă, cu degetele îndoite şi strânse. 2. Lovitură dată cu pumnul. Ia numai un pumn şi du-te:/ Într-o palmă ţii opt sute./ Dacă merge bine treaba/ Dau şi Carul mic degeaba. (II, 115); Dar în masă, de odată,/ Se porni un pumn să bată./ Însemna, din asistenţă,/ Că grăieşte-o excelenţă. (IV, 260); M-am strecurat cu noaptea în cetate/ Şi am prădat-o-n somn şi-n vis,/ Cu braţuntins, cu pumnu-nchis. (I, 24); O palmă grea i s-a lipit pe gură./ În creştet pumnul puse-o lovitură. (I, 207); Cum se făcuse, cum nu,/ Din putina cu cocă el arăta cu pumnu’,/ Ameninţând, ca prostul şi-anapoda pe cei/ Ce se uitau cum iese şi intră iar în clei. (IV, 54); De câte vremuri ţi-l tot ţii închis/ Nu ştiu ce ai, viaţă, vis,/ Bine, rău,/ În strânsul pumnului tău? (I, 179). PUNCT (9), puncte, s.n. Din lat. punctum (cu unele sensuri după fr. point). I. 1. Semn grafic mic şi rotund, asemănător cu o înţepătură de ac, folosit ca

170

Simona Constantinovici

semn de punctuaţie. * Două puncte = semn de punctuaţie folosit pentru a arăta că urmează o vorbire directă, o enumerare, o explicare sau o concluzie. 2. Semn convenţional în formă de punct, care indică pe o hartă aşezările omeneşti. 3. Ceea ce se vede foarte mic din cauza depărtării. II. Parte determinată în cadrul unei acţiuni, al unei discuţii etc. * Expr. Punct de vedere = aspectul sub care cineva priveşte o problemă sau atitudinea pe care o are faţă de ea; mod de a gândi. O chirilică răsare/ Pe un punct de întrebare. (II, 11); Rătăceşte în pierzare/ Spre un punct sclipit de stea./ Porunceşte-i şi-o să stea/ S-o ajungi din depărtare. (III, 32); Piscul sfârşeşte-n punctul unde-ncepe./ Marea mă-nchide, lutul m-a oprit./ Am alergat şi-n drum m-am răzvrătit/ Şi n-am scăpat din zarea marei stepe. (I, 80); L-ascult zicând: „Din punctul de vedere”,/ „Găsesc că”, „deci” şi „prin urmare”,/ „Momentul dat”... Urmează o tăcere/ Şi-ntinde la chibrit şi o ţigare. (IV, 231); Icoana lor e vie, dar sufletul defunct e./ Ce-a fost hotar îţi lasă din el câteva puncte. (I, 106); Şi i-a pus ca din greşeală/ Două coji cu căptuşeală/ În spinare,/ Ca să zboare,/ Şi aproape în zadar/ Patru puncte, ca de zar. (II, 19); Trei cuvinte viaţa-ntreagă./ Două puncte: Îmi eşti dragă. (III, 38). PUNCTÁT (1), -Ă, punctaţi, -te, adj. V. puncta. Însemnat, marcat, presărat cu puncte. Să te înnalţi între stihii viclene,/ Să tragi din nou hotar punctat cu stele,/ Pajura mea, împărăţiei mele. (IV, 11). PÚNE (225), pun, vb. I. Lat. ponere. 1. A aşeza, a instala, a plasa într-un loc. Apare în componenţa unor variate frazeologisme româneşti. 2. Tranz. A aduce pe cineva într-o situaţie nouă, neaşteptată. 3. Tranz. şi refl. A (se) aşe-

za într-un anumit fel, într-o anumită poziţie. Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant. Câmpia scoate-n brazde bijuterii de rouă/ Şi pomii pun coroane şi nimburi pentru mine. (I, 122); Îl ocărăsc şi-l scuipă mic şi mare/ Şi-l zgâlţâie mereu mai tare,/ Îi pun cătuşe grele de mâini şi de picioare. (IV, 71); Numai că găinile/ Ce-şi aleg tulpinile/ Şi pun cuib în frunza deasă/ Nu sunt cele de acasă. (IV, 183); Lumea plânge de necazuri,/ Tu-ţi pui gândul pe atlazuri (I, 64); Nu ţi-am spus eu, la călcâi,/ Să pui floare de sulfină/ Şi, ca steaua, să mângâi/ Ghimpii, spinii cu lumină? (I, 148); Pui slove mici cu plod, şi mi le-ngână/ Şi le citesc în brazdă greierii citeţi (II, 246); N-a fost neruşinare să nu mi-o pui în faţă,/ Nestingherit de calmul meu luciu clar de ghiaţă. (III, 39); De-i spicul cu mălură şi-s golurile dese,/ Din putregai şi boală, ce pui aceea iese. (III, 190); Tu pui gunoiul putred mereu la rădăcină,/ Săngraşi mai mult otrava amară din tulpină. (III, 217); Să pui, între iezi şi albi porumbiei,/ Nuntaşii de faţă şi marturii mei,/ Inelul în degetul ei? (III, 275); Unde-l pui acolo şade,/ Că e tare cumsecade. (IV, 51); Duc unsprezece glorii în spinare/ Şi mai e loc de douăzeci:/ Te pui cu piscul şi-ai vroi să-l treci? (IV, 87); Pui de toate-ntr-o căldare/ Şi presări cu scorţişoare. (IV, 206); Şi mai am un mijloc bun:/ Pui mahorcă, pui tutun,/ Cum îi vreau, mai roşcovani,/ Mai bălani ori mai ţigani. (IV, 207); Pui altoi:/ Iese puroi./ Semeni floare:/ Parcă uzi cu apă tare. (IV, 239); Rece, fragilă, nouă, virginală,/ Lumina duce omenirea-n poală,/ Şi pipăitu-i neted, de atlaz,/ Pune găteli la suflet şi grumaz. (I, 20); Înveştmântat în promoroc/ Cusut cu foi de trandafir,/ Se roagă-n gând ca un proroc/ Şi pune fruntea

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 171 pe potir. (I, 86); Ca să-ţi ajungă ploaia, pune-n văzduh zăbavă,/ Şi norii-n chiagul serii curg vineţi şi băloşi. (I, 119); Strigă: – „Nu-i adevărat! Nu sunt răstignit!/ Dovadă pălmile şi tălpile mele.”// Şi pune câinii pe ele. (I, 178); Parcă s-a deschis şi s-a închis cutia/ Unui giuvaier, de sânge./ Ai pune gura şi-ai strânge. (I, 234); Pune-i degetare/ Câte-o sărutare. (II, 85); Pune zările pe fugă,/ Prinde munţii şi-i înjugă,/ Cu pădurile gălbui/ Alergând în hora lui. (II, 112); Pune mâna, uşa scrisă/ Mi-e de-a pururea deschisă – (II, 192); Pe cele-n colţuri le pune rotunde,/ Rotundele-n drepte le-ascunde. (II, 208); Am scris-o mic, ai s-o citeşti cu greu./ Pune-1 în deget, scoate-ţi-1 mereu. (III, 23); Că primăvara-i pune, primit pe un fuior,/ Cel mai aprins şi galeş inel de mărţişor. (III, 83); Aşa, Ursei,/ Pune-ţi botul pe genunchii mei –/ Şi uită-mi-te-n ochi cu bunătate. (III, 266); Cearcănul vânăt pune un stigmat/ Ochilor tăi de biet halucinat. (IV, 37); Îşi pune icra neagră, grăbindu-se, cu sete,/ S-o facă tot rotundă, un punct, şi s-o repete. (IV, 78); Pune laba, ia cu botul/ Şi-nghite oul cu totul. (IV, 130); Pune-i botniţă pisicii,/ Că-ţi mănâncă toţi piticii. (IV, 208); Că-n limuzină eşti viteaz, te ştiu,/ Doar capului i-am pune o-ntrebare:/ Nu i-ar tihni mai bine vizitiu? (IV, 268); Am luat ocara, şi torcând uşure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure. (I, 10); O, tu aceea de-altădată,/ ce te-ai pierdut din drumul lumii!/ Care mi-ai pus pe suflet fruntea/ şi-ai luat într-însul locul mumii, (I, 116); Sânii, ca doi pui de mierlă,/ I-aş fi pus în câte-o perlă. (I, 149); Ochii tăi s-au pus pe slove şi cuvinte/ Ca nişte albine albastre, însetate de mirodeniile sfinte,/ Şi sugând mierea cărţii s-au îmbătat cu ea. (II, 62); Dar înmuiată-n sânge şi sudoare,/ Un-

ghia lui ţi-a pus un zbenghi de floare (II, 120); Am pus urechea: cântă a lăcustă./ Ce lungă mi-e poteca şi îngustă! (II, 179); În faţa gândului ce te colindă/ Ţi-am pus câteva ţăndări de oglindă (II, 282); Ai pus-o să răsară, să-ti ardă-n vatra goală./ A fost, biruitoare, întâia ta răscoală. (III, 72); La ce folos că-mi străluceşti, tu, soare,/ C-ai pus grădina noastră-n sărbătoare, (III, 202); Mi-ai pus neşters şi mirul sfinţirilor pe frunte,/ Şi toate ale tale, menite să mă-nfrunte, (III, 298); Cine te-a pus, domniţă, s-o răsfeţi,/ Să-i dai făgăduiala altei vieţi/ Sălbatecei şi negrei zburătoare,/ Dacă o uiţi în turn, la închisoare? (IV, 14); Dar Dumnezeu s-a pus/ Să lucreze colo, sus. (IV, 97); Ca să nu-i rămâie goală/ Inima, i-am pus pedală. (IV, 114); Dintr-un drâng cu limba frântă,/ El s-a pus pe chef şi cântă,/ Undeva, printr-un ungher,/ La umbrelă, la cuier; (IV, 128). Formă iotacizată: să puie (8). Acel ce-atinge neatins noroiul/ Şi poate duce drum şi peste cer/ Şi să rămâie fier de este fier,/ Rugina-n el să nu-şi puie altoiul. (I, 143); Trimite-mi pasări la fereastră şi rândunele ziditoare/ Săşi puie cuiburile-n streaşini subt paza gândurilor mele,/ În puful nopţii adunate, dintre cămin şi-nvelitoare. (III, 258); Nici nu-nghiţiseră o-mbucătură,/ C-au şi fost prinşi cu ea în gură,/ Şi cel puţin nu apucase/ Să puie poame-n sân, vreo cinci sau şase. (IV, 220). PUNGÁŞ (1), pungaşi, s.m. Pungă + suf. -aş. Hoţ de buzunare; p. gener. hoţ. * Om şmecher, viclean, escroc. Ferfeniţele-i atârnă/ Şi pe ochi, pe nara cârnă,/ Şi se-ncurcă şi descurcă,/ Parcă-i scos din câlţi pe furcă./ Are însă o ureche/ De pungaş, fără păreche. (IV, 130). PÚNGĂ (7), pungi, s.f. Et. nec. 1. Săculeţ (cu băieri) de piele, mai rara de pânză, de material plastic etc., cu una

172

Simona Constantinovici

sau mai multe despărţituri, în care se ţin banii şi alte obiecte mici. 2. Săculeţ făcut din hârtie sau din material plastic, de obicei, servind ca ambalaj pentru diferite obiecte, mai ale alimente. Titlu de poem: Punga (III, 134). Un drept sentemeiază, fireşte, pe venit,/ Priceperea la cârmă stă,-n loc de cap, în pungă,/ Nu te întreb de unde o ai şi ai venit;/ Să fie cât mai groasă, mai plină şi mai lungă. (III, 135); Când te-ndrăgesc mai-marii nu-i semn bun,/ Mai binemi da o pungă cu tutun/ Şi un amnar ori un chibrit,/ Şi-aş fi şi eu mai mulţumit. (IV, 23); Şi pe lângă clei/ A luat o pungă cu scântei./ Şi făcu şi luna/ Şi stelele, una şi una. (IV, 97); Beţia pătimaşă te prinde şi te fură/ Şi ea, ca şi maestrul, la cărţi şi băutură./ Încât, cu punga luată mai faci şi datorii,/ Şi-un mezelic la ţuică te ţine zece mii. (III, 151); Şi a scos nişte picioare lungi/ Din două pungi/ Flutureşti, de mătase,/ Nu prea subţiri, nici prea groase,/ Cu călcâie/ Mirositoare a lămâie. (II, 23); Ne-am plâns la stăpânire,-n deşert, că cel mai tare/ E cel umflat mai bine de pungi în buzunare.// Nu căuta dreptatea domnească, Frăţioare./ Ia pe ciocoi ca hreanul şi dă-l pe răzătoare. (III, 117). PUNGĂŞÍ (1), pungăşesc, vb. IV. Din pungaş. (Fam.) A fura, a înşela, a escroca. Ce ţi-am greşit, boierule, zic eu,/ De mă tot faci tâlhar şi derbedeu?/ Am pungăşit la uşa dumitale,/ La seceră, la sapă, la parale?/ Dacă e vorba să ne dăm pe faţă,/ Hoţia de la curte şi ciocoi se-nvaţă. (III, 163). PÚNTE (11), punţi, s.f. Lat. pons, -ntis. Pod îngust (format adesea dintr-o scândură sau dintr-o bârnă) aşezat peste un şanţ, peste o râpă sau peste o apă, care poate fi trecut numai cu piciorul. Trecând pe puntea-ngustă,/ Dintr-un secret imbold/ Cu mâna prinsă-n fustă,/ Şi-o

suie până-n şold. (I, 78); Dar puntea-n salturi repezi/ Se clatină-ntre mure./ O! punte, fă-te lebezi,/ Şi du-mi-o-n ţărm uşure. (I, 79); Şi se leagă de pridvoare/ Mirodenii dulci de floare,/ Ca o punte de poteci/ Pentru fluturii-n scurteici. (II, 30); Amintirea, ca pârâul,/ Pe subt puntea cenuşie,/ Duce aurul şi grâul/ Nentrerupt, unde nu ştie./ Puntea-şi reazimă-nceputul/ Pe un mal cu neştiutul. (III, 257); O punte duce-n bezna-ncuiată cu zăvor –/ Sfărâmă-i-o şi puntea, aruncă-ţi şi unealta./ Tu vei cunoaşte singur, şi-nvins şi-nvingător,/ Ce goluri şi prăpastii îţi leagă-o zi de alta. (III, 282); Sunt, poate, desfăcut, sunt, poate, ostenit./ Călcând pe aripi şi pe punţi de iască?/ Nu! Insul meu se cere însutit./ Daţi-i răgazul să renască. (III, 253); Zăresc în mine şesuri şi temelii de munţi/ Cu ceruri printre piscuri şi râuri pe subt punţi,/ Ca pe pământ, întocmai ca pe pământ, din care/ Ieşii ca o mâhnire, trăind ca o-ntrebare. (III, 269). PUPÁ (7), pup, vb. I. Lat. *puppare. (Fam.) Tranz. şi refl. recipr. A (se) săruta. N-aş vrea să-ţi sug scuipatul şi să mă-nfrupt cu bale/ Din trişca ta mânjită cu muci şi cu zăbale./ Vrea s-o pupăm, s-o lingem în vârf, auzi, colega?/ Noi maeştri cu faimă, noi Alfa şi Omega. (IV, 77); Eu fac mustăţile la lupi,/ Când vrei să-i pupi./ Tund cu maşina girafa/ Şi-i potrivesc toată ceafa. (IV, 101); Mâna îţi atârnă-n nisip şi pietriş,/ Linsă de valul curmeziş/ Care vine-mblânzit să-ţi pupe unghiile, inelele şi-o brăţară (II, 67); „Să te-nţepe toţi ciulinii!/ Săţi dea coate toţi vecinii!/ Şi sticleţii să te ciupe!/ Viespile să mi te pupe!” (IV, 211); Nu ştiu, am uitat,/ Cu toate că l-am pupat. (II, 24). PÚPĂZĂ (1), pupeze, s.f. Cf. alb. pupëzë. Pasăre insectivoră migratoare, cu penaj pestriţ, cu o creastă de pene mari,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 173 portocalii, în vârful capului. Pupăza şi ţintizoiul/ Bat în zimţi cu piţigoiul,/ În tot ceasul rugăciunii/ Bat bondarii şi tăunii,/ Şi în zbor de roiuri cheamă/ Ca un murmur de aramă. (IV, 201). PUR (7), -Ă, puri, pure, adj. Din lat. purus, fr. pur. 1. Care nu conţine elemente străine; curat. 2. Nealterat, neviciat, nestricat. * Fig. Nepătat din punct de vedere moral; neprihănit. 3. Veritabil, autentic, adevărat. Pur trandafir, bătut în cuie/ de diamant, pe crucea mea/ Şi care-n fiece mişcare/ pierzi cu-o petală câte-o stea. (I, 116); Fulg limpede şi pur,/ Te-aştept să te scobori,/ Petală de pe flori/ Sădite în azur. (I, 156); Din fundurile purului azur,/ Se-aude, parcă-i vântul, un vuiet de murmur./ Credeai că-s porumbieii, în stol, şi că se lasă/ Din cerurile nalte, jucându-se, pe casă. (II, 273); Fii ca o apă pură, în care se ascund/ Nămolurile negre cu pietrele la fund. (I, 154); Vino, mâna mi-e caldă şi pură,/ Să te dezmierd copilăreşte./ Du-mi-o la rană, du-mi-o la gură./ Spune – duhovniceşte, şopteşte. (I, 128); Norii lungi, în hore pure,/ Trec şi ei pe calea lumii/ Şi se coace turta humii/ În arşiţă şi pădure. (III, 9). PURCEÁ (1), -ÍCĂ, purcele, s.f. Lat. porcella. Puiul de sex feminin al scroafei; p. gener. scroafă (tânără). – „E cel mai mare porc din ţară,/ Dar tot un porc; atâta doară/ Că a mâncat de mii de ori mai gras/ Decât purceaua de Ispas,/ Mâncarea ta, mâncarea mea şi-a tuturor/ Ca să se-ngraşe domnul Râmător,” (IV, 57). PURCÉDE (10), purcéd, vb. III. Lat. procedere. Intranz. (Pop.) A pleca, a porni la drum. * Intranz. şi refl. (Despre lucruri şi despre fenomene văzute în mişcare, în evoluţie) A începe, a (se) porni, a (se) dezlănţui. Unde purcezi? rosteam la despărţire/ Şi arătam cu

braţul în apus,/ În miazăzi, prin aburul subţire/ Ce-l risipea cădelniţa de sus. (I, 123); Dintre cetăţi de plumb şi de omăt/ Purcede înnainte şi-ndărăt,/ Se dezmorţesc din stâncile oprite/ Zvonuri de lănci, murmure de copite. (II, 107); Când pleci, să te-nsoţească piaza bună,/ Ca un inel sticlind în dreapta ta./ Nu şovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista./ Purcede drept şi biruie-n furtună. (III, 15); Când pasul îmi purcede prin grădină/ Furiş, ascult, în noaptea sunătoare,/ Murmure cu silabe de lumină/ Şi vorbele de ceaţă şi răcoare. (I, 136); Cine-a purces în ploaie şi furtuni/ Şi a brăzdat în negură şi zloată/ Şesul blajin şi gras, întâiaşi dată,/ Cu blesteme, nădejdi şi rugăciuni? (I, 15); Văzduhul sună de viori/ Subt streaşinile-adânci şi frânte,/ Ele-a cântare au purces din zori,/ Căci oamenii-au uitat să cânte. (II, 15). PURCÉL (6), purcei, s.m. Lat. porcellus. Puiul (de sex masculin al) scroafei, de obicei până la înţărcare; p. gener. porc tânăr. Un căţel? E un purcel./ Ce-i altfel? Tot ce-i la fel. (II, 133); Cu cireşe la cercei/ Să mergem la purcei,/ Să dăm vitelor tărâţele/ Mulgându-le ţâţele/ În ciubere. (II, 61); Au venit, să se strămute-n/ Care, ca la şapte sute,/ Cu căţei,/ Şi cu purcei,/ Cu căldări, cu pirostrii,/ Cu copăi şi cu copii. (III, 137); Nevăstuicile se vor juca în ogradă/ Cu purceii şi cu raţele, grămadă. (II, 58); Atunci au deschis/ Sacii, şi-au trimis/ Purceii de lemn/ Să le-aducă semn/ Şi ştire din sat. (IV, 149); Broaştele, cât nişte vite,/ Dau din coarne şi copite./ Drăgălaşii, mititeii/ Mormoloci, sunt cât purceii. (IV, 194). PURICÁ (2), púric, vb. I. Probabil lat. *pulicare (< pulicem). 1. Tranz. (Pop. şi fam.) A curăţa de purici. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A examina ceva cu atenţie, cu de-amănuntul. Păianjenii, preoţi şi

174

Simona Constantinovici

arhierei,/ Puricând odăjdiile de scântei,/ În arcul streaşinii de la cerdac,/ Le cârpeau cu aţă şi ac. (II, 109); Puricând letopiseţii slovelor, din fir în păr,/ Fabula e născocirea unui rob, într-adevăr./ Grec neştiutor de carte, zdrenţuros, urât şi şchiop,/ Se chema cu o poreclă şi i se zicea Esop. (IV, 8). PÚRICE (2), purici, s.m. Lat. pulex, -icis. Nume dat mai multor insecte mici parazite, de culoare neagră-cafenie, care se hrănesc cu sânge supt din corpul omului sau al unor animale. N-ăi vrea să ţi-i mai număr pe nume; mă asculţi?/ Tăunul, viespea, şvabul cu lustru şi-alţii mulţi./ Cu puricele negru sunt cel puţin vreo şase./ Unde mai pui atâtea jivini şi mai scârboase! (IV, 86). Variantă fonetică: púrec. Un faur din bătaie ciocanul şi-l opreşte,/ Căci un cărbune braţul i-l muşcă şi-l ciupeşte./ Îl ia, ca pe un purec, din loc, cu două deşte. (I, 166). PURÓI (5), puroaie, s.n. Lat. *puronium (< pus, -ris). Materie lichidă vâscoasă, de culoare galbenă-verzuie, formată în răni, în leziuni, în diverse organe etc. din microbi şi rămăşiţe de leucocite; coptură. Ochiul cu puroi/ E spurcat cu usturoi./ Când atârnă/ Dai cu scârnă. (I, 232); Sălciile şi răchita/ Ne-au dat cu nemiluita/ Ştreanguri negre în zăvoi./ Stupii plini îs cu puroi. (II, 242); Câte decoraţii are/ De la gât la cingătoare,/ De la ceafă pe spinare,/ Zace copt, subt fiecare/ Licărire, un puroi/ Şi nu poate da-nnapoi. (III, 144); Pui altoi:/ Iese puroi./ Semeni floare:/ Parcă uzi cu apă tare./ Viaţa ta dă aguridă./ Pomul – viespe şi omidă. (IV, 239); Puroaiele umflate, hrănite zmârc cu zmârc,/ Au copt buboiul negru, înmugurit cu sfârc,/ Şi-atunci, din ţară-n ţară,/ Buboaiele, atinse de ac şi foc, crăpară. (III, 107).

PÚRPURĂ (1), purpure, s.f. Lat. purpura. Stofă scumpă vopsită cu purpură (materie colorată roşu-închis spre violet); haină (domnească) făcută dintr-o astfel de stofă; hlamidă. Ivirea ta, Adame, părea să fie-o glumă,/ Căci potrivit cu ele şi-oriunde te aşez/ Erai nici cât o boabă de mei ori de orez./ Erai, ca peo-hlamidă de purpură, o scamă,/ Un ac cu borangicul pierdut într-o năframă,/ O copcă rătăcită printre frânturi mărunte. (III, 77). PÚRPURĂ (1), purpure, s.f. Din fr. purpura. Boală caracterizată prin apariţia unor erupţii hemoragice subcutanate. Sobolii şi viermii să treacă pribegi/ Prin stârvuri de glorii întregi./ Să fete în purpură şoarecii sute./ Gângănii şi molii necunoscute/ Să-şi facă-n tezaur cuibare,/ Sătule de aur şi mărgăritare. (I, 140). PURTÁ (43), port, vb. I. Lat. portare. 1. Tranz. A lua, a ridica, a ţine pe cineva sau ceva în mână, în braţe etc. pentru a-l transporta în altă parte; a duce. 2. Tranz. A-şi duce sarcina. Fig. A suporta, a suferi, a răbda. 3. Tranz. A avea, a poseda, a deţine; a conţine, a ascunde. 4. Tranz. A pune pe sine un obiect de îmbrăcăminte, o podoabă etc. 5. Tranz. (Despre obiecte) A avea imprimat, gravat etc. un semn distinctiv. Port în mine semnul, ca o chezăşie,/ Că am leacul mare-al morţii tuturor. (I, 18); Un’ mă duc şi un’mă port/ Pute-a candelă de mort. (II, 257); Ajunsesem să mă port/ Când mai viu şi când mai mort,/ Îndurând câteva sute/ De morminte neştiute. (IV, 272); Ţine nevrednicilor crâncen piept,/ Că porţi în tine toată omenirea. (III, 42); Ceri o coadă şi-ţi fac trei/ Ca să le porţi cum vrei. (IV, 100); Amestecată-n totul, ca umbra şi ca gândul,/ Te poartă-n ea lumina şi te-a crescut

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 175 pământul. (I, 47); O mierlă-şi poartă pe sub tei/ Un cioc şi-o guşă-adâncă./ Domnul e prins şi-n sânul ei –/ Şi mierla te mănâncă. (I, 75); Cunoaşte toate domnişoarele mititele/ Care poartă pe Hristos între mărgele,/ Şi pe cele care s-au măritat,/ Cu diplomă şi certificat. (I, 170); Prinos de închinare la frumuseţea smeadă,/ El poartă o cătuşe de aur drept dovadă. (III, 82); Dar colţul paginii mai poartă/ Şi-o urmă de-altă semnătură,/ Când mâna lui, de mult fusese moartă; (III, 268); Poartă-n urechi cerceii de smarald,/ Brăţări pe braţe şi, la gât,/ Mărgăritare – şi i s-a urât. (IV, 47); Iar în frunte, iada mea/ Poartă, brează, semn: o stea. (IV, 147); Să bat noroiul vremii, cu ochii-nchişi. Hlamida/ Să-mi scoată-n drum nerozii, rânjiţi, din cârciumi, beţi./ Ca fluturii, ce rabdă să-i poarte-n praf omida,/ Să rabd şi eu în mine, povară, două vieţi? (I, 58); În glasul lui de mut/ Bombăne Cuvântul dintru început/ Ce se purta chiorâş pe ape. (I, 233); Şi rămâneau s-asculte, tăcuţi şi duşi cu gândul,/ Cum îşi purta el ghiersul, din fluier desfăcându-l. (IV, 74); Purtau giubea cu blană, găitane şi chenar/ Şi galbene mătănii, în mâini, de chihlimbar,/ Că neavând de lucru şi mătăsoşi la piele, (III, 100); Pe frunţi purtau cunună cu fund, ca de tingire,/ Sticlind din diamante, smaralde şi safire. (III, 102); Şi-a purtat, ocărâte, oasele/ Pe la toate uşile şi casele. (II, 149); Dar hotărând privirea, de sus, pe umbra lumii/ Un suflet se strecoară în mine ca o rouă,/ Şi-atunci visez cu gloata să bat poteca humii,/ Purtând în vârful lăncii, spre cer, o stea mai nouă. (I, 139); Valuri, ploi, ninsori de fluturi,/ Purtând chivăre şi scuturi,/ Sumedenii de gângănii –/ Şi-n genunchi îmi fac mătănii. (II, 9).

PURTÁRE (4), purtări, s.f. V. purta. 1. Folosire, întrebuinţare. 2. Fel de a se comporta; conduită. Din clasa-ntâia primară/ A fost broasca dată-afară./ La purtare şi Grivei/ Are tot unu şi trei. (II, 135); Lâna, barem, asta are,/ Se mai lasă la purtare. (III, 56); Eu v-am adus la sora Dalila-n ascultare./ Ce-ar mai putea să creadă de-asemenea purtare? (III, 234); – „Smaranda! Ana!/ Cele mai bune ucenice;/ Despre purtări frumoase nu aş avea ce zice./ Cu toate că-mbrăcate, sunt necălugărite./ Mai aşteptăm, că poate ar fi să se mărite.” (III, 230). PURTÁT (13), -Ă, purtaţi, -te, adj. V. purta. Omule, purtat ca o manta târâş,/ Din şapte nasturi mai atârnă cinci. (II, 72); Pluteşte pe deasupra, ca flacăra, vâlvoi,/ Un văl de stele, roiuri de fluturi şi scântei,/ Purtat în adiere şi-n ritm cu paşii mei. (III, 225); Purtat pe sus de meşterii zidari,/ L-am mai văzut şi cea din urmă oară./ Piciorul, încălţat ca-n zile mari,/ Ieşea spre ceruri din coşciug afară. (III, 267); Du-te, purtată-n soare cu mândrie,/ Până acolo unde-s zori de seară,/ Şi varsă-te în bezna cenuşie/ Întreagă, liniştită, solitară. (I, 125); Grămada asta mare, cuminte, ca să fie/ Purtată după voie, e ca o jucărie. (III, 101); O cămaşe mai purtată/ Trebuie mai mult frecată,/ Şi nădragii au de scos/ Din fund zbenghiul de prisos. (IV, 197); Unii grămezi şi alţii, unul, doi,/ Purtaţi cu ştreang de laba dinapoi. (IV, 57); Am înşirat şireaguri şi stihuri amîndoi./ Par ale lui purtate, iar ale mele noi. (IV, 245). PÚRURI (17), adv. Probabil lat. purus. (Înv. şi pop.) Totdeauna, veşnic, mereu, neîntrerupt, în permanenţă. * De-a pururi = (pentru) totdeauna, în veci. Ce sufăr mi se pare că-ţi este de durere,/ De

176

Simona Constantinovici

faţă-n tot ce naşte, de faţă-n tot ce piere,/ Apropiată mie şi totuşi depărtată,/ Logodnică de-a pururi, soţie niciodată. (I, 47); Ne-apropiem. Văzduhul miroase-a vechi prin noapte,/ Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini. (I, 108); Statuia îşi arată puternica-i croială/ Şi-n seara risipită e ca un fum oprit,/ Pe care frământându-l cu sete şi-ndoială/ L-a împietrit pietrarul, de-a pururi, şi cioplit. (I, 241); Sunt umbra ta, de-a pururi de om nedespărţită/ Cu linia schiţată aceeaş de contur,/ Pe pulberea fierbinte şi-n cremenea tocită,/ Ca un păianjen negru ce-ţi umblă împrejur. (III, 65); Făptură-ndură-te-mprejurumi în fiecare ceas întreagă,/ Acoperămă-n flori şi iarbă, ca un bordei,/ Fără să-ncerce mintea mea să te-nţeleagă,/ Sileşte-mă să te visez de-a pururi şi să te cânt în cor cu-ai mei. (III, 258); Cel mai vioi, tu, sfinte şi frate, dintre stele,/ Rămâi oprit de-a pururi deasupra casei mele. (III, 286). Variantă fonetică: púrurea (7). Tu, în hotarul marilor mistere,/ Eşti ca un semn de-a pururea putere,/ Al vieţii noastre cea fără de leac,/ Împresuratule de astre! (I, 16); Voi aţi rămas întorşi tot spre apus,/ Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus. (I, 96); Între drumuri şi castani/ Stau de două mii de ani,/ Pune mâna, uşa scrisă/ Mi-e de-a pururea deschisă – (II, 192); Cristal rotund, pe-o umbră de velur,/ Cu inima de-a pururea senină,/ M-am născocit din ape de azur,/ Am îngheţat subt ţurţuri de lumină. (III, 12). PUS (20), -Ă, puşi, -se, adj. V. pune. Aşezat; ordonat. Târât în ploaie de ciubote grele,/ Drumeţul, noaptea, poate să se-nşele/ Şi, încercând cârligul pus la porţi,/ Să ceară găzduire de la morţi. (II, 260); Avea un aer ţeapăn şi mirat,/ Ca un cadavru preparat/ Şi pus în geam, cam strâmb de la şezut,/ Să poată fi la

morgă cumva recunoscut. (III, 179); Din condică zece s-au şters,/ Vărsaţi în univers,/ Cu braţele puse domol/ Pe pântecul gol. (I, 225); Ca şi azi, întinse rânduri,/ Puse strâmb şi cap în cap/ Şi proptite cu proţap. (IV, 42); Gătită masa pentru cină,/ Rămâne pusă de la prânz. (I, 49); Era şi el cornut,/ Dar coarnele, întoarse şi puse ca din glumă,/ Îi atârnau din gură cu un calâp de gumă. (IV, 81); Şi, puşi în cuşti pe roate, tâlhari nebuni şi fiare,/ Să-i poarte-n huiduială prin ţări şi prin popoare. (IV, 73); Puşi pe două rânduri, în troianul gros,/ Lupii, de ruşine, au făcut frumos. (IV, 160). PUSTIETÁTE (2), pustietăţi, s.f. Pustiu + suf. -ătate. 1. Regiune lipsită de vegetaţie (şi nepopulată de oameni). * Loc izolat, puţin umblat. 2. Singurătate, izolare. Priveliştea-i dorită: sus un pustiu cu stele,/ Şi jos pustietate cu corbi şi cucuvele./ Că ţinta e atinsă uşor: faci doi duşmani/ Şi un război cu dânşii la câte câţiva ani. (II, 275); Trece ca o pânză, desfăcut din trâmbe,/ Vântul rău şi taie dealurile strâmbe./ Ia pustietatea vânătă din dungă,/ Răscolind scaieţii şi răchita lungă. (IV, 159). PUSTÍU (39), -ÍE, (I) pustiuri, s.n., (II) pustii, adj. I. S.n. Regiune sălbatică, lipsită de vegetaţie şi de populaţie; deşert. * Loc. adv. În pustiu = în zadar, degeaba. II. Adj. 1. (Despre locuri, ţinuturi) Care se află în stare sălbatică, fără vegetaţie şi fără populaţie. 2. În care nu se află nimeni (şi nimic). 3. Fig. Singur, părăsit, copleşit de o singurătate apăsătoare. Din bg. pustinja. În structura unui titlu de poem: Ogor pustiu (II, 230). Statuia zveltă şinsemnând, se pare,/ Iubire, tinereţe sau credinţă,/ Subt frunza toamnei cenuşii dispare,/ Întinsă-n şes pustiu velinţă. (I, 12); E marmur alb, neprihănit,/ Pustiu

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 177 şi nesfârşit. (I, 69); Poate-n genunchi mai cauţi târzia îndreptare/ Şi ceri smerit hodină la cerul tău pustiu. (I, 120); M-am ridicat: podul era pustiu./ M-am aplecat: mulţimea s-a întors./ Am vorbit şi nu mi s-a răspuns. (II, 77); Nu venise până la amiaz’./ N-a venit nici până la toacă./ Strigătul în pustiu începuse să tacă. (II, 109); Priveliştea-i dorită: sus un pustiu cu stele,/ Şi jos pustietate cu corbi şi cucuvele. (II, 275); Din biserica-ngropată/ Numai una se arată,/ Ca-ntr-un cimitir pustiu,/ Mai e om pe lume viu? (III, 59); Aş vrea să fi rămas ce-am fost./ La peştera cu turle de piscuri, mut şi prost,/ Într-un tărâm pustiu, cu Dumnezeu,/ Noi singuri între vulturi şi zimbri, el şi eu. (III, 273); Iudeea, piramidele, pustiul.../ Cine-a-ntrebat al cui era sicriul/ Mânat pribeag printre vârtejuri oarbe,/ De-l varsă unul, celălalt de-l soarbe? (III, 30); Şi am rămas în tot pustiul mare,/ Singur, pe-o măgură călare, (III, 289); Catapeteasmă pustie,/ În altar, îmi intră hoţii. (I, 85); Uitată-n lumină sihastră,/ Ogiva sticleşte pustie/ De-o flacără fostă albastră,/ Ajunsă în gol cenuşie. (I, 159); Nu eşti al singurului Dumnezeu,/ Ca luna, ca o stea, ca o pustie,/ Eşti şi al semenului meu. (II, 121); Una să sece-n drum,/ Sorbită de pustie,/ Şi alta, subţiată, s-ajungă-n marea vie. (III, 193); De când nu mai trece streina/ Rămâne pustie grădina. (III, 274); El a venit în râul lui de care,/ Şi armăsari, din zarea mare./ Şoimii pustiei însoţeau, de sus. (I, 227); Am apucat pe drumul pustiei, cel mai lung,/ Şi tot nu pot pe nici o potecă să te-ajung. (III, 288); Ştiubeiele-s pustii,/ Plopii-s cărămizii,/ S-au povârnit păreţii. A putrezit ograda... (I, 144); Nu erai tu, pe sus, peste palate,/ Rotindu-te-n singurătate,/ Când te-am

chemat din frumuseţile pustii,/ Şi tu te afundai mai tare-n sihăstrii, (IV, 11). PÚSTNIC (3), -Ă, pustnici, -ce, s.m. şi f. Din sl. pustyniniku. Călugăr izolat de lume, care duce o viaţă aspră; sihastru, ascet, anahoret, eremit. * Fig. Persoană care duce o viaţă retrasă şi aspră. Pustnic şi întărâtat,/ Plugul şi l-a-ngenunchiat./ Rupe, scurmă şi sfărâmă,/ Umple cerul de ţărână. (II, 111); Eu cu atât mă mulţumesc,/ De felul meu sunt pustnic şi postesc./ Deschideţi mare poarta mea,/ Să intre şi să iasă cine vrea. (IV, 24); Stihuri, acum, porniţi, vă scuturaţi,/ Ca frunzele-aurite, pentru moarte./ Pustnicii tineri, trişti şi delicaţi,/ Păstra-vă-vor într-un sicriu de carte. (I, 195). PÚŞCĂ (14), puşti, s.f. Din magh. puska, pol. puszka, rus. puşka. Armă de foc portativă şi individuală, cu patul de lemn şi cu ţeava lungă. Ciorile din pomi se muşcă,/ Steaua cade, foc de puşcă,/ Fierăstraie şi rindele/ Rod în ciurciuvele. (I, 212); Trece zidurile-n zbor,/ Elegant ca un cocor,/ Iute ca un glonţ de puşcă./ Dar e câine care muşcă. (IV, 120); Dar mă cred rău şi duşman,/ Findcă omul cu biciuşcă-i/ Vânător cu glonţ de puşcă. (IV, 169); Dar sentinela temniţei pe viaţă/ A-ncremenit pe puşca ei de ghiaţă. (I, 238); Nu ţi-a plăcut nici zahărul, nici cuşca,/ Şi-abia de team ajuns cu puşca./ Nici preaslăvitul împărat/ Nu te-a putut avea neîmpăiat. (IV, 13); Cuvântul e-al oştirii. Măreaţa Capitală/ E în război cu satul sculat, în luptă dreaptă./ De-o parte puşti şi tunuri, de alta mâna goală,/ Prostimea puturoasă şi pătura deşteaptă. (III, 134); Patru diaconi falnici, înnalţi şi laţi în spete,/ Drept sfeşnice de mână, cu puşti şi baionete,/ Păzeau arhiereul de temniţă, de-aproape./ Să nu cumva

178

Simona Constantinovici

să zboare şi să scape. (III, 187); Fireşte, ciocoimea-nfricoşată/ Dădu porunci şi, cot la cot legată,/ Comuna fu adusăntre puşti la judecată. (III, 198). PUŞCĂRÍE (7), puşcării, s.f. Puşcar (înv. „tunar” < puşcă) + suf. -ie. Închisoare, temniţă, penitenciar. S-a hotărât! Boierul arată cu cravaşa/ Şi-alege doi, din rânduri, pe Gheorghe şi Ilie./ – „Dezleagă-i, caporale, şi scoate-le cămaşa!”/ Dă ordin colonelul, răstit, ca-n puşcărie. (III, 128); Dibaci să o strecoare prin Cod, maestrul ştie/ Să piardă o cărare ce duce-n puşcărie./ Reţeta îi aduce în lada din altar/ Alt aur, milioane, pachete numerar. (III, 150); Cine murmură, Gheorghe, Dumitru ori Ilie,/ E ridicat de-acasă şi-nchis la puşcărie. (III, 156); Căci, de bine să ne fie,/ Noi stăm lângă puşcărie,/ Şi, pe vrute, pe nevrut,/ Luăm şi dăm cam cu-mprumut. (IV, 126); Au de furcă trei spitale,/ Patru cimitire-n vale,/ Puşcăria, balamucul./ Zbiară cioara, cântă cucul,/ Fiecare la soroc./ Pentru toţi e timp şi loc. (II, 215); Din majolica ochilor a rămas/ O ştirbitură, şi din rege – un fel de glas./ Şi femeile şi bărbaţii şi copiii/ Au luat drumurile puşcăriei. (I, 236); Boieru-şi dă moşia, în arendă,/ Cui dă mai mult, şi are, pe agendă,/ Tot soiul, scris, de muşterii,/ Şi gospodari, mai buni de puşcării. (III, 176). PUŞCULÍŢĂ (1), puşculiţe, s.f. Puşcă + suf. -uliţă. Vas mic de lut, de lemn sau de metal, cu o deschizătură îngustă în partea de sus, prin care se introduc, pentru a se păstra, banii economisiţi (de copii). Auzise şi Dănuţ/ Că un ou e cu „bănuţ”/ Şi credea că oul moale-i/ Puşculiţă cu parale./ Avea ca vreo şase ani/ Şi visa să strângă bani,/ Socotind pe uşi, cu cretă,/ Cât costa o bicicletă. (IV, 135).

PUTEÁ (376), pot, vb. II. Lat. potere. În structura unor titluri de poeme: Poate că este ceasul (I, 57). Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant. (Apar şi forme verbale iotacizate: poci.) Şi să te ghicesc nu poci./ Mă apropii, tu te joci. (II, 39); De ce nu pot să nu ştiu, de ce nu pot să n-aud/ În ce stă rostul zilei şi preţul de-a ţi-o trece? (I, 59); Pot eu, Isuse, răbda/ Să văd deasupra sfintelor odoare/ Crucea ta,/ Semn de vânzare? (I, 181); Mă pot gândi că nimeni nu mai vine/ Să tulbure tăcerile din mine. (II, 179); Isusul meu nu-i cel adevărat,/ Şi eu nu-l pot nici duce, nici cunoaşte. (II, 207); Îmi intră moartea-n vatră şi nu mă pot păzi,/ De patru ori pe noapte, de patru ori pe zi. (II, 273); Ţi-o-ntorc pe dos şi faţă şi nu mă pot supune/ Să cred că floarea asta, ce-o ţiu, nu-i o minune. (III, 81); Ca să vă fac dovada că pot să fac ce voi,/ Aduceţi-mi încoace un ciocoi, (III, 200); Şi risipită-n mine, fărâme şi crâmpeie,/ Te-adun şi nu pot strânge din ele pe femeie. (III, 276); Am apucat pe drumul pustiei, cel mai lung,/ Şi tot nu pot pe nici o potecă să te-ajung. (III, 288); Eu, totuş, slugă veche a Domnului rămân,/ Că nu pot pribegie să-ndur fără stăpân, (III, 296); Nu mai pot să fac un pas,/ Că-mi dai una peste nas. (IV, 50); Cât a scris el cerul tot,/ Să spui drept, a şti nu pot. (IV, 111); Dacă vrei şi dumitale,/ Pot să-ţi dau vreo cinci mantale. (IV, 243); Să le rup, bătu-m-ar vina,/ Nu pot, mânca-le-ar rugina. (IV, 274); Stea, nu poţi tu intra-n veriga lui/ Şi lacătul tăcerii să-l descui? (I, 39); Ce poţi avea, sufletul meu,/ Când soarele ne pune-n ramuri iară/ Ori un inel de foc, ori o brăţară,/ Cu mâna caldă a lui Dumnezeu? (I, 53); Când ura te-neacă şi-ţi scânteie-n oase/ Să vrei peste mie,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 179 să poţi pân’ la şase. (I, 142); Tu poţi să fii, el poate să nu fie,/ Zgâriitura-i teafără şi vie. (II, 121); Nu poţi iute săţi ascunzi/ Sânii albi, de-abia rotunzi,/ Nici păianjenul din plasa/ Cu trei colţuri, ca mătasa. (III, 49); În curte, fericitele-orătenii,/ Le poţi vedea, sunt sumedenii. (IV, 12); Eşti ca un nor, agale topit îndelungat,/ Şovăitor cu sine mereu şi destrămat./ Secunda hotărăşte, înnalţă şi afundă./ Poţi bizui tu preţul pe clipă şi secundă? (IV, 37); Fă-te, suflete, copil/ Şi strecoară-te tiptil/ Prin porumb cu moţ şi ciucuri,/ Ca să poţi să te mai bucuri. (IV, 95); Ce ciudat e, poţi să zici,/ Ca o ţară de pitici/ Să înceapă, la doi paşi,/ C-un ţinut de uriaşi! (IV, 195); Dar eu, râvnind în taină la bunurile toate,/ Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate. (I, 25); Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune,/ Nici omul meu nu-i poate omenesc. (I, 48); Poate mai bate încă secunda de atunci,/ Poate-a tăcut îndată şi-aşteaptă să mai vie/ Îmbrăţişarea veche, din nou precum a fost,/ Şi lacrimile tale, în gara cenuşie. (I, 115); A bătut în fundul lumii cineva./ E cineva sau, poate, mi se pare. (I, 144); Poteca-n palma ţării, ce nu e încă trasă/ Şi poate duce-n ceruri sau poatentoarce-acasă. (I, 155); Când sufletele toate de tot vor fi tăcut/ Va mai rămâne, poate, un clopot viu la poartă. (I, 161); Tună-n cer. Se surpă, poate,/ Stive de lemne tăiate. (II, 44); Are să vie vântul, poate,/ Cu sulurile desfăşurate./ Poate o umbră albă/ Cu luna în salbă./ Poate veni pasărea înstelată/ Cu aripa tăiată, (II, 109); Îl cotropeşte ceaţa, ca pe fiecare./ Seceră, poate, şi-n el semnul de-ntrebare. (II, 159); Însărcinare, poate, am de la Satan/ Să vă ridic la cer prin uragan. (II, 212); Te-ai dezlipit din umeri şi, răzimat pe coate,/ Văzuşi că ridicarea pe şale nu se poate. (III, 79);

El poate mii de oameni, în tihnă, să omoare/ Legându-şi zalhanaua de câmpul de onoare. (III, 96); Se poate ca la termen să n-ai destul bănet./ Atunci îi laşi inelul şi ceasul amanet. (III, 151); Cât despre hoitul ăsta... îmi pare rău, vecine./ Poate voise cerul să dea cu el în mine. (III, 218); Sunt, poate, desfăcut, sunt, poate, ostenit./ Călcând pe aripi şi pe punţi de iască? (III, 253); Îmi mai lipseşte, poate,-o fărâmă de scânteie/ Să mai mi-aprindă viaţa-n vârtej de curcubeie. (III, 297); Şi-i plâng: – „Nenorocitul de măgar/ S-a-ncovoiat şi nu mai poate duce”. (IV, 67); Şi, gingaş cum nu se poate,/ Le-a lăsat-o jumătate. (IV, 141); Au fugit din sălcii mierlele şi cucii./ Numai cioaca poate sta în vârful crucii. (IV, 159); Rămăşagul fu: „Se poate/ Scri şi pe nerăsuflate?” (IV, 176); Nu prea se simte bine:/ La noapte poate c-ar dormi la tine. (IV, 234); Aş putea vecia cu tovărăşie/ Să o iau părtaşa gândurilor mele; (I, 18); S-ar putea să fie Cine-ştie-Cine.../ Care n-a mai fost şi care vine (I, 145); Ar putea măcar să guste/ Dânsul, gingaşul, lăcuste? (II, 36); Dau adăpost subt un acoperiş cu mine/ Lui Dumnezeu şi marilor minuni,/ Cum aş putea să nu mă-nfricoşez? (II, 71); Să vedem, ar putea graiurile mele/ Să-ţi vie ca nişte inele,/ Ca nişte brăţări, ca nişte cercei? (II, 84); Vrei să te rogi, stăpâne, şi n-ai cui./ Ai mai putea să stai în faţa Lui? (II, 224); Nu cercetasem încă pe morţi, dar cine ştie?/ S-ar mai putea din cripte şi-al doilea să-nvie. (III, 210); S-ar mai putea vreodată, pe hârtie,/ Ca mâna mea cu cremene să scrie (III, 273); Atâta dar şi-atâta har/ Nu se putea să fie în zadar. (III, 289); Căzuse-n coca moale/ Şi nu putea din mâzga adâncă să se scoale. (IV, 54); Ai înţeles ce-i vorba? Apleacă-te din coarne,/ Că pragul de

180

Simona Constantinovici

deasupra-ar putea să te răstoarne. (IV, 83); Şi te-ai şi putea alege/ Ce-ai poftit, irod sau rege. (IV, 243); Slobodă iese luna din pământ,/ Şi-n roua ei trăsare nouă floarea./ El nu putea să uite lucrul sfânt/ Şi-l turbură jignit asemănarea. (IV, 247). PUTÉRE (52), puteri, s.f. V. putea. I.1. Faptul de a putea; capacitate, însuşire, posibilitate fizică, morală, intelectuală de a acţiona, de a realiza ceva; putinţă. 2. Mare forţă fizică, tărie, puternicie. 3. Intensitate. II.1. Autoritate, stăpânire, dominaţie. 2. Permisiune, voie; drept. Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui putere. (I, 9); Voinţa nu se teme de-acum de-o înviere –/ Şi ca să nu mai cerce să fie fericit,/ A luat în cleşte insul întreg şi l-a stârpit,/ Cu dreptul ce i-l dete sălbatica putere. (I, 120); Tu ştii tăcea când este de tăcere/ Şi-n toată ora-nalţi câte un turn/ Arhanghelului mare taciturn,/ Neliniştit de greaua lui putere. (I, 160); Cine eşti tu, acel de care gândul/ Se-apropie necunoscându-l?/ Cui cere milă, sprijin şi putere/ Neştiutor nici cum, nici cui le cere? (II, 170); Îţi trebuia răbdare, credinţă şi putere,/ Sănlături aşternutul de pături de mistere./ Dar cum să smulgi comoara pe care-ai flămânzit/ Tăcerii cetluite cu lespezi de granit? (III, 73); Ţi-e sufletul ca marea, în crunta ei putere./ Se zbat corăbii negre, furtuni şi morţi crăieşti,/ În mâlurile groase dorm umbre şi mistere,/ Ca-n fundurile vremii ascunse prin poveşti. (III, 261); Într-o zi, prin asfinţit,/ Şoaricele a-ndrăznit/ Să se creadă în putere/ A prăda stupul de miere. (IV, 174); Ce duh ai şi ce putere/ Să-mpleteşti ceară cu miere,/ De la floarea din grădină,/ Ostenită de albină? (IV, 175); Ochiul mi-e viu, puterea mi-e întreagă/ Şi te scrutez prin albul tău veştmânt/ Pentru

ca mintea mea să poată să-nţeleagă/ Nengenuchiată firii pe pământ. (I, 48); Din vitejii şi biruinţi trecute/ Am câştigat puterea, ce-a rămas:/ Nu mai străbat destinul meu la pas,/ Ci furtunos deacum, şi iute. (I, 80); O! dă-mi puterea să scufund/ O lume vagă, lâncezândă./ Şi să ţâşnească-apoi, din fund,/ O alta, limpede şi blândă. (I, 151); Nemaiputând să-şi rabde nici tăcerea,/ Nici depărtarea, nici puterea,/ Şi în nestare a trăi uitată,/ Mâhnita lume te alese tată. (II, 193); Puterea inimii vă doare,/ Căci decât cremenea-i mai tare. (II, 250); Vor mai rămâne însă, în noaptea adunată,/ În peştera adâncă a haosului semn/ Despre ce-au fost puterea şi lupta de-altădată?/ Măcar o amintire, măcar crestată-n lemn? (III, 67); O lampă duce graiul şi dă-n văzduhuri veşti/ Că omul zămisleşte puterea din poveşti. (III, 110); Deşi măreţi şi meşteri, ei nu ştiu că totuna/ Sunt harfa cu vioara şi flautul cu struna,/ Şi că puterea tainei lăuntrice-mprumută/ Şi scândurii crestate oftat de alăută. (IV, 77); Puterea lui dumnezeiască,/ Dormind mereu, căta să-l mai trezească:/ I-a rupt un os din coaste, ceva,/ Şi-a zămislit-o şi pe Eva. (IV, 216); Stăpânii ţării suntem noi, moşierii,/ Că ţara-i împărţită între noi./ Să vie să ne-arăte hotarele puterii/ Şi legea datoriei obşteşti nişte puţoi? (III, 157); Osânda findu-ţi dată de-a creşte îndoit,/ Făcuşi din tine două puteri adânci de ură,/ Şi luaşi în luptă partea mândrită, cu căldură,/ A celuia ce astăzi însemni c-a biruit. (I, 119); Nici puteri de lăcrămare/ Ochiul nu mai are,/ Şi cirezile-n păşune/ Pipăie cu buza jarul rogozului de tăciune. (II, 243); Încerci să zbori şiajungi să sai/ Ca gărgăriţa de mălai./ Ai vrea să cânţi şi zbieri:/ N-ai glas, nici aripi, nici puteri. (IV, 244); Neascultând de vântul de la stup,/ Te-ai aruncat

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 181 în plasa verde-a zilei/ Şi darurile-acum, ale zambilei,/ Puterile-amorţite ţi le rup. (I, 40); Toate puterile răzleţe-mi fură roabe,/ Sunt plin ca de icoane un părete,/ Îngreuiat de nimburi şi smaralde. (III, 251). PUTÉRNIC (4), -Ă, puternici, -ce, adj. Putere + suf. -nic. 1. (Despre fiinţe; p. ext. despre părţi ale corpului lor) Care are o mare putere fizică; tare, voinic, viguros. 2. Intens; viu; adânc, pătrunzător. Curg zilele şi vecii, ca apele devale,/ Şi totul se-nmulţeşte, crescând să se prăvale/ Şi, prăvălit, se iscă din nou, fără hodină,/ Mai sus şi mai puternic într-alt chip de lumină. (III, 91); Puternic e stăpânul, dar doarme de-a-n picioare,/ Şi slugile-i fac treaba de Domn temut şi mare,/ Dar slugile şi Curtea, pe Cerb, sunt supărate/ Că umblă-nnalt cu fruntea, şi ele cocoşate. (IV, 80); Statuia îşi arată puternica-i croială/ Şi-n seara risipită e ca un fum oprit,/ Pe care frământându-l cu sete şi-ndoială/ L-a împietrit pietrarul, de-a pururi, şi cioplit. (I, 241); Puternicii beznei şi răii pădurii/ S-au strâns pentru pradă, ca furii. (I, 29). PUTERNICÍE (1), puternicii, s.f. Puternic + suf. -ie. (Înv.) Putere, forţă fizică, tărie. Tu, cuminecătura o ceri spre mântuire,/ Te spovedeşti la popa, îngenunchiat, Zamfire,/ Şi el te şi pârăşte, de-ai chibzuit vreo faptă/ Ce ţie ţi se pare a fi răsplata dreaptă./ El e şpion de suflet la domnişori, bădie,/ Că vrea puternicia ciocoilor să ţie. (III, 120). PÚTINĂ (7), putini, s.f. Lat. *putina. Vas de lemn, de obicei de forma unui trunchi de con, făcut din doage legate cu cercuri şi folosit mai ales la păstrarea unor brânzeturi, murături etc. Întrun titlu de poem: Putina cu clei (IV, 54). Clopotul ştirb, din visul de-altădată,/ Sună a ciob şi-a putină uscată,/

Ş-n apa de mocirlă, stătută şi cleioasă,/ Strigoiul face cruce şi-aghiazmă mincinoasă. (II, 204); Doniţa mea, cât putina, te-nşeală,/ Iar baniţa la tine-i cât o oală. (II, 221); Cum se făcuse, cum nu,/ Din putina cu cocă el arăta cu pumnu’,/ Ameninţând, ca prostul şi-anapoda pe cei/ Ce se uitau cum iese şi intră iar în clei./ (...)/ În putina cu clei,/ El amintea, căzutul, pe unii dintr-acei/ Docţi oratori semeţi,/ Prinşi între substantive şi verbe, ca-n scaieţi,/ Dativul, imperfectul,/ Care nu pot să scoată dintr-un discurs subiectul. (IV, 54); Doar pe la câştiuri, din cetate,/ Trăgeau în sate, într-acoace,/ Încăpătoarele cerdace,/ Carele-nnalte (putini, boloboace,/ Coşuri şi papuri) încărcând cu plin/ Caş, miere, grâu, porumb şi vin. (IV, 15); Strâng în câte o găoace/ Rouă nouă subt capace:/ Doniţi, putini, boloboace,/ Şi în ele, ca-n copaie,/ Sâmbetele fac şi baie,/ Ziua marelui răsfăţ. (IV, 182). PUTÍNŢĂ (4), putinţe, s.f. Lat. potentia. Posibilitate, capacitate de a face ceva. * Expr. A fi cu putinţă = a fi posibil, a putea (să...). Tu eşti şi-ai fost mai mult decât în fire/ Era să fii, să stai, să vieţuieşti./ Eşti ca un gând, şi eşti şi nici nu eşti,/ Între putinţă şi-ntre amintire. (I, 68); Tu ştii ceva ce limba ta nu-l ştie/ Şi să-l rostească nu e cu putinţă./ Ştiinţa mută ţi-a fost dată ţie,/ Şi mie graiul cel fără ştiinţă. (II, 181); Iată putinţele ce ţi se cer./ Împacă-te cu dreapta chibzuială./ Cugetul tău să fie cu coadă şi mâner,/ Şi visul tău să fie ca o oală. (IV, 34). PUTNA (1), toponim. Comună în judeţul Suceava, unde se află mănăstirea cu acelaşi nume. Într-un titlu de poem: Altar la Putna (III, 268). PUTOÁRE (2), putori, s.f. Lat. putor, -is. Epitet injurios dat unui om leneş, murdar sau imoral; p. ext. epitet dat

182

Simona Constantinovici

unei femei de moravuri uşoare. Ce caţi în cătun, putoare,/ Cu o fustă în spinare?/ Te-am mai prins la câte-un gard,/ Unde ochii zac şi ard. (II, 214); Şi, căruţa trase, măre Ilie,/ De-a dreptul la Primărie./ Ce să vezi? Putoarea cu brăţară/ Era muiere doar pe dinafară;/ Că pe subt poale/ Avea, ca omul, de toate şi două pistoale. (I, 216). PÚTRED (6), -Ă, putrezi, -de, adj. Lat. putridus. 1. Care a putrezit; intrat în putrefacţie. 2. Fig. Decăzut moraliceşte, corupt. Clopote de lemn, cu putred/ Glas, jelesc,/ Şi gândirea-i arătură/ Peste care boi de zgură plugăresc. (I, 94); Câte-o bătrână strâmbă ori câte un unchiaş,/ Un prăpădit, un putred, un frânt, un păgubaş,/ Luaţi de pe ici şi colo, un mort uitat, o moartă/ Sunt de croială veche şi azi nu se mai poartă. (II, 274); Pe drumul mut al marilor stihii/ Pământul mort pluteşte-ntre stafii/ Şi-atârnă putred, spânzurat în cete,/ Cu hoiturile altor vechi planete. (III, 30); Tu pui gunoiul putred mereu la rădăcină,/ Să-ngraşi mai mult otrava amară din tulpină. (III, 217); Şi s-a întins leşinul şi putreda duhoare/ De le-a răbdat în suflet şi cuget fiecare,/ Un timp, câteva timpuri. Mocirla adunase/ Din loc în loc, să zacă, lăturile spumoase. (III, 107); Ai vrea să-nceapă noaptea? Vrei/ Strânge-mi încet un deget, două, trei,/ Neputincioase, somnoroase, putrede, slute,/ Pe adormite, pe tăcute. (II, 66). PUTREGÁI (9), putregaiuri, s.n. Probabil contaminare între putred şi mucegai. 1. Lemn sau plantă putredă; p. ext. masă de materie vegetală descompusă. 2. Fig. Ceea ce este rău şi vătămător societăţii. Vreau să pier în beznă şi în putregai,/ Nencercat de slavă, crâncen şi scârbit./ Şi să nu se ştie că mă dezmierdai/ Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit. (I, 19); Ce viteaz era pe cal/ Falnicul

domn general,/ Când, trecând frumos pe stradă,/ În ţinută de paradă,/ S-arăta la Zece-Mai!/ S-a ales un putregai. (III, 144); Acestea le ştiai şi le tăceai./ Te-ntrebi acum, de ce mereu te miră/ Că ţara sta-ntre zmârc şi putregai? (III, 178); De-i spicul cu mălură şi-s golurile dese,/ Din putregai şi boală, ce pui aceea iese. (III, 190); Îţi cer iertare, mamă... Nu-ţi pare cam ciudată/ Virtutea de la viciu când cere-a fi iertată?/ În vremea de-mbuibare, de putregai şi praznic,/ Se cere-ngăduinţă şi de la cel obraznic. (III, 217); Pomana: putregaiul de brânză şi de peşte./ Un mort ori un rumân se mulţumeşte/ Cu ce arunci şi pute,/ Dintr-un hârdău şi-o bute,/ Cu mâzga şi cu vărsătura. (III, 194); Sus inimile sterpe! Trăiască putregaiul!/ Sărbătoresc se-ntinde în Bucureşti alaiul,/ Şi nengropaţi, pe drumuri, ucişii zac dovadă/ Că cine mai cârteşte, ca şi ei va să cadă. (III, 203); Putregaiul de strânsură/ Ajunsese la coptură,/ Şi buboiul de pe oase,/ Îngrăşat cu vârf, crăpase. (IV, 256); Singure vin lucrurile din trecut,/ Duhul lucrurilor fără fiinţă, fără umbră./ Vin din buruienile vremii,/ Din catifeaua putregaiului,/ Din iasca lui, din pluta scorburoasă,/ Însoţite de zboruri de libelule. (II, 75). PUTREZÍ (4), putrezesc, vb. IV. Din putred. 1. Intranz. şi refl. (Despre materii organice) A se descompune treptat sub influenţa bacteriilor de putrefacţie; a se altera, a se strica. 2. Intranz. Fig. A stagna într-o activitate; a lâncezi. Îi putrezise carnea pe oase, din strămoşi,/ Ca tuturor acestor bitongi de domni frumoşi./ Fătaţi de morţii puhavi, de-acu câteva veacuri,/ Ei se târăsc prin viaţă cârpiţi şi dreşi cu leacuri. (III, 199); Peste cărţile din care/ Se deşteaptă musc trezit/ De pe foi ce-au putrezit/ Prin unghere de sertare,// Orologiul, ploaia-n urmă/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 183 Şi cu inima-ntr-un ritm,/ Bat secundele ce-n turmă/ Nencetat au tot murit. (I, 76); Nici o vioară nu mai pricepe să mai sune,/ Chiar stelele, sfinţite şi pure la-nceput,/ Au putrezit în bolta visărilor străbune,/ Şi zările, mâncate de mucegaiuri, put. (I, 119); Ştiubeiele-s pustii,/ Plopii-s cărămizii,/ S-au povârnit păreţii. A putrezit ograda... (I, 144). PUTREZICIÚNE (1), putreziciuni, s.f. Putrezi + suf. -ciune. Organism mort, intrat în putrefacţie; putregai, putriditate. Cu lanţuri grămădite voi v-aţi şi scris osânda./ Vă pedepsesc povara, dijma şi dobânda,/ Oborul, claca, judecata şi măsura./ Blestem: putreziciunea şi mălura; (II, 220). PUTURÓS (3), -OÁSĂ, puturoşi, -oase, adj., s.m. şi f. Putoare + suf. -os. 1. Adj. Care miroase urât; p. ext. murdar, neîngrijit. 2. Adj., s.m. şi f. (Om) Leneş, trândav. Ciocoiu-i pravoslavnic şi a-nvăţat Scriptura,/ Ştiind că nici o jertfă nu se pierde,/ Fie că brânza-i neagră, fie că-i carnea verde,/ Că sufletul îţi intră-n rai,/ Împărtăşit cu muşiţă şi mucegai./ Până la ceruri, lucrul puturos/ Ajunge duh şi fum cu bun miros. (III, 194); Îi dau cu tifla: –„Cum? Nu ţi-e ruşine/ Să-ţi laşi copilul desculţat pe jos/ Şi să te care el pe tine?/ Şi mai şi râzi, bătrâne puturos?” (IV, 66); Cuvântul e-al oştirii. Măreaţa Capitală/ E în război cu satul sculat, în luptă dreaptă./ De-o parte puşti şi tunuri, de alta mâna goală,/ Prostimea puturoasă şi pătura deşteaptă./ Eşti gata, generale? că gloria te-aşteaptă. (III, 134). PUŢ (4), puţuri, s.n. Lat. puteus. Groapă cilindrică sau pătrată, săpată în pământ până la nivelul unui strat de apă şi care serveşte la alimentarea cu apă potabilă; fântână. Domnul mi-a pus alăturea o ceaţă,/ Şi-un puţ adânc, răzbit într-alt tărâm,/ Să sec izvorul, ceaţa s-o dă-

râm;/ Căci mântuirea mea pentru o viaţă nouă/ Era să le sleiesc pe amândouă. (III, 289); Viaţa ta dă aguridă./ Săpi un puţ, şi apa seacă,/ Nalţi o cruce, face cracă./ Fierăstrăul ţi-l încerci:/ Mucegai tai şi ciuperci. (IV, 239); Pribeagul suflet şchioapătă-n femeie/ Ca-n candelă, pe stinse, o scânteie,/ Şi cumpăna, la puţul lui Zamfir,/ Se-nnalţă ca-ntr-un cimitir. (III, 191); Topitorii, cuptoare, mori, puţuri, fierăstraie,/ O sârmă dă lumină, o ţeavă vâlvătaie,/ O lampă duce graiul şi dă-n văzduhuri veşti/ Că omul zămisleşte puterea din poveşti. (III, 110). PUŢĂ (1), puţe, s.f. Organ anatomic. (Poreclă)– „Se prinde! – hotărâră cei cu sici –/ Dar, haide! înc-o dată, dacă zici./ Îns-acu pe cinci lei, nu pe băncuţă.../ Vrei Piele-lungă?” – „Bine, Puţă!” (I, 222). PUŢÍ (15), put, vb. IV. Lat. *putire (= putere). Intranz. A răspândi un miros greu, neplăcut; a mirosi urât. – „Ori că-mi pute mie, or’ că/ Puţi matale a mahorcă.”/ El răspuns da orişicui/ Că aşa e suflul lui. (IV, 187); Un’ mă duc şi un’mă port/ Pute-a candelă de mort./ Maicile şi vacile-au/ Înţărcat, săracile. (II, 257); Licărire, un puroi/ Şi nu poate da-nnapoi./ Din buboaiele stătute,/ Scos din el, ciocoiul pute. (III, 144); La mii de poşti departe şi peste zeci de grăniţi,/ El ne-a cărat avutul în doniţe şi băniţi./ Departe, peste ape mai multe, şi-un ocean,/ Că ţara pute-a oaie, a vacă şi-a cocean. (IV, 73); Vrea s-ajungă cât mai iute,/ Că palatul îi cam pute./ A primit înştiinţare/ Că sosesc din depărtare/ Viespile de fier, pe sus. (IV, 252); Să-ţi crape măselele-n gură/ Şi dinţii cu detunătură./ Să-ţi pută sărutul, oftatul săţi pută,/ Mormânt cu mocirla stătută. (I, 142); Nici o vioară nu mai pricepe să mai sune,/ Chiar stelele, sfinţite şi pure

184

Simona Constantinovici

la-nceput,/ Au putrezit în bolta visărilor străbune,/ Şi zările, mâncate de mucegaiuri, put. (I, 119); Venea din cimitir,/ Ca o momâie./ I se strâmbase ceva/ Şi parcă puţea/ A tămâie. (I, 215); S-au înmulţit, cu anii,/ Gândacii lungi, păduchii, şobolanii./ Puţea. Ar fi fumat./ Ce bun era trabucul cu rom, de la palat! (IV, 71). PUŢÍN (34), -Ă, puţini, -e, adj., adv. Et. nec. I. Adj. 1. Care este în cantitate mică, un pic; insuficient. 2. De proporţii, de dimensiuni mici; mic; fig. neînsemnat. 3. (Despre noţiuni de timp) De mică durată; scurt. 4. (Cu valoare de numeral nehotărât). II. Adv. 1. În cantitate sau în măsură mică. * Cel (sau pe) puţin = a) minimum; b) în orice caz, măcar, barem. 2. Pentru scurt timp; câtva timp. Titlu de poem: Puţin (I, 74). Câte puţin sunt dator/ Fără să-mi fi dat nimic, tuturor – (I, 185); E un ghiers puţin mai tare/ Decât de privighetoare,/ Însă, vezi, de-aceea-i dat/ Răgetul: pentru cântat. (II, 128); Şi nencetat, ca pietrele de rouă,/ Par a renaşte-n locumi tot virgin,/ Cu-o licărire-n fundul meu mai nouă,/ Pe cât mi-i încăputul de puţin. (III, 12); Ridică-ţi numai ochii puţin, ca un lăstun,/ Că piscurile înseşi descresc şi se supun. (III, 70); Nici vocea, nici privirea nu mai vin./ Te-aud, te văd din ce-n ce mai puţin,/ Şi risipită-n mine, fărâme şi crâmpeie,/ Te-adun şi nu pot strânge din ele pe femeie. (III, 276); Dar mai viu ca niciodată,/ Iată-l iarăş că se-arată./ Trebuia neapărat/ Cel puţin înlăturat. (IV, 90); Face oameni şi lumină/ Din puţin scuipat cu tină,/ Şi dintr-un aluat mai lung/ Scoate luna ca din strung. (IV, 109); Căci deaceea sunt poveşti,/ Ca să nu te osteneşti/ Decât cel puţin să caşti/ Seara, de Crăciun şi Paşti, (IV, 195); Puţinul ce

se vede-i dogoare şi lumină,/ Obârşie domnească şi de-mpăraţi, divină. (IV, 82); Cocoloşeşti o-mpărăţie mare/ Ca o foiţă de ţigare./ Dintr-o stăpânire semeaţă/ Ai făcut puţină ceaţă. (I, 132); Hornurile toate dau puţină ceaţă,/ Câlţi câte-o fărâmă şi ţigaie creaţă. (II, 147); Se gândea că o albină-i/ Slabă, mică şi puţină,/ Pe când el, hoţ şi borfaş,/ Lângă ea-i un uriaş. (IV, 174); Păcat că oamenii deplini/ Se mai găsesc atâta de puţini. (III, 182); Asta-i legea, opt odată,/ Cu barba nepieptănată;/ Nici mai mulţi, nici mai puţini,/ Toţi voinici şi toţi creştini. (IV, 206); Stăpânii judecăţii, fără jind,/ Dau pildă şi osânda ce faptei se cuvine,/ Că ţara ne rămâne, socotind,/ Cu cinzeci de morminte mai puţine. (III, 122). PUŢINTÉL (2), -EÁ, -ÍCĂ, puţintei, -ele, adj., adv. Puţin + [miti]tel. Diminutiv al lui puţin; puţinel. Puţintel aprins la faţă,/ Anteriul i se-agaţă/ Când de colo, când de ici,/ Între ştevii şi urzici. (IV, 205); Dă-i puţintică miere şi-o prescură,/ Ţine-l o sută de ani ascuns,/ S-asculte, noaptea,/ Lângă mâinile tale-mbătrânite,/ Toaca blândă de utrenii. (II, 73). PUŢÓI (1), s.m. Puţă + suf. -oi. Om de nimic. Stăpânii ţării suntem noi, moşierii,/ Că ţara-i împărţită între noi./ Să vie să ne-arăte hotarele puterii/ Şi legea datoriei obşteşti nişte puţoi? (III, 157). PUZDÉRIE (3), puzderii, s.f. Din sl. pozderije. 1. Resturi lemnoase care cad din tulpina cânepii sau a inului la meliţare şi la scărmănare. 2. Mulţime de fulgi, de stropi de ploaie, de gunoaie mărunte etc. (răscolite de vânt). Au aflat fetele mele,/ Când se uită prin perdele,/ Cine vine şi le pune,/ În fereastră, boabe bune,/ Arpacaş, mălai şi mei;/ Că se uită-n ochii mei,/ Fără să se sperie./

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 185 Vin în stol puzderie,/ Şi la geam, pe latură,/ Mişunând se satură. (IV, 163); Că stihiile, grămadă,/ Au luat parte la paradă,/ Pana mea, să nu te sperii/ Că vin gloate şi puzderii,/ De scântei, verigi şi zale,/ În vârtej, în rotogoale,/ Cu strigo-

ii fără nume,/ Stoluri, adunaţi din lume. (II, 12); La gaura veciei, simţindu-te de mult,/ Am stat ascunsă vremuri, ca mâţa, să ascult./ În curcubeie negre, de nopţi, te-am aşteptat./ Scularea din puzderii s-a săvârşit treptat. (III, 79).

186

Simona Constantinovici

R -RA (2), silabă iterată la nivelul unor structuri onomatopeice întâlnite în horele argheziene. Spune tu, pe ce-i cunoşti/ Dintre proşti pe cei mai proşti?/ Zu-ri, zu-ra/ Zu-ra, zu-ri./ După chică sau chelie?/ După unghii sau simbrie? (II, 130). RAC (1), raci, s.m. Din sl. raku. Crustaceu comestibil. La pisici/ Le-am făcut ochi de aur mici./ Pe raci/ I-am pus în piele de draci. (IV, 101). RACHÍU (11), rachiuri, s.n. Din tc. raki. Nume generic dat diferitelor băuturi alcoolice tari; vinars. Domnul, Dumnezeul mare/ Mi-a umplut două pahare/ Din cerescul lui rachiu/ Scos din lună cu burghiu./ Şi-n fiecare pahar/ A lăsat şi-un drob de har. (II, 117); În Sângele şi Trupul din potir/ Au pus rachiu, săpun şi tibişir,/ Şi-n candela-nnecată bale. (II, 203); Câţi aţi jignit dreptatea şi-nfrângeţi bucuria/ Şi ruşinaţi în oameni omenia,/ Beţi de rachiu, de-a buşile-n borhot,/ Nu v-au trezit blestemele de tot. (II, 221); Şi te socoţi ca iedera, deodată,/ Rămasă-n legănare şi pustiu./ Ai bănuit că platoşa-i pătată,/ Pe care odihniseşi, cu rachiu. (III, 14); Însă când un gospodar,/ Cu un ţoi ori un pahar,/ I-ar cinsti cu un rachiu,/ Iute ca argintul-viu,/ Cu vin fiert ori ţuică fiartă,/ Păi, atuncea, Doamne iartă,/ Nu se mulţumesc cu-atât:/ Dau urciorul tot pe gât. (IV, 157); A sosit cu bine Moş Crăciun, dar ştiu/ C-a ţinut şi plosca, bine, cu rachiu. (IV, 161); – „Între fraţi vei fi străin/ Şi-ţi tai porţia de vin./ Dar find mort, eşti totuş viu:/ Te înţărc şi de

rachiu./ (...)” (IV, 211); La prostime, mai târziu,/ Dam cinzeaca de rachiu,/ Şi, de fitece fiţuică,/ Polul şi un chil de ţuică. (IV, 259); Şi piticii nu mai strigă,/ Cerând altă chezăşie,/ Ca pe vreme de urgie,/ Când din pivniţă se-nfruptă/ Cei mai năzdrăvani la luptă,/ Stingând vinul şi rachiul. (IV, 203). RÁCILĂ (1), racile, s.f. Et. nec. (Livr.) Boală veche, incurabilă; beteşug. Plin de câte racile,/ A lins toate vacile./ Bivoliţă şi catârcă/ L-au purtat dormind în cârcă. (IV, 235). RÁCLĂ (2), racle, s.f. Din bg. rakla. (Pop.) Sicriu, coşciug. Mai late către umeri şi-n jos mai îngustate,/ Principiile raclei măcar sunt respectate,/ Când ucigaşii-n aer le-au murdărit pe-acelea/ Ce le-ntocmesc morala şi le botează pielea. (II, 271); Şi, ca o cobe nouă deadaos, ca un semn,/ Mai rătăcea-ntre racle şi un picior de lemn,/ De se-ntrebau, cu martori, groparii şi poporul,/ Căror cadavre şchioape li se cădea piciorul,/ Şi dacă mai e locul, tocit şi scâlciat,/ Să fie-a doua oară, cu preot, îngropat. (II, 272). RADA (2), nume propriu feminin. Titlu de poem: Rada; Cu o floare-n dinţi/ Rada-i un măceş cu ghimpi fierbinţi./ Joacă-n tină/ Cu soarele-n păr, ca o albină. (I, 234) RÁDE (4), rad, vb. III. Lat. radere. 1. Tranz. şi refl. A (se) bărbieri. Tund cu maşina girafa/ Şi-i potrivesc toată ceafa./ Toată pădurea se rade la mine:/ Rad ieftin şi bine. (IV, 101); Judecata, într-un glas,/ L-a legat, l-a-ntins şi

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 187 ras.// Toate faptele acestea/ Nu cinstesc prea mult povestea,/ Că piticii nu-s buni toţi,/ Şi-ntre ei mai sunt şi hoţi. (IV, 189). 2. Tranz. A răzui, a înlătura un strat subţire de deasupra unui lucru. Să-şi radă pingelele,/ Să-şi spele obielele/ Şi să-şi frece cioarecii,/ Alergând ca şoarecii; (IV, 192). RAFINÁT (1), -Ă, rafinaţi, -te, adj. Cf. fr. raffiné. Fig. Fin, delicat, subtil. Se răsucea-n saloane ca pe fus,/ Cu nasul tot pe sus,/ Părându-i-se totul că miroase,/ Că, rafinată, nara i se înnălţase. (III, 180). RAFT (3), rafturi, s.n. Din tc. raf, bg. raft. Poliţă fixată într-un dulap, la o etajeră, într-o bibliotecă etc. O carte proastă, dar legată-n piele,/ Cu aur pe cotoare şi cu stele,/ Luxoasă, lustruită şi bogată,/ Stă-n raft ca o cucoană bosumflată/ La teatru – care se preface/ Că piesa lăudată îi displace. /(...) / Din raftul de alături, subţirea cărţulie/ Sentreabă cu sfiială, din palida-i hârtie,/ Dacă-nţelesul cărţii şi scrisul se măsoară/ Cu luxul şi grosimea-n cotor de dinafară. /(...) / Se vede cât de colo c-a fost şi-i o ispită/ Prin câte mâini trecuse, citită, răscitită,/ Pe când vecinul mândru, de drept aristocrat,/ Stă-n raft, ca-ntr-o vitrină pantoful nencălţat. (IV, 47). RÁGE (3), rag, vb. III. Din lat. ragere. Intranz. (Despre unele animale) A scoate răgete. Şerpii casei nu te-au mai văzut,/ Oile se opresc, vacile rag./ Şi măgarilor încurcaţi în muşte, le-ai căzut/ Cu drag. (II, 64); Ai auzit-o? rage zbierat, ca un malac.// E gaia, cucuvaia,/ Strigoiul, măgăoaia. (II, 270). RAI (7), raiuri, s.n. Din sl. raj. Paradis, eden. * Loc din natură deosebit de frumos * Fig. Loc în care cineva se simte deplin fericit. Ferestrele închise/ S-au

acoperit cu ripide şi antimise,/ Şi odaia cu mucegai/ A mirosit toată noaptea a rai. (I, 224); Ciocoiu-i pravoslavnic şi a-nvăţat Scriptura,/ Ştiind că nici o jertfă nu se pierde,/ Fie că brânza-i neagră, fie că-i carnea verde,/ Că sufletul îţi intră-n rai,/ Împărtăşit cu muşiţă şi mucegai. (III, 194); Prin Rai copiii-au dus-o foarte bine,/ Cum ar fi dus-o orişicine,/ Jucându-se cu gâzele şi iezii,/ Care săreau pe mugurii livezii. (IV, 218); Ba de abia atuncea, mi se pare,/ Li s-a deschis mai bine pofta de mâncare/ Şi-au învăţat în Raiul din pădure/ De-abia să sară legea şi să fure. (IV, 220); Din Raiul dulce şi din tihna bună/ Domnul i-a dat afară, în furtună. (IV, 221); Vin înapoi din raiuri fericite/ Şi lumea-ntreagă-a stelelor străbat,/ Vechi credincioşi ai turlei părăsite/ Şi ai bisericii sărace dintr-un sat. (I, 38). RÁITĂ (3), raite, s.f. Din magh. rajta. (Fam.) Parcurgere a unui drum fără opriri mari, vizită scurtă. Duduie, carabina îţi spânzură de şea/ Şi te-nsoţeşte-n raita din zori căţeaua cârnă./ Ea muşcă, asmuţită, apucă şi se-atârnă./ Duduie, răfuiala a şi-nceput. Păzea! (III, 133); Laboratoare ziua, condeie şi caiete,/ De dorul meseriei, mai da, pe îndelete,/ Câte o raită noaptea, în giulgiu nevăzut,/ Să gâtuie bolnavul slăbit, în aşternut. (II, 275); Ouă? Ai prin meri şi pruni./ Dai o raită şi aduni/ Şi te-ntorci cu o căciulă./ Marfa-i bună şi destulă. (IV, 183). RÁMĂ (2), rame, s.f. Din rus. rama. Cf. germ. Rahmen. Cadru de lemn, de metal etc. în care se pune o fotografie, un tablou etc. Are cap ca puii de găină.../ Ce-i cu tine, jivină?/ Ce să fie această drăcie?/ Ramă de fotografie? (IV, 104); Biblioteci legate îi căptuşesc pereţii,/ Împodobiţi de rame; portretul tinere-

188

Simona Constantinovici

ţii,/ Icoane şi tablouri, covoare ţărăneşti,/ Şi porţelanuri rare, chineze; tăvi şi ceşti. (III, 151). RÁMURĂ (23), ramuri, s.f. Din ram. Fiecare din ramificaţiile unei tulpini de plantă. Formă de G-D: ramurei. Endreptăţirea ramurei obscure/ Ieşită la lumină din pădure/ Şi dând din vârf, ca un ciorchin de negi,/ Rodul durerii de vecii întregi. (I, 10). Când a-nceput şi lacrima de viţă,/ Ai plâns şi tu, suava mea domniţă,/ Şi n-am avut să bănuiesc prilej/ Că s-a rănit o ramură de vrej. (II, 156); Departe eşti, departe, ca fluturii ce-şi lasă/ În ramuri crisalida, din piersicul natal,/ Departe foarte, frate, de sine-ţi şi de casă,/ Gonind întreg oceanul, străin, din val în val. (I, 52); Ce poţi avea, sufletul meu,/ Când soarele ne pune-n ramuri iară/ Ori un inel de foc, ori o brăţară,/ Cu mâna caldă a lui Dumnezeu? (I, 53); Aţipit-a ziua-n ramuri./ Porumbieii albi, la rând,/ Pe pridvoare şi la geamuri/ Se trezesc din nou visând. (I, 66); Ce folos! Din ramuri, iacă,/ Nu mai pot să se desfacă,// Şi-n plopi sună clopote/ Şubrede, de horbote. (II, 53); Că moare frunza-n ramuri, puiandră şi uşure,/ Copacul vieţuieşte şi s-a-nmulţit pădure. (III, 88); Ieşind din trunchiul tânăr tot ramuri şi-alte ramuri,/ Se înmulţise omul în seminţii şi neamuri; (III, 91); Văd frunza că scoboară din ramuri câte una./ Le ruginise bruma, le argintase luna. (III, 255); Ecoul se înnalţă, cântarea face ramuri,/ Zăpezi ca liliacul, şi ninge-n somn subt geamuri. (III, 292); Un păianjen cât un om/ Avea ramuri mari, de pom;/ Aţa lui, din nod în nod,/ Se-ntindea cît un năvod. (IV, 194); Nalt candelabru, strajă de hotare,/ Stelele vin şi se aprind pe rând/ În ramurile-ntinse pe altare –/ Şi te slujesc; dar, Doamne, până când? (I, 36); De vor fi sau nu, precum/ Ochiul

de ciclop la vede,/ Zugrăvite-n vânt cu fum,/ N-au conture, nici parfum/ Ramurile din livede. (I, 85); A rămas de astă-vară/ Luna în ramurile de ceară./ Pomule mic,/ Ce torci tu, borangic? (II, 49); Ramurile, poamele/ Fac mierea, smirna şi toate aroamele,// Şi căluşeii cercului cu zodii,/ Curcubeie de jivine şi jigodii. (II, 65); Un’ se duc cine mai ştie,/ Fără cuib nici colivie-n/ Ramurile, ca de fier,/ Îmbrăcate-n zmalţ de ger? (IV, 168). RÁNĂ (14), răni, s.f. Din sl. rana. 1. Ruptură internă sau exterioară a ţesutului unei fiinţe vii, sub acţiunea unui agent distrugător; leziune, plagă. 2. Fig. Durere, suferinţă, chin sufletesc. Vino, mâna mi-e caldă şi pură,/ Să te dezmierd copilăreşte./ Du-mi-o la rană, dumi-o la gură./ Spune – duhovniceşte, şopteşte. (I, 128); Încerc iar cămaşa deatunci,/ Îngustă, cu-o rană de-atunci,/ Şi nemaiştiută/ La inima vremii, tăcută. (II, 199); Hultanul a cerut boabe de sânge./ Leagă-i rana, nu i-o strânge,/ Şi pliscului, când i se deschide,/ Dă-i boabe de stafide. (I, 173); Şi mă înţeapă parcă raza lui,/ Şi rana lui de lance m-a durut./ Mă doare fiecare cui,/ Mă doare locul unde-a fost bătut. (II, 207); Unul plângând, o lacrimă pribeagă/ Pe rana ochilor se-ncheagă,/ Pecete pe o negură de veci./ Ei gem şi tu petreci? (II, 240); Tăcerea-şi simte rana cum i-o atinge leacul,/ Pe care crunt, pe suflet, apasă-n noapte veacul. (III, 292); Sunt prins din patru laturi deodată,/ Şi-oricât m-aş măguli biruitor,/ Cunosc ce răni şi-anume unde dor/ Şi suferinţa mea necăutată. (I, 80); Flămânzi, ei nu ştiu de foame/ Şi, ţepeni, uitat-au de ger./ Răni vinete, semne infame,/ Vor fi vindecate la cer. (I, 225); Îţi ungi rănile cu-argint,/ Te alinţi cu zări ce mint/ Şi-ţi faci cugetul hotar/ Între înger şi măgar. (I, 64); Ei!

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 189 Cine-i acolo-n haine-ntunecate?/ Cine scobeşte zidul cu carnea lui,/ Cu degetul lui ca un cui,/ De răspunde-n rănile mele?/ Cine-i pribeag şi ostenit la uşă? (I, 145); Şi mârâie la biciul dintr-un cui/ Care scoboară pe-nserat şi-l muşcă/ Şi i se plimbă ca un foc pe piele./ Rănile lui sunt şi-ale mele. (II, 187); Făt-Frumos era frumos:/ I-a căzut falca de jos./ L-au mâncat pe jumătate/ Toate rănile spurcate. (II, 255); O lacrimă e şi sudoarea/ Când istovita carne plânge/ Şi ti le bea, nesimţitoarea,/ Şi lacrimile rănilor de sânge. (II, 165). RANG (3), ranguri, s.n. Din fr. rang. Treaptă într-o ierarhie (administrativă, bisericească, militară sau diplomatică); categorie, grad. Chiar berbecii o cinstesc/ Pentru tact şi cumpătare,/ Şi cu felu-i bătrânesc/ Îi dau rang de inspectoare. (IV, 145); Dar până să ajungă la Elefant, cinci rânduri/ De elefanţi puiandri-l cam puseră pe gânduri,/ Mai mici întâi, şi apoi din ce în ce mai mari,/ Şi mai bătrâni în ranguri, erau şi cărturari,/ Purtând ghiozdan de piele, tichii şi ochelari. (IV, 81). RÁNGĂ (2), răngi, s.f. Et. nec. Bară de fier. Trei biete mahalale muncesc să se dezgroape/ Soldaţii cu topoare, cu răngi şi târnăcoape. (II, 271); Nu-i o fiinţă, Doamne,-i un dulgher,/ Deprins cu sculele de fier,// Cu buşteni, cu grinzi, cu răngi şi rindele,/ Vai de păcatele mele! (IV, 20-30). RAPÓRT (7), rapoarte, s.n. Din fr. rapport. Comunicare scrisă sau orală care cuprinde o relatare (oficială) asupra unei activităţi personale sau colective; textul acestei comunicări. Într-un titlu de poem: Raport de prefect (III, 164). Un medic îndrăzneţ/ Fusese dat afară din slujbă, la judeţ./ Într-un raport de-o coală, trimis la Bucureşti,/ Scria, nepriceputul, tot soiul de poveşti. (III, 154);

Câte un şef ministru, slugoi de teapănnaltă,/ Slujeşte asupririi din ţară, de unealtă,/ Duşmanilor dreptăţii ţărăneşti,/ Şi zi de zi dă seama-n raport la Bucureşti. (III, 160); Jandarmii, popa şi învăţătorii/ Tânjesc, de parcă fiecare-i mort./ Prefectul ştie ce cam vrea poporul/ Şi scrie stăpânirii un raport. (III, 161); Cu-asemenea palavre şi născociri murdare/ Şi-a mâzgălit raportul şi doftorul Cutare,/ Dar l-am trimis „la urmă” spre strânsă cercetare. (III, 156); Aştept rapoarte, de urgenţă,/ Că a-ncetat netrebnicia,/ Şi scrieţi-mi cu titlul „Excelenţă”/ Trăiască Regele şi Dinastia! (III, 166); Rapoartele primite la Centru, până ieri,/ Dau arestări şi cifre prea mari de prizonieri./ Consiliul de Miniştri, ţinut după-amiază,/ A hotărât aceştia că nu interesează. (III, 201). RAPORTÁ (1), raportez, vb. I. Din fr. rapporter. Tranz. A prezenta un raport; a aduce la cunoştinţa cuiva. Nu va scăpa cu viaţă de-aici-nainte unul,/ Cât vom sluji pe Vodă cu puşca şi cu tunul./ Vă rog să luaţi aminte din scurt, şi raportaţi/ Atât: pe zi ce număr aveţi de împuşcaţi. (III, 201). RAPSÓD (1), rapsozi, s.m. Din fr. rhapsode. Poet epic. Al cincilea, gingaşul, mai micul, stă la coadă,/ Smerit că nare cine să caute să-l vadă./ Uitat cu cartea-n poală, vârât în foi, pieziş,/ I-ar strânge moale vârful rapsodul pe furiş. (III, 83). RAR (12), -Ă, rari, -e, adj. Lat. rarus. 1. Care, într-un şir de lucruri sau de fiinţe de acelaşi fel, se află faţă de celelalte la o distanţă mai mare decât cea obişnuită. 2. (Adesea adverbial) Care se petrece sau se succedă într-un timp mai lung decât cel obişnuit; care se desfăşoară într-un ritm lent. 3. Neobişnuit, excepţional. 4. Distins, ales, scump, preţios. Când am plecat, un ornic bătea din ceaţă

190

Simona Constantinovici

rar,/ Atât de rar că timpul trecu pe lângă oră./ I-am auzit întâia bătaie amândoi,/ Pierzându-se-n noiembre prelungă şi sonoră. (I, 115); Plâns de domniţă, geamăt de plugar,/ Lacrima cade tot aşa de rar/ Şi tot atât de des,/ Una pe plug, şi alta-n in ales,/ Şi tot aşa-n tăcere se arată,/ Curată şi nevinovată. (II, 165); Însoţitoare mută-n odihnă şi mişcare/ Şi copie leită, croită pe tipar,/ Ne-nghesuiam alături, ciuliţi în ascultare,/ La pasu-n frunze-al fiarei flămânde, greu şi rar. (III, 65); Eu, ca omul aşezat,/ Nu pun mâna pe pian/ Decât rar, din an în an,/ Pe oboi sau clavecin:/ Să nu supăr pe vecin – (IV, 127); (Adjectival) Dintr-o strună de o sfoară/ Voi să mă căznesc să scot/ Geamătul şi-aleanul tot,/ Pâcla grea şi ceaţa rară. (II, 93); Şi maicile cuvioase/ Au pus obloane la case,/ De nu mai pătrunde-afară/ Nici un fir de rază rară,/ Şi urzesc ţoale de ceară. (IV, 171); Poate că noaptea mai ales, de tac/ Şi plopii rari şi pasărea pribeagă,/ Te-aud când timpul se dezleagă/ Şi de poveri, şi de tic-tac. (II, 155); Între oi şi-ntre măgari,/ Laolaltă cu catârii,/ Calcă-n pas, cu paşii rari,/ Gâsca-n vârstă, Gâri-Gâri. (IV, 145); Biblioteci legate îi căptuşesc pereţii,/ Împodobiţi de rame; portretul tinereţii,/ Icoane şi tablouri, covoare ţărăneşti,/ Şi porţelanuri rare, chineze; tăvi şi ceşti. (III, 151); Avea şi-un nume, scris pe-o tablă, care/ Îi arăta şi titlurile rare./ Nu le ţin minte, dar înfricoşat,/ Intrând în încăperea lui, l-am salutat. (IV, 56). RAS (2), -Ă, raşi, -se, adj. V. rade. (Despre barbă, mustăţi, păr) Tăiat de la rădăcină. I s-a deprins auzul la bune şi la rele,/ Că uneori primeşte cuvinte şi mai grele,/ Şi le înghite lesne, şi tace, şi pe ele;/ Că nu-i stăpân pe lume, cu barbă, ras ori spân,/ Să n-aibă, ca noi ăştia, şi el un alt stăpân. (IV, 82); Ce-i cu mai-

muţele-astea rase,/ Cu geam la ochi şi cu nădragi pe dungă,/ Înhăimărate ca la parastase,/ În straie negre şi cu coada lungă ? (III, 162). RÁSĂ (1), rase, s.f. Din sl. rasa. Haină de postav, largă şi lungă până la călcâie, pe care o poartă preoţii, călugării şi călugăriţele pe deasupra îmbrăcămintei. – „Dă-ţi într-o parte rasa... Picioare ca la ciute,/ Genunchii plini... şi glezna subţire... coapsa fină.../ Ai fi ieşit, măicuţă, o mare balerină!.../ De ce roşeşti? Să fie şi ăsta un păcat?” (III, 226). RAŞEL (1), antroponim feminin biblic. V. lat., fr. Rachel, it. Rachele, sp. Raquel. Pentru ca noaptea, în oglindă,/ Privindu-ţi sânul scris,/ Strugure, dudă sau ghindă,/ Să te uiţi în carne, şi să ghiceşti în vis.// Acesta e sufletul meu, Raşel./ Rugaţi-vă pentru el. (I, 100). RÁŢĂ (5), raţe, s.f. Cf. alb. rosë, scr. raca. Nume dat mai multor specii de păsări domestice şi sălbatice, înotătoare, cu ciocul lat şi turtit. De-o viaţă joacă riga, se-ntinde, se răsfaţă./ Strein, mânca-l-ar buba, de ţarină şi vite,/ Nu ştie ce e gâscă şi crede că e raţă/ Şi nu deosibeşte pe cal nici pe copite. (III, 162); Gâsca mestică sacâs/ Şi raţa moare de râs. (II, 135); Nevăstuicile se vor juca în ogradă/ Cu purceii şi cu raţele, grămadă. (II, 58); Strânşi ca raţele, la ploaie,/ Cei mai graşi se scaldă-n straie,/ Neputând să se dezbrace/ De seu mult, ca de-o găoace. (IV, 199). RAZACHÍE (1), s.f. Din tc. razaki, ngr. razakí. Varietate de viţă de vie care dă struguri cu boabe mari, lunguieţe şi foarte cărnoase. Ceasurile să le fie/ Boabe dulci de razachie,/ Şi necazul bucurie. (III, 54). RÁZĂ (19), raze, s.f. Lat. radia. 1. Traiectorie luminoasă. * Lumină, strălucire. 2. Fig. Licărire, semn slab, indiciu vag de... Cu limbile oprite pe palidul

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 191 cadran,/ Ne-a urmărit plecarea, de sus, ca o fereastră/ De casă părăsită, cu-o rază frântă-n geam./ Nu l-ai simţit că este părtaş la jalea noastră? (I, 115); Eu sunt acel care l-am visat,/ L-am căutat şi-am vrut să-l născocesc,/ Ca prin gunoiul meu cel omenesc,/ Să treacă rază, ager şi curat. (I, 143); Înviată-n miezul nopţii, dusă lin pe mâini de umbră,/ Tu eşti, fir de pisc şi haos, ca o rază care umblă. (I, 153); Bună pază,/ Scăpărată dintr-o stea,/ Preacurata-i albă rază/ Casei candelă să-i stea. (II, 26); Din înnălţimi, o rază aurie/ Ia parte-n bolţi la sfânta liturghie,/ Şi lingura rotundă din potir/ Lacrimi a scos şi rouă de safir. (II, 146); Trecui pe o rază, de lume./ Pădurile albe, postume. (III, 35); Clădeşte-ţi, frate, viaţa cu peşterile-n tine,/ Departe de-altă viaţă, departe de-altă rază,/ Şi pardosindu-ţi noaptea cu lespezi de rubine,/ Vei şti tu singur dacă se sting ori scânteiază. (III, 282); Zilele-n stihare/ Mi se fac amare,/ Şi deatâta rază/ Mi se-ngreţoşază. (IV, 151); Din ştiubeie şi prisacă/ Stariţele nu mai pleacă,/ Şi maicile cuvioase/ Au pus obloane la case,/ De nu mai pătrunde-afară/ Nici un fir de rază rară,/ Şi urzesc ţoale de ceară. (IV, 171); Mitra de mărgăritar/ Iese-afară din pahar,/ Şi de-acolo, plin de har,/ Cu o rază,/ Vede şi supraveghează. (IV, 184); Şi de mi-i bună raza ce-o frânge-n pisc şi stâncă,/ Tu mângâi, mir de aur, durerea mea adâncă. (I, 112); Ac, mosor, compas, gherghef./ Raza bate-n loc şi coase/ Plasa-ntinsă de sidef,/ Desfăcânduşi firu-n şase. (II, 45); Se zvârcoleşte parcă-n mine Crist./ Şi mă înţeapă parcă raza lui,/ Şi rana lui de lance m-a durut. (II, 207); De multe ori ţi-a fost ruşine/ Sculându-te cu soarele pe tine,/ Că-n raza lui din aşternut/ O nouă zi a şi-nceput. (II, 239); Şi când o ceri

nu-ntotdeauna/ Şi-arată raza-n flori ca luna,/ Să ţeasă cu argint, la vreme,/ Sufletul greu de crizanteme. (III, 272); Drept pildă ia vecia ce-şi mână-n mări uscatul/ Şi tăinuieşte-n raze potecile şi leatul./ Şi fii-ne iubită în rostul tău sublim/ Şi fii-ne mai scumpă prin cele ce nu ştim. (I, 154); Căci n-ai găsit prinoase s-aduci nici unui zeu/ Vino şi-mi bate zilnic îngenunchiat la uşe./ De ce te-ascunzi? Îţi place s-adormi pe şoldul meu,/ Hrănit cu raze moarte, otravă şi cenuşe. (II, 206). RÁZNA (1), adv. (Pe lângă verbe de mişcare) Fără să ştie încotro se duce; la întâmplare. * Expr. A o lua razna = a pleca la întâmplare, fără ţintă. Tot aşa şi zi cu zi,/ Se va deznădăjdui./ Nu va fi de-a surda cazna/ Şi va lua-o-n lume razna. (IV, 90). RĂBDÁ (28), rabd, vb. I. Et. nec. 1. Tranz. şi intranz. A suporta (fără împotrivire şi cu resemnare) greutăţi, neplăceri fizice sau morale; a îndura. 2. Tranz. şi intranz. A accepta, a permite, a tolera. 3. intranz. a avea răbdare, a-şi păstra calmul. Să bat noroiul vremii, cu ochii-nchişi. Hlamida/ Să-mi scoată-n drum nerozii, rânjiţi, din cârciumi, beţi./ Ca fluturii, ce rabdă să-i poarte-n praf omida,/ Să rabd şi eu în mine, povară, două vieţi? (I, 58); Nu-i destulă o ruşine,/ Ca un maţ c-atârni de mine?/ Mult o să te mai rabd şi car?/ Parcă ţi-aş fi fost măgar. (IV, 50); Tu trebuia să suferi, să rabzi cumplita lege,/ Că omul, ca şi piatra, stă sterp şi nu-nţelege; (III, 71); Că lucrurile judecate/ Trec pentru tine-ntre păcate./ Porunca e să rabzi din greu,/ Că judecata-i a lui Dumnezeu. (IV, 227); Se zbate fierul smuls din vâlvătaie,/ Se-mpotriveşte, rabdă silit, dar se-ncovoaie./ Pe mii de nicovăi, în trântă/ Fierul cu fier şi focul se descântă. (IV, 39); Faci din el ce vrei

192

Simona Constantinovici

şi-ţi vine,/ Ca să rabde ştie bine./ Rabdă tot şi tot înghite/ Timpuri nemaiisprăvite. (IV, 262); Nemaiputând să-şi rabde nici tăcerea,/ Nici depărtarea, nici puterea,/ Şi în nestare a trăi uitată,/ Mâhnita lume te alese tată. (II, 193); Înfricoşat să vadă orişicine,/ În osanalele admirative,/ Că le răbdam şi mă priveau pe mine/ Fierbinţile lui mari superlative. (IV, 229); Am mâncat şi am răbdat/ Şi-am dus greul împreună,/ Pe timp bun şi pe furtună,/ Ghemuiţi într-un culcuş,/ Cum dormim de-atunci şi-acuş. (IV, 190); Pot eu, Isuse, răbda/ Să văd deasupra sfintelor odoare/ Crucea ta,/ Semn de vânzare? (I, 181); Nu e de răbdat zăbavă,/ Cugetarea e otravă./ Deocamdată, prinşi de spaimă,/ Cuscrii nu se mai defaimă. (III, 142). RĂBDÁRE (16), răbdări, s.f. V. răbda. 1. Faptul de a răbda; capacitate firească de a suporta greutăţi, neplăceri fizice sau morale. 2. Perseverenţă, tenacitate, stăruinţă. Cei umiliţi în trudă şi-n răbdare,/ Pribegii, robii şi sihaştrii,/ Bătuţi de-a lunii vânătă dogoare,/ Aşteaptă stolul şoimilor albaştri. (I, 55); Abia calcă, se răstoarnă./ Una-i şchioapă, alta-i oarbă,/ Toate-au chică, toate barbă,/ De răbdare, de flămânde. (II, 258); Doamne ce fel de răbdare/ Dragostea şi asta are!/ Zi de zi el o aleargă/ Şi o place că e neagră. (III, 48); Amestecat necazul cu frica de-nchisoare,/ Nu ştiţi ce e răbdare, chin lung şi răzbunare. (III, 200); Le sunt dator odihna ce pleoapa nu-mi atinge?/ Le datoresc lumina şi faptul crud că sunt?/ Cu mine omenirea, Părinte, se va stinge?/ Dă-mi pacea şi răbdarea s-o caut şi s-o cânt. (I, 139); Ai dus-o-ntr-o scrâşnire tăcută, însă are/ O margine rostită răbdarea orişicare. (III, 120); Să număr codrii-n piscuri şi nuferii din baltă,/ Mi-a ostenit răbdarea din stepa ceastalaltă. (III,

298); Cine vrea, cum vrea îl minte,/ Imbecilul e cuminte,/ Zece veacuri şi răbdarea/ I-au lărgit înghiţitoarea. (IV, 262); De foamea şi chinul răbdării/ Lipită li-i burta de şira spinării,/ Şi-n fundu-i, distrat şi ridicul,/ Ocheşte sinistru buricul. (I, 221); Când cumpăna răbdării, Măria Ta, se frânge,/ O ciutură-i de lacrimi şi-o ciutură-i de sânge. (III, 109). RĂBDÁT (2), -Ă, răbdaţi, -te, adj. V. răbda. Suportat; îndurat. Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Şi izbăveşte-ncet pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor. (I, 10); Sărmanele copile, când se dezmeticesc,/ Le pare rău de pasul făcut, monahicesc./ Ţin într-adins ca viaţa, la mine-n mânăstire,/ Să nu fie răbdată ca o nefericire. (III, 229). RĂBDĂTÓR (1), -OÁRE, răbdători, -oare, adj. Din răbda + suf. -ător. Care suportă cu tărie; rezistentă. Statuia se străvede mai vie, mai fierbinte/ Şi poartă-ntr-însa jertfa de sineşi răbdătoare/ A tinereţii caste, strivită-n sân de minte,/ Schimbând în hotărâre lăuntrica dogoare. (I, 242). RĂCHÍTĂ (11), răchite, s.f. Din bg., scr. rakita. Salcie cu ramuri subţiri şi elastice, folosită ca material de împletit. Variantă de plural: răchiţi. A stat ce-a stat acolo, cu hrisov,/ Între răchiţi şi trestii, în ostrov. (IV, 24). Vom aduce florile cu coşul./ Din nuiele de răchită/ Vom face împreună zestre împletită. (II, 58); Zări de zmalţ, văzduh de ceramică,/ Streaşini, un cuib de rândunică./ Sprintenul aer miroase/ A răchită tânără şi a mătase. (II, 65); Sălciile se închină,/ Babe mici, din rădăcină,/ Şi fieştecare trunchi/ De răchită stă-n genunchi. (II, 119); Povestea mai devale/ Nu-i şir de vorbe goale,/ E faptă petrecută şi trăită/ Pe-o vale dintre sălcii şi răchită. (III, 194); Să mi se pară clipa de azi ne-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 193 mărginită,/ Ostrov pierdut, cu luntrea legată de-o răchită/ Încovoiată-n soare şi adormită-n undă? (III, 295); Sălciile şi răchita/ Ne-au dat cu nemiluita/ Ştreanguri negre în zăvoi./ Stupii plini îs cu puroi. (II, 242); Trece ca o pânză, desfăcut din trâmbe,/ Vântul rău şi taie dealurile strâmbe./ Ia pustietatea vânătă din dungă,/ Răscolind scaieţii şi răchita lungă. (IV, 159); Unii-s plopi, alţii răchite,/ Paznici pe neadormite,/ Îmbrăcaţi în stalactite. (IV, 155); Cetăţile dintre răchitele-argintii/ Noroade au cu sutele de mii,/ Şi mâna-i cât o floare/ Cârmuieşte dulce zeci de popoare. (II, 21). RĂCÍ (2), răcesc, vb. IV. Din rece. 1. Refl. şi tranz. A deveni rece. * A pierde căldura vitală obişnuită (la trecerea în nefiinţă). Mă turbură şi viaţa mă chinuie, ca-n vis,/ Între vinovăţie şi un mormânt închis./ Nu se răcise mortul, şi-n clipa morţii, cruntă,/ În loc de doliu, mama se pregătea de nuntă. (III, 210). 2. Intranz. A se îmbolnăvi contractând o răceală. Domnule, nu ş’cine eşti,/ Dar te bate vântu-n pat/ Şi parcă te-ai şi umflat./ Pune fesul, că răceşti. (II, 134); RĂCNÍ (4), răcnesc, vb. IV. Din sl. ryknonti. (Despre oameni) A scoate strigăte puternice; p. ext. a se răsti (la cineva). Dar ăst fără de teamă flăcău biruitor,/ Se uită-n fundul cupei ce buzele-o goliră/ Şi sfărâmând-o-n palmă răcneşte:/ –„Vreau să mor!” (I, 164); Trei sate, adunate jurîmprejur, grămadă,/ Răcneau de suferinţă la stâlpii de ogradă,/ Ca staulul de vite, în fierbere, când rage. (III, 126); –„Tu mi-ai făcut cafeaua? V-aţi nărăvit ca hoţii,/ Răcni, sorbindu-şi ceaşca, boierul. Fă, ocară,/ Ia seama, mi se pare că vă-nhăitaţi cu toţii!”/ Cafeaua înjurată se nimeriseamară. (III, 128); A răcnit şi-a mai ţipat/ Că măcar nu le-a mâncat,/ Fierte,

ochiuri sau răscoapte,/ La cafelele cu lapte. (IV, 135). RĂCOÁRE (9), răcori, s.f. Din rece. 1. Temperatură uşor scăzută, frig moderat. 2. (De obicei la pl.) Fior. Tu cenfiori pe şesuri plopii/ când treci, din creştet la picioare,/ Şi prinzi de tot ce te-ntâlneşte/ o plasă caldă de răcoare. (I, 117); Când pasul îmi purcede prin grădină/ Furiş, ascult, în noaptea sunătoare,/ Murmure cu silabe de lumină/ Şi vorbele de ceaţă şi răcoare. (I, 136); Ca să le placă/ În in se îmbracă/ Şi se stropeşte cu fum/ De parfum,/ Împresurată de un văzduh de boare/ De levănţică şi răcoare. (II, 21); Mirodenii cu tămâie/ L-împresoară şi-l mângâie./ Urma-i e mirositoare/ A sulfină şi răcoare.// Cheamă-l. Puneţi amândoi/ Gura-n flaut şi-n cimpoi. (II, 103); Aş voi cu o rugăciune/ Să chem din cer, să vie careva,/ Cu suliţă grea,/ Şi s-o alunge-n bezna mare./ Atât îţi cer, Doamne, niţică răcoare. (II, 236); Aşa mi-a fost arşiţa povestită,/ Că umbra dintre cedri ardea ca o văpaie,/ Spuzind răcoarea-n munte şi-n văi ca un cuptor./ Se mai vedea cărarea din câteva pâraie/ Ce gâdâlau al’dată cireşii-n drumul lor. (I, 243); Ele-s aci-n văzduh, ca nişte foi,/ Când îmi încerci răcoarea nebăută,/ Şi gura ta, sorbindu-mi stropii noi,/ Buzele-n zbor, umbrite, ţi-o sărută. (III, 12). RĂDĂCÍNĂ (23), rădăcini, s.f. Lat. radicina (cu unele sensuri după fr. racine). 1. Parte a unei plante superioare prin care aceasta se fixează de sol. * Fig. Origine, izvor. 2. Partea de lângă pământ a tulpinii unui copac. 3. P. anal. Partea de jos a unui zid, a unui munte etc.; bază, temelie. Mă simt pe la înnoptat/ Ca un zarzăr scuturat,/ Încleştat în rădăcină/ De-o zvâcnire de răşină. (I, 146); Ca să te-ating, târâş pe rădăcină,/ De zeci de ori am dat câte-o tulpi-

194

Simona Constantinovici

nă,/ În câmp, în dâmb, în râpi şi-n pisc,/ Viu când mă urc, şi trist când iar mă isc. (I, 163); Şi s-au târât şi-au dibuit domol,/ Ca mărăcinii fără de tulpină/ Pe-o nentreruptă margine de gol,/ Între lumină şi-ntre rădăcină. (I, 165); Eşti o tulpină fără rădăcină/ Şi semeni a mireasmă şi lumină. (II, 194); Am vrut să nu fiu eu de vină/ Că am avut numai atâta rădăcină/ Cât a rodit o rodie, şiatât. (III, 23); Chemarea înnălţării ca spicul se-mplinise./ Tărâmurile toate te aşteptau deschise/ Şi te mutai pe ele în voia ta deplină,/ Scăpat de-nţelenirea pe loc şi rădăcină. (III, 77); Tu pui gunoiul putred mereu la rădăcină,/ Săngraşi mai mult otrava amară din tulpină. (III, 217); Numai umbră-n codrii mei/ Şi nici ea nu dă din ei./ Umbra n-are rădăcină/ Şi-i ţărână de lumină. (IV, 26); Lasă horele şi trânta să-ţi învie cimitirul,/ Cela ce ridici beteala iederilor peste vis/ Şi, uitându-ţi rădăcina, îţi urmezi pe boltă firul,/ Pentru că în vârf o floare cât o stea i s-a închis. (I, 192); Şi-am rămas pribeag în boare,/ Ca un miros fără floare,/ Al căreia lemn uscat/ Rădăcina şi-a uitat. (II, 117); Brad, îţi întinde rădăcina/ Ca să mă caute şi prindă./ Ia-ţi din căldura mea răşina,/ Fă-ţi din belşugul meu merindă. (III, 252); În rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger./ Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din când în când, câte un pui de înger, (I, 37); Stihuri de suflet, dintre spini culese,/ Îndurerate-n spic şi-n rădăcini,/ Pătrundeţi, înţelese şi neînţelese,/ În suflete de prieteni şi străini. (I, 195); N-avea grijă. Nu le pasă./ Şi-au gătit la cald o casă,/ În pământ, pe sub tulpini,/ În adânc şi-n rădăcini. (IV, 133); Căci piticii-s multe neamuri,/ Trunchiuri, rădăcini şi ramuri,/ Când corcite, când pestriţe/ Şi cu graiuri după spiţe. (IV,

179); Copacu-ntreg trăsare şi se-ndoaie/ Cu toate rădăcinile deodată./ O picătură slobodă de ploaie/ Pe-o frunză a căzut, înveninată. (I, 53). RĂFUIÁLĂ (2), răfuieli, s.f. Răfui + suf. -eală. Faptul de a se răfui; a se certa; a se bate cu cineva. Duduie, carabina îţi spânzură de şea/ Şi te-nsoţeşte-n raita din zori căţeaua cârnă./ Ea muşcă, asmuţită, apucă şi se-atârnă./ Duduie, răfuiala a şi-nceput. Păzea! (III, 133); –„Te-aştept de ani de zile, i-a spus./ Bine-ai venit./ Avem o răfuială împreună.” (III, 188). RĂGÁCE (4), s.f. Din bg., scr. rogač. (Entom.) Rădaşcă. Ea şchiopăta, se poticnea stângace,/ Ca o răgace./ Avea pantofi şi fuste veştejite/ Şi parc-ar fi avut şi copite. (I, 215); Chihlimbarul ăsta-i o răgace./ Matostatul e un cărăbuş/ Prins acuş. (II, 88); Părul lui, cu valuri creţe/ Până-n şold, e-o frumuseţe,/ Pieptănat de o răgace/ Cu un spic, după ce coace, (IV, 189); Nimic, nici taţi, nici mame, nici dădace,/ Nici profesoară, rea ca o răgace,/ Nici dascălul cu zgârci în beregată,/ Care să sâcâie băiatul şi pe fată. (IV, 218). RĂGÁZ (5), (rar) răgazuri, s.n. Et. nec. 1. Timp liber, disponibil pentru a face ceva. * Amânare. De-ar răsuna în lume măcar un glas de goarnă!/ De s-ar clăti pe lume un singur larg talaz!/ Nu. Nemişcată-n margini, lumina se răstoarnă/ Şi, ca să cânte, streaja de sus şi-a luat răgaz. (I, 184); A toate frământarea răgazuri nu-mi mai lasă,/ Din stea în stea mă duce orb, ca din casă-n casă./ Cerşesc la uşi odihnă, pe unde şi neunde,/ Şi, la bătaia nopţii, nici una nu răspunde. (III, 297). 2. Odihnă, repaus. * Linişte, tihnă. Fugar de neam, de timp şi de popor,/ Stins ca un muc şi rece ca un ciot,/ N-avea răgaz, de-a fuga călător. (IV, 271); Sunt, poate, desfăcut, sunt,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 195 poate, ostenit./ Călcând pe aripi şi pe punţi de iască?/ Nu! Insul meu se cere însutit./ Daţi-i răgazul să renască. (III, 253). RĂGET (1), răgete, s.n. Din rage + suf. -et. Strigăt, ţipăt puternic. E un ghiers puţin mai tare/ Decât de privighetoare,/ Însă, vezi, de-aceea-i dat/ Răgetul: pentru cântat. (II, 128). RĂGUŞÍT (1), -Ă, răguşiţi, -te, adj. V. răguşi. Care vorbeşte sau strigă gros; hodorogit. Udă, leoarcă, răguşită,/ Vocea-i moale e scâncită,/ Şi caricatura bearcă/ A uitat să mai şi meargă./ Mi se face, însă, milă/ De făptura lui umilă. (IV, 128). RĂMÁS (15), -Ă, rămaşi, -se, adj. V. rămâne. 1. Fixat într-un loc, încremenit; neschimbat. 2. Găsit, ajuns într-un anumit loc sau într-o anumită situaţie. 3. Menţinut într-o anumită stare sau ca un rest după consumarea părţii cu care forma un tot. Şi te socoţi ca iedera, deodată,/ Rămasă-n legănare şi pustiu./ Ai bănuit că platoşa-i pătată,/ Pe care odihniseşi, cu rachiu. (III, 14); Se deschisese floarea plăpândei primăveri/ Şi am păzit o noapte şi eu printre străjeri,/ Să văd: e-o aiurire rămasă de prin basme,/ Sau ce? că-n lumea vie nu-i loc pentru fantasme. (III, 210); Fătaţi de morţii puhavi, de-acu câteva veacuri,/ Ei se târăsc prin viaţă cârpiţi şi dreşi cu leacuri./ De-i sufli, ca văpaia chibritului şi zboară,/ Stafii de morţi, călăii rămaşi de-odinioară. (III, 199); Strivişi în şapte zile ce-i zămislit în şapte./ Nu mai adie vântul în parcuri, parfumat./ De ţâţele femeii, rămase fără lapte,/ Prunci orbi şi muţi, schelete şi sluţi ai spânzurat. (I, 119); În turlele rămase jos/ Clopotele spânzurau de prisos/ Cu funiile de pulbere, scufundate/ Ca nişte feştile arse pe jumătate,/ În drojdiile nopţii uleioase. (I, 182); E bâlbâirea

noastră în stare să mai ştie/ Ce amintiri de noapte, rămase din Tărie,/ Căzând pe-o dâră lungă, de aur, dintre stele,/ S-au închegat la tine în două peruzele,/ Domniţă-al cărei zâmbet mă tulbură şi-nghiaţă? (III, 85); Atât îs de bogat şi-n adâncime,/ Atât îmi mişună mătasea împrejur,/ Că-mpletiturile rămase din vechime/ Şi-aduc aminte fostul lor murmur. (III, 251). RĂMĂŞÁG (2), rămăşaguri, s.n. Rămas + suf. -şag. Prinsoare, pariu. Rămăşagul fu: „Se poate/ Scri şi pe nerăsuflate?”/ Vorba e c-am câştigat/ Şi,-n sfârşit, am răsuflat. (IV, 176). RĂMĂŞÍŢĂ (2), rămăşiţe, s.f. Rămas + suf. -iţă. Ceea ce a rămas dintr-un tot; rest. Mai scoate câte-o rămăşiţă,/ Fum prăbuşit de stuh şi şiţă./ Pribeagul suflet şchioapătă-n femeie/ Ca-n candelă, pe stinse, o scânteie,/ Şi cumpăna, la puţul lui Zamfir,/ Se-nnalţă ca-ntr-un cimitir. (III, 191): Amestecată cu cafeniile rămăşiţe de moaşte,/ Slova, de multe ori sfinţită, greu se mai cunoaşte. (I, 174). RĂMÂNE (141), rămân, vb. III. 1. Intranz. (Despre fiinţe) A sta pe loc, a nu schimba sau a nu părăsi locul sau localitatea unde se află. * A se opri la cineva sau într-un loc. * A lăsa în urmă. * A sta mereu într-un loc; p. ext. a nu se despărţi de un obiect, de o părere, de o atitudine; a sta neclintit. 2. Intranz. A fi, a se găsi sau a ajunge într-un anumit loc sau într-o anumită situaţie. 3. Intranz. A continua să existe, a dăinui, a nu se schimba. 4. Intranz. A se menţine ca un rest după consumarea părţii cu care forma un tot; a prisosi. Formă fonetică iotacizată: rămâie (17). Acel ce-atinge neatins noroiul/ Şi poate duce drum şi peste cer/ Şi să rămâie fier de este fier,/ Rugina-n el să nu-şi puie altoiul. (I, 143); De ce n-ai fi voluta topită, de tămâie,/ Şi singură mireasma,

196

Simona Constantinovici

din tine să rămâie? (I, 154); De-i moare una din copile,/ Zice că nu mai are zile,/ Dar la soroace nu pot să rămâie/ Mormintele fără tămâie, (III, 50); Ca să nu-i rămâie goală/ Inima, i-am pus pedală. (IV, 114); Şi măcar o să-ţi rămâie/ Drept statuie o momâie. (IV, 242). Singuri, acum, în marea ta poveste,/ Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies învingător./ Vreau să te pipăi şi să urlu: „Este!” (I, 62); Atâta avuţie ascunzi, şi-ntre comori/ O socoteşti deşartă pentru că ştii că mori?/ S-a prăbuşit vecia. Pe marginile gropii,/ În bâlciul de morminte, rămân să plângă plopii... (III, 299); Vino-mi tot tu-n fereastră, stea-n fundul lumii vie,/ Ce mă cunoşti aproape cu geamul de Tărie,/ Cea stinsă cea din urmă şi-aprinsă cea dintâi./ Coboară-te la mine şi până-n zori rămâi. (I, 112); Voiam să pleci, voiam şi să rămâi./ Ai ascultat de gândul cel dintâi./ Nu te oprise gândul fără glas./ De ce-ai plecat ? De ce-ai mai fi rămas? (III, 278); Gătită masa pentru cină,/ Rămâne pusă de la prânz./ Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină,/ În care paşte-un mânz. (I, 49); Când sufletele toate de tot vor fi tăcut/ Va mai rămâne, poate, un clopot viu la poartă./ Cine-o veni atuncea din vechiul tău trecut/ Să sune-n întuneric şi-n timp cu mâna moartă? (I, 161); Soarele rămâne spânzurat: un bumb./ Zi crochiu. Estompă şi condei de plumb. (II, 147); S-a isprăvit. Rămâne-o arătură,/ Şi peste ea, lividă, umblă luna./ Ce cauţi tu, orbeaţă paceaură?/ Eşti luna, moartea, hârca sau nebuna ? (II, 269); Din viscol, uragane şi furtuni,/ Rămâne viu crâmpeiul de mătase,/ Acolo unde maica-l aşezase,/ Zăloagă-n cartea ei de rugăciuni. (III, 31); Prăşind prin bărăgane sau ciocănind o coasă,/ Un boz de mămăligă, de prânz, tot o să iasă,/ Dar cel puţin rămâne, de

bine şi de rău,/ Că eşti de capul tău. (III, 118); Fereastra mi-este plină/ De iederi împletite cu vine de glicină./ Beteala şi-o desface la mine şi mi-o lasă,/ Când soarele rămâne să-l găzduiesc în casă. (III, 255); Rămâne singur şi cu jind,/ Parcă simţind, parcă ghicind,/ Întins pe labe, trist, pe bot,/ Că voi pleca-ntr-o zi, de lângă el, de tot... (III, 264); Se potolise spaima. Din casa sfărâmată/ Mai şovăiau trei ziduri în picioare./ Podelele-n cinci caturi zburaseră deodată/ Şi rămânea văzduhul posac învelitoare. (II, 280); Eu, cu voia ta,/ Parc-aş rămânea,/ Nu te supăra,/ Mâine de amiază/ Pân’ la Bobotează. (IV, 152); Căţelul a rămas fără bătrână,/ Nu-i mai ajunge botul pân’ la mână,/ Retrasă pentru marea rugăciune/ La piept. Iertăciune. (I, 41); Amforă,-n jur cu-o antică pictură/ Ce-şi aminteşte-n murmur c-a rămas/ Plinul de umbră pân’ la gură,/ Vas tămâios, pe-un fost iconostas (I, 125); Florile şi fluturii au rămas întrun vis/ De stingere în aghiezmele din Paradis. (I, 169); A rămas de astă-vară/ Luna în ramurile de ceară./ Pomule mic,/ Ce torci tu, borangic? (II, 49); Şi-am rămas pribeag în boare,/ Ca un miros fără floare,/ Al căreia lemn uscat/ Rădăcina şi-a uitat. (II, 117); Au rămas în sate vii/ Numai câteva stafii,/ Fără păr, fără gingii. (II, 257); Cătunul a rămas şi mai sărac./ Ileana slugăreşte de-atuncea la conac./ E văduva lui Petre, ucis pentru stăpân/ Din ordinul ciocoiului bătrân. (III, 130); Aveai un fel de noapte în ochi şi-un fel de glas,/ Că-n lupta de-a şoptitul, pe seară, m-ai rămas. (III, 283); Şi am rămas în tot pustiul mare,/ Singur, pe-o măgură călare,/ Cu braţele sumese şi cu scule/ Şi cu nădejdi aprinse îndestule. (III, 289); Arde în altar/ Un mărgăritar,/ Şi-o stea a rămas/ La iconostas. (IV, 149); Tu,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 197 Ioane, gol şi prost,/ Ai rămas pe brazda ta,/ A plivi şi secera. (IV, 256). RĂNÍ (2), rănesc, vb. IV. Din sl. raniti. Tranz. şi refl. A(-şi) face o rană, a (se) vătăma. Când a-nceput şi lacrima de viţă,/ Ai plâns şi tu, suava mea domniţă,/ Şi n-am avut să bănuiesc prilej/ Că s-a rănit o ramură de vrej. (II, 156); Foarfeca l-a înţepat./ S-a rănit şi a ţipat,/ Şi sărind pe un călcâi/ S-a dat el de gol întâi. (IV, 188). RĂNÍT (7), -Ă, răniţi, -te, adj. V. răní. (Adesea substantivat) Care a căpătat o rană, o leziune. * Fig. Jignit, ofensat. Şi câteodată, seara, prin grădină,/ Se năruia rănit din zbor/ Câte-un seraf cu mâna la picior,/ Ciocnit în aer cu-o albină. (I, 73); Te-ai tăvălit pe pietre ca şarpele rănit./ Nu ţi-a slăbit nădejdea. Mereu te-ai prăbuşit. (III, 79); O lacrimă prinsă-n pictură,/ O mână rănită, o căutătură,/ Şi clopote, parcă, departe,/ Şi câte o foaie de carte. (II, 199); Un lazaret clădit în papainoage/ Slujeşte-n şes s-adune pe răniţi,/ Aduşi pe tărgi, ca nişte şomoioage/ De cârpe-n sânge negru, şi zgârciţi. (II, 276); Erau zvârliţi în groapă cu morţii, şi răniţii,/ De vii, şi oropsiţii de-ai lor şi urgisiţii./ Tu n-ai văzut, ca mine, închise de curând/ Şi proaspete, mormintele mişcând. (III, 95). RĂPÍ (2), răpesc, vb. IV. Din lat. rapire (= rapere). Tranz. 1. A lua cu sila pe cineva. Norul ce mă răpise s-a spart!/ Ploaie caldă! ploaie mănoasă!/ Curgi, darnică pe ogorul meu,/ Din care morţile sufletului/ S-au deşteptat. (I, 135). 2. A se face stăpân pe ceva; a jefui. Tu n-ai să uiţi, tâlharul că mi-a răpit coroana,/ C-a pângărit frăţia şi a mânjit icoana/ Soţiei multiubite, târâtă-n desfrânare./ Tu n-ai să uiţi ocara, că şi-n pământ mă doare. (III, 211).

RĂPÍT (1), -Ă, răpiţi, -te, adj. V. răpi. Luat cu sila; furat. Scriind de vitejie, istoricii, dibaci,/ N-au glas despre pământul răpit de la săraci./ Au grijă să câştige, tăcând, ce li se cade,/ Călătorii prin lume, înscăunări şi grade. (III, 176). RĂPOSÁT (2), -Ă, răposaţi, -te, adj. V. răposa. (Adesea substantivat) Mort, defunct. Nu mai voia să moară,/ Zgârcit la magazie şi la moară.../ Când se borşeau merindele-n cămară,/ Chema la curte pe argaţi,/ Pentru pomeni şi pentru răposaţi. (III, 194); După cât spun oştenii, strigoiul arătat/ E o stafie naltă, de bărbat,/ Şi-ar fi asemănare, pe cât se înţelege,/ Între pribeaga umbră şi răposatul rege. (III, 209). RĂPÚNE (3), răpún, vb. III. Lat. reponere. Tranz. (Pop.) A ucide, a omorî. * A doborî, a înfrânge un adversar. Dar fiindcă n-ai putut răpune/ destinul ce-ţi pândi făptura/ Şi n-ai ştiut a-i scoate-n cale/ şi-a-l prăvăli de moarte, ura;// Ridică-ţi din pământ urechea,/ în ora nopţii, când te chem,/ Ca să auzi, o! neuitată,/ neiertătorul meu blestem. (I, 118); Pe locul unde şi-a răpus vrăşmaşii,/ Şi slava lor ţărână a căzut,/ S-au arătat, în urmă,-n sânge paşii/ Curtenilor şireţi ce l-au vândut. (I, 71). RĂRÚNCHI (2), s.m. Lat. renunculus. (pop.) 1. Rinichi. 2. Interiorul trupului omenesc (considerat ca sediu al vitalităţii, al sensibilităţii). Ar vrea, că-i, de! cocon,/ Să-i ies în drum de-a buşea, cu vorbe de plocon./ Îl ustură ficaţii şi-l arde la rărunchi,/ Că, dacă trece el, nu îngenunchi. (III, 163); Se răscoleşte fierea, adânc, în măruntaie,/ S-a mai muncit şi rupe-ncleştarea, se-ncovoaie,/ Şi ocrotindu-şi sânul cu palma, şi rărunchii,/ Se frâng din nou şi iarăş i s-au deschis genunchii. (III, 79).

198

Simona Constantinovici

RĂSÁD (1), răsaduri, s.n. Din bg. razsad, scr. rasad. Plantă tânără care a fost sau urmează să fie răsădită. Fieştece răsad, în îndoială/ Că-şi spune visul sau că şi-1 ascunde,/ Îmi urmăreşte mâna prin beteală./ Sunt grădinarul ierburilor scunde. (II, 14). RĂSĂRÍ (16), răsár, vb. IV. Din lat. *resalire. 1. (Despre aştri; la pers. 3) A apărea pe cer, a se ivi la orizont. 2. (Despre plante; la pers. 3; adesea fig.) A încolţi, a ieşi din pământ. 3. A se ivi (din depărtare), a apărea (pe neaşteptate). Trei rânduri de smaralde, ca dinţii din gingie,/ Rotunde, deopotrivă, jurîmprejur răsar,/ Pe-alocuri întrerupte de-o piatră rubinie/ Şi de un bob mai mare de vechi mărgăritar. (I, 91); Neapropiem. Văzduhul miroase-a vechi prin noapte,/ Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini./ Un abur slab se cerne, un cer spoit cu lapte,/ Departe-n orizonturi, se naşte prin tulpini. (I, 108); Şi findcă răsar în aţă/ Stelele de dimineaţă,/ Crede că din zare-adâncă/ Luna vine şi-o mănâncă. (II, 19); Soarele-apune zilnic şi răsare/ Într-ale sale patru buzunare./ Văzduhu-i face parte din avut/ Cu-al zalelor de stele aşternut. (I, 131); Ademeniţi în ceaţă de mugurii de floare,/ Întârziau să vadă argintul cum răsare. (II, 177); Singurătatea mi-e întotdeauna/ Şi pretutindeni bună-nsoţitoare,/ Asemuindu-mi sufletul cu luna/ Care înghiaţă viaţa, cum răsare. (III, 260); Pe atuncea, Dumnezeu,/ Singur, o ducea cam greu./ Ar fi vrut să vadă soare/ Că apune şi răsare/ Şi să stea întotdeauna/ Măcar de vorbă cu luna. (IV, 96); Dar ochii tăi? Albaştri, verzi, negri sau căprii/ Zălog a nu se ştie ce mute mărturii./ Câte stihii senine adânc se zbuciumară,/ Ca să-ţi răsară limpezi icoanele de-afară? (III, 85); Bună dimineaţa, luceafăr!/ Geana

de argint tremură ca zaua./ Ai fost pe un pieptar de fier/ Şi-ai răsărit în zare. (II, 76). RĂSĂRÍT (8), răsărituri, s.n. V. răsări. 1. Trecere a unui astru la orizont; spec. moment al zilei când răsare Soarele. 2. Punct cardinal situat în partea orizontului de unde răsare Soarele; est. 3. Ţinut aşezat în direcţia răsăritului (2) faţă de un punct de reper dat; orient. * Expr. Răsăritul şi Apusul = lumea întreagă. Din apus la răsărit/ Toată iarba de pe cer,/ Mică-n bob cât un piper,/ A-nflorit şi-a tresărit. (I, 44); Într-un avânt vremelnic voi şi ciocârlia/ Cu aripile smulse să urce-n răsărit./ Poate-n genunchi mai cauţi târzia îndreptare/ Şi ceri smerit hodină la cerul tău pustiu. (I, 120); Dezvăluişi deodată ce nu ştiai de jos/ Şi ai văzut pământul întins că e frumos,/ Din asfinţitul palid, boltit spre răsărit,/ Întâia oară cerul de-a lungul l-ai zărit. (III, 70); Poema ce-o visez trăsare/ De mult în sufletul deschis/ Oricărui răsărit de soare/ Şi-oricărui început de vis. (III, 287); O! nu turbura răsăritul./ De unde vine acvila albastră/ De a crescut atât?/ Mică-n cuib şi fără aripi am lăsat-o. (I, 135); Platoşa noastră n-a mai oglindit/ Văpaia negurilor toate, pline/ Din răsărituri şi din asfinţit. (I, 123). RĂSCĂCĂRÁT (2), -Ă, răscăcăraţi, -te, adj. v. răscrăcărat. (Pop.; despre picioare) Crăcănat, crăcit. S-ar potrivi cu calul sau iapa minunat,/ Căci e, din plămădeală, bărbat răscăcărat./ Mai e şi om de artă, poet, bibliofil,/ Şi simţitor la toate, încă de mic copil. (III, 151); Cine seamănă din voi/ C-un căţel de usturoi?// Deşelat, răscăcărat,/ Spune, cum te-am botezat? (IV, 113). RĂSCĂCĂRĂTURĂ (1), s.f. V. răscrăcăra. Diformitate (cu referire la îndepărtarea dizgraţioasă, unul de altul, a picioarelor)Relele coapte/ Pier într-o

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 199 noapte./ Răscăcărătura,/ Umflătura, surpătura,/ Deşelarea,/ Noada, spinarea,/ Ceafa, nasul/ Trec cu trasul. (I, 231). RĂSCITÍT (2), -Ă, răscitiţi, -te, adj. V. răsciti. Citit (acelaşi text scris) de mai multe ori. Cuvânt inventat, probabil, de Arghezi. Se vede cât de colo c-a fost şi-i o ispită/ Prin câte mâini trecuse, citită, răscitită,/ Pe când vecinul mândru, de drept aristocrat,/ Stă-n raft, ca-ntr-o vitrină pantoful nencălţat. (IV, 47); Şi popii, vai de lume, că preoţii de ţară/ Spuneau din molitvelnic mai mult pe dinafară./ De le-ntorceai bucoavna, citita, răscitita/ Molitvă-a-ngropăciunii, ei îşi pierdeau sărita. (IV, 76). RĂSCOÁLĂ (19), răscoale, s.f. Din răscula. Cf. sl. rasckola „Schismă, despărţire”. Răzvrătire spontană şi neorganizată a ţărănimii oprimate; revoltă, răzmeriţă. Că mâna îţi arsese cu care-ai scormonit/ În jarul alb din câmpul de sus, eşti răsplătit./ Ai pus-o să răsară, să-ţi ardă-n vatra goală./ A fost, biruitoare, întâia ta răscoală. (III, 72); Era să fie sărbătoare,/ Sau slujbă de înmormântare?/ Urlau şi câinii-n haite la năvală.// Ajută, Doamne, ţara-i în răscoală. (III, 116); Nu e şagă, e răscoală,/ Dar mândriile trufaşe-s/ În izmene şi-n cămaşe. (III, 144); Răscoala plugărimii lor nu le e pe plac./ Vulpoii şi viclenii se prefac/ Că n-ar pricepe pricina de boală/ Care-a-mbrâncit ţăranii cu furcile-n răscoală. (III, 160); Îndemnurile mele în pustiu/ Sunt socotite nişte vorbă goală./ Mă tem, mă rog, pe câte văd şi ştiu,/ Că se-nteţeşte ura în răscoală. (III, 164); Răscoala ţărănimii şi cetele rebele/ Nu pot să fie duse la nici o judecată./ Fiind „moment istoric” e treabă de armată. (III, 134); Răscoala izbucnise deodată în Moldova,/ La Giurgiu, la Caracal şi Craiova,/

Pornind din suferinţa celor smeriţi şi blânzi./ Tu ţine minte satul flămând, numit Flămânzi. (III, 171); Şi-i părtaşe la răscoale/ Şi căţeaua dumitale,/ Toată firea şi simţirea/ Îs de-acum cu răzvrătirea. (III, 139). RĂSCOLÍ (6), răscolesc, vb. IV. Din sl. raskoliti. 1. Tranz. şi intranz. A cerceta cu de-amănuntul; a scotoci. 2. Tranz. A face să se răzvrătească, să se revolte. Îşi mână cu miile,/ Negre, hergheliile./ Răscoleşte mările,/ Le varsă căldările... (II, 111); Se răscoleşte fierea, adânc, în măruntaie,/ S-a mai muncit şi rupe-ncleştarea, se-ncovoaie,/ Şi ocrotindu-şi sânul cu palma, şi rărunchii,/ Se frâng din nou şi iarăş i s-au deschis genunchii. (III, 79); Într-un zântâi, stăpânului i-a spus,/ Că-l aştepta la uşa de la scară:/ – „Rămâi cu bine, eu m-am dus.”/ Se răscoli boierul ca o fiară. (III, 175); Dar bătând un vânt odată/ Răscoli pădurea toată,/ Şi din pricinile fricii/ S-au strâns iarăş toţi piticii. (IV, 181); Nimicul nepipăit să-l caut vrui,/ Acela care trăsare/ Nici nu ştii de unde şi cum.// Am răscolit pulberi de fum... (II, 8); Trece ca o pânză, desfăcut din trâmbe,/ Vântul rău şi taie dealurile strâmbe./ Ia pustietatea vânătă din dungă,/ Răscolind scaieţii şi răchita lungă. (IV, 159). RĂSCÓPT (1), -OÁPTĂ, răscopţi, -oapte, adj. V. răscoace. Copt tare. * Ouă răscoapte = ouă fierte tari. A răcnit şi-a mai ţipat/ Că măcar nu le-a mâncat,/ Fierte, ochiuri sau răscoapte,/ La cafelele cu lapte./ El crezuse, băietanul,/ Că bănuţu-i gologanul/ Sau un leu frumos şi nou/ Pus cumva în orice ou. (IV, 135). RĂSCROIÁLĂ (1), răscroieli, s.f. Răscroi + suf. -eală. Tăietură adâncită în croiala unei hain, în special la mâneci şi la gât. – „Dar vezi-i răscroiala, sus

200

Simona Constantinovici

strânsă, jos în cute,/ La guler şi pe poale, chenare...”/ – „Şi cusute,/ Jurîmprejur, la mâneci, găteli dintr-altă piele.” (III, 231) RĂSCRÚCE (5), răscruci, s.f. Din răs- + cruce. Loc unde se încrucişează sau de unde se separă două sau mai multe drumuri; răspântie. Titlu de poem: Răscruce (III, 252); Se duce, doar se duce şi nu vine,/ Cărare-aleasă numai pentru mine.// De când o umblu fără de răscruce,/ Nu vreau să merg, şi ea mă duce. (II, 161); Pe firul meu trec alte fire./ Se-ating cele groase de firul subţire./ O sfoară se curmă, şi alta se duce./ La toată răscrucea e-o cruce. (III, 35); La răscruci de drumuri, cinci vânturi, grămadă,/ Sar să-i risipească stelele din ladă./ Lăzile sunt toate bine încuiate,/ Lacătele grele-au chei întortochiate. (IV, 160). RĂSCULÁ (1), răscól, vb. I. Răs- + scula. Tranz. şi refl. A (se) răzvrăti. Conacu-i gol şi staulele-s goale./ Nici un argat nu e să dea răspuns./ Sătenii, hotărâţi să se răscoale,/ S-au înţeles cu toţii într-ascuns. (III, 161). RĂSCULÁT (1), -Ă, răsculaţi, -te, adj. V. răscula. Revoltat; răzvrătit. E ţara răsculată./ – „Unde vă duceţi, oameni buni, în ceată?/ Că nu e zi de târg şi iarmaroc.”/ – „O luăm şi noi, aşa, într-un noroc...” (III, 184). RĂSFĂŢ (1), răsfăţuri, s.n. Derivat regresiv din răsfăţa. Desfătare, plăcere. Strâng în câte o găoace/ Rouă nouă subt capace:/ Doniţi, putini, boloboace,/ Şi în ele, ca-n copaie,/ Sâmbetele fac şi baie,/ Ziua marelui răsfăţ. (IV, 182). RĂSFĂŢÁ (5), răsfăţ, vb. I. Din răs- + faţă. 1. Tranz. A înconjura pe cineva cu dragoste, cu tandreţe exagerată; a alinta. * A se purta ca un copil alintat; a face mofturi. 2. Tranz. şi refl. A

(se) înveseli, a (se) desfăta. De-o viaţă joacă riga, se-ntinde, se răsfaţă./ Strein, mânca-l-ar buba, de ţarină şi vite,/ Nu ştie ce e gâscă şi crede că e raţă/ Şi nu deosibeşte pe cal nici pe copite. (III, 162); Mă prind de haină-n glumă şi mă trag./ Mă-mbie, mă răsfaţă./ Îmi ieşi în drum şi-mi sai în faţă./ Şi nasul rece mi-ajunge la mustaţă./ Te ştii al meu şi vrei să fiu al tău./ Am scris pe poartă: „Câine rău”. (III, 266); Mă contemplă languroasă/ Şi mă răsfaţă delicat cu şoapta cea mai groasă./ Doamne, cel ce faci firul de iarbă,/ Numai mustăţi nu are şi barbă. (IV, 30); Cine te-a pus, domniţă, s-o răsfeţi,/ Să-i dai făgăduiala altei vieţi/ Sălbatecei şi negrei zburătoare,/ Dacă o uiţi în turn, la închisoare? (IV, 14); Uitat cu cartea-n poală, vârât în foi, pieziş,/ I-ar strânge moale vârful rapsodul pe furiş./ Mai are-o-nsărcinare de numai frumuseţe:/ Când îţi ciocneşti paharul la nunţi să se răsfeţe. (III, 83). RĂSFĂŢÁT (1), -Ă, răsfăţaţi, -te, adj. V. răsfăţa. Care huzureşte, îmbuibat. Vine toată omenirea/ Să dea ochi cu stăpânirea./ Capitala răsfăţată/ E deazi-noapte-mpresurată,/ Spune zvonul, şi-un fior/ Trece-n pielea tuturor/ Deputaţilor din Sfat. (III, 138). RĂSFOÍ (3), răsfoiesc, vb. IV. Din răs+ foaie. Tranz. A întoarce foaie cu foaie o carte, un ziar etc., citind în fugă (şi pe sărite); a frunzări. Ceaslovul de la parastas/ Îl răsfoiesc întâiaş dată./ O foaie-n mijloc i-a rămas/ De patru veacuri netăiată. (III, 268); Cartea veche singură se răsfoieşte,/ Învăţată de boantele deşte/ Cu măciulii grele şi groase,/ Ale schivnicilor, la liturghii şi parastase. (I, 174); Faţa cea mai cuvioasă/ Răsfoieşte-n cot, pe masă,/ Şi, din când în când, îşi plimbă/ Două degete pe limbă. (IV, 209).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 201 RĂSFRÂNGE (2), răsfrâng, vb. III. Din răs- + frânge. 1. Tranz. şi refl. A(-şi) proiecta lumina asupra unui obiect, făcând-o să se reflecte. 2. A (se) oglindi, a (se) reflecta. Deşi nămiez, în umbra, culcată peste mare,/ Ca dâra unei neguri în care se răsfrâng,/ Văzui cum firmamentul roieşte şi tresare/ Din mii de candelabre aprinse din adânc. (I, 98); Tu nu eşti frumuseţea spiralelor candide./ În ochi tu nu duci moartea şi perlele lichide/ În cari răsfrâng misterul văpăile livide. (I, 126). RĂSFRÂNT (2), -Ă, răsfrânţi, -te, adj. V. răsfrânge. Îndoit, întors în afară. Învaţă-mă făptură, limba cu care floare şi gândac/ Stau înţeleşi în taina ierbii şi se-nţeleg cu necuprinsul,/ Şi-nţelepciunea unui nufăr răsfrânt şi oglindit în lac. (III, 258); O cauţi şi ai vrea să cânte/ În umbra viselor răsfrânte,/ Şi-n nici o zare nu tresare/ Lumina serii gânditoare. (III, 272). RĂSPĂR (6), s.n. Din răs- + păr. (În loc. şi expr.) În răspăr = a) împotriva direcţiei fireşti de creştere a ceva (a părului, de obicei); b) împotriva direcţiei unui curs de apă sau a unui agent fizic în mişcare; c) potrivnic, ostil; echivoc. Şi cum umblă în răspăr/ Prin grâu zvelt ca păpurişul,/ Pare luna-ntr-adevăr/ Căşi începe secerişul. (III, 52); Tu ai rămas de-atuncea-n răspăr şi răzvrătit,/ De câte ori stăpânii şi vremea te-au minţit. (III, 76); Eşti o făptură-ntreagă, te-ntrebi, sau de pripas?/ Ai căutat cu şoaptă din ce părinţi te-ai tras,/ Din oameni, din nenuferi, din şoimi? Într-adevăr,/ Tu te găseşti cu vremea şi semenii-n răspăr. (III, 89); Nu lua ceas, nu măsura/ Calea, timpul, nu cumva/ Să te sperii ce-n răspăr/ Merge vremeantr-adevăr. (IV, 193); Ea, cam neroadă, dânsul, cam netot,/ Nu se-aşteptau că Domnul vede tot;/ Că ochiul lui des-

chis, într-adevăr,/ Şi depărtările le vede în răspăr. (IV, 220); Că-şi aducea mâhnit aminte/ De tihna lui de mai nainte/ Şi încerca dintre comori să scape/ Ca din răspărul unei ape. (IV, 19). RĂSPÂNDÍ (1), răspândesc, vb. IV. Din sl. rasponditi. Tranz. A împrăştia ceva, în toate părţile, sub formă de vapori. Iar pentru prunci şi ochii-odihnitori/ Ai Preacuratei ce ne-nchise drumul,/ Vom răspândi prin încăperi parfumul/ Care preschimbă inimile-n flori. (III, 10). RĂSPÂNDÍT (1), -Ă, răspândiţi, -te, adj. V. răspândi. Revărsat, împrăştiat. Femeie răspândită-n mine/ ca o mireasmă-ntr-o pădure,/ Scrisă-n visare ca o slovă,/ înfiptă-n trunchiul meu: săcure. (I, 116). RĂSPICÁRE (1), răspicări, s.f. V. răspica. (Înv.) Faptul de a răspica; rostire clară, limpede, fermă. Cu semenii de brazdă, fugiţi de pe moşii,/ Începe-o răspicare şi de-alte datorii./ Începi sănveţi cititul, să scrii, să vezi, să ştii./ Peceţile de beznă, cojite de pe pleoape,/ Începe-n întuneric de ziuă să se crape. (III, 118). RĂSPICÁT (1), -Ă, răspicaţi, -te, adj. V. răspica. Care rosteşte clar şi cu fermitate ceva. Ea – place că e teafăr şi dur – şi om de treabă,/ Nu şovăie, nuntârzie, nu-ntreabă./ Porneşte drept nainte şi-ajunge ţinta drept,/ E răspicat şi înţelept. (III, 43). RĂSPÂNTIE (6), răspântii, s.f. Din sl. raspontije. Răscruce. Variantă fonetică neliterară: răspânte. Când graurul, când mierla, când cucul, când prigorul/ Şi zvonul ciocârliei îşi luau din fluier zborul,/ Şi parcă o pădure întreagă, la răspânte,/ Din ulmi, din fagi şi paltini se ridica să cânte. (IV, 74); Ziua de ieri s-a ţinut după mine, crezând,/ Ca un câine flămând,/ Că e legată cu ceva, cu vre o curea,/ Cu vre o frânghie, de

202

Simona Constantinovici

viaţa mea –/ Şi la o răspântie cu statui/ S-a întors, văzând că nu-i. (I, 176); Dar auzind o şoaptă, m-am întors:/ Vorbise vântul într-un lan de orz.../ „Omul cu şoimul caută mereu/ Răspântia lui Dumnezeu./ Noi o vedem în câmp şi în livede./ El singur are ochi şi nu o vede.” (II, 168); Băbuţa-şi cată la răspântii satul,/ Băieţii, casa, fetele, bărbatul./ Movila asta mare să fie satul ei,/ Grămezi de bârne arse şi de pământ, sau ce-i? (III, 191); Lupii-ntre răspântii i-au ieşit nainte,/ Fără să-şi aducă barba lui aminte. (IV, 160); La răspântii, e sobor:/ Umbre lungi în umbra lor./ Din popas într-alt popas,/ Lumânări de parastas. (IV, 273). RĂSPLÁTĂ (9), s.f. Derivat regresiv din răsplăti. Recompensă. Făptură de petală şi de un bob de rouă,/ Dă-i zilnic dimineaţa o bucurie nouă,/ Ofranda de răsplată e poezia lui./ O alta, mai suavă şi mai cinstită, nu-i. (III, 43); Drept răsplată, curmeziş,/ Le-or clădi, pe-acoperiş,/ Cuiburi mari/ Cu pui hoinari,/ Din ostreţe,/ Crăci şi beţe,/ Şi din paie de săcară,/ Caselor, la primăvară... (IV, 169); Îngenunchiat, bolnav şi mut,/ E singurul tău merit cunoscut,/ Şi pocăinţa ta îndătinată/ E singura şi marea ta răsplată. (IV, 227); Scoboară bârnele neodihnit/ Şi, desfăcute mâinile de scule,/ Şi le-mpreună: două-au fost destule –/ Şi se măsoară-n ce-a făcut. Răsplata/ Este că-şi vede lucrul năzuinţii gata. (II, 106); Tu, cuminecătura o ceri spre mântuire,/ Te spovedeşti la popa, îngenunchiat, Zamfire,/ Şi el te şi pârăşte, de-ai chibzuit vreo faptă/ Ce ţie ţi se pare a fi răsplata dreaptă. (III, 120); Un deputat mai gureş sau cu principii sfinte,/ Uitat să-şi ia răsplata tăcerii dinainte,/ Ameninţă să scoată-n vileag, la timp, neuns,/ Urzeala şi tertipul cu meşteşug ascuns. (III, 150); Drepta-

tea, deocamdată, înfrântă, tot mai cere/ Răsplata măsurată pe muncă şi durere,/ Dar subt cuvânt că unul are un simţ şi-o minte,/ Şi altul braţe grele, vorbirea asta minte,/ Când spune că stăpânul, mai mare, se cuvine/ Să ia tot rodul zilei, sleindu-te pe tine. (III, 205). RĂSPLĂMĂDÍT (1), -Ă, răsplămădiţi, -te, adj. V. răsplămădi. Plămădit din nou. Cu tine dorul am/ Să fiu răsplămădit şi şters/ În slava mea de miligram/ De praf, suflat în univers./ Şi dă-mi virtutea unui bram,/ Pământu-n vrăji să ţi-l destram. (I, 150). RĂSPLĂTÍ (1), răsplătesc, vb. IV. Din bg. răzplatja, scr. rasplatiti. Tranz. A recompensa. Că moare frunza-n ramuri, puiandră şi uşure,/ Copacul vieţuieşte şi s-a-nmulţit pădure./ Tu-ţi răsplăteşti ursita de grabnică pieire,/ Făcându-te, din omul prigoanei, omenire. (III, 88). RĂSPLĂTÍT (1), -Ă, răsplătiţi, -te, adj. V. răsplăti. Recompensat. Într-un avânt sălbatic te-ai dus până la stele/ Şi te-ai întors, aprinsă, cu una dintre ele./ Că mâna îţi arsese cu care-ai scormonit/ În jarul alb din câmpul de sus, eşti răsplătit. (III, 72). RĂSPÚNDE (59), răspúnd, vb. III. Lat. respondere. 1. Intranz. şi tranz. A da un răspuns la o întrebare sau la cuvintele adresate de cineva. 2. Intranz. A reacţiona prin vorbe, gesturi, atitudini la acţiuni, solicitări, provocări etc.; a replica, a riposta, a obiecta. 3. Intranz. A da urmare unui apel; a da ascultare unei chemări, a se supune. 4. Intranz. Fig. A satisface. 5. Intranz. A da socoteală, a fi responsabil, a-şi lua răspunderea pentru faptele sale sau ale altcuiva; a garanta pentru cineva. Tu taci, tu te-ai ascuns, tu pieri/ Cu sculele şi farmecele tale./ Te cheamă din biserici, din temniţi, din spitale,/ Şi nu răspunzi durerii nicăieri. (II, 155); Să nu răspunzi că eşti bolnav

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 203 de vreme./ Cântă. O să asculte, o să te cheme –/ Ora e umedă şi rece –/ Şi o să plece. (III, 18); De câţi în seamă mi v-a dat/ Vreau să răspund pe faţă şi curat. (II, 212); Şi flautul adânc îmi pare/ Cămi pune surd câte-o-ntrebare/ Şi nu pot să răspund./ Lăsaţi-mă să mă ascund. (III, 294); Cine-i acolo? Răspunde!/ De unde vii şi ai intrat pe unde? (I, 144); Ei! Cine-i acolo-n haine-ntunecate?/ Cine scobeşte zidul cu carnea lui,/ Cu degetul lui ca un cui,/ De răspunde-n rănile mele? (I, 145); Vântul strigă: nu-i răspunde./ Şi te cheamă: te ascunde. (II, 102); Dar vântul, zăbav,/ Răspunde:-i bolnav. (III, 274); Şi răspunde-n doi, trei timpi,/ Cine are mii de ghimpi? (IV, 137); El îşi întoarse capul puţin, strâmbând în loc/ Planetele ca mingea, şi luna cum e chifla –/ Şi încruntând sprinceana pe ochiul lui de foc,/ Răspunse Europei, orgolios, cu tifla. (I, 99); – „Uite cine mă învaţă!/ Îi răspunse ţaţa Aţă.” (IV, 50); Ce martor aş întreba/ Ca să-mi răspundă întrucâtva/ Măcar dacă sînt? (I, 186); Să-ţi aducă binele/ Clipele: albinele/ Ca balta şi miriştea/ Să-ţi răspundă liniştea. (II, 26); I-ai văzut? Când să răspundă,/ Au pierit într-o secundă,/ Parcă nici n-ar mai fi fost. (IV, 256); Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui./ Eadevărat. Nu este mormântul nimănui. (I, 97); Ce i-a spus visul ascuns,/ De-a şoptit şi i-a răspuns/ Nu ş’cu cine seamănă/ Că îi pare geamănă: (II, 85); S-a dus veste,-aş fi răspuns,/ Ca de-un drac de popă tuns. (II, 131); A răspuns că la mijloc/ E că suflă noaptea-n foc/ Înfundat. – „Fire-ai să fii!/ Deştele ţi-s stacojii”. (IV, 187); Şi Esop tot limbi aduse, răspunzând că, şi suavă,/ Nu se pomeneşte-n lume mai a dracului otravă. (IV, 9); Numai de iscălitură/ Se ferea ca de

deochi,/ Răspunzând la-ncurcătură/ Că era beteag de ochi. (IV, 60). RĂSPUNDERE (1), s.f. Internele, Parchetul şi Vodă-n tâlc cu ele/ Răspunderea şi-o lasă lepădată./ Răscoala ţărănimii şi cetele rebele/ Nu pot să fie duse la nici o judecată./ Fiind „moment istoric” e treabă de armată. (III, 134). RĂSPÚNS (20), răspunsuri, s.n. Lat. responsum. 1. Ceea ce se spune, se scrie, se comunică celui care întreabă ceva. * Loc. vb. (Pop.) A da răspuns = a răspunde. * Ripostă, replică. * Soluţie, dezlegare. 2. Ştire, veste, informaţie. În structura unor titluri de poeme: Răspuns la telegramă (III, 167); Replică la răspuns (III, 169). Sufletule, iată stihuri fără chip,/ Fără sunet şi fără de răspuns,/ De pulbere şi de nisip. (II, 71); Unde-i, mătuşe, nu-l văzuşi?/ Staţi să mă uit. V-aduc răspuns acuşi. (II, 145); Ea m-a trimis la şerpi şi licurici./ Şi neprimind răspuns nici de la stupi,/ Mă iau după vulturi şi lupi. (II, 167); Spuneai ceva? Spuneam ceva? Se pare./ Şoptiseşi, poate, o-ntrebare,/ Sau, poate, un răspuns./ Dar glasul nostru nu era ascuns? (III, 281); El răspuns da orişicui/ Că aşa e suflul lui. (IV, 187); Răspunsul ei a fost mereu:/ „Aşa vrea bunul Dumnezeu”. (III, 50); Pe gaura din fund/ Răspunsul Maiestăţii se desluşea rotund. (III, 106); De mişelie, nu atât de furt,/ Răspunsul aspru fu şi scurt;/ Că Dumnezeu loveşte-ntotdeauna/ Mai tare decât faptele minciuna. (IV, 221); Prins între-nchipuire şi unda nălucirii/ Nu mă-ncumet răspunsuri să caut, şi m-ascund/ De ochiul cu scânteie de cremene, rotund. (III, 298). RĂSPUNZĂTÓR (1), -OÁRE, răspunzători, -oare, adj. Răspunde + suf. -ător. Care răspunde pentru faptele sale sau ale altora, care poartă răspunderea;

204

Simona Constantinovici

responsabil. Vă fac direct răspunzători,/ De nu stârpiţi îndată mătrăguna./ De ce avem atâtea închisori,/ De parcă n-am avea nici una? (III, 166). RĂSPUTÉRE (2), răsputeri, s.f. Din răs- + putere. (În loc. adv.) Din răsputeri sau (rar) din răsputere = din toate puterile, cu toate forţele. Ai încercat sucirea înceată, pe şezut,/ Din răsputerea caznei cu brânciul, şi-ai căzut./ Teai tăvălit pe pietre ca şarpele rănit./ Nu ţi-a slăbit nădejdea. Mereu te-ai prăbuşit. (III, 79); Cine fuge pe barieri,/ Alergând din răsputeri?/ Are barba până-n brâu,/ Cât un snop vărsat, de grâu, (IV, 252). RĂSTÍ (2), răstesc, vb. IV. Et. nec. Refl. A se adresa cuiva pe un ton aspru, ridicat ameninţător. „(...)/ Şi nu mă simt destoinic. Când fluierul tăcut/ Începe să zvâcnească, eu numai îl ajut./ De ce vă mai răstirăţi la mine? Sunt netot,/ Nu ştiu nimic, aşa e, dar fac şi eu ce pot.” (IV, 77); S-a răstit la mine să o sărut/ Şi, Doamne, n-am putut./ Nici nu m-am priceput./ Şi m-a bătut! (IV, 30). RĂSTIGNÍ (3), răstignesc, vb. IV. Din sl. rastengnonti. Tranz. 1. A ucide în chinuri pe cineva, pironindu-l cu braţele şi cu picioarele pe o cruce; a crucifica. * P. ext. A chinui, a tortura. De cum păşeşte insul din treapta lui afară/ Nu mai e om ca tine, ci se preface-n fiară,/ Şi ins pe ins apasă îndată ce se suie,/ Şi-l răstigneşte-n cuie,/ Şi neamuri şi popoare şi mii de ani, întregi,/ Au fost ţinute-n lanţuri de slugi de regi şi regi (III, 106); Numai că-n prăjină, sus,/ N-ai să gemi că eşti Isus/ Şi să plângi în asfinţit/ Că te-au prins şi răstignit. (IV, 242). 2. A întinde cuiva braţele în lături (pentru a-l imobiliza). Statuia ei de chihlimbar,/ Ai răstigni-o, ca un potcovar/ Mânza, la pământ,/ Nechezând. (I, 234).

RĂSTIGNÍRE (3), răstigniri, s.f. V. răstigni. Crucificare. Câte puţin sunt dator/ Fără să-mi fi dat nimic, tuturor –/ Şi lemnului uscat, şi bălţii stătute,/ Şi florilor, şi pietrelor, şi vitelor bătute,/ Şi oamenilor din răstignire./ Cu ce să plătesc nefire şi fire? (I, 185); O şchiopătare de vulturi căzuţi din stele/ Prin oţăţitul întuneric tare;/ O răstignire fără cruci şi fără schele./ O Golgotă şeasă, fără altare. (I, 206); Câte o grindă, prinsă-n căprior,/ Se-ncrucişează neagră, dintr-un fost pridvor./ S-a îngrijit, în post, ocârmuirea/ Să semuie, de Paşte, răstignirea. (III, 191). RĂSTIGNÍT (8), -Ă, răstigniţi, -te, adj. V. răstigni. Pironit (pe cruce), crucificat; p. ext. cu braţele desfăcute şi întinse. Strigă: – „Nu-i adevărat! Nu sunt răstignit!/ Dovadă pălmile şi tălpile mele.” (I, 178); Crucea veche de la drum/ Este cum s-a pomenit,/ Cu Hristos cel răstignit,/ Zugrăvit cu terci de fum. (II, 101); Nu te-ai uitat aşa fel niciodată/ Şi frumuseţea ta nu m-a privit/ Aşa de-adânc, bătu-te-ar să te bată,/ Nici când fusesem mort şi răstignit. (II, 181); Penticostarul are viermi în foi./ Mântuitorul zilelor de-apoi/ E răstignit într-o icoană mare,/ Cu ploşniţe de sânge la mâini şi la picioare. (II, 203); Te-aşteaptă-n strana dreaptă să vii Mitropolitul/ Tu, din altar, la hramuri, alegi pe Răstignitul,/ Că gol şi el, ca tine, prin fumul de tămâie,/ E tot bătut în cuie, în palme şi călcâie. (III, 119); Am găsit, muncită-n glod,/ O mulţime de norod,/ Răstignită-n huma moale,/ Neputând să se mai scoale,/ Şi la fiece-ncercare/ Încleştată şi mai tare. (IV, 193); O zi mărunţi, o noapte aprinşi cu foc de aştri,/ Când răstigniţi, când slobozi şi mari şi-adesea mici,/ Păstori de crizanteme, profeţi pentru furnici,/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 205 Deasupră-ne vulturii pluteau în cer albaştri. (I, 57). RĂSTÍMP (3), răstimpuri, s.n. Din sl. rastonpu (după timp). Durată (limitată) de timp; timp. Că a fost, cu-adevărat,/ Cum din carte am aflat,/ Un răstimp când toate cele/ Creşteau dincolo de piele, (IV, 120); Oacheş, nalt şi lat în spete,/ El a luat-o pe-ndelete,/ Şi-n răstimpuri, trei minute,/ Bate coasa şi-o ascute. (III, 53). RĂSTÍT (2), -Ă, răstiţi, -te, adj. V. răsti. (Despre modul de a vorbi al cuiva, despre ton, glas; adesea adverbial) (Adresat, exprimat) ameninţător; aspru, tare. S-a hotărât! Boierul arată cu cravaşa/ Şi-alege doi, din rânduri, pe Gheorghe şi Ilie./ – „Dezleagă-i, caporale, şi scoate-le cămaşa!”/ Dă ordin colonelul, răstit, ca-n puşcărie. (III, 128); Te uiţi la ceas, că s-a făcut târziu./ Ce să-i mai dai să scapi? Vre un rachiu?/ Dar vizita se prea lungeşte./ Să-i spui ceva răstit, mai româneşte? (IV, 234). RĂSTURNÁ (12), răstórn, vb. I. Din răs- + turna. 1. Tranz. A deplasa un corp din poziţia lui normală, făcându-l să cadă într-o parte sau să ajungă cu susul în jos. 2. Tranz. A culca la pământ, a doborî. 3. Refl. A sta sau a se aşeza într-o poziţie comodă; p. ext. a se culca. Tu răstorni aşezământul, şi o lingură de apă/ Mă învaţă că se poate munca şi de sus să-nceapă. (I, 153); Statui se răstoarnă în hold de fum./ Se cleatină cerul în drum/ Şi frigul străpunge golanii/ Şi bântuie ploaia castanii (I, 28); De-ar răsuna în lume măcar un glas de goarnă!/ De s-ar clăti pe lume un singur larg talaz!/ Nu. Nemişcată-n margini, lumina se răstoarnă/ Şi, ca să cânte, streaja de sus şi-a luat răgaz. (I, 184); Un uriaş de negură răstoarnă/ Zarea de plumb ca luna-ntr-o lucarnă. (II, 224); Drumu-i lung până la Jii.../ Vite-

le-au tânjit în iarnă/ Mai mult moarte decât vii./ Abia calcă, se răstoarnă. (II, 258); Cercasem eu, cu arcul meu,/ Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!/ Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia/ Să-ţi jefuiesc cu vulturii Tăria. (I, 25); Vulturul prigonit de vânt/ Căta scăpare la pământ,/ Şi fulgerul îl răsturnă-n fereastră. (IV, 11); Ia-n vârteje turmele/ Şi le pierde urmele,/ În spinare, să răstoarne/ Taurii izbiţi, în coarne. (II, 112); Şi cum putea clădirea veciei s-o răstoarne/ Plăpânda ta făptură, de-abia-nchegată-n carne,/ Când tainele şi somnul lăuntrice, vecine,/ Se prelungeau din ocna pământului şi-n tine? (III, 73). RĂSTURNÁT (7), -Ă, răsturnaţi, -te, adj. V. răsturna. Culcat, doborât. Între flori de chiparoasă/ Doarme. Cine doarme dus,/ Răsturnat cu ceafa-n sus,/ Vânătă şi unsuroasă? (II, 134); Cu ochiînchişi în zâmbet, copil abia-nflorit;/ Cu fruntea răsturnată, cu visul risipit,/ Ca o dantelă scumpă, pe trupu-ţi adormit./ Dar spune-mi, la crepuscul, încet, sînt fericit?... (I, 127); Într-un ceas vijelios,/ Timpul s-a întors pe dos/ Şi se stinse de odată,/ Ca o lampă răsturnată. (III, 143); Nămolurile tainelor toate/ Zac în mine răsturnate./ Luntrea târâtă de ele/ Se loveşte de nuferi şi stele. (II, 56); Cetatea-i o movilă de ziduri răsturnate/ Şi a fugit şi umbra din cetate. (II, 279); A fost o noapte oarbă, cu luna-n ceruri lipsă./ Stăpânii-şi amintiră, treziţi, de-Apocalipsă./ Cetăţi, oraşe, cuiburi de lene şi păcate/ S-au zguduit deodată, răsturnate. (III, 108). RĂSUCÍ (4), răsucesc, vb. IV. Din răs+ suci. 1. Tranz. şi intranz. A Deforma un corp alungit, prin rotirea în sensuri opuse a extremităţilor sale. Face pachete, sticle-nfundate,/ Cocoloşeşte, dă la strung şi bate,/ Răsuceşte, face mingi de ceaţă,/ Închide fără lipituri,

206

Simona Constantinovici

coase fără aţă. (II, 208); Şi i-a dus, i-a răsucit,/ Până li s-au risipit,/ Zvârcoliţi de-a-ndoasele/ Zgârciurile, oasele. (II, 255). 2. Tranz. şi refl. A se roti, a se întoarce. Se răsucea-n saloane ca pe fus,/ Cu nasul tot pe sus,/ Părându-i-se totul că miroase,/ Că, rafinată, nara i se înnălţase. (III, 180); Turmele albe de azur şi foc/ Încet s-au strămutat din loc./ S-a răsucit lumina-n sine ca zuluful./ Cerul, dezumflat, şi-a strâns burduful. (I, 157). RĂSUCÍT (2), -Ă, răsuciţi, -te, adj. V. răsuci. În formă de spirală. Firul răsucit, din furcă,/ Mi se-nnoadă şi se-ncurcă,/ Acul floarea vrea s-o-nceapă/ Şi sentoarce şi mă-nţeapă. (I, 146); – „Du-te târâş, grăpiş,/ Până la luminiş, –/ Zise râmei răsucite. –/ Şi vezi de trimite/ Ştiri nemeşteşugite:” (IV, 105). RĂSUFLÁ (1), răsuflu, vb. I. Răs- + sufla. Intranz. şi tranz. (Pop.) A respira. * A-şi reveni după o emoţie, după o apăsare, a simţi o uşurare după o stare de încordare. Am citit în adunare/ Ce scrisese fiecare,/ Şi din toate, vrea nu vrea,/ S-a ales povestea mea./ Rămăşagul fu: „Se poate/ Scri şi pe nerăsuflate?”/ Vorba e c-am câştigat/ Şi,-n sfârşit, am răsuflat. (IV, 176). RĂSÚFLU (2), răsufluri, s.n. Derivat regresiv din răsufla. (Şi fig.) Răsuflare. Curtenilor de viţă li-i nasul surd şi mut:/ Nici oala, nici răsuflul din vânturi nu le put. (III, 106); Ai fi râvnit să cânţi, şi-n rotogoale/ Să crească larg şi cântecele tale./ Răsuflul ţi-este scurt şi, întrerupte,/ Fărâmele cu-ntregul de-a surda dau să lupte. (IV, 244). RĂSUNÁ (13), pers. 3 răsúnă, vb. I. Lat. resonare. 1. A suna tare, a se auzi până departe (sau de departe). 2. A se umple de sunete puternice; a vui. 3. Fig. A da impresia că se mai aude, deşi vibraţiile au încetat; a avea ecou în inima cuiva.

Îmi creşte-n suflet iarăşi o strună de vioară,/ Dar cântecul în mine, tânjind să se deştepte,/ Sfiios şi şovăielnic şiacum ca-ntâia oară,/ Răsună-n depărtare, mai sus şi mai afară,/ Ca-ntr-o vecie albă cu stâlpi şi turle drepte. (I, 122); Când a căzut, dihania a dat/ Un vuiet care încă mai răsună,/ Că muntele pleşuv a tremurat/ Şi cu văzduhul lunii dimpreună. (II, 262); De ani de zile-ncoace, mânia se răzbună./ Şi s-a împletit gârbaciul şi l-a-nnodat cu plumb/ Şi alungând ţăranii prin grâu şi prin porumb/ Harapnicul se-abate pe spete şi răsună. (III, 133); Şi împrejurul tău, voioasă, munca./ Sună cetatea şi răsună lunca. (IV, 38); De-ar răsuna în lume măcar un glas de goarnă!/ De s-ar clăti pe lume un singur larg talaz!/ Nu. Nemişcată-n margini, lumina se răstoarnă/ Şi, ca să cânte, streaja de sus şi-a luat răgaz. (I, 184); Tăcerea vocile şi le-a pierdut,/ Care-o făceau pe vremuri să răsune./ Aud ţărâna doar a vocilor străbune,/ Cum se desface, cum s-a desfăcut. (I, 63); Şi cu fruntea ridicată, ca un stei în rugăciune,/ Umilit şi trist cerui şi nesfârşitului de sus,/ Coarde noi şi alte glasuri în cântare să răsune./ Şi pe rând, în timpul nopţii, visu-n ele mi l-am pus. (III, 254); Din pătule, din cătune,/ Cântecele-au să răsune,/ C-au pornit să haule/ Sate, văi şi staule. (IV, 155); Câte buciume şi strune/ Dau a jale să răsune!/ Flautele bocitoare/ Gem jelind la-nmormântare. (IV, 273). RĂSÚNET (1), răsunete, s.n. Răsuna + suf. -et. Sunet puternic (prelungit prin ecou). * Ecou. Nu te teme de răsunet, cel ce te-mpresori cu cripte/ Şi te supără flăcăii fugărind în cucuruz,/ Când prin trestii, lănci în tinda heleşteului înfipte,/ Cântă caldă doina bălţii, misticului tău auz. (I, 192).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 207 RĂSÚRĂ (1), răsuri, s.f. Ras + suf. -ură. (Rar) Răzătură; urmă lăsată pe un obiect după ce a fost ras. Pe icoana-mpărătească,/ Neagră ca un lemn de iască,/ E o pată cât răsura,/ Unde îţi ajunge gura./ Mii de mii de buze-n leat/ Locul ei l-au sărutat. (III, 24). RĂŞÍNĂ (5), răşini, s.f. Lat. resina. Nume generic dat unor substanţe lipicioase, inflamabile, secretate de diferite plante, mai ales conifere, sau produse pe cale sintetică. E pardosită lumea cu lumină,/ Ca o biserică de fum şi de răşină,/ Şi oamenii, de ceruri beţi,/ Se leagănă-n stihare de profeţi. (I, 20); Ce să cred şi ce să fac,/ Cu mine ca să mămpac?/ Mă simt pe la înnoptat/ Ca un zarzăr scuturat,/ Încleştat în rădăcină/ De-o zvâcnire de răşină. (I, 146); Brad, îţi întinde rădăcina/ Ca să mă caute şi prindă./ Ia-ţi din căldura mea răşina,/ Fă-ţi din belşugul meu merindă. (III, 252); A doua zi, pietrarul scruta statuia-n soare.// Era pe la amiază, răşinile pe brazi/ Curgeau, topite de dogoare,/ O spune şi pietrarul, căci mai trăieşte şi-azi. (I, 242). RĂTĂCÍ (7), rătăcesc, vb. IV. Lat. *erraticire (= *erraticare < erraticus). 1. Refl. A pierde drumul, a greşi direcţia. 2. Intranz. A pribegi, a hoinări, a colinda. 3. Tranz. A nu mai şti unde a fost pus sau unde se găseşte cineva sau ceva; a pierde. Rătăceşte în pierzare/ Spre un punct sclipit de stea./ Porunceşte-i şi-o să stea/ S-o ajungi din depărtare. (III, 32); Şi ţărmii-mi cresc în jur cât noaptea,/ pe cât talazul mi se-ntinde,/ Şi ai lăsat să rătăcească/ undele mele suferinde; (I, 117); Cred că va-ncăpea/ Într-un stup şi-o stea,/ Care a venit/ Şi s-a rătăcit/ Dintr-un roi de sus. (II, 17); – „Un’ te duci aşa degrabă?/ Gândul meu mâhnit o-ntreabă,/ Încă nu te-ai lămurit/ Că greşeşti şi-ai rătăcit?” (II,

40); Zburând alături, noaptea,-n stihare, printre ele,/ Au rătăcit cărarea de brumă dintre stele. (II, 177). RĂTĂCÍRE (1), s.f. V. rătăci. Faptul de a (se) rătăci. * Hoinăreală, pribegie. * Fig. Întunecare a minţii; nebunie. Şi dacă taina-n tine ar fi şi fără preţ,/ Deşi pustiu bordeiul nu-ndeamnă pe drumeţ/ Din depărtări, şi-acesta, gonit de rătăcire,/ Nu-şi pune pe o creangă bordeiu-n suvenire? (I, 155). RĂTĂCÍT (3), -Ă, rătăciţi, -te, adj. V. rătăci. 1. Care a greşit drumul; dezorientat. 2. Care s-a pierdut, s-a înstrăinat de ai săi; răzleţit. M-am vindecat şi m-am născut, sărutându-ţi talpa unui picior./ Fusesem slăbănog, fusesem orb, rătăcit/ Între uragane, miazănoapte şi răsărit. (II, 67); Erai, ca pe-o-hlamidă de purpură, o scamă,/ Un ac cu borangicul pierdut într-o năframă,/ O copcă rătăcită printre frânturi mărunte. (III, 77); Vânturi treieră stejarii/ Şi-i zmuncesc./ Ploaia plânge rătăciţii./ Şi, în mine, şi iubiţii/ Mucezesc. (I, 95). RĂTĂCITÓR (2), -OÁRE, rătăcitori, -oare, adj. Din rătăci + suf. -tor. Care rătăceşte; care umblă din loc în loc fără odihnă. Şi sfântul sânge s-a făcut strigoi,/ Rătăcitor de-atuncea printre noi./ Nu-i auziţi voi blestemele grele,/ Ca pasul care calcă pe vreascuri şi surcele? (II, 222); Isus mi se-arătase la lună, prin livede./ Parc-ar fi spus în şoaptă: „Nu cerceta, ci crede”./ Să fi fost el, sau zvonul stârnit de prin Scripturi,/ Rătăcitor prin noapte, prin vii, prin arături,/ Ca broaştele ţestoase, sobolii şi zefirii? (III, 298). RĂU (68), REA, răi, rele, adj., adv. Din lat. reus „acuzat, vinovat”. I. Adj. Care are însuşiri negative. 1. (Adesea substantivat) Care face, în mod obişnuit, neplăceri altora. 2. Neascultător, răsfăţat. 3. Neconform cu regulile mora-

208

Simona Constantinovici

lei; în dezacord cu opinia publică. 4. (Despre veşti) Care anunţă un necaz; neplăcut. II. Adj. 1. Nesatisfăcător, dăunător. 2. (Despre vreme) Urât; nefavorabil. 3. (În superstiţii) Prevestitor de rele; nefast. III. Adv. 1. Aşa cum nu trebuie; nepotrivit, greşit, cu defecte. 2. Neplăcut, supărător. * Expr. A-i părea (cuiva) rău (de sau după ceva ori după cineva) = a regreta (ceva sau pe cineva). În structura unui titlu de poem: Îmi pare rău (II, 185). De câte vremuri ţi-l tot ţii închis/ Nu ştiu ce ai, viaţă, vis,/ Bine, rău,/ În strânsul pumnului tău? (I, 179); Singur, orbeşte-n ceasul rău,/ Simţindu-se-ntărit ca de-o solie,/ Cu o chemare din pământ şi hău,/ Pe care o-nţelege şi n-o ştie, (II, 262); E timpul, slugă veche şi robul celui rău,/ Tu, omule şi frate, să-ţi fii stăpânul tău. (III, 111); Se auzeau doar greierii ţărânii./ Îi gâfâiau plămânii./ Un greiere-i sări-n trăsură,/ Semn rău, pe la barbete, pe la gură. (III, 197); – „Ce vezi acolo-n zare e un crâmpei de soare,/ Căci soarelui veciei îi pare rău că moare./ Se despărţeşte, Doamne, de apele, mâhnit,/ Pe-a căror undă lină, pe drum, s-a odihnit.” (III, 245); Stau la pândă-n bălţi şi împrejur,/ Clopot, voce, tunet să mă strige,/ Ţipăt rău sau şoaptă să murmur,/ Ce voi zice, nu ştiu, ce voi zice? (III, 284); Şi nu ştiiai, ca vai de capul tău,/ De nu-ţi era mai bine când îţi era mai rău,/ Nedumerit, ca vai de tine,/ De nu era mai rău când îţi era mai bine. (IV, 17); Ion îşi zise: „Doamne, cel din cer,/ De spaimă-mi vine iar să zbier./ Nu e aievea, ăsta-i vis/ Şi numai Duhul rău mi l-a trimis.” (I, 21); La coteţul lui Dulău,/ Paznic bun şi câine rău,/ Vrăbiile se adună/ Să prânzească împreună. (IV, 141); Nu cred rău c-a vrut să-mi facă./ Îi ardea şi lui de joacă./ Dar de teamă de cucuie/ M-am fă-

cut să-l văd că nu e. (IV, 194); Scoabe, lacăte, ţâţâni,/ Eu le fac şi tu mă-ngâni./ Fac belciuge, vrei verigi/ Şi mă ţii de rău şi strigi. (IV, 239); Răul crud/ Îl bei cu ud./ La rânză/ Oblojeală cu pânză. (I, 232); Eu, ochi în ochi tot timpul cu moartea şi călăul,/ Nu uit cum trece-n glumă de-o clipă, două, răul. (III, 200); Şi-au gătit la cald o casă,/ În pământ, pe sub tulpini,/ În adânc şi-n rădăcini./ Şi-acolo, pe vreme rea,/ Dorm întinşi pe-o canapea. (IV, 133); Nimic, nici taţi, nici mame, nici dădace,/ Nici profesoară, rea ca o răgace,/ Nici dascălul cu zgârci în beregată,/ Care să sâcâie băiatul şi pe fată. (IV, 218); Nu-l uit pe cel ce carne dă şi nici/ Pe cel ce dă cătuşe, pravilă şi bici./ Sunteţi ai mei, şi răi şi buni. Veniţi./ Dator sunt să vă fac şi fericiţi. (II, 212); În râpi stau la pândă satirii, ciclopii,/ Frecându-şi spinarea de marginea gropii./ Puternicii beznei şi răii pădurii/ S-au strâns pentru pradă, ca furii. (I, 29); Treceau pe la bordeiul, ascuns acolo-n bozii,/ Şi teferii şi răii, fireşte, şi nerozii,/ Şi rămâneau s-asculte, tăcuţi şi duşi cu gândul,/ Cum îşi purta el ghiersul, din fluier desfăcându-l. (IV, 74); Fugar, livid ca melcii, bătut de vremuri rele,/ Tu singur rămăseseşi pe lume gol la piele,/ Cel mai gingaş, mai fraged la trup şi oropsit;/ Doar umbra, drept cămaşă, pe piept nu ţi-a lipsit. (III, 77); Dar bunătăţile boierului, de dar,/ Erau zvârlite-n bălegar,/ Nici câinii, învăţaţi cu gusturi rele,/ Neatingându-şi nările de ele. (III, 194); Rele, mari, necugetate/ Sunt asemenea păcate,/ Şi piticii s-au jurat/ Să nu cadă-ntru păcat. (IV, 188). RĂVÁŞ (1), răvaşe, s.n. Din magh. rovás „răboj”. (Pop.) Scrisoare, bilet. Un răvaş de Episcop/ Se pune-n sticlă cu dop,/ Tainele sfântului Clir/ Cerând plicuri de clondir./ Însă Iov, ca să cu-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 209 noască,/ Scoase dopul lung de iască/ Şi ştafeta, şi-a citit. (IV, 186). RĂZĂŞÉSC (1), -EASCĂ, răzăşeşti, adj. Răzeş + suf. -esc. Care aparţine răzeşilor; de răzeşi. Variantă fonetică: răzeşeşti. Când şi când, un zvon, aşa,/ Şi mai mult înfricoşa./ Zece sate răzeşeşti/ S-au pornit spre Bucureşti./ De la munte, trei judeţe/ Pleacă, minte să nenveţe. (III, 137). RĂZĂTOÁRE (4), răzători, s.f. Din rade + suf. -ătoare. Obiect întrebuinţat în bucătărie pentru ras legume, fructe etc.; răzuitoare. Într-un titlu de poem: Pe răzătoare; Nu căuta dreptatea domnească, Frăţioare./ Ia pe ciocoi ca hreanul şi dă-l pe răzătoare. (III, 117); Dacă mă mângâie, mă doare./ Mâna îi e ca o răzătoare./ Nu-i o fiinţă, Doamne,-i un dulgher,/ Deprins cu sculele de fier, (IV, 29); –„Eu aş vrea ceva să spun/ Din azur”, zise băşica de săpun./ –„Am şi eu un cuvânt, –/ Zise răzătoarea de ciubote, – despre pământ”. (IV, 10). RĂZBÁTE (1), răzbat, vb. III. Răz- + bate. Tranz. A străbate, a parcurge. S-ar fi ales de tine ceva, Adame, ciung?/ Ai fi putut răzbate un drum atât de lung,/ Dacă-ţi lipsea, din toate, un simţ, neprihănitul/ Cercetător uşure şi ager, pipăitul? (III, 84). RĂZBÉL (1), răzbele, s.n. Din război (refăcut după lat. bellum). (Înv.) Război. Nu mai ştiu care netot/ Născoci un singur vot,/ Că acum, după răzbel,/ Voturile sunt la fel. (IV, 258). RĂZBÍ (6), răzbesc, vb. IV. Din sl. razbiti. 1. Intranz. A-şi face drum, a trece peste piedici; a răzbate. 2. A izbuti, a reuşi. * (Despre sunete, zgomote etc.) A se face auzit, a ajunge până la... 3. Tranz. A învinge, a înfrânge. Străinii nu pot să le are,/ Că plugul nu răzbeşte prin vâlvoare/ Şi se fac scrum şi vitele şi plugul./ Cenuşa li-e câştigul,

funinginea belşugul. (II, 251); Dar, în sfârşit, norocul/ Făcu, din întâmplare, să cadă şi sorocul,/ Şi, însoţit de-o turmă/ De elefanţi, din urmă,/ Răzbi până la tronul şi-al marelui Mamut. (IV, 81); Tu trebuia să suferi, să rabzi cumplita lege,/ Că omul, ca şi piatra, stă sterp şi nu-nţelege;/ Că într-o trebuinţă şi alta, de jivină,/ Să nu-ţi răzbească firea, din pântec la lumină, (III, 71); Am fost un pai şi am răzbit în munte,/ Molift înalt şi mândru că pui punte/ Pe creştete, din lume către veac./ Şi-am ascultat bătaia-i de tictac. (I, 163); Dar aţi răzbit în piatră: Pace vouă!/ Şi binecuvântare cui v-a dat./ Sunt bucuros de mulţumirea nouă/ Că s-a stârpit gustosul zarzavat. (II, 94); Şi zgomotul s-a-ntins de dinafară/ Şi a intrat şi s-a suit pe scară./ Cum a răzbit pe uşile-ncuiate,/ Cu broaşte mari şi cu lăcate,/ Că scările şi cu pridvorul/ Le bate cu pingeaua tot poporul? (IV, 70). RĂZBÍRE (1), răzbiri, s.f. V. răzbi. Ajungere (într-un anumit punct, trecând peste obstacole); răzbatere. Umblai să ştii ce tace şi ce nu se arată,/ Aproape-nchipuite prin ceaţă câteodată./ Răzbirea la lumină nu-ţi mai era de-ajuns,/ După ce-ai stat ca lupii şi iepurii ascuns. (III, 87). RĂZBÍT (1), -Ă, răzbiţi, -te, adj. V. răzbi. Peste care s-a trecut. Domnul mi-a pus alăturea o ceaţă,/ Şi-un puţ adânc, răzbit într-alt tărâm,/ Să sec izvorul, ceaţa s-o dărâm;/ Căci mântuirea mea pentru o viaţă nouă/ Era să le sleiesc pe amândouă. (III, 289). RĂZBÓI (26), războaie, s.n. Din sl. razboj „ucidere, jaf”. Conflict armat între două sau mai multe categorii sociale sau state. * Fig. Ceartă; neînţelegere, vrajbă. Într-un titlu de poem: Luptă şi război (III, 99). Priveliştea-i dorită: sus un pustiu cu stele,/ Şi jos pustietate

210

Simona Constantinovici

cu corbi şi cucuvele./ Că ţinta e atinsă uşor: faci doi duşmani/ Şi un război cu dânşii la câte câţiva ani. (II, 275); Mai un război de-a surda, pribeag sau întradins,/ Şi vatra ni se sfarmă, şi neamul ni s-a stins. (III, 98); N-ajunse-n luptă omul să biruiască firea/ Că trebui să intre-n război cu stăpânirea. (III, 106); Cuvântul e-al oştirii. Măreaţa Capitală/ E în război cu satul sculat, în luptă dreaptă./ De-o parte puşti şi tunuri, de alta mâna goală,/ Prostimea puturoasă şi pătura deşteaptă. (III, 134); Dar prea mici pentru război/ Şi buni doar de tărăboi,/ Nendrăznind să asuprească/ Altă viţă omenească (IV, 179); Tu, pentru stârpitura cu-o slujbă peste oale,/ Iei temniţa şi ocna Prea Înnălţimii Sale,/ El caută război./ Războiu-i pentru trântori, iar lupta-i pentru noi./ Războiul te mânjeşte, dar lupta-i datorie,/ Să nu adormi pe-o coajă de pâine şi-o simbrie. (III, 99); Au câştigat ciocoii războiul lor cu ţara/ Si s-au ales plugarii cu morţii şi ocara. (III, 203); Şi, hotărâţi la faptă, să lepede din lege/ Pe cei ce-aduc războiul, să-i prindă şi să-i lege,/ Şi, puşi în cuşti pe roate, tâlhari nebuni şi fiare,/ Să-i poarte-n huiduială prin ţări şi prin popoare. (IV, 73); Puterea de-mpăcare le-a fost întotdeauna/ Făţărnicia, cursa, urzeala şi minciuna./ Ca să-şi păstreze sceptrul, momâia lor de paie/ A-mpins, cinstit, poporul în sânge şi-n războaie. (III, 94); Ţi-am povestit şi ţi-am adus aminte/ De prin războaiele de mai nainte,/ Zile trăite, zilele uitate/ Sau aţipite-n tine şi-nnoptate. (II, 281). RĂZBÓI (1), războaie, s.n. Din bg., scr. razboj. Maşină de lucru folosită pentru confecţionarea ţesăturilor din fibre textile. Le păstrez la mine,/ Însă ca pe nişte odoare străine./ Le-am muncit/ Dar nu le-am iscusit. Le-am lucrat, nu le-am făcut./ Am fost ca un ostenitor

mut/ Care-a grăit şi nu şi-a dat seama:/ Eu am prins numai războiul şi scama. (I, 181). RĂZBUNÁ (7), răzbún, vb. I. Răz- + bun. 1. Refl. şi intranz. A-şi face singur dreptate. * A-şi vărsa focul, mânia, necazul pe cineva. 2. Tranz. A da satisfacţie cuiva care nu este în măsură să-şi facă singur dreptate, pedepsind în numele lui pe cel de la care a suferit un rău. Ia furca, taică,-n mână, şi-ascute-i bine dinţii/ Şi apără-ţi odrasla, răzbună-ţi şi părinţii. (III, 120); Mânia ţi-o încerci ca un gândac,/ Şi ţi-o răzbuni, dar n-ai nici ac/ Şi nici venin în măruntaiul dumitale./ Te-apăs cu talpa: ies niţele bale. (IV, 244); Ai vrea, cred, să te răzbuni/ Că şi eu încerc minuni./ Cum te-ntorci niţel din spate,/ Îţi văd cheile-nşirate/ Şi-ţi fur, când se-ascunde luna,/ Din curea tot câte una,/ Şi cu ele pipăi toate/ Lacătele încuiate... (IV, 274); De ani de zile-ncoace, mânia se răzbună./ Şi s-a împletit gârbaciul şi l-a-nnodat cu plumb/ Şi alungând ţăranii prin grâu şi prin porumb/ Harapnicul se-abate pe spete şi răsună. (III, 133); Pe de altă parte, toţi,/ Care nu-s veri şi nepoţi,/ Se răzbună şi murmură/ Pe păretele din şură,/ Murdărit cu câte toate,/ Pâri, măscări şi-ocări spurcate. (IV, 213); Are roşcovanul/ Marcu cotoşmanul/ Nu numai dreptate,/ Dar temeiuri bune/ Să se şi răzbune, (II, 136); Tu tulburi vălmăşagul pe prăzile mai bune,/ Şi haita gânditoare n-ai vrea să se răzbune,/ Când singur dinaintea frăţiei te ridici/ Şi-i sângeri fariseii şi blânzii-ntorşi pe bici? (IV, 225). RĂZBUNÁRE (7), răzbunări, s.f. V. răzbuna. Acţiunea de a (se) răzbuna şi rezultatul ei. Ca titlu de poem: Răzbunare (I, 158); O răzbunare (III, 192); Răzbunare (IV, 225). Peste bordeiele din drumul de la Jii,/ Din loc în loc,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 211 se-nnalţă dintre vii/ Conacele de piatră cu pridvoare./ Cui cer aceste ziduri răzbunare? (II, 221); Cumplita răzbunare, dintr-alt război rămasă,/ O ia cu el oşteanul şi-o zgândără acasă,/ Până-şi încinge spada din nou, când se deşteaptă/ Mânia potolită, sau dreaptă sau nedreaptă, (III, 99); Târât, lungit, trântit,/ Sătenii îl călcară în picioare,/ Desculţi cu toţii, rece fiecare./ Era si nu era o răzbunare. (III, 198); Nici ura nu vi-i ură, nici dragostea întreagă,/ Şi mintea dumneavoastră nu ştie să-nţeleagă./ Amestecat necazul cu frica de-nchisoare,/ Nu ştiţi ce e răbdare, chin lung şi răzbunare. (III, 200). RĂZBÚNAT (1), -Ă, răzbunaţi, -te, adj. V. răzbuna. Căruia i s-a făcut dreptate, i s-a dat satisfacţie; (despre fapte) pedepsit, plătit. Dacă ce spune Cartea, din vechi, e-adevărat,/ Că ieşi din frământarea ţărânii cu scuipat,/ Batjocura-i plătită cu vârf şi răzbunată./ Nu trebuia să cugeţi, tu, vierme, niciodată./ Atoatefăcătorul de râpi şi de izvoare/ În temnniţa fiinţei te-a-nchis între zăvoare. (III, 71). RĂZÉŞ (1), răzeşi, s.m. Din magh. részes. Ţăran liber, posesor de pământ. (Cu sens adjectival: „care aparţine răzeşilor”) Săgeţile pornite, cât ajung,/ Din munţi în munţi, croiesc hotarul lung,/ Şi ţarina răzeaşă nu se schimbă/ Pe preţ de liftă sau de limbă. (II, 248). RĂZEŞÍE (1), răzeşii, s.f. Răzeş + suf. -ie. (Reg.) Proprietate a unui răzeş. Hrisoavele, de pildă, ascunse-n fund de ladă,/ Scrise pe piei de iepuri, ar face o dovadă./ Dar ce-au ajuns moşnenii şi răzeşia lor,/ Vândută cu prăjina? De râsul tuturor. (III, 155). RĂZGÂNDÍ (5), răzgândesc, vb. IV. Răz- + suf. gândi. Refl. A-şi schimba gândul, părerea sau hotărârea, a reveni asupra unei hotărâri luate. Se răzgân-

dea şi şovăia să calce/ Pe scoarţe şi covoare cât o falce:/ Nu mai văzuse de când e, Ion,/ Odăi cât o păşune şi preş de un pogon. (IV, 19); Însă fie cum o fi,/ Poate că m-aş răzgândi./ Ce să cauţi, tu, voinic,/ Negreşit, dar încă mic,/ Să iei drumul prin pustii,/ Cu strigoi şi cu stafii,/ (...)/ Eu mai bine ţi-aş fi dat,/ Răzgândindu-mă, un sfat./ Ia întindete colea,/ Pe un puf de canapea,/ Să auzi povestea mea. (IV, 195). RĂZIMÁ (1), vb. I. V. rezema (< et. nec.). A sprijini, a propti. Şi-a răzimat scară/ Drept, cu coarnele afară,/ Şi s-a suit abia/ Până la o stea,/ Să-şi facă loc de căpătâi. (I, 182). RĂZIMÁT (10), -Ă, răzimaţi, -te, adj. V. rezemat. Sprijinit, proptit. Din plopul negru, răzimat în aer,/ Noaptea, pe şesuri, se desface lină,/ La nesfârşit, ca dintr-un vârf de caier,/ Urzit cu fire de lumină. (I, 50); Timpul otrăvit, răzimat de morminte,/ Nu-şi mai aducea aminte./ Se târau pe pământ sufletele, cenuşile. (I, 183); În curcubeie negre, de nopţi, te-am aşteptat./ Scularea din puzderii s-a săvârşit treptat./ Te-ai dezlipit din umeri şi, răzimat pe coate,/ Văzuşi că ridicarea pe şale nu se poate. (III, 79); Prin salcâmi plecaţi şi sălcii, mulţumit că te atinge,/ Sânul mumelor voinice îl vei mângâia şi linge./ Gâştele cuprinde-le-vei pe subt aripi şi vei duce./ Se va coborî prin tine turla răzimată-n cruce. (I, 152); Mâna-mi spânzură în jos,/ Răzimată, pe baros,/ Şi luleaua-n gură râde. (IV, 240); Steagul nopţii, desfăşat cu stele,/ Adăpostea faptele mele/ Şi adormea străjerii-n uliţi/ Răzimaţi pe suliţi. (I, 24). RĂZLÉŢ (8), -EÁŢĂ, răzleţi, -e, adj. Derivat regresiv din răzleţi. 1. (Despre fiinţe) Care s-a depărtat de ceilalţi, care a rămas singur. 2. Care rătăceşte din loc în loc; pribeag, hoinar. Sufletul răzleţ

212

Simona Constantinovici

se-mbarcă/ În sicriu/ Şi vâsleşte spre pribegi,/ Şi te schimbă să-nţelegi/ Cenuşiu. (I, 94); Tu înnădind poveşti după poveşti/ Grije să n-ai că o să isprăveşti./ Rămâne orişicând răzleţ un fir/ Din cusătura unui trandafir. (II, 175); Ce-i colo sus, în ceruri, în zenit?/ Că berzele de-o vreme-au şi sosit./ Să fi întârziat un cârd? Să fi rămas/ Un stol răzleţ aiurea, de pripas? (I, 267); Era, şopteşte Cartea, la început Cuvântul,/ Purtânduse pe ape, ca negura, răzleţ;/ De se-auzea un tropot, cuvântul era vântul,/ Călare pe vecie şi veşnic călăreţ. (III, 67); Câţiva răzleţi, prin schituri şi parohii uitate,/ Mai stăruiesc în râvnă şi cad în strâmbătate. (III, 119); M-ai dăruit cu aur şi podoabe,/ De care multor suflete li-e sete,/ Toate puterile răzleţe-mi fură roabe,/ Sunt plin ca de icoane un părete,/ Îngreuiat de nimburi şi smaralde. (III, 251); Dar semnele, doar semne, răzleţe şi-adunate,/ Nu mai mi-ajung, părute şi nici adevărate. (III, 298). RĂZÓR (3), răzoare, s.n. Din bg. razor. 1. Fâşie îngustă de pământ nelucrat, servind drept hotar şi potecă între două ogoare. Îţi cade umbra lungă pe răzoare,/ De ce treci pe moşia lui, la soare?/ Cocoşii noştri cântă mult prea tare,/ Tocmai când face el numărătoare,/ Plecat între bomboane şi clondire,/ Îl fericeşte tabla de-nmulţire. (III, 195). 2. Loc arat; ogor. Dar când, întârziată, copita, pe răzoare,/ Se-ndreaptă către peşteri, a unei căprioare,/ Să înţeleg de unde se-ntoarce-mi vine greu.../ Din câmpul sterp şi rece, sau din sufletul meu? (III, 269). 3. Strat de flori sau de legume în grădini; brazdă. Florile trezite mi-s./ Aripile şi-au deschis,/ Şi desprinse din răzoare,/ Stoluri lungi încep să zboare. (II, 18). RĂZVRĂTÍ (4), răzvrătesc, vb. IV. Din sl. razvratiti. Tranz. şi refl. A (se) răs-

cula, a (se) revolta. Trupu-i bălan, de osândit,/ Cu pravila s-a răzvrătit/ Şi, făcând cruci, bătând mătănii,/ Se simte stârv între jigănii. (I, 22); Piscul sfârşeşte-n punctul unde-ncepe./ Marea mă-nchide, lutul m-a oprit./ Am alergat şi-n drum m-am răzvrătit/ Şi n-am scăpat din zarea marei stepe. (I, 80); Şi te-ai ascunde iarăş. Ţi-e frică? Ţi-e ruşine?/ În liniştea, oprită ca un suspin, de cine?/ Te scormoni toată vremea să afli, să-nţelegi./ Te-ncredinţezi aproape, te răzvrăteşti şi negi. (III, 90). RĂZVRĂTÍRE (6), răzvrătiri, s.f. V. răzvrăti. Răscoală, revoltă. Amestecaţi cu cioburi, stăpânilor, subt mese,/ Li se trezea beţia de prinţi şi de prinţese./ Un urlet, ca de mare-n răzvrătire./ Linţoliul gros al morţii-ncepu să se deşire. (III, 108); Aşa că de la Paşte şi până la Crăciun,/ Şi din Crăciun la Paşte, mai pocăit, mai bun,/ Ţi se înmoaie vlaga şi nu treci din blestem/ La sfânta răzvrătire, de care ei se tem. (III, 120); Răzvrătire, haiducie,/ Ură pe proprietar,/ Astea vin de la tipar. (III, 142); Li-i rândul să vorbească şi oamenii de rând/ Ieşiţi în răzvrătire, mulţimi, ca din pământ,/ Şi, hotărâţi la faptă, să lepede din lege/ Pe cei ce-aduc războiul, să-i prindă şi să-i lege, (IV, 73); Şi-i părtaşe la răscoale/ Şi căţeaua dumitale,/ Toată firea şi simţirea/ Îs de-acum cu răzvrătirea. (III, 139). RĂZVRĂTÍT (10), -Ă, răzvrătiţi, -te, adj. V. răzvrăti. (Adesea substantivat) Răsculat, revoltat. Titlu de poem: Răzvrătitul (III, 118). Răzvrătit din mare-n sus,/ Să-l străbaţi întotdeauna/ Lin, ca pasul lui Isus,/ Şi uşoară-n val, ca luna. (III, 27); Eu, Domnule Ministru, m-am silit,/ Cu sfaturi bune şi poveţe multe,/ Să potolesc judeţul răzvrătit,/ Dar nimenea nu vrea să mai asculte. (III, 164); În seara răzvrătită care vine/ De

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 213 la străbunii mei până la tine,/ Prin râpi şi gropi adânci,/ Suite de bătrânii mei pe brânci,/ Şi care, tânăr, să le urci teaşteaptă,/ Cartea mea-i, fiule, o treaptă. (I, 9); Până ce subt maluri unda, răzvrătită an de an,/ M-a silit să stau din cântec şi s-ascult zburând cocorii,/ Şi la fiecare cină, ostenit să vreau să cânt,/ Mi-am pus capul pe genunche, şi genunchii în pământ. (III, 254); O sută, cum spusei,/ Fuseseră-mpuşcaţi ca derbedei/ Şi răzvrătiţi ai satelor, sculate/ S-aducă deşteptare şi dreptate. (III, 130); Ai născocit şi luntrea, să umbli pe ghicite,/ Şi-n marea cu talaze şi valuri răzvrătite./ Primejdia te cere şi-o cauţi, orişiunde/ Ghiceşti că te pândeşte şi bănui că se-ascunde. (III, 75). RÂCÂI (3), râcâi, vb. I. Formaţie onomatopeică. Tranz. (Despre păsări sau animale) A scormoni, a scurma cu ghearele sau cu labele; p. ext. (despre oameni) a zgâria ceva cu unghiile sau cu ajutorul unui instrument. Umblă omul, vântul şi fiarele/ Să te râcâie cu ghiarele/ Vii./ Nici nu simţi, nici nu ştii. (I, 179); Se-nnalţă slabul, omul, pe aripi în Tării/ Şi-aduce de acolo noi legi şi mărturii./ Iată-l, scoboară-n hăuri cu coiful lui rotund/ Şi râcâie oceanele pe fund. (III, 110); Dar el, molcom şi huihai,/ Dă din cobză şi din nai:/ Ori că zgârie pe scripcă,/ Ori că râcâie o şipcă,/ Câteodată pare, parcă,/ Pe sticlete că-l încearcă (IV, 128). RÂDE (20), râd, vb. III. Lat. ridere. Intranz. 1. A-şi manifesta veselia sau satisfacţia printr-o mişcare caracteristică a feţei şi a gurii. 2. A se distra; a se amuza, a face haz de ceva. A fi mulţumit, vesel, fericit; a se bucura. 3. A-şi bate joc de cineva sau de ceva; a lua în râs. Jocul începe încet, ca un vânt./ Eu o să râd şi o să tac,/ O să mă culc la pământ./ O să stau fără cuvânt,/ De pildă,

lângă copac. (I, 189); Vulturii, corbii au venit cu toţii/ Şi râd în coruri grave de metal/ Văzând cum mor în noaptea lungă hoţii/ Subt lacătele mari de la spital. (I, 238); O ţandără-nvie o amforă spartă./ Dă sunet şi iedera moartă/ Şi vocile stinse luând graiuri, pe rând,/ Şi murmură parcă şi parcă şi râd. (II, 199); Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă./ Necazul tău îl uită-ntreg pe prag./ Căci neamul trebuie să-ţi fie drag./ Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă. (III, 15); Când intră-n grădină şi bâjbâie luna,/ Scoboară şi pleacă şi fluieră-ntr-una/ Şi râde că-l gâdilă prunele,/ Ajunse la cioarec subt pântece unele. (II, 201); Cosânzeana, care-i gazda,/ Râde cum întinde brazda,/ Retezând trifoiul, meiul,/ Parcă scrisă cu condeiul. (III, 53); Încredinţat că pana şi omul au murit,/ Caria îţi rânjeşte şi râde, în sfârşit./ E cam târziu. Veninul şi el se oţăţeşte,/ Şi zgârciurile dure te ţin în zece cleşte. (IV, 246); Tu ştii că destinul e grav/ În pensula marelui zugrav./ Omule, gură strâmbă, gură hâdă,/ Pasărea nu ştie să râdă! (I, 83); Te-oi trezi eu, bunăoară,/ După sacii de la moară./ Nici eu ştiu, nici tu cunoşti,/ Şi-o să râdem ca doi proşti. (III, 270); Şi râseră părtaşii de-această socoteală./ Pe când soldaţii, tineri, cu lacrimile-n gene,/ Umblau cu-ncetineală,/ Tărăgănind, să vie sfârşitul mai alene. (III, 128); – „Tare-mi pare-acuma rău/ C-a fost blid, şi nu hârdău”,/ Zise el, râzând în sine,/ Fără urmă de ruşine. (IV, 212). RÂIE (1), s.f. Lat. aranea. (Pop.) Boală de piele la oameni şi la animale, caracterizată prin apariţia unor bubuliţe care produc mâncărime; scabie. Mi-e frig din creştet la călcâie./ E umed fiecare gând/ Şi orb!/ Mi-e sufletul bolnav de râie/ Şi pân’ la sânge se mângâie/ Cu ghearele-i de corb. (I, 26).

214

Simona Constantinovici

RÂJNIŢĂ (1), râjniţe, s.f. V. râşniţă (< bg. răšnica). Maşină rudimentară de măcinat sare, porumb etc.; moară primitivă. În copacii negri recea lui arsură/ Pune glomotoace de cleştar şi zgură./ Râjniţele sale lasă rumeguş./ Cleiurile sale fac alunecuş,/ Povârnişul luciu, dis-de-dimineaţă,/ S-a-nvelit cu ţiplă şi pojghii de ghiaţă. (IV, 159). RÂM (1), Noi moştenim acest tărâm/ De la măritul Împărat din Râm./ Blagoslovit să-i fie osul/ Că şi-a trimis încoace şi prisosul,/ Şi legene-i ţărâna şi mormântul/ Şi-adie-i-le vântul. (II, 252). RÂMÁ, pers. 3 râmă, vb. I. Lat. rimare. (Despre porci) A scormoni pământul cu râtul. Tu, mulţumeşte-te cu paie./ Tu, râmă-n zmârc şi scurmă,/ Că el sendoapă cât o turmă. (IV, 58). RÂMĂ (6), râme, s.f. Din râma. Vierme anelid cu corpul lung, de culoare roşcată, care trăieşte în pământ sau pe sub pietre. Unde lucea o muscă era şi o fărâmă,/ Un nod, un zgârci, o coajă, o sfoară ca o râmă. (II, 278); In viscole şi gloată, fugar şi duşmănit,/ De câte ori nădejdea de om nu ţi-a murit!/ De câte ori n-ai plâns/ Şi zvârcolit ca râma teai înnodat şi strâns! (III, 89); Râma o literă ştie/ Şi numai pe ea o scrie. (IV, 113); – „Du-te târâş, grăpiş,/ Până la luminiş, –/ Zise râmei răsucite. –/ Şi vezi de trimite/ Ştiri nemeşteşugite: (IV, 105); Talazele-adunate cu bezne, şerpi şi râme,/ Şi-n gloate ghemuite, fanaticii limbrici/ Te urmăresc: izbânda şi lupta să-ţi dărâme,/ Findcă putuşi furtuna cu fruntea să despici. (I, 51); S-au pregătit o iarnă, de soroc,/ Cu cârtiţele la un loc,/ Cu întunericul, cu coropijniţa şi râmele,/ Şi din toate fărâmele/ Au rămas grei ca mâţele,/ Umflându-li-se ţâţele. (I, 171). RÂMĂTÓR (1), -OÁRE, râmători, -oare, adj. Râma + suf. -ător. (Pop.)

Porc. – „E cel mai mare porc din ţară,/ Dar tot un porc; atâta doară/ Că a mâncat de mii de ori mai gras/ Decât purceaua de Ispas,/ Mâncarea ta, mâncarea mea şi-a tuturor/ Ca să se-ngraşe domnul Râmător,/ Că legea lui e să se umfle el/ Şi din răbdarea omului mişel.” (IV, 57). RÂNĂ (2), s.f. Lat. *rena (= renes). Fiecare dintre cele două laturi ale corpului omenesc. * Loc. adv. şi (rar) adj. Într-o (sau pe o) rână = (culcat sau aplecat) pe o parte a trupului. Dar într-o zi boierul, lungit pe canapea,/ I-a poruncit Ilenei o cafea./ Boierul sta-ntr-o rână./ De scârbă, ceaşca plină ei i-a scăpat din mână. (III, 130); – „Vezi cum îţi dă cu tifla omul din colţ, vecine,/ Şi te batjocoreşte de-o vreme şi mai bine?”/ Vecinul, stând pe-o rână, cu spatele, tăcut,/ Întru târziu răspunde cu: – „Nu ştiu, n-am văzut.” (IV, 68). RÂNCED (1), -Ă, râncezi, -de, adj. Lat. rancidus. Cu gust şi miros neplăcut din cauza alterării; care a suferit procesul de râncezire. O să te prindă hâdul de guşă. Te dezbraci.../ Te năclăieşte gura lui râncedă de bale,/ Flămând ce-i buhăitul de farmecele tale. (III, 218). RÂND (59), rânduri, s.n. Din sl. rendu. 1. Şir (drept, aliniat, ordonat) de lucruri sau de fiinţe. * Loc. adv. Pe rând = unul după altul, succesiv. 2. Locul cuvenit cuiva sau ocupat de cineva într-un şir. 3. Cantitate, grup, număr care urmează după alte grupuri de acelaşi fel. Nalt candelabru, strajă de hotare,/ Stelele vin şi se aprind pe rând/ În ramurile-ntinse pe altare –/ Şi te slujesc; dar, Doamne, până când? (I, 36); Aţipit-a ziua-n ramuri./ Porumbieii albi, la rând,/ Pe pridvoare şi la geamuri/ Se trezesc din nou visând. (I, 66); Sunaţi în amintire, voi, suflete, pe rând,/ Câte-aţi trecut prin mine şi câte-aţi mai

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 215 rămas,/ Câte v-aţi stins de-a pururi şi cărora un gând/ Sau licăr de lumină vă ţine loc de glas. (I, 161); Sufletul, ca un burete,/ Prinde lacrimile-ncete/ Ale stelelor pe rând/ Sticlind alb şi tremurând. (I, 193); Ce s-a născut, pe rând s-a şi-ngropat/ Şi crucile-au intrat în sat,/ Viori de lemn/ Încremenite întrun semn. (II, 260); Din creştet până-n pivniţi clădirea era una./ Bătuseră ploi negre trei ani de nopţi, la rând./ Prin casa găunoasă treceau ca-n câmp furtuna/ Şi viscolul de iarnă nebun şi buciumând. (II, 280); Ca şi el, legiuitorii/ Sunt în zilele vâltorii,/ Strânşi în rând/ Şi tremurând. (III, 144); Şi cu fruntea ridicată, ca un stei în rugăciune,/ Umilit şi trist cerui şi nesfârşitului de sus,/ Coarde noi şi alte glasuri în cântare să răsune./ Şi pe rând, în timpul nopţii, visu-n ele mi l-am pus. (III, 254); Sunt stihuri cu o floare în fiecare rând,/ Căzând pe-o altă floare, atinse gând la gând. (III, 292); Fiecare dolofan/ Are dreptul de golan/ La două rânduri pe an,/ Şi de Paşti şi de Crăciun,/ Cu o turtă cu magiun./ (...)// De ce-ar sta spălătoria/ Rând în rând cu croitoria,/ Şi de ce, dacă te-mbraci,/ Treci alături, la cârpaci? (IV, 198); Aşa, din sat în sat, se-ntinse/ Văpaia grânelor aprinse,/ Că flacăra-ncepea să joace/ De-a rândul pe pătule şi conace. (III, 115); Ştiuleţii îi lucrase de-a rândul în şiraguri/ Pe un tipar de ceară al horbotei de faguri,/ Şi-n fiecare fotă, ascuns, de popuşoi,/ Îşi furişa aluatul de aur, de altoi. (III, 245); Te temi şi-acum de ce te-ai mai temut,/ De pagina curată şi de rândul,/ Şi de cuvântul de la început./ Te sperie şi litera şi gândul. (III, 271); Trei rânduri de smaralde, ca dinţii din gingie,/ Rotunde, deopotrivă, jurîmprejur răsar,/ Pe-alocuri întrerupte de-o piatră rubinie/ Şi de un bob mai mare de vechi

mărgăritar. (I, 91); Rânduri de pluguri,/ Cocorii taie brazdă stearpă şi ară/ Nămolul Tăriilor de ceară. (II, 66); Mă-sa şi tat’su, din pământ,/ Se-nghesuiau într-un mormânt,/ Cu patru rânduri de părinţi,/ Neamuri, spuseseră, de prinţi, (III, 194); Ghicesc prin rânduri, ca prin site,/ Un nume vechi de cititor,/ Semnat cu slove ruginite:/ Ieromonahul Nicanor. (III, 268); Puşi pe două rânduri, în troianul gros,/ Lupii, de ruşine, au făcut frumos. (IV, 160). RÂNDÁŞ (2), rândaşi, s.m. Rândui + suf. -aş. Om de serviciu folosit în trecut la muncile de rând într-o gospodărie; servitor, slugă. Eu slugă la jigodii nu m-aş vedea să fiu;/ Mă-ngrop mai repede de viu./ Te strădui fără noimă şi dai pe brânci, te storci,/ Rândaş la boieria de cocină de porci. (III, 118); Coconaşul/ Cu rândaşul/ E totuna şi egal./ Ce dezmăţ!/ Şi ce scandal! (IV, 258-259). RÂNDUÍ (4), rânduiesc, vb. IV. Rând + suf. -ui. Tranz. 1. A aşeza într-o succesiune regulată, într-un şir; a face ordine. * Refl. A urma unul după altul, a se succeda; a se înşirui. 2. A organiza. 3. A hotărî, a decide, a porunci. Ce dă carnea ia pământul:/ Aşa rânduieşte Sfântul –/ Toată lumea,-n fel şi cum,/ Se strămută peste drum,/ Trecând lin pe la uluci/ În hotarul alb, cu cruci. (II, 216); Câte puhoaie, câtă omenire/ Se rânduiesc de-acuma în vileag,/ Să ceară bucurii şi fericire/ Scrise cu slove mari pe steag! (II, 261); Tipicarul, canonarhul/ Şi Chiril iclisiarhul/ Rânduiesc şi-n paraclis/ Să se cânte cum stă scris, (IV, 196); – „V-aţi rânduit să ştiţi ce-i de făcut?/ V-aţi socotit?”/ – „Nu, nu ne-am priceput./ Plesneşte fierea-n noi şi-atâta tot./ Şi mergem s-o vărsăm.” (III, 184). RÂNDUIÁLĂ (8), rânduieli, s.f. Rândui + suf. -eală. 1. Faptul de a rândui; fel de aranjare a lucrurilor în mod ordonat;

216

Simona Constantinovici

p. ext. ordine. 2. Măsură, dispoziţie, aranjament. 3. Ceremonial, forme statornicite; datină, obicei, regulă. Titlu de poem: Rânduiala (III, 100). Cuviincios cu buna rânduială,/ Pentru cei mari, fie munteni sau turci,/ Avea mai mari şi osebite furci,/ Ca treapta loc să nu dea la-ndoială. (I, 101); Am bătut încet în fereastră/ Şi iar am bătut, mai tare,/ Şi am intrat în încăperea ta./ Curată rânduială!/ Cartea sta deschisă la pagina albă:/ Toate paginile cărţii erau albe./ Ce citeai tu într-o carte fără slove? (II, 78); Grămăticul, cu creioane,/ Gumă, pană şi cerneală,/ Pune-n sală rânduială. Când începe judecata,/ Rânduiala este gata. (IV, 208); S-au prins tovarăşi buni cu rânduiala,/ Hârdăul, fedeleşul şi găleata,/ Vroind să-nfrunte laolaltă nicovala,/ Ciocanul, jarul, spada şi săgeata. (IV, 34); Am băgat în schit de seamă/ Că piticii nu au mamă/ Şi nici tată,/ Niciodată;/ Nici neveste:/ Rânduiala aşa este. (IV, 206). RÂNDUIT (1), -Ă, rânduiţi, -te, adj. V. rândui. Aşezat, înşiruit; ordonat. Dar iată că încep să-i dea, domoale/ Azurului albastru rotogoale/ De spumă albă, ca de tibişir,/ Şi-s rânduite pasările-n şir. (II, 267). RÂNDUNEÁ (4), rândunele, s.f. Lat. *hirundinella. Rândunică. Trimite-mi pasări la fereastră şi rândunele ziditoare/ Să-şi puie cuiburile-n streaşini subt paza gândurilor mele,/ În puful nopţii adunate, dintre cămin şi-nvelitoare./ A şi venit în colţul casei ochiul de-argint al unei stele. (III, 258); Şi Grivei s-a învârtit în bot/ Şi a căzut. S-au stârpit cucuruzii,/ S-au uscat busuiocul şi duzii,/ Au zburat din streaşina lunii,/ Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii. (I, 144); Rândunelele, lăstunii/ Nu-şi mai puseră cuibare/ La conace şi-n pridvoa-

re./ Vrăbiile s-au mutat/ Din căminul necurat. (III, 139). RÂNDUNÍCĂ (5), rândunici, s.f. Rândun[ea] + suf. -ică. Pasăre călătoare insectivoră, cu coada adânc bifurcată, cu pene albe-gălbui pe burtă şi negre-albăstrui pe spate. Şi-acum, când îşi ridică/ O mână peste zare,/ O vede-o rândunică/ Umplând cu-o sărutare/ Azurul prins de-o stea. (I, 79); Zări de zmalţ, văzduh de ceramică,/ Streaşini, un cuib de rândunică./ Sprintenul aer miroase/ A răchită tânără şi a mătase. (II, 65); Fetiţa Mandei, cea mai mică,/ Un piţigoi de trup, o rândunică./ Se pierde printre gâşte şi curcani,/ Şi-a împlinit de-abia optzeci de ani. (III, 51); Rândunici, sticleţi şi vrăbii,/ Ca nişte luciri de săbii,/ Le vedea că se perindă/ În văzduh ca-ntr-o oglindă. (IV, 124); Rândunicile, păreche,/ Şi-au prins cuib de casa veche./ Cât priveşte fulgii, lâna,/ Are grija lor bătrâna. (IV, 134). RÂNJÍ (1), rânjesc, vb. IV. Din bg. rănža „a mârâi”. (Despre oameni) A-şi arăta dinţii într-o grimasă de răutate, de batjocură, de prostie etc. * A râde silit, forţat, fără veselie. Încredinţat că pana şi omul au murit,/ Caria îţi rânjeşte şi râde, în sfârşit./ E cam târziu. Veninul şi el se oţăţeşte,/ Şi zgârciurile dure te ţin în zece cleşte. (IV, 246). RÂNJÍT (6), -Ă, rânjiţi, -te, adj. V. rânji. Care rânjeşte (întruna). Şi facem, mi se pare, şi târla de ocară,/ Stând pe la uşe, ploconit la scară./ Rânjit în silă, până la urechi,/ La musafirii tăi, şi noi şi vechi. (IV, 22); Ţi-ai aşteptat mireasa făgăduită ţie/ Şi a venit rânjită, cu chelie,/ Şi cu ciolanele în poală,/ Goală de tot şi dinlăuntru goală. (II, 225); Şi-a lepădat şi coasa şi gluga şi mantila/ Şi masca ei de babă, rânjită cu de-a sila. (II, 273); Să bat noroiul vremii, cu ochii-nchişi.

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 217 Hlamida/ Să-mi scoată-n drum nerozii, rânjiţi, din cârciumi, beţi./ Ca fluturii, ce rabdă să-i poarte-n praf omida,/ Să rabd şi eu în mine, povară, două vieţi? (I, 58); Ne pasă, oare, nouă, că domnii-n capitale/ Se-ngână ca dulăii rânjiţi şi-şi dau târcoale? (III, 95); De glezne târâş să-ţi atârne/ Ghiulele de capete cârne,/ Rânjite, scrâşnite şi nerăzbunate:/ Măceluri, osândă, păcate... (I, 142). RÂNTÁŞ (2), rântaşuri, s.n. Din magh. rántás. Sos făcut din făină (cu ceapă) prăjită în grăsime, pentru a fi adăugat la unele mâncăruri. Din metal face cocă, aluat,/ Borşuri, scrum şi rântaş./ Le scade după ce le-a adunat,/ Le face cogeamite caş, (I, 213); – „Era la bucătărie/ Şi venea din chelărie./ Luând o strachină, nici vorbă,/ Din rântaşul pentru ciorbă,/ I-a vărsat-o pe chelie/ Cuviosului Ilie”, (IV, 209). RÂNZĂ (2), rânze, s.f. Cf. alb. rrëndës „cheag”. 1. (Reg.) Pipotă. 2. (Pop. şi fam.) Stomac. Răul crud/ Îl bei cu ud./ La rânză/ Oblojeală cu pânză./ Frica/ Se bea cu apă de nimica. (I, 232); Dacai băgat de seamă, încinsă peste burtă,/ Are şi-un soi de spadă scurtă/ În teacă de sidef bătut în piele/ Şi presărată-n lung cu peruzele,/ El are gogeamite rânză,/ Ca să prefacă totul în osânză. (IV, 57). RÂPĂ (11), râpi, s.f. Lat. ripa. Coastă abruptă a unui deal; surpătură de pământ făcută de torente sau de şuvoaie. Primejdia-i ferită, să-ţi iasă-n drum un ţap/ Şi să te-arunce-n râpă, de-a dura, peste cap./ Ne place ciuta blândă, copilă şi zglobie,/ Să o vedem întinsă, cu ochii-n agonie. (III, 105); S-a plâns de carne, când a fost strivit/ În râpa lespezilor de granit?/ Când I-a călcat, mânat pieziş de slugi,/ Călcâiul temeliei, de colţ, pe tăvălugi? (II, 107); Şi s-au cuprins ca râpa-ncleştată-n pisc de stân-

că,/ Şi sărutarea gurii le-a fost în slăvi adâncă./ Şi graiul stins, şi suflul mut.// Aripile, din ceruri, le-au căzut. (II, 178); În seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la tine,/ Prin râpi şi gropi adânci,/ Suite de bătrânii mei pe brânci,/ Şi care, tânăr, să le urci teaşteaptă,/ Cartea mea-i, fiule, o treaptă. (I, 9); Călătorind pe malul furtunilor latine,/ L-am întâlnit, sol paşnic, pe-o stâncă de topaz,/ Cu ochii, râpi de umbră, deschişi din cer spre mine,/ Cu talpa roză, linsă, subt munte, de talaz. (I, 98); Batjocura-i plătită cu vârf şi răzbunată./ Nu trebuia să cugeţi, tu, vierme, niciodată./ Atoatefăcătorul de râpi şi de izvoare/ În temnniţa fiinţei te-anchis între zăvoare. (III, 71); Călare-n şea, de-a fuga pe vânt, ca Făt-Frumos,/ Am străbătut şi codrii şi ţara-n sus şi-n jos,/ Dar ajungând în piscuri, de râpi încrucişate,/ Să birui înnălţimea văzui că nu se poate. (III, 288). RÂS (10), râsuri, s.n. Lat. risus. Acţiunea de a râde şi rezultatul ei; manifestare a veseliei exprimată printr-o mişcare caracteristică a feţei şi a gurii, însoţită de un sunet specific, nearticulat; râset. * Expr. De râs (sau de râsul lumii) = de ocară, de batjocură; ridicol. Au vrut să alerge şi să joace,/ Dar beţia le-a prăvălit încoace./ Nu mai ştiu ce spun şi îs/ Bolnave de râs. (II, 87); La purtare şi Grivei/ Are tot unu şi trei./ Gâsca mestică sacâs/ Şi raţa moare de râs. (II, 135); Un hohot cântă, altul plânge-n tindă,/ Şi lumânările nu vor să se aprindă./ Pentru iertat în râs păcatele,/ Molitvele-s citite de-a-ndaratele. (II, 203); Poţi închide uşile,/ De ţi-e teamă şi ruşine/ Să te faci de râs ca mine./ Ieşi din dogmă şi, tiptil,/ Fă-te la citit copil. (IV, 177); Între atâtea inimi ce bat cu toate-n mine,/ Ca nişte turle pline de clopote, n-a fost,/ Nu este, n-o

218

Simona Constantinovici

să fie şi-n van va să suspine/ Eroul meu din suflet de râsul celui prost. (I, 138); Dar nepotolit cu-atât/ L-a făcut şi mai urât,/ Cu cocoaşe şi cu rât/ Şi de râsul tuturor. (IV, 213). RÂT (3), râturi, s.n. Din slavă. Botul porcului. – „Dar de atunci încoace/ Potcovăria tace şi nu mai ai ce face,/ Te-nvârţi pe lângă foale şi cauţi la sufloi/ Să-1 umfli, ca să cânte pe rât, ca un cimpoi./ (...)” (III, 239); Iconomul l-a păzit/ Şi l-a-ncins, într-o hodaie,/ Cu o mamă de bătaie./ Dar nepotolit cu-atât/ L-a făcut şi mai urât,/ Cu cocoaşe şi cu rât/ Şi de râsul tuturor. (IV, 213). RÂU (20), râuri, s.n. Lat. rivus. 1. Apă curgătoare (permanentă), formată din unirea mai multor pâraie; p. anal. Cantitate mare de lichid care curge; torent, val. 2. (La pl.) Cusătură în linii şerpuitoare. Într-un titlu de poem: De pe podul râului (II, 77). Luna s-a suit în zare/ Din pământ, cât o căldare,/ Şi pe cât se tot ridică/ Moara-n râu se face mică. (II, 116); Peştele din apă, parcă,/ Era, Doamne! cât o barcă/ Şi ieşea din râu la soare. (IV, 194); Un râu de miere şi un râu de lapte/ Se-mpreunau în miazănoapte. (IV, 217); Genunchii, copţi ca grâul,/ Duc somnului prinos./ Fărăndoială, râul/ Îşi lasă pleoapa-n jos. (I, 79); M-aş fi dus să-l văd cum ţese/ Soarele prin frunze dese,/ Cum izbeşte-n piatră râul/ Şi s-ascult cum creşte grâul,/ Cum îşi pune largul vânt/ Aripile pe pământ. (I, 149); Din perinile munţilor, la râul lat,/ Dumnezeu şi-a aşternut pat/ Şi s-a culcat. (II, 57); Când mi-a sărit pe dinainte,/ Râul mi-a spus:/ Vino cu mine,/ Şi nu m-am dus. (III, 16); Însă, până una, alta,/ Ici e râul, colea balta:/ Toţi fac baie./ Mai bătrânii în copaie,/ La odaie. (IV, 199); Casele-adunate, ca nişte urcioare/ Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,/ Stau în ţărmu-albastru-al

râului de soare,/ Din mocirla cărui aur am băut. (I, 45); Râuri de ochi şi brâie lungi, de pleoape,/ Tremură-n zid ca unda unei ape –/ Şi unii ochi din stoluri s-au ales,/ Orânduiţi cu feluri de-nţeles. (II, 229); Ne-ncinse ţarina cu brâu/ De râuri şi-i urzi năframă/ Jurîmprejur, de grâu./ În soare bate-a zale de aramă. (II, 252); Zăresc în mine şesuri şi temelii de munţi/ Cu ceruri printre piscuri şi râuri pe subt punţi,/ Ca pe pământ, întocmai ca pe pământ, din care/ Ieşii ca o mâhnire, trăind ca o-ntrebare. (III, 269). RÂVNĂ (6), râvne, s.f. Derivat regresiv din râvni. 1. Pornire aprinsă spre ceva; silinţă, zel. 2. Dorinţă aprinsă pentru ceva; poftă. Cu acelaş fir de aţă/ Ţese, prinde şi agaţă,/ Şi la fel, cu-aceeaş râvnă/ Că scoţi floare, că dai ţâfnă (II, 95); Am colindat moşia-n lung şi lat/ Şi-am scoborât din leat în leat/ Şi, ostenit în râvnă şi puteri,/ N-am dat de tine nicăieri. (II, 167); A învăţat degrabă, cu râvnă şi silinţă,/ Şi tainele ştiinţei, ştiinţă cu ştiinţă,/ Şi limbile vorbite, ajunsă pricepută/ Pe oameni să-i aţâţe şi, paşnici, să-i asmută. (II, 275); Câţiva răzleţi, prin schituri şi parohii uitate,/ Mai stăruiesc în râvnă şi cad în strâmbătate. (III, 119); De mii de ori pier droaie, le pierzi, ca nişte ace,/ Şi se arată-ndată, din nou în stol. Le place/ Să-şi facă drum din spate, furiş, câte-o grămadă,/ Cu-o patimă ciudată şi râvnă pentru coadă. (IV, 79); Fuseseşi blestemat/ Să zaci în neputinţă, de-a pururea culcat./ Dar chinuit de râvna de-a fi, muncit de jind,/ Miracolul trezirii l-ai săvârşit voind. (III, 70). RÂVNÍ (8), râvnesc, vb. IV. Din slavă. Intranz. şi tranz. A dori din toată inima; a aspira, a năzui. Tu n-ai de piatră decât semnul unui mormânt de domnitor,/ De nici un stil arhitectura ta nu râvneşte ca să ţie./ Zidită-n lut, din grinzi şi bârne,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 219 şi povârnită pe pridvor/ Istoria şi arta nu stau auzul să şi-l plece ţie. (I, 113); În seara ceea piatra îşi luase-nfăţişarea./ Ciocanul odihneşte şi poate-ncepe iarăş,/ Căci alte lespezi albe râvnesc în munţi chemarea,/ Ca din pietrar săşi facă pe ani întregi tovarăş. (I, 241); Râvneai mai sus cu mintea decât era datoare/ Zvâcnirea unei schiţe, făcută de-ncercare. (III, 87); Sunt vinovat că am râvnit/ Mereu numai la bun oprit./ Eu am dorit de bunurile toate. (I, 24); Orice ai vrut şi jinduit/ Era de-ajuns să fi râvnit./ Tata mişca numai sprânceana,/ Şi vinul alerga cu damigeana. (IV, 217); Ai fi râvnit să cânţi, şi-n rotogoale/ Să crească larg şi cântecele tale./ Răsuflul ţi-este scurt şi, întrerupte,/ Fărâmele cu-ntregul de-a surda dau să lupte. (IV, 244); Dar eu, râvnind în taină la bunurile toate,/ Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate. (I, 25). REALITÁTE (1), realităţi, s.f. Din fr. réalité, lat. realitas, -atis. Fapt concret, lucru real, stare de fapt. Realităţi: Ucişi câteva mii/ De mume, de bătrâni şi de copii/ Şi dărâmate două catedrale/ Şi, pe bolnavii-n paturi, trei spitale. (II, 267). REBEGÍ (1), rebegesc, vb. IV. Din magh. rebegni „a tremura”. Refl. A slăbi, a arăta rău. Când vorbesc cu dânsul, Zmeu’/ Face, ca de bronz, pe leu’/ Dintr-un loc din ţara lui,/ Nu-i nevoie să-l mai spui:/ Leul mare şi cumplit/ Care s-a cam rebegit. (IV, 121). REBÉL (2), -Ă, rebeli, -e, adj. Din fr. rebelle, lat. rebellis, germ. Rebelle. (Despre oameni; adesea substantivat) Răzvrătit. * Nesupus. Dar mai cumplita lui vinovăţie,/ Ticăloşit de crima îndoielii,/ E c-a simţit în sânge o frăţie/ Şi-o solidaritate cu rebelii. (III, 122); Internele, Parchetul şi Vodă-n tâlc cu ele/ Răs-

punderea şi-o lasă lepădată./ Răscoala ţărănimii şi cetele rebele/ Nu pot să fie duse la nici o judecată./ Fiind „moment istoric” e treabă de armată. (III, 134). RÉCE (42), reci, adj. Din lat. recens „proaspăt, recent”. 1. Care are o temperatură scăzută faţă de o limită dată; lipsit de căldură; care dă senzaţia de frig, care aduce frig. 2. Fig. (Despre oameni) Insensibil, indiferent; neprietenos, distant. Într-un titlu de poem: Ora rece (III, 18). Rece, fragilă, nouă, virginală,/ Lumina duce omenirea-n poală,/ Şi pipăitu-i neted, de atlaz,/ Pune găteli la suflet şi grumaz. (I, 20); Ah! de când m-a fost iubit,/ Felul meu s-a izmenit./ Gura-i rece, de nălucă,/ Mi-a lăsat viaţa năucă. (I, 64); Un ochi să se strângă şi să se sugrume/ Clipind de-amăruntul, întors către lume,/ Celalt să-ţi rămâie holbat şi deschis/ Şi rece-mpietrit cantr-un vis. (I, 141); Zămislită nu se ştie pentru ce mâhnirii noastre,/ Ai s-ajungi, fărâmă rece, curgătoare unde-albastre. (I, 152); Din vălul nopţii rupi o stea:/ O guşti şi-o scuipi când strălucea./ Cu mâna bălăcind în undă,/ Strici luna rece şi rotundă. (I, 158); Zilele albe, iată, au început să plece,/ Ca nişte bărci tăcute, pornind fără lopeţi./ În ţărm se face seară, şi steaua-n cerul rece/ Păzeşte cripta nopţii cu candeli şi peceţi. (I, 184); Gâlcile dacă ţi-au copt,/ Doctorul vine la opt./ Bezna rece, zidul rece,/ Mai muriră paisprezece. (I, 212); Mire căzut şi mire care trece,/ Căutătura albă ţi-e, şi rece./ Ţi s-a făcut puterea de prisos/ Slujind Erodiadei şi lui Isus Hristos. (II, 224); Îmi intră moartea-n vatră şi nu mă pot păzi,/ De patru ori pe noapte, de patru ori pe zi./ Îmi zboară peste casă, pe beznă şi lumină,/ Nepăsătoare, rece, streină şi senină. (II, 273); Din fântână bate-n soare/ Biciul rece-al apei vii./ Papagalii-n colivii/

220

Simona Constantinovici

Se frământă pe picioare. (III, 9); Să nu răspunzi că eşti bolnav de vreme./ Cântă. O să asculte, o să te cheme –/ Ora e umedă şi rece –/ Şi o să plece. (III, 18); Dar când, întârziată, copita, pe răzoare,/ Se-ndreaptă către peşteri, a unei căprioare,/ Să înţeleg de unde se-ntoarce-mi vine greu.../ Din câmpul sterp şi rece, sau din sufletul meu? (III, 269); Lanţul lui – de-a surda strigă –/ E de plumb de mămăligă.// Să fi fost ţigani vreo zece./ I-am gonit cu apă rece. (IV, 241); Mitropolitul când l-a botezat/ A spus că era gata să-l înnece,/ Nu c-ar fi fost cristelniţa prea rece,/ Dar că s-ar fi născut şi el căscat. (IV, 266); Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă/ În recea mea-ncruntată suferinţă./ Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghies,/ Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des. (I, 54); În copacii negri recea lui arsură/ Pune glomotoace de cleştar şi zgură. (IV, 159); Îmi voi ucide timpul şi visurile, deci,/ Cârpi-voi pe-ntuneric mantaua vieţii mele./ Drept mulţumire şti-voi că cerurile reci/ Vor strecura prin găuri lumina unei stele. (I, 58); Cunoşti în vreme visul că sfârşeşte./ Ţi-ai aşteptat oşteanul trist pe scut/ Să-ţi intre-n zale reci în aşternut/ Şi să-ţi frământe trupul tâlhăreşte. (III, 14); În lustrul pardoselii de lespezi reci, de ceaţă,/ Zăcea o licărire de cremene şi ghiaţă. (IV, 18); Însă cheia de la beci,/ Cu butoaie mari şi reci,/ E la stareţ, pe verigă,/ Şi piticii nu mai strigă, (IV, 203). RECHEMÁ (1), rechém, vb. I. Re- + chema. Tranz. A chema înapoi, a chema din nou. * Fig. A-şi reaminti. Ţi-ai rechemat grădina din timpuri, deşteptată:/ Duminici în câmpie, zorele pe zăbrele,/ Cămeşile sumese şi umbra lor curată,/ Şi-un zmalţ în geamul casei, din liniştea din stele. (I, 161).

RECUNOÁŞTE (4), recunósc, vb. III. Re- + cunoaşte (după fr. reconnaître). Tranz. identifica un lucru, o persoană etc. cunoscute mai înainte. * Refl. A se regăsi în altul. Mai trece cu vederea şi rogu-te mai iartă/ Că nu ţi-am scris din toate oraşele din hartă./ Mă recunosc, aproape ca în oglinda spartă. (III, 159); Poartă-ochelari şi are şi ghiozdan./ Pândeşte ca un pehlivan./ Din gest, din vorbă-l recunoşti,/ Numaidecât şi de la zece poşti. (III, 169); Orice privighetoare şi mierlă recunoască-l,/ Cum l-am primi să cânte pe insul fără dascăl,/ Fără hârtii semnate, cu număr, an şi zile/ De pricepuţii noştri la rubrici şi stampile? (IV, 75); Sunaţi de seară ca-ntr-o dimineaţă./ Parcă sunaţi dintraltă viaţă,/ Dintr-un văzduh, care părea pierdut./ V-ascult si v-am recunoscut. (II, 191). RECUNOSCĂTÓR (1), -OÁRE, recunoscători, -oare, adj. Recunoaşte + suf. -ător. Care recunoaşte un bine ce i s-a făcut, care poartă (cuiva) recunoştinţă. Cred că, recunoscător,/ Cel mai mare-n rândul lor/ Ne dă-ndată, tuturor,/ Şi moşiile-ndărăt,/ După cum o să v-arăt,/ Şi astfel, mai dai, mai lasă,/ Ne vedem iar domni acasă. (IV, 260). RECUNOSCÚT (3), -Ă, recunoscuţi, -te, adj. V. recunoaşte. 1. Identificat, cunoscut. Avea un aer ţeapăn şi mirat,/ Ca un cadavru preparat/ Şi pus în geam, cam strâmb de la şezut,/ Să poată fi la morgă cumva recunoscut. (III, 179). 2. Acceptat; considerat, consacrat ca autoritate în materie; notoriu. Am ridicat lopata în semn de datorie/ Şi m-am sculat din luntre, de jos, ca să-l salut,/ Ca-n faţa unui rege strein, recunoscut. (I, 98); Îngâmfat şi încrezut,/ Zmeu-i cneaz recunoscut/ Pe grădină şi ţinut./ El nu suferă şi nici/ Nu le iartă pe pisici. (IV, 122).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 221 RECUNOŞTÍNŢĂ (1), recunoştinţe, s.f. Recunoaşte + suf. -inţă (după fr. reconnaissance). Gratitudine. O să se cam arate stângaci, dar vino-ncoace/ Să-ţi spui la o ureche că mult şi tare-i place./ Pe urmă, că-ţi faci treaba, îţi baţi, de vrei, şi joc,/ Şi drept recunoştinţă îl faci şi dobitoc. (IV, 82). REDINGÓTĂ (1), redingote, s.f. Din fr. redingote. Haină bărbătească, neagră, de ceremonie. Îl simţi cum te pândeşte din pânza lui de aur/ Păianjenul cel negru, cu genele de taur./ Corect în redingotă, joben, mânuşi, monoclu,/ Îşi face meşteşugul, discret, de mare cioclu. (IV, 72). REFUZÁ (2), refúz, vb. I. Din fr. refuser. Tranz. A respinge (ceva sau pe cineva), a nu accepta. Are-o fire minunată/ Strălucitul meu amic./ Nu refuză niciodată,/ Însă nici nu dă nimic... (IV, 250); Şi limba umflată-ntre buze/ Să lingă lumina şi ea să refuze,/ Şi-n vreme ce apa din şesuri se strânge,/ Să soarbă-n mocirla copitelor sânge. (I, 141). REGÁL (1), -Ă, regali, -e, adj. Din fr. régal(e), it. regale, lat. regalis. Care aparţine unui rege; regesc. Suveranul, mult iubit,/ E de altfel absorbit/ De supreme interese,/ În gâlceavă şi procese,/ Testamente şi-mpărţeală/ De moştenire regală. (IV, 261). REGÁT (1), regate, s.n. Rege + suf. -at. Stat guvernat de un rege; monarhie. Regatul Danemarcei a început să fie/ Cutreierat de-o vreme de-o umbră, de-o stafie./ Aci,-n castelul nostru străvechi, din Elsinor,/ Se-arată-n toiul nopţii, uşoară ca un nor. (III, 209). RÉGE (30), regi, s.m. Din lat. rex, -gis. 1. Suveranul unui regat; monarh. 2. Fig. Cel care are poziţia cea mai însemnată într-un domeniu oarecare, prin puterea, prin importanţa, prin competenţa sa. Am ridicat lopata în semn de datorie/

Şi m-am sculat din luntre, de jos, ca să-l salut,/ Ca-n faţa unui rege strein, recunoscut. (I, 98); Luna ninge chiparişii/ Cu funingini de argint./ Unda pare amurgind./ Turnurile par trimişii/ Unui rege, ca s-asculte. (II, 189); Şi neamuri şi popoare şi mii de ani, întregi,/ Au fost ţinute-n lanţuri de slugi de regi şi regi/ Un rege ce se cheamă în cronici Rege-Soare/ Sta-n sfaturi cu şezutul sub tron pe o căldare. (III, 106); Fiu şi nepot de rege, doi regi de-acelaş sânge,/ Un ochi scrutează tronul, şi celălalt îmi plânge./ De gândurile mele curtenii noştri spun/ Că nu ştiu ce să creadă: actor sunt, sau nebun? (III, 210); E Regele! un rege, acuma fără viaţă./ Voinţa şi nobleţea îi scapără pe faţă./ E un ales în scaun din cei mai buni aleşi,/ Bărbatul dumitale şi omul fără greş. (III, 214); Dacă vrei şi dumitale,/ Pot să-ţi dau vreo cinci mantale./ Şi te-ai şi putea alege/ Ce-ai poftit, irod sau rege. (IV, 243); Este vremea, se-nţelege,/ Să-nnălţăm pe noul rege,/ O prăjină-n Cişmigiu,/ Cu o teacă şi-un chipiu. (IV, 261); Regele şi oamenii lui cu chică şi barbă/ N-au mai văzut firicel de iarbă. (I, 236); Aştept rapoarte, de urgenţă,/ Că a-ncetat netrebnicia,/ Şi scrieţi-mi cu titlul „Excelenţă”/ Trăiască Regele şi Dinastia! (III, 166); Din ce în ce mai vie şi limpede, curata/ Vedenie vorbeşte. E regele! E tata!/ Ce spune? Bănuiala se face faptă plină,/ Şi-n noaptea mea din suflet a scăpărat lumină. (III, 211); Hlamide albe, mitre şi coroane.../ Pot unge papi, uzurpatori şi regi./ Neamuri pierdute şi vecii întregi/ Stau condensate-n rânduri de flacoane. (I, 134). REGÉSC (1), -EÁSCĂ, regeşti, adj. Rege + suf. -esc. Care aparţine unui rege; regal. Aci,-n castelul nostru străvechi, din Elsinor,/ Se-arată-n toiul nopţii, uşoară ca un nor./ E-nveştmân-

222

Simona Constantinovici

tată-n zale regeşti şi în armură;/ O întâlnesc ostaşii, din turn, de caraulă. (III, 209). REGÍNĂ (4), regine, s.f. Din lat. regina. 1. Suverana unui regat. 2. Soţie de rege. Formă neliterară de plural: regini. Tu nu cunoşti otrava gândirii şi-a vegherii:/ Fantasmele de fildeş, regini ale tăcerii/ Nu ţi-au suflat mirezme subt salciile serii. (I, 126). De ai fi fost o toantă, o proastă de duzină,/ Nu-ţi terfeleai mai tare obrazul de regină. (III, 215); Fratele lui, urmaşul la tron, s-a însurat/ Cu văduva, regina, cu maică-mea. De mine/ S-a prins de-atunci o scamă de ruşine. (III, 209); Nu eşti regina care s-a luat şi măritat/ Cu fratele mai tânăr al fostului bărbat?/ Şi nu eşti oare mama, adică mama mea,/ N-ai mai fi fost şi mamă! Mai clar nu se putea. (III, 212). REGÍSTRU (1), registre, s.n. Câţi oameni încă-n viaţă mai zac în agonie,/ Subt grinzi şi în molozuri, se ştie, nu se ştie./ Se va afla vreodată/ Când moartea lor uitată/ Se va-nsuma în cifra unui registru rece. (II, 279). REGIZÓR (1), -OÁRE, regizori, -oare, s.m. şi f. Din fr. régisseur. Specialist cu calificare profesională care se ocupă cu regia filmelor, a spectacolelor etc. Ca să se afle în treabă/ Regizorul mă întreabă:/ – „Povestirea se pricepe?”/ Eu răspund că se pricepe./ – „Bine! piesa poate-ncepe!” (IV, 99). REGRÉT (3), regrete, s.n. Din fr. regret. Părere de rău cauzată de pierderea unui lucru sau a unei fiinţe, de o nereuşită etc.; p. ext. remuşcare, căinţă. Aici, unde-a murit trecutul,/ Mă plimb ca-ntrun mormânt,/ În care sunt/ Legat s-ascult cum tace lutul,/ Pe când în suflet toarce mutul/ Regret, înfăşurat în vânt. (I, 130); Îl ştii şoptind în zarea durerilor trecute/ Şi, drept ecou, răspunde

o şoaptă de regret,/ Şi suferinţa veche pe cea de-acum se-ascute/ Şi simţi cum vine zilnic ecoul mai încet. (I, 161); – „Dar bătrâneţea vine cum vine şi regretul/ Şi ne munceşte timpul cu sfredelul, pe-ncetul.” (III, 223). RÉGULĂ (7), reguli, s.f. O regulă tendeamnă să nu scrii/ Decât de bine despre vii,/ Că lucrurile judecate/ Trec pentru tine-ntre păcate. (IV, 227); Senină-n imitarea-i eternă, rece, goală,/ Şi silitoare, iarna, ca un şcolar supus,/ Aplică-ntotdeauna, strict, regula de sus,/ Cuminte, mulţumită de-a fi gramaticală. (I, 110); E nevoie să-ţi explic:/ Eşti prea mare. Fă-te mic./ Uită regula o dată/ Şi, cu cartea dezvăţată,/ Mergi niţel de-a buşile. (IV, 177); Mii şi sute de găini/ Ouă mult pentru creştini,/ Trei pe zi ori câte două,/ După regula mai nouă. (IV, 183); Tot regula tendeamnă să te porţi/ Sfiios, cuviincios şi cu cei morţi. (IV, 227); Acum, vezi, Măria Ta,/ Dacă domnii-or mai scăpa,/ Două reguli nu încap./ Toţi vom tăbărî pe cap. (III, 141); Tu i-ai permis să facă două doctorate,/ Tu ai ţinut-o-n universitate,/ Să-nveţe reguli şi cuvinte./ De ce mi-ai scos-o tocmai mie înnainte/ Şi cum,/ Să mă frământ aşa de mult acum? (IV, 28). REÎNCÉPE (1), reîncép, vb. III. Re- + începe. Tranz. şi intranz. A începe din nou; a relua. Mereu şi nentrerupt, cantâia oară,/ Compasul chibzuieşte şi măsoară,/ Reîncepând de la obârşii chinul/ De-a împlini ce sfarămă destinul. (II, 184). REÎNTREGÍ (1), reîntregesc, vb. IV. Re- + întregi. Tranz. A întregi din nou, a completa un întreg. Aşa sunt cum leam uitat/ De când s-au culcat:/ Un fost cimitir de păpuşi./ Încep să se mişte de-acuşi,/ Să capete trup/ Din umbră şi

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 223 zvon ca de stup,/ Şi, rupte, pe-ncetul se reîntregesc. (II, 199). RELIÉF (1), reliefuri, s.n. Din fr. relief. Configuraţie a suprafeţei terestre. Copacii însă uită de flori şi relief,/ În ceaţa-ntinsă, sură, din spaţiu; deopotrivă,/ Tămâie pentru frunze, şi pentru morţi colivă./ Par începuţi pe-o stofă de lână, pe gherghef. (I, 110). REMINISCÉNŢĂ (1), reminiscenţe, s.f. Din fr. réminiscence, lat. reminiscentia. Amintire vagă a unor fapte aproape dispărute din memorie. * Rămăşiţă, rest, urmă (abia perceptibilă). Titlu de poem: Reminiscenţe (II, 199). REMUŞCÁRE (1), remuşcări, s.f. Re+ muşcare (dup fr. remords). Mustrare de cuget; părere de rău; căinţă, regret. Pocăinţă, remuşcare/ Ticălosul nu mai are./ –„Tare-mi pare-acuma rău/ C-a fost blid, şi nu hârdău”,/ Zise el, râzând în sine,/ Fără urmă de ruşine. (IV, 212). RENÁŞTE (3), renásc, vb. III. Re- + naşte. Intranz. A se naşte din nou, a lua fiinţă. A se ivi din nou, a reapărea A se trezi la viaţă, a se înviora, a înflori. Şi nencetat, ca pietrele de rouă,/ Par a renaşte-n locu-mi tot virgin,/ Cu-o licărire-n fundul meu mai nouă,/ Pe cât mi-i încăputul de puţin. (III, 12); Ţi-e sufletul ca brazda, ca grâul, şi renaşte,/ Plugarul şi sudoarea de sânge, boul, plugul,/ Nădejdea arăturii bogate către Paşte,/ Şi ploaia-nviorată şi nouă şi belşugul. (III, 261); Sunt, poate, desfăcut, sunt, poate, ostenit./ Călcând pe aripi şi pe punţi de iască?/ Nu! Insul meu se cere însutit./ Daţi-i răgazul să renască. (III, 253). RENÚNŢA (2), renúnţ, vb. I. Din fr. renoncer, lat. renuntiare. Intranz. A se lăsa de ceva; a întrerupe, a înceta de a mai face (ceva). Toţi, abdicaţi din funcţia divină,/ Au renunţat la slăvile eter-

ne./ Apolo-i profesor de mandolină,/ Pan lecţii dă, de limbile moderne. (I, 72); Cât timp măcar gândirea n-o vrea să se dezveţe/ În mijlocul acestei corecte repetiţii/ Pentru-îngrăşarea ierbii şi altoitul viţii,/ Şi să renunţe-odată la doruri şi tristeţe? (I, 110). REPAÓS (1), repaosuri, s.n. V. repaus (< lat. *repausum). Odihnă, inactivitate. Şi-nghite-mă întreg, în haos,/ Umil, senin şi mulţumit/ Că las în urma mea repaos,/ Şi-o foaie nouă de adaos/ La cartea veşnicului mit,/ În care visul mi-e strivit/ Ca un vlăstar de mărgărit. (I, 151). RÉPEDE (13), repezi, adj., adv. Lat. rapidus, rapide. I. Adj. (Despre mişcări) Iute, rapid; (despre lucruri în mişcare) care se deplasează cu repeziciune, cu iuţeală. II. Adv. Cu zor, în grabă. * Îndată, imediat, brusc. Nu. Mână crâncen, timpul tu sparge-l cu potcoava,/ S-apropiem vecia mai repede de noi./ Păstrează-ţi sărutarea, ca florile otrava,/ Ca să o dăm ţărânii întreagă înapoi. (I, 109); Cine şi-a pierdut o zi cât o viaţă/ S-o caute repede. Se înnoptează. Se lasă ceaţă. (I, 176); Şi repede ajunse şi ea născocitoare,/ Putând fura fărâme de flacări şi din soare. (II, 275); Eu slugă la jigodii nu m-aş vedea să fiu;/ Mă-ngrop mai repede de viu. (III, 118); Nimic nu te-ntârzie, căci trebuie s-aduni/ În coiful tău cu pene bani, repede şi buni. (IV, 251). De 4 ori cu valoare de adjectiv: Dar puntea-n salturi repezi/ Se clatină-ntre mure./ O! punte, fă-te lebezi,/ Şi du-mi-o-n ţărm uşure. (I, 79); Dintr-o stăpânire semeaţă/ Ai făcut puţină ceaţă./ Zidind, schele-nalte şi repezi ridici,/ Încaleci pe lespezi cît munţii, melci mici. (I, 132); Par nişte porumbiţe, niscai lebezi,/ Când mici, când mari, când leneşe, când repezi./ Noi le zărim acum întâia oară/ Că suie

224

Simona Constantinovici

în april şi că scoboară. (II, 267); Cu o vorbă scăpărată, ca din bici, într-o scânteie,/ Plăsmuirile lui repezi aveau toate câte-o cheie. (IV, 8). REPETÁ (4), repét, vb. I. Din fr. répéter, germ. repetieren. Tranz. A spune, a face, a produce încă o dată (sau de mai multe ori) ceea ce a mai fost spus, făcut sau produs. Noaptea întinde scoarţe, plocate şi covoare,/ Ursite cu zigzaguri şi cu chenar mărunt,/ În care se repetă izvodul la culoare/ Şi chipurile crucii şi florile, cum sunt. (I, 88); Poţi da cu „Slavă Ţie”, apoi, şi dă-i cu geniul,/ Repetă-i că-l contemplă vecia sau mileniul,/ Zi-i, dacă vrei, şi „Papă”, în vorbe ticluite,/ S-alunece uşoare, plăcute, că le-nghite. (IV, 82); – „Noi nu slujim decât cu farfurie/ Şi stăm numai atât la masă/ Cât se dumică felul de mâncare grasă,/ Şi repetăm o singură figură:/ Din gură-n blid şi de la blid la gură.” (IV, 32); Îşi pune icra neagră, grăbindu-se, cu sete,/ S-o facă tot rotundă, un punct, şi s-o repete. (IV, 78). REPETÁT (2), -Ă, repetaţi, -te, adj. V. repeta. Care este spus sau făcut încă o dată (sau de mai multe ori); care se repetă. O mulţumire-ascunsă, gândesc, ca un păcat/ De care te simţi parcă vinovat,/ Nu îngâmfarea stearpă că mi-ai mai dat o dată/ O copie de sute de alţii repetată. (IV, 36); Câte secunde astfel repetate/ Nu te-au ucis mereu pe jumătate!/ De câte ori tu nu te-ai întrebat/ Dacă-ai murit sau dacă-ai înviat! (II, 281). REPETÍŢIE (1), repetiţii, s.f. Din fr. répétion. Repetare, reluare a aceloraşi vorbe, idei, acţiuni etc. Cât timp măcar gândirea n-o vrea să se dezveţe/ În mijlocul acestei corecte repetiţii/ Pentru-îngrăşarea ierbii şi altoitul viţii,/ Şi să renunţe-odată la doruri şi tristeţe? (I, 110).

REPEZÍ (5), repéd, vb. IV. Din repede. Refl. A porni în grabă, a se duce repede spre..., a da fuga, a sări. Căţelul se repede la desculţi,/ Fărâmă de bot negru bălţat, de catifea./ Între dulăi şi oamenii cei mulţi,/ În satu-ntreg e singura lichea. (III, 162); Cinci cuţite dau să-mpungă,/ Ţâţa fără să-mi ajungă./ Fiecare se repede,/ Dând cu nasul de perete. (IV, 240); De şase coţi ori şapte, de printre hodoroage,/ Se pregătea pe uşa odăii lui s-o bage,/ Şi chibzuind cum face de isprăvit căratul,/ S-a repezit pe uşă cu-o scândură de-a latul./ .../ Într-adevăr, schimbată, cu capetelentoarse,/ Se repezi mai tare şi capul şi-l şi sparse. (IV, 52); Dar au şi alte daruri, pe lângă cel să-nţepe:/ Se-nnalţă-n rotogoale, se învârtesc şi zboară,/ Contrafăcând arcuşul pe strune de vioară./ Numai că-n ridicarea spre spaţii, cu elan,/ S-au repezit de-a surda şi-ajung de-abia-n tavan. (IV, 78). RÉPLICĂ (1), replici, s.f. Din fr. réplique. Ripostă. Într-un titlu de poem: Replică la răspuns (III, 169). REPUBLICÁN (1), -Ă, republicani, -e, adj., s.m. şi f. Din it. republicano, fr. républicain. Adj. Care aparţine republicii, privitor la republică. Cât priveşte monarhia,/ S-a schimbat filosofia./ Am ajuns de câţiva ani/ Democraţi republicani. (IV, 261). RESPÉCT (1), s.n. Din fr. respect, lat. respectus. Atitudine sau sentiment de stimă, de consideraţie sau de preţuire deosebită faţă de cineva sau de ceva; deferenţă, veneraţie. Mai multă carte duce, precât văd,/ La lipsă de respect şi, la tot pasul,/ Cobesc golanii-a moarte şi prăpăd,/ De cum îşi vâră-n treaba noastră nasul. (III, 157). RESPECTÁT (2), -Ă, respectaţi, -te, adj. V. respecta. Care se bucură de respect. Ţi-era voia respectată/ În justiţie şi-ar-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 225 mată/ Şi-l numeai şi îl scoteai,/ Orişicând, pe cine vreai,/ Admirând cum senvârteşte/ Totul, tot, pe zece deşte. (IV, 258); Mai late către umeri şi-n jos mai îngustate,/ Principiile raclei măcar sunt respectate,/ Când ucigaşii-n aer le-au murdărit pe-acelea/ Ce le-ntocmesc morala şi le botează pielea. (II, 271). RESPIRÁ (1), respir, vb. I. Din fr. respirer, lat., it. respirare. A răsufla. Că subt coaja strânsă caier/ Stă păstrat un pic de aer,/ Ca, trezit din nesimţire,/ Puiul mamii să respire. (IV, 136). REST (4), resturi, s.n. Din ngr. résto, fr. reste. Cf. it. resto, germ. Rest. 1. Ceea ce rămâne dintr-un tot din care cea mai mare parte a fost consumată, luată; rămăşiţă. 2. Sumă de bani care se înapoiază celui care face o plată cu monede ori cu bancnote reprezentând o sumă mai mare decât cea cuvenită. În liniştea făpturii erai neliniştit,/ Uitându-te cocorii că zboară-n asfinţit./ Deşi trezit şi slobod, te frământai că ţi-s/ Şi zilelencâlcite în restul unui vis. (III, 87); Ca bănuiala dreaptă din zvon să nu se nască,/ El împlineşte slujba stăpânilor, de mască/ Împarte miliardul cu ei în părţi egale:/ Atât la sută mie, şi restul dumitale. (IV, 72); Într-un sicriu, grămadă, intrau de-a valma paie,/ Ţărână-amestecată cu păr şi măruntaie,/ Bărbaţii şi copiii, ciozvârte şi crâmpeie/ De mădulări şi resturi gingaşe de femeie. (II, 272); „Ştii ce măreaţă-ar fi o adunare/ Cu ăsta la tribună, în picioare,/ Când şi aci, pe resturi bălegate,/ E plin de-aşa solemnă majestate?” (IV, 56). RESTITUÍRE (1), restituiri, s.f. Din it. restitutore. Înapoiere, restituţie. Titlu de poem: Restituiri (I, 108). RETEZÁ (6), retéz, vb. I. Et. nec. Tranz. A tăia transversal şi complet, cu o singură tăietură, un obiect sau o parte a corului unei fiinţe. Voinicii apărară

fruntarii şi ogoare/ De fala câte unui străin sau nestrăin,/ Şi-i retezară capul cu ochii de venin,/ Şi-i puseră zăbală-n gingii sângerătoare. (I, 164); Poţi reteza din munte şi piscuri un stejar/ Cuasemenea cichie de brâu şi buzunar? (II, 273); Dar s-au prins a se-nţelege/ Că-i mai bine să mă lege,/ Să-mi reteze beregata. (IV, 241); Cosânzeana, care-i gazda,/ Râde cum întinde brazda,/ Retezând trifoiul, meiul,/ Parcă scrisă cu condeiul. (III, 53); Şterpelind de la croială,/ Din postav, din căptuşeală/ Retezând un cot mai lung/ Peste coţii câţi ajung? (IV, 45). RETEZÁT (3), -Ă, retezaţi, -te, adj. V. reteza. Tăiat scurt. Sare parcă pe jăratic/ Şi-i şi lung şi e şi lat./ Capu-i pare retezat/ Şi, al naibii, e simpatic. (IV, 146); Fără vajnicul lor ifos,/ Pare că-s bolnavi de tifos./ Parcă faţa le-a rămas/ Retezată de la nas. (III, 144); Cetatea forfoteşte de păpuşi./ Ştubeiele sînt pline cu căpuşi,/ Iar mierea li-e de sânge în fagurii umflaţi/ De-o seamă cu bojocii retezaţi. (II, 163). RETRÁS (1), -Ă, retraşi, -se, adj. V. retrage. (Despre oameni) Izolat, singur. Căţelul a rămas fără bătrână,/ Nu-i mai ajunge botul pân’ la mână,/ Retrasă pentru marea rugăciune/ La piept. Iertăciune. (I, 41). RETRĂÍ (1), retrăiesc, vb. IV. Re- + trăi. Tranz. A simţi intens ceea ce a mai simţit o dată. Tu ţi-ai închide ochii şi le-ai porni să vie/ Icoanele pierdute-n lumină aurie./ Şi-ai retrăi trecutul întreg, cu ochiu-nchis,/ Fără să simţi căncepe să semene a vis. (I, 106). REŢEÁ (1), reţele, s.f. Lat. *retella. Împletitură de fire de aţă, de sfoară etc., lucrată cu ochiuri mari; plasă, fileu. Tu aduni de pe meleaguri,/ Pentru stupi şi pentru faguri,/ Pulberi, rouă, stropi şi leacuri,/ Poate că de mii de veacuri./ Ca

226

Simona Constantinovici

din lână, ca din ace,/ Ţeşi reţeaua de ghioace,/ De celule-n care pui/ Mierea dulce şi un pui. (IV, 175). REŢÉTĂ (2), reţete, s.f. Din ngr. reséta. Cf. it. ricetta, fr. recette. 1. Ansamblu de indicaţii privind modul de preparare pentru obţinerea unui anumit produs. Avem leacuri şi reţete/ Încercate şi concrete./ Pentru fel de fel de cazuri,/ Mutre, nazuri şi necazuri,/ Sfori sucite-n zeci de chipuri,/ Chiuluri, panglici şi tertipuri/ Şi, de s-ar ivi buclucul,/ Mângâieri cu cauciucul. (IV, 260). 2. Fig. Soluţie practică pentru rezolvarea unei situaţii dificile. Dibaci să o strecoare prin Cod, maestrul ştie/ Să piardă o cărare ce duce-n puşcărie./ Reţeta îi aduce în lada din altar/ Alt aur, milioane, pachete numerar. (III, 150). REVĂRSÁ (1), revărs, vb. I. Lat. reversare. Refl. A ieşi din albie, a inunda. * A curge din belşug. Te-ai revărsat şi curgi ca un potop./ Cerneala dumitale nu are fund şi dop?/ Condeiul, când e ager şi nu minte,/ Un gând îl spune-n câteva cuvinte./ Ţi-e mătură condeiul şi mâna cât copita,/ De te lăţeşti atâta şi cu nemiluita? (IV, 48). REVENÍ (1), revin, vb. IV. Din fr. revenir. Intranz. A veni din nou, a se întoarce. Asupra circulării secrete, în sfârşit/ Consiliul de Miniştri, de ieri, a revenit./ De-aci-ncolo, Prefecţii şi trupele viteze/ Şi poliţiştii noştri să nu mai aresteze. (III, 201). REVERÍE (1), reverii, s.f. Din fr. réverie. Visare. Un om de sânge ia din pisc noroi/ Şi zămisleşte marea lui fantomă/ De reverie, umbră şi aromă,/ Şi o pogoară vie printre noi. (III, 11). REVÓLTĂ (1), revolte, s.f. Din fr. révolte. Indignare. Tacâmurilor, linguri, furculiţe şi cuţite,/ Le-am auzit revolta pe şoptite/ În spălătorul din bucătărie./ – „Noi nu slujim decât cu farfurie/ Şi

stăm numai atât la masă/ Cât se dumică felul de mâncare grasă,/ Şi repetăm o singură figură: Din gură-n blid şi de la blid la gură.” (IV, 32). REZEMÁ (3), reázem, vb. I. Et. nec. Tranz. şi refl. A (se) sprijini, a (se) propti. Nu vrea luna să m-aştepte/ Şimi alunecă prin trepte./ Când o reazăm unde-a fost,/ S-a mutat şi, ca un prost,/ Mut şi eu alături scara. (II, 197); Să-ţi farmeci cărările,/ Să te joci cu Duhul Sfânt/ Şi numai cu zările/ Să te reazimi de pământ? (I, 148); Amintirea, ca pârâul,/ Pe subt puntea cenuşie,/ Duce aurul şi grâul/ Nentrerupt, unde nu ştie./ Puntea-şi reazimă-nceputul/ Pe un mal cu neştiutul. (III, 257). RI (3), silabă întâlnită într-una din horele argheziene. Ţara unde-i bun tutunul/ Avea proşti unul şi unul./ Bi-bo, bo-bi/ Ri-bo, ro-bi. (II, 129); Spune tu, pe ce-i cunoşti/ Dintre proşti pe cei mai proşti?/ Zu-ri, zu-ra/ Zu-ra, zu-ri. (II, 130). RIDICÁ (49), ridic, vb. I. Lat. eradicare „a dezrădăcina”. I. Tranz. 1. A lua de jos şi a duce în sus (susţinând cu forţa braţelor, cu spatele etc.); a sălta. 2. A lua de pe ceva; a îndepărta, a înlătura. 3. A aşeza în poziţie dreaptă un obiect aplecat sau culcat, a-l readuce în poziţie verticală. II. 1. Refl. (Despre fiinţe) A se scula de jos, părăsind poziţia de aşezat sau de culcat. 2. Refl. A avea o direcţie verticală, a îndrepta în sus, a înălţa. 3. Tranz. A mişca, a îndrepta în sus braţele, mâinile, capul, sprâncenele etc. Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?/ Apusul îşi întoarce cirezile prin sânge./ O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut –/ Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut. (I, 89); Iubirea noastră a murit aici./ Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.// Atât amar de ani e de atunci!/ Glicină tu, tu florile-ţi

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 227 arunci. (I, 96); Lasă horele şi trânta săţi învie cimitirul,/ Cela ce ridici beteala iederilor peste vis/ Şi, uitându-ţi rădăcina, îţi urmezi pe boltă firul,/ Pentru că în vârf o floare cât o stea i s-a închis. (I, 192); Fata, de cum te-o vedea,/ Ca din vânt rămâne grea,/ Căci pleoapa de ţi-o ridici/ O ciupeşti cu trei furnici. (I, 218); Tu tulburi vălmăşagul pe prăzile mai bune,/ Şi haita gânditoare n-ai vrea să se răzbune,/ Când singur dinaintea frăţiei te ridici/ Şi-i sângeri fariseii şi blânzii-ntorşi pe bici? (IV, 225); Şiacum, când îşi ridică/ O mână peste zare,/ O vede-o rândunică/ Umplând cu-o sărutare/ Azurul prins de-o stea. (I, 79); Ridică-ţi din pământ urechea,/ în ora nopţii, când te chem,/ Ca să auzi, o! neuitată,/ neiertătorul meu blestem. (I, 118); Luna s-a suit în zare/ Din pământ, cât o căldare,/ Şi pe cât se tot ridică/ Moara-n râu se face mică. (II, 116); Ridică-ţi numai ochii puţin, ca un lăstun,/ Că piscurile înseşi descresc şi se supun. (III, 70); Ridică-ţi nasul din hârţoage/ Şi puneţi-l Pegasul la ieslentre mârţoage. (IV, 38); Sunt stihuri cu o floare în fiecare rând,/ Căzând pe-o altă floare, atinse gând la gând./ Cuvântul se deşteaptă deodată în moşneag./ Ar vrea să se ridice de jos fără toiag. (III, 292); Voi ridica viţele fragede cu ghimpi de mărăcine/ Ca nişte omizi lungi, lipite de tine,/ Te voi strecura ca dintr-o plasă,/ Dând foile şi umbra de o parte,/ Cum ai făcut şi tu în carte,/ Mireasă! (II, 62); Când graurul, când mierla, când cucul, când prigorul/ Şi zvonul ciocârliei îşi luau din fluier zborul,/ Şi parcă o pădure întreagă, la răspânte,/ Din ulmi, din fagi şi paltini se ridica să cânte. (IV, 74); Am ridicat lopata în semn de datorie/ Şi m-am sculat din luntre, de jos, ca să-l salut,/ Ca-n faţa unui rege strein, recunoscut.

(I, 98); Toate stelele care-au trecut/ Prin zăbranicul meu/ S-au ridicat întralte roiuri,/ Intrând într-alte nopţi. (II, 76); Poverile-mi părură mai uşoare,/ Ca după binecuvântare,/ Şi-nsetoşat de tine şi flămând,/ M-am ridicat în groapa mea cântând. (II, 170); Pe biserica mare/ S-a ridicat ca o capră, în două picioare./ Noapte: năvală şi pâclă de noroade./ Îi linge turla şi-o roade. (II, 234); Bătu gongul de trei ori,/ Micilor ascultători!/ Şi stingeţi acum lumina,/ Că s-a ridicat cortina. (IV, 100); Nu ştie sprinteneala suavei domnişoare/ Că ridicându-i coapsa mai sus de locul ei,/ Făptura o-aşezase din veac peste femei,/ Apropiindu-i pasul înnalt, de zburătoare. (III, 37). RIDICÁRE (3), ridicări, s.f. V. ridica. Acţiunea de a (se) ridica şi rezultatul ei; ridicat. Aşa că-n vremea ei de ridicare,/ Trăiau în ţară două, alăturea, popoare,/ Ca două ape blestemate,/ Să zacă-n două mătci apropiate, (III, 193); Te-ai dezlipit din umeri şi, răzimat pe coate,/ Văzuşi că ridicarea pe şale nu se poate./ Ai încercat sucirea înceată, pe şezut,/ Din răsputerea caznei cu brânciul, şi-ai căzut. (III, 79); Numai că-n ridicarea spre spaţii, cu elan,/ S-au repezit de-a surda şi-ajung de-abia-n tavan./ În ce priveşte musca, un har i s-a trimis/ Ca o chemare nouă, de sus, şi pentru scris. (IV, 78). RIDICÁT (8), -Ă, ridicaţi, -te, adj. V. ridica. 1. Dat la o parte, înlăturat. 2. Care stă drept, în poziţie verticală, îndreptat în sus. Dar glasul lui de blestem ridicat în slavă/ Striga şi-n hora voastră, de pe tavă./ Şi sfântul sânge s-a făcut strigoi,/ Rătăcitor de-atuncea printre noi. (II, 222); Eu, ridicat în luntrea tăcerii, în picioare,/ Zmerit, plecat din umeri şi piept, la cingătoare/ Cu cheile de-acasă, cu cheia de la poartă,/ Ţi le voi da

228

Simona Constantinovici

în grijă, mâhnit, cu mâna moartă. (III, 295); Se mai ghiceşte mâna ridicată/ Spre bolţi, cum se ciopli din început./ Un deget cerul fericit l-arată,/ Care de stei fusese cunoscut. (I, 12); Floarea mică, iarba toată,/ Sub dantela albei rochi,/ Spre genunche ridicată,/ Plină-i de pândiri de ochi. (I, 32); Şi cu fruntea ridicată, ca un stei în rugăciune,/ Umilit şi trist cerui şi nesfârşitului de sus,/ Coarde noi şi alte glasuri în cântare să răsune./ Şi pe rând, în timpul nopţii, visu-n ele mi l-am pus. (III, 254); Dar câinii ridicaţi în bătătură/ I-au dus lătraţi, din gură-n gură./ Câinii mei proşti, Potaia şi Lăţosul,/ Citesc cu nasul şi mirosul. (II, 245). RIDÍCUL (1), -Ă, adj. V. ridicol (< it. ridicolo, fr. ridicule, lat. ridiculus). Care stârneşte râsul sau batjocura; caraghios. Az-noapte, cu luna şi plopii,/ Opt bolnavi au dat ortul popii./ De foamea şi chinul răbdării/ Lipită li-i burta de şira spinării,/ Şi-n fundu-i, distrat şi ridicul,/ Ocheşte sinistru buricul. (I, 221). RÍGĂ (1), rigi, s.m. Din ngr. ríghas. (Înv.) Rege. De-o viaţă joacă riga, sentinde, se răsfaţă./ Strein, mânca-l-ar buba, de ţarină şi vite,/ Nu ştie ce e gâscă şi crede că e raţă/ Şi nu deosibeşte pe cal nici pe copite. (III, 162). RIGÍD (1), -Ă, rigizi, -de, adj. Din fr. rigide. Ţeapăn, neflexibil. Ce să mă fac, Doamne, acuş?/ Nu e fată de măritat, e un lăcătuş/ Cu ochelarii, mari, pe nasul mic,/ Calcă-n pantofi cu călcâie de gumă/ Şi merge rigidă, solemnă, ca un dric/ Împiedicat în brumă. (IV, 30). RÍMĂ (1), rime, s.f. Din fr. rime. Potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. * Vers. Clocotul urcă-n slăvi a jertfă sfântă,/ Şi sculele, cărbunii şi tropotele cântă,/ Pe când, în viaţa vastă, pe

timpul tău decliv,/ Tu-ngheţi pe câte-o rimă şi-aştepţi un adjectiv. (IV, 39). RINDEÁ (3), rindele, s.f. Din tc. rende. Unealtă folosită în netezirea şi aşchierea lemnului. Ciorile din pomi se muşcă,/ Steaua cade, foc de puşcă,/ Fierăstraie şi rindele/ Rod în ciurciuvele. (I, 212); Nu-i o fiinţă, Doamne,-i un dulgher,/ Deprins cu sculele de fier,/ Cu buşteni, cu grinzi, cu răngi şi rindele,/ Vai de păcatele mele! (IV, 29-30). Variantă fonetică neliterară: rândea. Îl tocmi să-i scoată-ndată/ Din rândea şi dălţi, frumos,/ O bibliotecă lată/ De mahon cu abanos/ Şi sidef, cum alta nu e,/ Şi cu chei, să se şi-ncuie. (IV, 61). RINOCÉR (1), rinoceri, s.m. Din fr. rhinocéros, lat. rhinoceros. Mamifer pahiderm din Africa şi Asia, masiv, cu unul sau două coarne în frunte. Dar când să intre Cerbul de-a binelea, nitam-/ Nisam, îi taie drumul un domn Hipopotam,/ Urmat de alţi vreo zece, de-o hipopotănime,/ Cu boturile late, şi ceafa de-o grosime,/ Şi îndrumaţi de unul mai gros, un Rinocer. (IV, 83). RIPÍDĂ (2), ripide, s.f. Din sl. ripida. (În Biserica creştină) Obiect de metal sau de lemn, împodobit cu imaginea unui serafim şi folosit în cursul unor ceremonii. O ripidă de mătase,/ Cusături de flori frumoase./ O prescură-n coaje moale,/ În chip de patru paftale. (IV, 203); Ferestrele închise/ S-au acoperit cu ripide şi antimise,/ Şi odaia cu mucegai/ A mirosit toată noaptea a rai. (I, 224). RISÍPĂ (2), risipe, s.f. Derivat regresiv din risipi. Irosire. * Fig. Belşug, prisos, abundenţă. Câtă mare cheltuială/ De zmalţ, lac şi poleială!/ Ce belşug şi ce risipă/ De comori într-o aripă! (II, 12); De hrana lor, a câinilor, ce vorbă!/ Să-i mai îndopi cu mămăligi şi ciorbă?/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 229 – Astea-s făcute pentru porci, că-ncai/ Nu-i de prisos risipa de mălai. (III, 195). RISIPÍ (12), risipesc, vb. IV. Din bg. razsipja, scr. rasipati. 1. Tranz. şi refl. A arunca sau a cădea în toate părţile; a (se) împrăştia. 2. Refl. (Despre oameni) A se răspândi în toate părţile; a se răzleţi, a se răsfira. 3. Refl. A se destrăma, a dispărea, a pieri. 4. Tranz. A înlătura, a îndepărta o grijă, o durere, un gând. Prin singurătatea lui brumar/ Se risipeşte parcul, cât cuprinzi,/ Învăluit în somnul funerar/ Al fumegoaselor oglinzi. (I, 17); Doamne, aşa obişnuit eşti, biet,/ Să risipeşti făptura ta încet./ Prefaci în pulbere măruntă/ Puterea dârză şi voinţa cruntă. (I, 132); Când venea vreo vijelie,/ Le-am dat mei pe farfurie,/ Ca să nu se risipească/ Hrana-n viscol, păsărească. (IV, 142); Unde purcezi? rosteam la despărţire/ Şi arătam cu braţul în apus,/ În miazăzi, prin aburul subţire/ Ce-l risipea cădelniţa de sus. (I, 123); A năzuit un clopot să sune liturghia,/ Şi bronzul lui, ca scrumul, din turn s-a risipit. (I, 119); După ce m-a-mpărtăşit,/ Insul mi s-a risipit./ L-am pierdut jurîmprejur,/ Ca o ceaţă dintr-un ciur. (II, 117); Ogor pustiu şi neumblat./ S-a tot risipit, s-a tot adunat. (II, 230); Mormintelor spoite li s-a cojit spoiala,/ S-a deslânat cuvântul, a-ngălbenit cerneala,/ Culoarea şi accentul s-au stins şi risipit,/ Lovite de arsura surâsului acid. (IV, 225). RISIPÍT (6), -Ă, risipiţi, -te, adj. V. risipi. Răspândit în toate părţile; împrăştiat, răsfirat. Clopotele-au ostenit,/ Liliecii din clopotniţi/ Dau de cerul risipit/ Pretutindenea din solniţi. (I, 66); Cu ochi-închişi în zâmbet, copil abia-nflorit;/ Cu fruntea răsturnată, cu visul risipit,/ Ca o dantelă scumpă, pe trupu-ţi adormit./ Dar spune-mi, la crepuscul,

încet, sunt fericit?... (I, 127); Statuia îşi arată puternica-i croială/ Şi-n seara risipită e ca un fum oprit,/ Pe care frământându-l cu sete şi-ndoială/ L-a împietrit pietrarul, de-a pururi, şi cioplit. (I, 241); Te-aud, te văd din ce-n ce mai puţin,/ Şi risipită-n mine, fărâme şi crâmpeie,/ Te-adun şi nu pot strânge din ele pe femeie. (III, 276); Pietrişul roşu, boabe, al grădinii,/ Îi sunt, bătuţi şi risipiţi, ciorchinii./ Plocate grele se urzesc treptat/ În care frunzele s-au îngropat. (I, 20). RIT (1), rituri, s.n. Din ngr. ríton, lat. ritus, fr. rite. Ritual. Şi când ne ţii puterea pe braţul ce ne leagă,/ Simţind subt sărutare culcată lumea-ntreagă,/ Iubirea ta să fie asemeni unui rit,/ Ca sufletul din rugă să iasă-ntinerit. (I, 155). RITM (9), ritmuri, s.n. Din ngr. rithmós, fr. rythme, lat. rhythmus. 1. Aşezare simetrică şi periodică a silabelor accentuate şi neaccentuate într-un vers sau în proză ori a accentelor tonice într-o frază muzicală; cadenţă, tact. 2. Desfăşurare gradată, treptată a unei acţiuni. * Periodicitate a unei mişcări, a unui proces, a unei activităţi. * Mişcare regulată; tempo, cadenţă. Orologiul, ploaia-n urmă/ Şi cu inima-ntr-un ritm,/ Bat secundele ce-n turmă/ Nencetat au tot murit. (I, 76); Cinci paşi, aşa, pe vârfuri, şi alţii înnapoi;/ Pluteşte pe deasupra, ca flacăra, vâlvoi,/ Un văl de stele, roiuri de fluturi şi scântei,/ Purtat în adiere şi-n ritm cu paşii mei. (III, 225); Că-i dă coada-n ritm târcoale,/ Ca-ntr-un lac de apă moale,/ Coada ei de păr de pâslă,/ Bătând perna ca o vâslă. (IV, 144); Ce fel de neam aveai la origină,/ Căci numele, din câteva guverne,/ Nu sună, n-are ritm şi nu se-aşterne/ Pe graiul nostru, cu şoptirea lină. (IV, 270); Intercalate-n ritmul unicului viu vers/ Ar mai simţi cadenţa, de-a pururi asculta-

230

Simona Constantinovici

tă/ De valuri şi de zodii, egale-n pasul mers,/ Când s-ar opri secunda şi inima să bată? (II, 154); Aristocratic, mersul s-a dezlipit de lut./ Dansează zvelt şi cântă, ca papura uşoară./ Amestecată-n ritmul aspectelor şi clară,/ Plăpânda siluetă tiparul l-a-ntrecut. (III, 37); În ritmul de mătănii, prelung, am auzit,/ Pe întuneric, parcă, pe sus, un fâlfâit/ Şi am urzit din zgomot şi asemănături/ Baletul meu cel mare din „Zborul de vulturi”. (III, 226); Păianjenul gândeşte... în noua lui uzină,/ A născocit o altă, mai crâncenă maşină./ I-au izbutit maşina şi ritmul ideal./ I-aruncă-n guri văpaie, cărbune şi metal, (IV, 73); Printre prunii din amurg/ Cântă-n ritmuri de tipsii/ Ghiersul moale, stihul turc/ Şi arab, de la geamii. (I, 85). RÍTMIC (1), -Ă, ritmici, -ce, adj. Din fr. rythmique. (Adverbial) Cadenţat, regulat. Pământul antic s-a civilizat./ Nici nimfe, nici naiade, nici sirene,/ Crucificate ritmic şi alene/ În aşternutul undei ondulat. (I, 72). RO (1), silabă onomatopeică. Ţara unde-i bun tutunul/ Avea proşti unul şi unul./ Bi-bo, bo-bi/ Ri-bo, ro-bi. (II, 129). ROÁBĂ (1), roabe, s.f. Et. nec. Vehicul (de care împinge omul) pentru transport pe distanţe mici. Prin iarmaroc/ Trec moaştele-n roabă,/ Ale lui Hialmar, duse de-o babă./ De douăzeci de ani întregi/ E cel mai mare slut dintre betegi. (I, 233). ROÁDE (13), rod, vb. III. Lat. rodere. 1. Tranz. şi intranz. A rupe cu dinţii fărâme dintr-un obiect tare. 2. Tranz. Fig. (Despre gânduri, sentimente) A chinui, a tortura. 3. Tranz. şi refl. A (se) distruge printr-o acţiune lentă şi îndelungată de măcinare, de frecare; a (se) toci. Pe biserica mare/ S-a ridicat ca o capră, în două picioare./ Noapte: năvală şi pâclă de noroade./ Îi linge turla şi-o roade.

(II, 234); Dar vezi-l şi pe ăsta, bărbatul de acum:/ E o deosebire ca dintre jar şi fum,/ Un spic înnalt alături de pirul care-l roade,/ Tâlharul care suie, cinstitul care cade. (III, 215); Şi clientul şi patronul/ Au văzut că pantalonul/ Încercat a treia oară/ Tot îl roade/ Şi nu-i vine cumsecade. (IV, 50); Şi când îl rod păduchii câteodată/ Pe dedesubtul platoşei domneşti,/ Prinţul te simte, spadă fermecată,/ Prinsă de şold, c-ai tremurat şi creşti. (I, 71); Ciorile din pomi se muşcă,/ Steaua cade, foc de puşcă,/ Fierăstraie şi rindele/ Rod în ciurciuvele. (I, 212); Ce-ţi fac vacile-n păşune?/ Ce să facă? Rod cărbune. (II, 132); Ochii-ntregi şi ochii lipsă/ Bat ca din Apocalipsă./ Rod în gard şi-n cimitire/ Lemnul crucilor subţire. (II, 258); Că viermii, mărunţeii, rod în adânc, e-aşa,/ Dar slugăresc la viermii mai mari, Măria Ta. (III, 190); De marginea foilor de jos,/ Treiburicele închinăciunii s-au ros./ Şi au lăsat peste foi/ Foiţe de piele, mai vechi şi mai noi. (I, 174); În beciul cu morţii, Ion e frumos./ Întins gol pe piatră, c-un fraged surâs./ Trei nopţi şobolanii l-au ros/ Şi gura-i băloasă-i ca de sacâs. (I, 209); Făţarnică, vicleană, puhavă stârpitură,/ Neputincios stătuseşi cu tălpile la gură,/ Şi unghiile-n carne gingia ţi le-a ros,/ Lipit de întuneric şi zvârcolit pe jos. (IV, 245). ROÁTĂ (16), roţi, s.f. Lat. rota. Cerc de metal sau de lemn, cu spiţe sau plin, care, învârtindu-se în jurul unei osii, pune în mişcare un vehicul. Nădejdea-ne pribeagă între noi/ Îşi lasă urmă slabă, ca o roată/ Cu spiţele de aur, în noroi. (I, 16); Ne-au mai rămas prea multe de-nvins şi de ştiut./ Şoseaua se strâmtează, cărările se-mbină./ Le simţi apropiate din ce în ce mai mult,/ Ca spiţele din roată, crăpate de lumină. (I, 108); Şi ne sculam cu soarele deodată/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 231 Şi ospătam pe-o margine de apă/ Şi ne urma vecia ca o roată/ Şi-aveam toiag şi fluiere drept sapă (I, 123); O roată de mătase şi lumină/ L-a-mpresurat cu nimb de heruvim./ A fost vecini de zări să fim. (II, 184); Moară, roată şi morar/ Potmoliţi-s în cleştar./ Dintr-o gaură de cheie/ Străluceşte o scânteie. (IV, 156); Ivirea se va face, pesemne, din câmpie,/ Prin albele cătune, pitite subt căciuli./ La moara adormită cu roata-n apa vie/ S-au şi sculat dulăii, molatici şi ciufuli. (I, 88); Împărăţia-i strânsă în patruzeci de care,/ Ca patruzeci de hambare./ Bunici şi strănepoţi/ Fac şcoală printre roţi. (I, 230); De la gunoi şi şanţuri, măturătorii-n porţi/ Au fost schimbaţi în ciocli, să care-n ele morţi,/ Şi până la căratul de hoit, pe două roţi,/ Păzeşte sentinela coşciugele, de hoţi. (II, 271). Varianta de plural: roate. Li-i rândul să vorbească şi oamenii de rând/ Ieşiţi în răzvrătire, mulţimi, ca din pământ,/ Şi, hotărâţi la faptă, să lepede din lege/ Pe cei ce-aduc războiul, să-i prindă şi să-i lege,/ Şi, puşi în cuşti pe roate, tâlhari nebuni şi fiare,/ Să-i poarte-n huiduială prin ţări şi prin popoare. (IV, 73). ROB (30), ROÁBĂ, robi, roabe, s.m. şi f. Din sl. robu. 1. (În evul mediu, în ţările româneşti) Om aflat în dependenţă totală faţă de stăpânul feudal. * Om care munceşte din greu. * Fig. Persoană foarte supusă, foarte devotată cuiva. * (În limbajul bisericesc) Persoană credincioasă; creştin. 2. Om aflat în relaţii social-politice de aservire. 3. Fig. Persoană subjugată de o pasiune, de o obligaţie etc. Şi zic, la urma urmei, că domnilor bogaţi/ Le stă să nu le pese de robi şi de argaţi./ De-o viaţă, nepăsarea ţi-o rabd robind aici,/ Înghemuit în suflet şi-n spini, ca un arici. (III, 296). Aş vrea să fiu mai mic, să fiu vrabia ei bucurată./ Îi sunt ca un copil şi-i sînt ca un

tată,/ Şi-i sunt ca un rob şi ca un stăpân, de rob ce-i sunt./ Tu nu vezi crâmpeiul ăsta de cer şi pământ. (I, 172); Ai născocit făina şi pâinea tuturor,/ Ca să ajungi de pâine gonit şi cerşetor,/ Crâmpeiule de viaţă, un rob, un muritor. (III, 74); Taina celor taine fără număr,/ Înnădite şi încrucişate/ Între creştet, inimă şi umăr,/ Jugul, hamul meu de rob şi frate. (III, 284); Porni cam pe la toacă.../ Mai mult decât să-l bată, ce putea să-i facă?/ O să-l omoare? o să moară./ Nu moare doar un rob întâia oară. (IV, 17); Robul a scris-o, Domnul o citeşte,/ Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei/ Zace mânia bunilor mei. (I, 10); Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă/ În recea mea-ncruntată suferinţă./ Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghies,/ Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des. (I, 54); E timpul, slugă veche şi robul celui rău,/ Tu, omule şi frate, să-ţi fii stăpânul tău. (III, 111); Ce-i mai dulce decât limba? zise robul./ Ea mângâie,/ Farmec dă şi mulţumire, proslăveşte şi tămâie. (IV, 9); Un gust ce fuse-n vin şi în prescură/ I s-a topit ca un surâs, în gură,/ Şi-n sâni feciori a scăpărat scânteia./ – „Cuminecă-se roaba ta, Femeia.” (II, 146); M-ai dăruit cu aur şi podoabe,/ De care multor suflete li-e sete,/ Toate puterile răzleţe-mi fură roabe,/ Sunt plin ca de icoane un părete,/ Îngreuiat de nimburi şi smaralde. (III, 251); Are odăi cu arme şi podoabe,/ Fecioare dintre roabe,/ Uleiuri, mirodenii, te mângâie/ Cu bun miros de rodii şi tămâie. (IV, 22); Boierul dă pământul cu sate, cu ţărani,/ Vânduţi iobagi şi robi, pe bani./ De pildă, două sute de săteni,/ Ca nişte târnuri, hârburi sau buşteni. (III, 176); Cei umiliţi în trudă şi-n răbdare,/ Pribegii, robii şi sihaştrii,/ Bătuţi de-a lunii vânătă dogoare,/ Aşteaptă stolul şoimilor albaştri. (I, 55); Şi merg şi robii-n

232

Simona Constantinovici

calea lactee, ca de vis,/ De-a lungul Paradisului deschis./ Convoaiele de aripi, de suflete, departe,/ Se duc mereu pe văluri, prin lumea fără moarte. (III, 226); Aşeaz-o cu credinţă căpătâi./ Ea e hrisovul vostru cel dintâi,/ Al robilor cu saricile, pline/ De oseminte vărsate-n mine. (I, 9); Povestea mare mi-am făcut-o mică./ Am deşertat Tăria cu-o ulcică./ Din Calea Robilor am luat prundiş,/ Suind în cer cărarea pe furiş. (II, 176). ROBÍ (1), robesc, vb. IV. Din rob. Intranz. A trăi în robie, a fi rob. * A munci din greu. Eu, totuş, slugă veche a Domnului rămân,/ Că nu pot pribegie să-ndur fără stăpân,/ Şi zic, la urma urmei, că domnilor bogaţi/ Le stă să nu le pese de robi şi de argaţi./ De-o viaţă, nepăsarea ţi-o rabd robind aici,/ Înghemuit în suflet şi-n spini, ca un arici. (III, 296). ROBÍE (4), robii, s.f. Rob + suf. -ie. Stare, condiţie socială de rob. Tiara, grea pe frunte, de aur gros bătut,/ S-a făurit frumoasă, acum vreo şapte veacuri,/ Muncită, în robie, de meşter priceput/ A-mpodobi tertipul cu gingăşii şi fleacuri. (I, 91); E de prisos. Izbânda, de veci s-a câştigat./ Curata voie bună şi sfânta bucurie/ Din lanţul de robie nu pot să mai învie/ Şi să atingă cerul bătut şi-njunghiat. (I, 120); Ca să-i încingă lanţul de robie,/ Noi am fi pus în sate şi o jandarmerie,/ Să le păzească zilnic şi sufletul, şi gândul,/ Cu puşca, până-i vine şi starostelui rândul. (III, 156); Dar şovăind cu gândul între pământ şi cer,/ Te-au prins, pe nesimţite, cătuşele de fier/ Şi lanţurile, jugul şi temniţa. Mândria/ De-a te simţi de sine ţi-o pălmui robia. (III, 91). ROBÚST (1), -Ă, robuşti, -ste, adj. Din fr. robuste. Fig. Mare; consistent. El se păzeşte bine de-asemenea-ntâmpla-

re,/ Plângându-se într-una că e sărac şi n-are,/ Clădit pe temelia unui tarif robust.// Ca să-şi admire capul, şi-a ridicat un bust/ La poarta din grădină, cu toate că îl doare/ Că nu-i în uniformă de general călare. (III, 150). RÓCHIE (5), rochii, s.f. Din bg., scr. roklja. Îmbrăcăminte femeiască la care bluza şi fusta formează o singură piesă. Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii.../ Privirea întârzie pe panglicile rochii./ Vreau degetul uşure să-l iau, să i-l dezmierd.../ Orice vroiesc rămâne îndeplinit pe sfert. (I, 89); Îmbătându-se cu ochii/ Îşi întoarse capul, una,/ Sprintenă prin faldul rochii./ Şi atunci bătu şi luna. (I, 162); Domnişoarei cu trei rochii-i/ Lăcrimau rubine ochii/ Să te-ntreb pe Dumneata,/ Cum venişi în iarba mea/ Şi de unde, Domnişoara/ De cristal şi scorţişoară? (II, 28); Ajunge să le fure un vals în valuri ochii/ Şi să le-arăt cum joacă sclipirile pe rochii. (III, 225); Floarea mică, iarba toată,/ Sub dantela albei rochi,/ Spre genunche ridicată,/ Plină-i de pândiri de ochi. (I, 32). ROCHÍŢĂ (1), rochiţe, s.f. Rochie + suf. -iţă. Diminutiv al lui rochie; rochioară. Şi nu erau nici rochiţe,/ Adică fetiţe,/ Cu zulufi şi cosiţe./ Seara,-ngenunchiat în pat,/ Nu era niciun băiat/ Şi nicio fată/ Cu rugăciunea neînvăţată. (IV, 97). ROD (16), roade, s.n. Din sl. rodu. 1. Fruct. 2. Fig. Urmare, efect (al unei acţiuni). Variantă de singular: roadă. Aştept crâmpeie mici de gingăşie,/ Cântece mici de vrăbii şi lăstun/ Să mi se dea şi mie,/ Ca pomilor de rod cu gustul bun. (I, 36); Domnul a chemat odată/ Arborii la judecată,/ Ca să vadă ce rod are/ De cu vară fiecare,/ Că de când nu mai gustase/ Roadele, se-nstrăinase. (IV, 25); E-ndreptăţirea ramurei

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 233 obscure/ Ieşită la lumină din pădure/ Şi dând din vârf, ca un ciorchin de negi,/ Rodul durerii de vecii întregi. (I, 10); Pleacă-te, îmbelşugată, tu, tulpină, peste ţară,/ Şi cu rodul greu sărută şesul vetrei, de gunoi./ Scoate vârfuri, de te bizui, şi podoabe înafară:/ Rodul va cădea şi singur înlăuntru, înapoi. (I, 192); Dar subt cuvânt că unul are un simţ şi-o minte,/ Şi altul braţe grele, vorbirea asta minte,/ Când spune că stăpânul, mai mare, se cuvine/ Să ia tot rodul zilei, sleindu-te pe tine. (III, 205); Ţine cerurile-n braţe,/ Vrea de stele să se caţe/ Lumea-ntreagă s-o cuprindă./ Rodul tău?/ – „Un sfârc de ghindă.” (IV, 26); Şi pierde-te în mine ca un vâslaş în mare,/ Şi carnea mi-o brăzdează cuadâncul tău înnec,/ Ca să ajungi mai iute la veşnica uitare/ A suferinţei tale şi-a rodului ei sec. (II, 206); Sufletul nostru, şubred şi sărac,/ Nu ştie de izvor şi roadă. (I, 16); Zâzania şi bârfa dau roada lor întreagă,/ Şi unii cu aceiaşi nu pot să se-nţeleagă. (III, 225); S-au stricat cuvintele mele!/ Umblă prin mocirle cu stele/ De cositor/ După un mărţişor,/ Şi-ar voi să culeagă roade/ Fâstâcite şi neroade/ Din sălcii nici verzi. (II, 87); Credeau că Domnul e culcat/ Şi n-o să ştie ce s-a întâmplat,/ Că n-avea doară fluturii iscoade/ La fiştecare soi de roade. (IV, 220); Livada, câmpul şi-au pierdut şi floarea/ Şi roadele şi frunza şi culoarea. (I, 46); Înnăbuşind sălbatice grădina/ Şi roadele alese le-aţi ucis./ Nu m-aţi lăsat să mângâi nici blajina/ Căutătură galbenă-n cais. (II, 94). RODÍ (3), rodesc, vb. IV. Din sl. roditi. Intranz. A produce roade. De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte/ Şi de-a rodi metale doar, pătruns/ De grelele porunci şi-nvăţăminte,/ Poate că, Doamne, mi-este de ajuns. (I, 37); Am vrut să nu fiu eu de vină/ Că am avut numai atâta

rădăcină/ Cât a rodit o rodie, şi-atât./ Citeşte când ţi-o fi urât. (III, 23); – „Mi se pare că gorunii/ Sunt cam neamuri cu păunii.../ Numai umbră-n codrii mei/ Şi nici ea nu dă din ei./ Umbra n-are rădăcină/ Şi-i ţărână de lumină./ Se muncesc de-o veşnicie/ Şi-au rodit o gămălie.” (IV, 26). RÓDIE (3), rodii, s.f. Din ngr. ródhi. Fructul rodiului, comestibil, de mărimea unui măr, cu coaja roşiatică şi cu numeroase seminţe. Am vrut să nu fiu eu de vină/ Că am avut numai atâta rădăcină/ Cât a rodit o rodie, şi-atât./ Citeşte când ţi-o fi urât./ Inelul strecurat pe deşti/ Sărută-1 când ţi-1 scoţi şi când citeşti. (III, 23); O insulă fugară, desprinsă dintre zodii,/ Scăldată de miresme şi rumenă de rodii,/ Lăută simţitoare la vânt, ca subt arcuş,/ Ce vultur îşi va face în cuibul ei culcuş? (III, 280); Uite şi cheile de la palat./ L-am pregătit şi-aşteaptă încuiat./ Are odăi cu arme şi podoabe,/ Fecioare dintre roabe,/ Uleiuri, mirodenii, te mângâie/ Cu bun miros de rodii şi tămâie. (IV, 22). RODÍRE (1), rodiri, s.f. V. rodi. Acţiunea de a rodi, de a face fructe. Din vremile bătrâne, cinstit, copilăros,/ Poporul, blând, primise pământul drept prinos./ Bogata moştenire l-a aşteptat, muncită,/ Să-i dea rodire nouă,-nsutită şi-nmiită,/ Şi avuţia zestrei spori îmbelşugată./ Dar iată că mâncăii şireţi se şi arată. (III, 100). RODITÓR (1), -OÁRE, roditori, -oare, adj. Rodi + suf. -tor. Fertil, bogat. Să luăm cenuşa stinsă pe vechile altare,/ Să-i dăm din nou văpaia şi-un fum mai roditor./ S-o-mprăştiem, sămânţă, pe şesul viitor,/ Nădăjduind culesul târziu, cu întristare. (I, 57). RÓDIU (1), rodii, s.m. Din rodie. Arbust mediteranean ornamental, cu fructe co-

234

Simona Constantinovici

mestibile; rodier. Trecui pe o rază, de lume./ Pădurile albe, postume./ Ciorchini spânzuraţi între zodii./ Robi, calea străbate prin codri de rodii,/ Bătută cu mărgăritare./ Trecutul acela e-al meu, de mă doare? (III, 35). ROGOJÍNĂ (4), rogojini, s.f. Din bg. rogozina. Împletitură de tulpini sau de frunze de rogoz ori de papură, utilizată pentru aşternut pe jos, pentru decoraţiuni interioare etc. Pe stârvul vostru mila de lumină/ Aşterne un linţoliu murdar, o rogojină. (II, 222); Femeie, nefemeie, la bine şi la rău,/ Turtită ca o tavă şi-un sul de rogojină./ Sătulă dentuneric, scârbită-i de lumină,/ Făptură nemplinită şi fată fătălău. (III, 132); Pe cărări şi pe şosea,/ Unde-ai fi, unde-ai călca,/ La-ntuneric, la lumină,/ Umbli ca pe rogojină,/ Şi ţi-e dulce la picioare/ Toată ţara umblătoare. (IV, 192); Şi grădini lângă grădini/ Stau ca nişte rogojini./ Sângele-n copii uscat/ Iese-n zgârciuri de scuipat. (II, 243). ROGÓZ (3), rogozuri, s.n. Din sl. rogozu. Gen de plante erbacee cu tulpina în trei muchii, cu frunzele lungi şi cu flori grupate în spice. Munţii-un an i-am colindat./ Zece ani am căutat/ În izvoare,-n curcubeu,/ În rogoz, în heleşteu. (II, 197); Ai văzut luna,/ Nebuna?/ A intrat pe furiş/ În trestie şi păpuriş./ Seceră de-a valma rogoz, şerpi şi broaşte. (II, 232); Nici puteri de lăcrămare/ Ochiul nu mai are,/ Şi cirezile-n păşune/ Pipăie cu buza jarul rogozului de tăciune. (II, 243). ROI (11), roiuri, s.n. Din sl. roj. 1. Grup compact de albine, ieşite din stup împreună cu matca lor în căutarea unui adăpost nou. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Mulţime de insecte sau de păsări mici care zboară în grupuri. Mulţime de lucruri de ace-

laşi fel (văzute în mişcare). 3. Grup de corpuri cereşti, relativ concentrate în spaţiu, având caracteristici care sugerează o provenienţă comună. Cred că va-ncăpea/ Într-un stup şi-o stea,/ Care a venit/ Şi s-a rătăcit/ Dintr-un roi de sus./ Şi care diseară/ E miere şi ceară. (II, 17); Pune la urechi scântei,/ Legănate pe cercei,/ Mâinile-ntr-un roi de stele/ Scăpărate de inele. (II, 113); Roiul, cum de l-a zărit/ Ca intrat, l-a copleşit./ Socoteală să-i mai ceară?/ Nu! L-au îmbrăcat cu ceară, (IV, 174); Toate stelele care-au trecut/ Prin zăbranicul meu/ S-au ridicat într-alte roiuri,/ Intrând într-alte nopţi. (II, 76); Roiuri, porumbieii: vreo câteva sute/ De scrisori şi plicuri albe, desfăcute. (II, 147); De-i Pan cu copite de ţap,/ În roiuri de muşte,/ Dator sunt pe meşter să-l scap,/ Dulăii-ndârjiţi să nu-l muşte. (II, 201); În tot ceasul rugăciunii/ Bat bondarii şi tăunii,/ Şi în zbor de roiuri cheamă/ Ca un murmur de aramă. (IV, 201); Pe cafeaua cu lapte/ Au tăbărât şaptezecişişapte,/ Şi roiurile avide/ Se îmbulzesc la felia de cozonac cu stafide. (II, 22); Ţi-s mai dragi când ne ucizi/ Roiurile de omizi,/ Coropijniţa şi toate/ Soiurile blestemate. (II, 242). ROÍ (2), roiesc, vb. IV. Din bg. roja, scr. rojiti. Intranz. (Despre albine; la pers. 3) A ieşi din stup zburând în roiuri; (despre insecte sau păsări mici) a zbura în număr mare de colo până colo. Deşi nămiez, în umbra, culcată peste mare,/ Ca dâra unei neguri în care se răsfrâng,/ Văzui cum firmamentul roieşte şi tresare/ Din mii de candelabre aprinse din adânc. (I, 98); În clocotul pădurii, unde roiau şi fierb,/ Îl mâniau ţânţarii şi muştele pe Cerb./ El îşi zmuncea grumazul şi coarnele-n zadar:/ Te aperi greu cu capul de muscă şi ţânţar. (IV, 78).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 235 ROIB (2), ROÁIBĂ, roibi, roaibe, s.m. Lat. robeus. (Despre cai) Cu părul roşcat sau brun. Omul e mai ager, mai vioi, mai sprinten,/ Ca un roib agale, îndemnat de pinten. (IV, 41); Ai fi putut să ţi-l agăţi de şea,/ Şi roibul să-l târască-n ţărna oarbă/ Cu funia-nnodată de grumaz, aşa,/ Pân’ la tocirea oaselor de iarbă... (IV, 247). ROL (4), roluri, s.n. Din fr. rôle. 1. Partitură scenică ce revine unui actor într-o piesă de teatru, unui cântăreţ într-o operă etc. pentru interpretarea unui personaj. 2. Atribuţie, sarcină care îi revine cuiva în cadrul unei acţiuni; misiune. Paiaţa lui se-arată mereu cu altă mască,/ Urzeala comediei să nu i se cunoască,/ Jucând în mii de feţe, naiv, acelaş rol/ În care Măscăriciul divin se dă de gol. (III, 29); Cucoana ceea-n zdrenţe şi uscată/ Mi-e cunoscută. Uite cum se roagă./ Soţie,-amantă, astăzi hodoroagă,/ Ce mare rol jucase altădată! (III, 178); Avuţia-i duse vestea/ Peste ţară şi departe/ Şi prinsese şi povestea/ Că era burduf de carte./ Mai putea juca un rol/ Dacă s-ar fi dat de gol? (IV, 59); I-aş da bibliotecii o cameră din fund./ Şi-am nouăzeci de roluri şi n-aş vrea să le-ascund,/ În cinci dulapuri pline,/ Dantele, catifele, mătăsuri, museline,/ Marame ca azurul, ca fumul şi văpaia. (III, 225). ROM (2), romuri, s.n. Din fr. rhum, ger. Rum. Bătură alcoolică tare. Puţea. Ar fi fumat./ Ce bun era trabucul cu rom, de la palat!/ Şi i-au crescut o barbă, de mult nebărbierit,/ Şi unghiile-ntoarse, de schivnic, dintr-un schit. (IV, 71); Puneai o chiflă şi ieşeau o mie,/ Crescute câte cinci pe-o farfurie,/ Cu frişcă şi-nmuiate în sirop,/ Cu rom o picătură ori un strop. (IV, 217). ROMA (1), capitala Italiei. – „În cinci, parcă ţi-e scris,/ Ai zgudui o lume, la

Roma şi Paris,/ Nu în veştmântul negru, mâhnit, dar într-o fustă,/ Până la şolduri cercuri, şi-n şale mai îngustă/ Şi presărată-n unde cu solzi şi stropi de foc./ O, ce nenorocire! Te strângi cantr-un ghioc.” (III, 228). ROMÁN (2), -Ă, romani, -e, s.m. şi f. Din lat. romanus. 1. Persoană care făcea parte din populaţia de bază a statului roman. 2. Locuitor al Romei. Patrioţi de vorbe mari,/ Cărturari, necărturari,/ Unii daci, alţii romani,/ Sunt cu noi până la bani. (III, 138); Ca să câştige-n fals moştenitorii,/ Erau mobilizaţi toţi autorii,/ Franţuzi, germani, romani şi toate/ Textele lungi de prin antichitate. (III, 149). ROMANÍŢĂ (1), romaniţe, s.f. Din pol. rumianiec, ucr. romanec’. (Bot.; regional) Muşeţel. Vino. Dinnainte îţi voi desface pelinul şi romaniţa/ Pe care le coace arşiţa./ Cu braţele şi pieptul voi despica poiana/ Şi buruiana. (II, 62). ROMÁNTIC (1), -Ă, romantici, -ce, adj. Din fr. romantique, it. romantico, germ. romantisch. Care se inspiră din romantism; privitor la romantism. Întrun titlu de poem: Desen romantic, zgâriat pe o amforă veche (II, 182). ROMÁNŢĂ (1), romanţe, s.f. Din fr. romance, it. romanza, germ. Romanze. Compoziţie muzicală vocală cu acompaniament instrumental, având un conţinut liric, sentimental. Titlu de poem: Romanţă (IV, 245). ROMÂN (5), -Ă, români, -e, s.m. şi f., adj. Lat. romanus. Persoană care aparţine populaţiei de bază a României sau este originară din România. De când stau pe dinafară/ Ei suspină după ţară./ Că se nimeriră toţi/ Mari români şi patrioţi. (IV, 255); Şi caută prin lume pe cei care instigă/ Să scapere-n bordeie uscata mămăligă.// Poliţia le cere poliţiilor treze/ Să caute românii şi să-i

236

Simona Constantinovici

supravegheze. (III, 160). Variantă fonetică: rumân (3). Denumire dată, în evul mediu, în Ţara Românească, ţăranilor dependenţi de stăpânii feudali; iobag, vecin. Un mort ori un rumân se mulţumeşte/ Cu ce arunci şi pute,/ Dintr-un hârdău şi-o bute,/ Cu mâzga şi cu vărsătura. (III, 194); Dar Stan e gol, pe cât îi plin jupânul./ Mălai – doi saci pe an, copiii - cinci./ Stăpânul crapă de belşug. Rumânul/ S-a tot sfrijit şi n-are nici opinci. (III, 174); Te-nvaţă stăpânirea, hrănit cu terci, rumâne,/ Să rabzi şi jumătatea din an ce mai rămâne. (III, 120). ROMÂNÉSC (3), -EÁSCĂ, româneşti, adj. Român + suf. -esc. Care aparţine României sau populaţiei ei, privitor la România sau la populaţia ei. Un samsar, odinioară,/ De prin Ţara Românească,/ Învăţat voind să pară,/ Nu ştia nici să citească./ Dar era samsar avut/ Şi da bani cu împrumut. (IV, 59); Truda voastră, măi Ioane,/ V-au cărat-o-n geamantane,/ S-aibă să benchetuiască/ Din sudoare românească. (IV, 255). Variantă fonetică: rumânesc. Nepreţuind granitul, o, fecioară!/ Din care-aş fi putut să ţi-l cioplesc,/ Am căutat în lutul rumânesc/ Trupul tău zvelt şi cu miros de ceară. (I, 81). ROMÂNÉŞTE (1), adv. Român + suf. -eşte. Ca românii, în felul românilor; în limba română. Dar vizita se prea lungeşte./ Să-i spui ceva răstit, mai româneşte?/ S-a-ntunecat, se face unsprezece,/ Şi prietenul tău tot nu vrea să plece. (IV, 234). ROMÂNIA (3). După ce-au pierit şi cânii,/ Au rămas numai bătrânii,/ Să-şi numere zilele./ Te apucă milele,/ Lacrimile şi mânia.// Asta fuse România? (II, 257); Te-am ascultat vorbind de-o Românie/ De care parcă nici n-aveai habar,/ Ca de-o problemă de geome-

trie,/ Şi ţuguiat la limba ta de iască,/ Am înţeles că scoţi din buzunar/ Şi sugi câte-o bomboană englezească. (IV, 270); Pe-Alecu Iliescu partidul liberal/ L-a pus pe Olt mai mare şi, uns pe cinci judeţe,/ E cel ce-a spus odată-n Senat, în tinereţe,/ Primatul României că-i autofecal. (III, 123). RONŢĂÍ (1), rónţăi, vb. IV. Ronţ + suf. -ăi. Tranz. A mânca sfărâmând între dinţi, puţin câte puţin, dintr-un aliment tare, crocant, producând un zgomot caracteristic. Îi trebuia o sculă mai nouă, neumblată,/ Ca să doboare codrul întreg şi dintr-odată./ Unealta ei tocită de-abia câte un gât/ Îi ronţăia o dată, ca la găini, şi-atât. (II, 273). ROS (1), ROÁSĂ, roşi, roase, adj. V. roade. Distrus prin acţiunea lentă a unui agent exterior; uzat, deteriorat. Gătit cu giuvaere, brăţări de lanţuri grele,/ Îi dase stăpânirea, la glezne, şi ghiulele,/ Şi strălucea în fiare, ca un mitropolit,/ Ros în călcâi de scoabe cu nituri şi strivit. (III, 187). ROST (21), rosturi, s.n. Din lat. rostrum. 1. Sens, înţeles, tâlc. 2. Mod de a-şi întocmi viaţa; stare, situaţie socială, materială, familială. 3. (Înv.) Gură; (azi livr.) grai, vorbire. * Loc. adv. Pe de rost = din memorie. * Expr. A lua (pe cineva) la rost = a mustra, a-i cere socoteală. Durerea mi se pierde-n fum,/ Tot căutând un vreasc de rost/ Într-aste drumuri fără drum,/ În care toate doar au fost,/ Şi nu mai sînt acum. (I, 61); Ştie tipicul pe de rost,/ Zilele de harţi şi post,/ Aghiazmatarul,/ Penticostarul. (I, 219); Ai logodit văpaia cu apele-n vâltoare,/ Să mâne sumedenii de mori şi de cuptoare./ Atunci, întâiaş dată s-a desluşit în fum/ Că ţi-ai croit nainte şi-n slăvi alt rost şi-un drum. (III, 76); Însă-adunaţi de mine laolaltă,/ Nu am putut să le mai dau de rost./ Stăpânii

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 237 lasă lucrurile baltă/ Ca să rămâie toate cum au fost. (III, 164); Vezi că mintea şi gândirea, fie veacul cît de prost,/ Au avut întotdeauna,-n lume, cât de cât un rost,/ Căci ca pila, amândouă rod şi lanţurile grele,/ Care se desfac pe-ncetul, slabe ca nişte curele. (IV, 8); Un pitic nedreptăţit/ Cu mai mulţi s-a chibzuit,/ Necăjiţi de-atâta post,/ Să-i dea postului de rost. (IV, 204); (Cu sens adjectival: „nesemnificativ; inutil”) Când ai fost, nici nu erai,/ Nici măcar şi nici niscai./ Ce destin fără de rost!/ Azi, când vrei să fii, ai fost! (IV, 250); În rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger./ Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din când în când, câte un pui de înger, (I, 37); Drept pildă ia vecia ce-şi mână-n mări uscatul/ Şi tăinuieşte-n raze potecile şi leatul./ Şi fii-ne iubită în rostul tău sublim/ Şi fii-ne mai scumpă prin cele ce nu ştim. (I, 154); Vreau tâlcul plin să-l capăt şi rostul lor întreg/ Să-l pipăi dintr-odată, să pot să-l şi dezleg,/ Nu lacăte-ncuiate, zăvoare şi crâmpeie/ Cu mii de chei ştirbite, şi fără nici o cheie. (III, 298); Şireţi stăpânii noştri aflară bune rosturi/ Şi bine nimerite şi-n cele patru posturi/ Şi-n Miercurile, Vinerile toate./ Dintrun condei, se scade un an la jumătate. (III, 120); Să nu uit să mai însemn/ Că un ţoi de undelemn/ Ţine, cum sunt rosturile./ Pentru toate posturile,/ În cel mai înnalt molit/ E-un pitic Mitropolit. (IV, 183). ROSTÍ (4), rostesc, vb. IV. Din rost. 1. Tranz. A articula, a pronunţa sunete, cuvinte cu ajutorul organelor vorbirii. 2. Tranz. (Adesea fig.) A spune, a vorbi, a povesti. 3. Refl. (Rar) A se pronunţa. Unde purcezi? rosteam la despărţire/ Şi arătam cu braţul în apus,/ În miazăzi, prin aburul subţire/ Ce-l risipea

cădelniţa de sus. (I, 123); Nici o silabă-ntreagă nu se rostea pe lume,/ Căci nu-ţi găsiseşi graiul legat şi priceput,/ N-aveai nici loc, nici ţară, nici neam şi nici un nume;/ Din vremi de vremi fuseseşi gângav, pribeag şi mut. (III, 67); Tu ştii ceva ce limba ta nu-l ştie/ Şi să-l rostească nu e cu putinţă./ Ştiinţa mută ţi-a fost dată ţie,/ Şi mie graiul cel fără ştiinţă. (II, 181); Robul neputând, pe vremuri, să crâcnească, frânt în jug,/ Fără ca să fie-n târguri spânzurat ori pus pe rug,/ Totuş, findcă trebuinţa de-a cârti e omenească,/ Cuteza, ascuns în pilde, ticluit să se rostească. (IV, 7). ROSTÍRE (2), rostiri, s.f. V. rosti. Vorbire; cuvânt. Era rostirea vie, în carne, simţ şi minte,/ A unei noi fiinţe, de-al treilea tipar./ În loc de fraga gurii-i crestat un buzunar,/ Şi-n loc de trup sengustă un sac de oseminte. (III, 132); Şi grindină şi trăznet; tăceri şi presimţiri/ Urzeau păinjinişul rostirilor subţiri,/ Încât ascultătorii, din câmp şi de la stână,/ Scăpau şi ţâţa oii şi secera din mână, (IV, 74). ROSTÍT (3), -Ă, rostiţi, -te, adj. V. rosti. Articulat. * Spus, povestit. Ai duso-ntr-o scrâşnire tăcută, însă are/ O margine rostită răbdarea orişicare. (III, 120); Mi-e de ajuns! Sfârşeşte! Cuvintele rostite/ Mi-njunghie în suflet cu vârfuri de cuţite. (III, 215); Mi-ai pus neşters şi mirul sfinţirilor pe frunte,/ Şi toate ale tale, menite să mă-nfrunte,/ Au fost ca nişte slove cuprinse-n umbra mare/ De veşnicii rostite în câte-o scăpărare,/ Izvoarele şi stânca, pădurea, umbra, vântul./ Al tău e şi cuvântul închis, ca şi pământul. (III, 298). ROSTOGÓL (1), rostogoluri, s.n. Et. nec. Cf. rotocol. * Loc. adv. De-a rostogolul = rostogolindu-se, dându-se peste cap. Mişcare de rostogolire. Săte-

238

Simona Constantinovici

nii, de pe lăviţi, se scoală şi s-adună./ Îl dă de-a rostogolul./ Voinic şi el, ciocoiul îşi căuta pistolul. (III, 188). ROSTOGOLÍ (2), rostogolesc, vb. IV. Din rostogol. Refl. şi tranz. A (se) da de-a dura. O singură jivină, gogoloi,/ Ca un arici, ca un peşte,/ Pitulată, se rostogoleşte. (II, 231); Jocul s-a încins/ Ca-ntre ins şi ins./ Se rostogolea/ Ca pe catifea./ Şoaricele, biet,/ Era luat în braţe,/ Şi cam strâns la piept,/ Pipăit la maţe. (II, 140). ROŞCÁT (1), -Ă, roşcaţi, -te, adj. Cf. roşu, roşcă. Cu reflexe roşietice. (Substantivat) Numai o ciorovăială/ Nu-i prea intră-n socoteală:/ Cu motanul Bob, roşcatul,/ Care, tolănit de-a latul,/ Şi cu mutra somnoroasă,/ Scoală capul sau şi-l lasă. (IV, 122). ROŞCOVÁN (5), -Ă, roşcovani, -e, adj. Din roşcă + suf. -ovan. (Adesea substantivat) (Cu faţa) de culoare roşie. Roşcovan ca-n luna mai,/ Dar umflat de guturai./ (Pentru troahnă singur leacul/ Pus în nară e bumbacul.) (IV, 198); De fiecare început de an/ El ne citeşte câte o scrisoare,/ De prin văzduh, din lunga depărtare,/ C-a mai făcut un plod, un roşcovan. (IV, 267); Din tot ce-am aflat/ Din vecinătate,/ Are roşcovanul/ Marcu cotoşmanul/ Nu numai dreptate,/ Dar temeiuri bune/ Să se şi răzbune, (II, 136); Şi mai am un mijloc bun:/ Pui mahorcă, pui tutun,/ Cum îi vreau, mai roşcovani,/ Mai bălani ori mai ţigani. (IV, 207); Şi-i şi altă-asemănare:/ Ciute şi-n suman sărac,/ Înţolite-s, fiecare,/ Roşcovanele-n şiac,// S-au sculat şi, rumegând/ Stihuri mute şi litanii,/ Scapă, rupt din când în când,/ Şirul negru de metanii. (II, 31). ROŞÍ (1), roşesc, vb. IV. Din roşu. Intranz. A căpăta o culoare roşie; a (se) înroşi. – „Dă-ţi într-o parte rasa... Picioare ca la ciute,/ Genunchii plini...

şi glezna subţire... coapsa fină.../ Ai fi ieşit, măicuţă, o mare balerină!.../ De ce roşeşti? Să fie şi ăsta un păcat?” (III, 226). RÓŞU (11), -IE, roşii, adj. Lat. roseus. 1. De culoarea sângelui. 2. Roşcat, roşcovan. Pietrişul roşu, boabe, al grădinii,/ Îi sunt, bătuţi şi risipiţi, ciorchinii./ Plocate grele se urzesc treptat/ În care frunzele s-au îngropat. (I, 20); Pe nicovală fierul ia chipul cuvenit,/ Şi faurul cel negru şi roşu-i mulţumit/ Potcoava pe copită că drept s-a potrivit. (I, 166); Pe pietrişul roşu-n parc/ Zboară pâlcuri frunze roşii/ Cu fazanii şi cocoşii/ Subt al cerurilor arc. (III, 9); Că de-am ţine-o tot aşa,/ O s-ajungem a căsca/ Şi eu cât şi dumneata,/ Ca în basmul cu cocoşu’,/ Basmul cu Cocoşu Roşu,/ Şi cu ochii tot mai mici/ Ne-am trezi şi noi pitici. (IV, 214); Un profesor de dresuri şi ventuze/ Îi pune roşul de carmin pe buze,/ Şi părul i-l vopseşte, ca să fie/ Când oacheşă, şi când portocalie, (III, 179); Albii, cum îşi zic, şi roşii,/ Nu mai fac azi pe cocoşii./ Spilcuiţii de coconi,/ Din fuduli ajung claponi. (III, 143); Ar vrea, când le-mpreună, guvernul, şi le strânge,/ Să fie zilnic roşii, cu sărbători de sânge. (III, 171). ROTÍ (3), rotesc, vb. IV. Din roată. Refl. A se mişca descriind cercuri. Noi ne rotim ca şoarecii-mprejur./ Ca să apuc un sac de grâu, îl fur,/ Şi toţi trăind din păcăleală,/ Tot omul e-nşelat şi-nşeală. (III, 192); Lăstunii se-ntorc să mă vadă,/ Copac desfrunzit în livadă,/ Rotindu-se stol –/ Şi cântă şi vântul a gol. (III, 274); Nu erai tu, pe sus, peste palate,/ Rotindu-te-n singurătate,/ Când team chemat din frumuseţile pustii,/ Şi tu te afundai mai tare-n sihăstrii, (IV, 11). ROTÍLĂ (1), rotile, s.f. Roată + suf. -ilă. Rotiţă. Ori venişi tu, crocodile,/ Şchiopătând pe trei rotile?/ Ori vreo

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 239 perie, pe-aici,/ Şi-a pus labe de arici? (IV, 107). ROTÍRE (2), rotiri, s.f. V. roti. Învârtire, mişcare în cerc sau în spirală. Îl mângâie de viaţă şi de moarte/ Rotirea-n bolţi a şoimilor, departe,/ În rotogoale, prinşi în curcubeie.// Şi, dimineaţa, proaspăta scânteie/ O ia din pâlnii de zorea/ Şi-i scrie Domnului cu ea. (II, 108); Închis în turnul morţii din poruncă,/ Prinţul e-ntreg, dar gândurile-l dor,/ Ca nişte vulturi negrii ce-şi aruncă/ Între coteţe rotirile lor. (I, 71). ROTÍT (1), -Ă, rotiţi, -te, adj. V. roti. Care se mişcă-n cerc. * Rotund; întins în formă de roată. Domniţă cu cinci turle la cetate,/ Răbdai aproape anul jumătate,/ Şi-n aşteptare, număr ca nebunii/ Luceferii rotiţi din coada lunii. (II, 152). ROTOCÓL (10), rotocoale, s.n. Roată + ocol. (Pop.) Imagine, contur sau corp în formă de disc, de cerc sau de inel. * Loc. adv. În rotocol = în spirală. Legaţi la coate,-i numeri: sunt o sută,/ Şi-s înşiraţi la rând, în rotocol,/ Ca la o horă încă nencepută,/ Şi de la ei la masă-i locul gol. (III, 124). Variantă fonetică neliterară, utilizată de Arghezi: rotogol, rotogoale (9). Cătând fărâmele de poleială/ Te-ntreb: nu te încearcă, spui drept, nici o-ndoială?/ Nu ţi se pare, ţie, că prins în rotogol/ Te-nnalţi în jos şi te-mplineşti în gol? (IV, 37); Îl mângâie de viaţă şi de moarte/ Rotirea-n bolţi a şoimilor, departe,/ În rotogoale, prinşi în curcubeie. (II, 108); Dar iată că încep să-i dea, domoale/ Azurului albastru rotogoale/ De spumă albă, ca de tibişir,/ Şi-s rânduite pasările-n şir. (II, 267); Şi, făcând închinăciune,/ Iese ceaţă din tăciune,/ Rotogoale, şi se suie,/ Sunând lanţul, din căţuie. (IV, 202); El, Dumnezeu, venind în roto-

goale,/ În supărarea Prea Sfinţiei Sale/ I-a luat de scurt, poruncile ştiute/ Cum le-au călcat aşa de iute. (IV, 220). ROTUND (26), -Ă, rotunzi, -de, adj. 1. De forma unui cerc, a unei sfere, a unui disc. 2. (Despre fiinţe sau părţi ale corpului lor) Grăsuţ, durduliu. Lat. retundus (= rotundus). Surâsul tău mi-i drag,/ Căci e ca piatra-n fund,/ Spre care-noată albi/ Peşti lungi cu ochi rotund. (I, 43); Ager, oţelul rupe de la fund/ Pământul greu, muncit cu duşmănie/ Şi cu nădejde, până ce, rotund,/ Luna-şi aşază ciobul pe moşie. (I, 50); Călătorind vârtejul de scufiţe,/ Le flutură perucile, şuviţe,/ Şi ochii teferi, de safir rotund,/ Clipesc din fugă şi se-ascund. (II, 172); Cristal rotund, pe-o umbră de velur,/ Cu inima de-a pururea senină,/ M-am născocit din ape de azur,/ Am îngheţat subt ţurţuri de lumină. (III, 12); Dar cine pune trudă mai grea, plugarul, care/ Stă-ngenunchiat să vadă sămânţa de răsare,/ Ori domnul cel cu geamul rotund, de lângă nas,/ Nervos că iscăleşte la şase luni un ceas? (III, 205); Ce borţos şi ce fudul/ Şi niciodată sătul!// O să-ţi fac o întrebare:/ Cine-i gol, rotund şi mare? (IV, 112); Din vălul nopţii rupi o stea:/ O guşti şi-o scuipi când strălucea./ Cu mâna bălăcind în undă,/ Strici luna rece şi rotundă. (I, 158); Din înnălţimi, o rază aurie/ Ia parte-n bolţi la sfânta liturghie,/ Şi lingura rotundă din potir/ Lacrimi a scos şi rouă de safir. (II, 146); Gânduri se duc, vin/ Din vânt, din senin,/ Ca nişte pasări rotunde./ Încotro? De unde? (I, 185); Pe cele-n colţuri le pune rotunde,/ Rotundele-n drepte le-ascunde./ Ia lumina din cui/ Şi-o mută tocmai într-un gutui. (II, 208); Se-ndoieşte, ca Isus/ Să mai facă vreo minune,/ Ca în timpurile bune,/ Şi grăbeşte a-şi ascunde Bine părţile

240

Simona Constantinovici

rotunde. (IV, 252); La şale/ Avea două portocale,/ Şi la sân (ascunde-le!)/ Ouăle, rotundele. (II, 23). RÓUĂ (20), s.f. Lat. ros, roris. Picături de apă care acoperă dimineaţa suprafaţa pământului, vegetaţia etc. * Loc. adj. Ca roua = delicat, fraged; curat, pur. Plouă crengile lui rouă./ Cade câte-o picătură,/ Una-n păr, găteală nouă,/ Una-n gene, alta-n gură. (I, 32); Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o dată,/ S-aplec la sărutare o frunte vinovată,/ Să-nvingem iarăşi vremea dintr-o-ntărire nouă/ Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă. (I, 90); Tot ceasul îmi aduce un dar şi-o jertfă nouă,/ De vreme ce lumina primeşte să-mi lumine./ Câmpia scoate-n brazde bijuterii de rouă/ Şi pomii pun coroane şi nimburi pentru mine. (I, 122); Dar hotărând privirea, de sus, pe umbra lumii/ Un suflet se strecoară în mine ca o rouă,/ Şi-atunci visez cu gloata să bat poteca humii,/ Purtând în vârful lăncii, spre cer, o stea mai nouă. (I, 139); Ţi-aş fi pus, ca să nu suferi,/ Pleoape smulse de la nuferi,/ Ochi câte un bob de rouă,/ Licurici în lună nouă. (I, 149); Ca un strop de rouă-aprins,/ Ce luceşte în poiană?/ Pentru gâze într-adins,/ Să le-ndrume-n buruiană? (II, 34); Din înnălţimi, o rază aurie/ Ia parte-n bolţi la sfânta liturghie,/ Şi lingura rotundă din potir/ Lacrimi a scos şi rouă de safir. (II, 146); Şi nencetat, ca pietrele de rouă,/ Par a renaşte-n locu-mi tot virgin,/ Cu-o licărire-n fundul meu mai nouă,/ Pe cât mi-i încăputul de puţin. (III, 12); Făptură de petală şi de un bob de rouă,/ Dă-i zilnic dimineaţa o bucurie nouă,/ Ofranda de răsplată e poezia lui./ O alta, mai suavă şi mai cinstită, nu-i. (III, 43); Nu ai lăsat nici din scaieţi nici unul/ A nu-aminti-n odăjdii de rouă şi Crăciunul./ Mărgelelor din

ghimpi şi spini nu preget/ Să le adaog o mărgea din deget. (III, 202); Rouă, stropeşte colţul ierbii mele/ Şi unge-mi-l cu mir./ Duios şi fraged să mi-l spele/ Mirosul lui curat de trandafir. (III, 252); Tu aduni de pe meleaguri,/ Pentru stupi şi pentru faguri,/ Pulberi, rouă, stropi şi leacuri,/ Poate că de mii de veacuri. (IV, 175); S-a spălat în loc de apă/ Cu lapte proaspăt de iapă./ Ca să-şi facă piele nouă,/ A cerut găleţi de rouă. (IV, 235); Slobodă iese luna din pământ,/ Şi-n roua ei trăsare nouă floarea./ El nu putea să uite lucrul sfânt/ Şi-l turbură jignit asemănarea. (IV, 247). ROZ (4), adj. invar. Din fr. rose. Roşu foarte deschis, trandafiriu. Îşi legăna piciorul cu pantof,/ Vorbind la club scârbit şi filosof,/ Pe când sorbea lichioruri şi cafele,/ Cu ochii tot pe unghii şi inele,/ Căci unghiile mâinii dumisale/ Luceau în roz, cu colţuri şi vârf, ca de cristale. (III, 180). Călătorind pe malul furtunilor latine,/ L-am întâlnit, sol paşnic, pe-o stâncă de topaz,/ Cu ochii, râpi de umbră, deschişi din cer spre mine,/ Cu talpa roză, linsă, subt munte, de talaz. (I, 98); Ţi-e gura roză-nchisă ca un plic/ Al nimănui, lipit şi cetluit./ Deasupra cine nu a scris nimic?/ Şi înlăuntru, cui s-a povestit? (II, 181); Nu am nectare roze de dulceaţă,/ Nici chiar aroma primei agurizi,/ Şi prins adânc între vecii şi ceaţă,/ Nu-mi stau pe coajă moile omizi. (I, 36). RÓZĂ (1), roze, s.f. Din fr. rose, it. rosa, lat. rosa, germ. Rose. Trandafir. De-ai aripi, ţi le-ascunde, de-ai nimburi – de asemeni./ Nu-ţi cheltui mireasma, ca rozele şi crinii./ Ascunde-ţi-o şi steaua, ca-n sânul unei cremeni./ Ea ştie că-i zălogul de taină al luminii. (III, 282). RUBEDÉNIE (2), rubedenii, s.f. Cf. rudenie. (Pop.) Rudă. Numai că sunt mai negri, umflaţi, şi-n loc de rât,/ Au

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 241 gogeamite botul cu bărbi, şi mai urât,/ Nepoţi, cumnaţi şi cuscri şi gineri sumedenii./ Cum poate să mai rabde atâtea rubedenii? (IV, 83). RUBÍN (7), rubine, s.n. Din it. rubino, lat. rubinus, germ. Rubin. (Adesea fig.) Piatră preţioasă de culoare roşie. Sânii, ca doi pui de mierlă,/ I-aş fi pus în câte-o perlă./ Şi de fiece obraz/ Un rubin ori un topaz. (I, 149); De unde vin aceştia? De unde-aceşti eroi,/ Călăi, iobagi, apostoli, din noapte pân’ la mine?/ De unde-această piatră cu feţe de noroi/ Şi scăpărând cu focuri de-azur şi de rubine? (I, 139); Asta te ţine scump, vezi bine!/ Un smaragd şi două rubine. (I, 232); Domnişoarei cu trei rochii-i/ Lăcrimau rubine ochii/ Să te-ntreb pe Dumneata,/ Cum venişi în iarba mea/ Şi de unde, Domnişoara/ De cristal şi scorţişoară? (II, 28); Pasările sunt de aur./ Pentru cine ciocul lor/ Duce-ncolo foi de laur?/ Au rubine-n ochi şi-n ghiare. (II, 189); În cerceii de rubine/ Era sânge de la mine, Lacrima din ochii tăi,/ Carnea ta cu vânătăi,/ Candela de agonie/ Şi tăcerea din sicrie. (III, 140-141); Clădeşte-ţi, frate, viaţa cu peşterile-n tine,/ Departe de-altă viaţă, departe de-altă rază,/ Şi pardosindu-ţi noaptea cu lespezi de rubine,/ Vei şti tu singur dacă se sting ori scânteiază. (III, 282). RUBINÍU (1), -ÍE, rubinii, adj. Rubin + suf. -iu. De culoarea rubinului; roşu-închis. Trei rânduri de smaralde, ca dinţii din gingie,/ Rotunde, deopotrivă, jurîmprejur răsar,/ Pe-alocuri întrerupte de-o piatră rubinie/ Şi de un bob mai mare de vechi mărgăritar. (I, 91). RÚBRICĂ (1), rubrici, s.f. Din fr. rubrique, lat. rubrica. Despărţitură (verticală sau orizontală), cuprinzând una sau mai multe coloane, într-un registru, formular etc. Orice privighetoare şi

mierlă recunoască-l,/ Cum l-am primi să cânte pe insul fără dascăl,/ Fără hârtii semnate, cu număr, an şi zile/ De pricepuţii noştri la rubrici şi stampile? (IV, 75). RÚDĂ (4), rude, s.f. Din bg. roda. Persoană care face parte din aceeaşi familie cu alte persoane; rubedenie. – „Aprod! Să intre Pătru al Catrinii!”/ Veniseră streinii/ Să-l vadă pe tâlhar, şi să-l audă,/ Câte un fin, cumătru, nepot sau altă rudă. (III, 187); Poate-ai auzit de-o ţară./ De ţara lui Pierde-vară.// Şi acel ce nu aude/ Are-n ţara ceea rude. (II, 131); Să fi rămas din rude-ngropaţi niscai nepoţi?/ De subt moluz şi bârne s-au scos aproape toţi,/ Cu toate că la număr ieşea de dimineaţă/ Cu mult mai multă lume decât fusese-n viaţă. (II, 272); Ghiersul spune ce se-aude,/ Vrăbiilor maici şi rude,// Ce se mai găseşte-n piaţă,/ În grădină, prin verdeaţă,/ Gâze noi cu păr şi goale,/ Şi-alte-asemeni trufandale. (IV, 139). RUE (1), s.f. V. fr. rue „stradă”. Într-un titlu de poem: Rue de Saint-Pierre (II, 151). RÚFĂ (4), rufe, s.f. Din sl. ruho. (La pl.) Cearceafuri, feţe de masă etc. Au doborât dulapuri şi-au pus foc/ În toate, aruncate la un loc,/ Covoare, haine, rufe şi saltele,/ Foteluri şi perdele,/ De-a zorul. (III, 185); Titirez ori vrabie/ Zboară către albie,/ Unde maica spală rufe./ Ar avea şi el o scufe/ Şi-o batistă de clătit,/ Care s-au cam murdărit. (IV, 115); Cam miroase-a iarbă-mare:/ Şi-au gătit şi de mâncare./ De spălat, ele-au spălat:/ Rufe-ntinse la uscat. (IV, 170); Zece ani de ascultare,/ La corvezi cu clacă mare./ Întâi mătură şi spală./ Fierbe rufele-ntr-o oală. (IV, 197). RUFĂRÍE (1), s.f. Rufă + suf. -ărie. Totalitatea rufelor; lenjerie. În sufletul tău sufletele lor,/ Ale tuturor,/ Se aştern

242

Simona Constantinovici

ca rufăria moale/ În sertarele goale/ Teanc. Năframe, tulpane, barişe/ Cu croiala piezişe. (I, 175). RUG (3), ruguri, s.n. Lat. rogus. Grămadă de lemne pe care se ardeau, în antichitate, jertfele sau morţii şi, în evul mediu, condamnaţii la moarte. Erau prin zare herghelii,/ Cirezi, şi se-auzeau, din rug,/ Nechez de cai şi vitele că mug. (III, 185); Robul neputând, pe vremuri, să crâcnească, frânt în jug,/ Fără ca să fie-n târguri spânzurat ori pus pe rug,/ Totuş, findcă trebuinţa de-a cârti e omenească,/ Cuteza, ascuns în pilde, ticluit să se rostească. (IV, 7); Simţindu-mi spinii frunţii ieşind cu răni prin păr,/ Sunt cel dintâi porunca s-o dau: Aprindeţi rugul,// Ca sfântul în cenuşă subt ochii mei să piară,/ Ca dreptul să-şi strecoare-n urechea mea scrâşnirea/ Înmormântat în lemne şinvăluit în pară! (I, 138). RUGÁ (52), rog, vb. I. Din lat. rogare. 1. Tranz. A cere cuiva stăruitor îndeplinirea unei dorinţe, un serviciu, o favoare etc. 2. Refl. (În practicile religioase) A face o rugăciune, a invoca divinitatea. 3. Refl. A cere cuiva voia de a face ceva. * Expr. Mă rog, formulă întrebuinţată ca element incidental, fără legătură cu restul frazei, însemnând, uneori, „dacă vrei, cum vrei”. Îngerii tăi grijeau pe vremea ceea/ Şi pruncul şi bărbatul şi femeea.// Doar mie, Domnul, veşnicul şi bunul,/ Nu mi-a trimis, de când mă rog, nici unul... (I, 54); Te rog a mă ierta/ Dacă-ţi zic şi tu şi dumneata/ Şi dacă din cuviinţă şi de frică/ Mintea mi se face peltică/ Şi uitucă mi se face. (II, 88); Ea e făcută pentru cărturari,/ Judecători, miniştri şi-advocaţi./ Rog, repede, trimiteţi comisari/ Prin târguri şi oboare, şi-arestaţi. (III, 165); Le-am trecut în catalog,/ După litere, mă rog:/ Vrăbioii cu băieţii,/ Şi scatiii cu sticle-

ţii. (IV, 125); Te rog, Domnule croitor,/ Să mă faci fermecător./ Biceps gras şi mădulare./ Vreau să defilez călare. (IV, 249); Vrăbioiule vecine,/ Rogu-te treci pe la mine./ Stai de-un an la noi în casă/ Şi de chirie nu-ţi pasă. (IV, 115); Mişti doar subsuorile,/ Ca să sperii ciorile.// Însă rogu-te, grăbeşte,/ Că hermina se topeşte. (IV, 243); Vrei să te rogi, stăpâne, şi n-ai cui./ Ai mai putea să stai în faţa Lui?/ Iar să te rogi, iară să minţi,/ Cu jurămintele de la părinţi? (II, 224); M-aş umili acum şi m-aş ruga:/ Întoarce-mă, de sus, din calea mea./ Mută-mi din ceaţă mâna ce-au strivit-o munţii/ Şi, adunată, du-mi-o-n dreptul frunţii. (I, 163); Cine-i aci? O floare doar îl ştie,/ Şi neştiinţa noastră rămâne pe vecie./ Nu te ruga. Nu plânge. Nu căuta în jos./ A fost? N-a fost? E de prisos. (III, 22); Molifţi, câţiva, s-au întâlnit departe,/ Pe când murmurul parcului se roagă.../ Se-nchide înserarea ca o carte/ Şi sufletul în foi, ca o zăloagă. (I, 17); Înveştmântat în promoroc/ Cusut cu foi de trandafir,/ Se roagă-n gând ca un proroc/ Şi pune fruntea pe potir. (I, 86); Două capre cu trei iezi,/ În genunchi, la o tulpină,/ Ţi se pare că le vezi/ Că se roagă şi se-nchină. (II, 31); Dar crinii-mbrăcaţi în panglici,/ Pe cârji de irozi şi vlădici,/ Se roagă-n sobor pentru mine,/ În isonul maicilor schivnice-albine. (III, 274); Dar sufletul se roagă-n genunchi pe piatra goală/ „Mai scapă-mă, Părinte, măcar de îndoială”. (III, 298); Lemnul cel dintâi se roagă,/ Ciocănit mărunt pe doagă/ Cu un ciot cât o lulea,/ Pentru cine mai dormea. (IV, 200); Sunt un schit de blăni şi doage/ Pentru cine să se roage./ Vine cine vrea să treacă/ Pe sub turla mea săracă. (II, 205); Mamă dragă, mamă dragă,/ Parcă-mi creşte-n sân o fragă./ Am fost vinerea la schit:/ M-am rugat şi m-am

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 243 smerit. (I, 146); De-abia plecaseşi. Team rugat să pleci./ Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,/ Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi./ Nu te-ai uitat o dată înnapoi! (III, 278); O! cuiburi, scoici cu şoapte,/ Rugaţi-vă, la noapte,/ Din turlă, pentru ea... (I, 79). RÚGĂ (17), rugi, s.f. V. ruga. 1. Rugăminte, implorare. 2. Rugăciune. În structura unor titluri de poeme: Rugă de vecernie (I, 138); Rugă de seară (I, 150). Amestecată-n totul, ca umbra şi ca gândul,/ Te poartă-n ea lumina şi te-a crescut pământul./ În fiecare sunet tăcerea ta se-aude,/ În vijelii, în rugă, în pas şi-n alăute. (I, 47); Şi când ne ţii puterea pe braţul ce ne leagă,/ Simţind subt sărutare culcată lumea-ntreagă,/ Iubirea ta să fie asemeni unui rit,/ Ca sufletul din rugă să iasă-ntinerit. (I, 155); Unde cauţi, rugă, şoapte/ Şi biserici, zi şi noapte. (II, 119); E o tăcere moale, de rugă de sfeştanii,/ Şi liniştea lânoasă se leagănă-n cântar,/ Mişcată din părete de ceas cu minutar,/ Pe lanţuri, depănate ca şirul de metanii. (II, 151); Prostit deodată,-ai sta şi-o iei la fugă/ Sau ai fugi pe luncă-n jos, dar stai/ Şi te chirceşti între blestem şi rugă/ Şi-ai vrea să ai un suflet şi nu-l ai. (II, 270); Căieşte-te mai bine în rugă şi metanii,/ Fă-i cerului cumplitul şir lung de spovedanii. (III, 217); Ruga mea e fără cuvinte,/ Şi cântul, Doamne, mi-e fără glas./ Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte./ Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas. (I, 48); Nici cântecul, nici ruga n-au descremenit/ Zaua de granit./ N-au dezlipit deştele/ Nici dălţile, nici cleştele. (I, 179); A venit o solie/ De o mie/ Să-i cânte la ureche/ Ruga bălţii veche. (II, 22); Voi îngriji ca-n fiecare seară/ Să-ţi ardă-n vârf nestinsa noastră stea,/ Pe care voi aprinde-o solitară/ Cu sufletul şi ruga mea. (III, 10); Din

murmur, poate, din niscai/ Icoane, rugi ori şuiere de nai./ Semeni leit, şi te-am văzut cândva,/ Cu Cineştie sau cu Careva. (II, 174); Încerc de-o viaţă lungă, să stăm un ceas la sfat,/ Şi te-ai ascuns de mine de cum m-am arătat./ Oriundeţi pipăi pragul, cu şoapta tristei rugi,/ Dau numai de belciuge, cu lacăte şi drugi. (III, 288). RUGĂCIÚNE (25), rugăciuni, s.f. Lat. rogatio, -onis. Cerere, mulţumire sau laudă adresată de credincioşi divinităţii; rugă. Titlu de poem: Rugăciune (II, 195). Căţelul a rămas fără bătrână,/ Nu-i mai ajunge botul pân’ la mână,/ Retrasă pentru marea rugăciune/ La piept. Iertăciune. (I, 41); Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune,/ Nici omul meu nu-i poate omenesc./ Ard către tine-ncet, ca un tăciune,/ Te caut mut, te-nchipui, te gândesc. (I, 48); Şi, a mai zis şi o rugăciune/ Pe care-o ştia numai el./ Dintr-un tăciune/ A scos o beteală şi un inel. (I, 214); Aş voi cu o rugăciune/ Să chem din cer, să vie careva,/ Cu suliţă grea,/ Şi s-o alunge-n bezna mare./ Atât îţi cer, Doamne, niţică răcoare. (II, 236); Păşind pe dinaintea odăii l-am văzut/ Smerit în rugăciune, sfârşit şi abătut./ Se pocăia la ceruri, cerând, în gura mare,/ Cu ochii în tavanul odăii, îndurare; (III, 211); Şi cu fruntea ridicată, ca un stei în rugăciune,/ Umilit şi trist cerui şi nesfârşitului de sus,/ Coarde noi şi alte glasuri în cântare să răsune./ Şi pe rând, în timpul nopţii, visu-n ele mi l-am pus. (III, 254); Mult mai multe vede luna,/ Mânăstiri de rugăciune,/ Când răsare şi apune. (IV, 178); Atâta cer pentru atâta sat!/ Atâta Dumnezeu la un crâmpei!/ Un greiere de om stă-ngenunchiat/ Cu cobza-n rugăciunea ei. (II, 150); Seara,-ngenunchiat în pat,/ Nu era nici un băiat/ Şi nici o fată/ Cu rugăciunea neînvăţată. (IV, 97); Ca

244

Simona Constantinovici

să cânţi de două ori,/ După sfinţi şi sărbători,/ Rugăciunea cuvântată/ Nu se prinde dintr-odată, (IV, 196); Cântecul care mă doare/ Frate-i cu tăcerea mare,/ Cu îngerii, cu lăstunii/ Şi cu şoapta rugăciunii. (II, 99); În tot ceasul rugăciunii/ Bat bondarii şi tăunii,/ Şi în zbor de roiuri cheamă/ Ca un murmur de aramă. (IV, 201); N-am iaz curat/ De adăpat./ Vitele mele-n păşuni/ Rumegă tăciuni şi rugăciuni. (I, 187); Din viscol, uragane şi furtuni,/ Rămâne viu crâmpeiul de mătase,/ Acolo unde maica-l aşezase,/ Zăloagă-n cartea ei de rugăciuni. (III, 31). RUGÍNĂ (4), rugini, s.f. Cf. lat. *aerugina. Substanţă brun-roşcată, poroasă, sfărâmicioasă, care se formează, prin oxidare, pe obiectele de fier. Zgomotul de lanţuri multe/ A trecut prin curte,/ A ieşit lung pe porţi/ Printre vii şi morţi,/ Târâş, grăpiş,/ Prin păinjiniş,/ Ca o fiară bolnavă de rugină. (I, 206); –„Burduful nu mai poate s-aţâţe-n vatră focul,/ Scânteia nu mai sare, s-a dus cu ea norocul./ Am încercat amnarul şi parc-a prins rugină,/ Şi cremenea e moale în vârf, ca de slănină./ Chibritele crezusem că-s umede şi-au tras./ Doar nişte beţe oarbe din ele-au mai rămas.” (III, 242); Acel ce-atinge neatins noroiul/ Şi poate duce drum şi peste cer/ Şi să rămâie fier de este fier,/ Rugina-n el să nu-şi puie altoiul. (I, 143); Îţi văd cheile-nşirate/ Şi-ţi fur, când se-ascunde luna,/ Din curea tot câte una,/ Şi cu ele pipăi toate/ Lacătele încuiate.../ Să le rup, bătu-m-ar vina,/ Nu pot, mâncale-ar rugina. (IV, 274). RUGINÍ (1), ruginesc, vb. IV. Din rugină. Intranz. Fig. (Despre frunze, plante etc.) A căpăta o culoare galben-roşiatică, asemănătoare cu a ruginii. Vieţi noi tresar vioaie din foste oseminte./ Văd frunza că scoboară din ramuri câte

una./ Le ruginise bruma, le argintase luna. (III, 255). RUGINÍT (7), -Ă, ruginiţi, -te, adj. V. rugini. Acoperit, ros de rugină. * Fig. Vechi, uzat. ‘Nainte de-a lăsa condeiul să zacă/ Uscat, ruginit şi frânt/ Ca o surcea, ca un crâmpei de cracă,/ În nisip, în pământ,// Dă-mi voie să-l înmoi în apă tare/ Şi cu stihurile mele din urmă să fac însemnare/ Caligrafică, pe piele. (I, 100); Tablouri fără dată, cărţi, portrete,/ Pendule-n care cucul s-a oprit,/ Spade cu vârful ars şi ruginit,/ Icoane, pajuri, chivote, stilete... (I, 133); Mătuşa alerga către oraş,/ Ducând în braţe un făraş,/ Stricat şi ruginit,/ Şi un crâmpei de mătură tocit. (III, 183); Cu-o coasă ruginită ce poţi să faci? Surcele./ Ca un briceag de-o şchioapă cojeşti cu ea nuiele. (II, 273); Ghicesc prin rânduri, ca prin site,/ Un nume vechi de cititor,/ Semnat cu slove ruginite:/ Ieromonahul Nicanor. (III, 268); Căci, uitasem, pasămite,/ Nişte foarfeci ruginite/ Şi nişte materiale,/ Nişte mucavale,/ Nişte cocă, nişte glomotoace,/ Nişte prafuri, cu care Sfinţia Sa n-avusese ce face. (IV, 98). RUGINÍU (1), -ÍE, ruginii, adj. Rugină + suf. -iu. De culoarea ruginii. Căci prin mijloc, bolnav de mii de ani,/ Întunecat în adâncimi un lac e-ntins,/ Şi sângele, din vii şi din castani,/ Pe faţa ruginie a undelor s-a prins. (I, 17). RUJ (1), rujuri, s.n. Din fr. rouge. Produs cosmetic cu diferite nuanţe de roşu, folosit pentru a colora buzele. Vă dau ceva şi rujul se duce jos de tot./ Din crema din cutie daţi peste el cu vată/ Şi vă rămâne pielea, subt ea, catifelată... (III, 234). RUMEGÁ (5), rúmeg, vb. I. Lat. rumigare. Intranz. (Despre rumegătoare; la pers. 3) A mesteca a doua oară mâncarea întoarsă din stomac. Vitele mele-n

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 245 păşuni/ Rumegă tăciuni şi rugăciuni. (I, 187); Pe câmpul palid, în sulfină,/ Vitele pasc şi rumegă lumină. (II, 65); Păşunea mea tu să fii/ Cu păpădii./ Eu să fiu boul tău alb şi nevinovat/ Care teaş fi păscut şi te-aş fi rumegat,/ Pe înserate,/ Pe copitele îngenunchiate. (II, 60); Şi-i şi altă-asemănare:/ Ciute şi-n suman sărac,/ Înţolite-s, fiecare,/ Roşcovanele-n şiac,// S-au sculat şi, rumegând/ Stihuri mute şi litanii,/ Scapă, rupt din când în când,/ Şirul negru de metanii. (II, 31); Dar namila cu coarne, tot rumegând în pace,/ Noroc că n-are gustul de-a-mpunsul să se joace. (III, 101). RUMEGĂTÚRĂ (1), rumegături, s.f. Rumega + suf. -ătură. 1. Ceea ce este rumegat. Hrană rumegată. 2. Rumeguş. Şi, nemărginită, secunda/ Să-şi treacă prin suflet, gigantică, unda:/ Pe sârma tăioasă-a veciei, în scame/ Şi rumegătură să vi se destrame. (I, 141). RUMEGÚŞ (2), s.n. Rumega + suf. -uş. (Colectiv) Deşeuri de lemn în formă de aşchii mărunte, asemănătoare cu tărâţele. În copacii negri recea lui arsură/ Pune glomotoace de cleştar şi zgură./ Râjniţele sale lasă rumeguş./ Cleiurile sale fac alunecuş,/ Povârnişul luciu, dis-de-dimineaţă,/ S-a-nvelit cu ţiplă şi pojghii de ghiaţă. (IV, 159). Apare, în poezia argheziană, şi o formă de plural: rumeguşuri. Tărâţe, rumeguşuri şi pulbere şi zoană,/ Vre un zuluf din coadă cu copcă de zorzoană./ Şi din otravă în otravă,/ Ai adunat comoara ta de pleavă,/ Şi cânepă tocată, silind să te ridici/ Cu două ajutoare, cu foarfec şi lipici. (IV, 38). RÚMEN (5), -Ă, rumeni, -e, adj. Din sl. rumenu. 1. (Despre obraz sau buze) De culoare care bate în roşu. * (Despre oameni) Cu faţa îmbujorată, cu obraji roşii. 2. De culoare roşu-aprins; tran-

dafiriu. După multă trudă, poftim că soseşte./ Rumen, gras şi vesel, mână boiereşte,/ Hamuri şi zorzoane îi încing măgarii,/ Albi cum e sideful, iuţi ca telegarii. (IV, 161); O insulă fugară, desprinsă dintre zodii,/ Scăldată de miresme şi rumenă de rodii,/ Lăută simţitoare la vânt, ca subt arcuş,/ Ce vultur îşi va face în cuibul ei culcuş? (III, 280); Ieşind coconii rumeni de la masă,/ Noi mestecam o gură de păsat cleioasă. (II, 221); S-a săturat cucoana de cancere şi tifos,/ Vederile-i schimbate au ideal şi ifos./ Ea vrea bărbaţii tineri şi rumeni ca bujorii,/ Şi nu pe câte unul, ea cere toţi feciorii. (II, 274); Băiatul şi fata/ Erau de 3 zile gata./ Erau mici,/ Însă voinici,/ Rumeni, iuţi şi dolofani/ Ca la 5 şi 6 ani. (IV, 99). RÚNE (1), s.f. pl. Din germ. Runen, fr. runes. Caractere grafice ale celor mai vechi alfabete germanice. Pe cea moartă o trezeşti/ Cu şoapte vrăjitoreşti./ Celei vii îi stingi obrocul/ De-a noroc şi nenorocul,/ Ca-n descântece şi-n rune,/ Cu o apă şi-un cărbune. (IV, 272). RÚPE (34), rup, vb. III. Lat. rumpere. 1. Tranz. A distruge continuitatea unui material solid sub acţiunea unor solicitări mecanice; a despărţi (intenţionat) un obiect în două sau în mai multe bucăţi. 2. Tranz. A distruge un obiect prin întrebuinţare. 3. Tranz. A sfâşia un lucru smulgând bucăţi dintr-însul. 4. Tranz. A smulge. 5. Refl. şi tranz. A (se) depărta, a (se) desprinde de cineva sau de ceva. Neascultând de vântul de la stup,/ Te-ai aruncat în plasa verde-a zilei/ Şi darurile-acum, ale zambilei,/ Puterileamorţite ţi le rup. (I, 40); Vreau să beau sânge şi să rup/ Ca un şarpe, ca un lup. (I, 204); Foile tale scrise, de hârtie,/ Se rup şi zboară, ca dintr-o livadă/ Frunzele smulse-n vijelie,/ Fără ca piersicul să şi le vadă. (III, 271); Din vălul nopţii

246

Simona Constantinovici

rupi o stea:/ O guşti şi-o scuipi când strălucea./ Cu mâna bălăcind în undă,/ Strici luna rece şi rotundă. (I, 158); Acul zise: – „Ce ai azi/ De te-ncurci mereu şi cazi?/ Când te rupi şi când te-nnozi/ La un fir cu două cozi.” (IV, 49); Săgeata nopţii zilnic vârfu-şi rupe/ Şi zilnic sentregeşte cu metal. (I, 48); Ager, oţelul rupe de la fund/ Pământul greu, muncit cu duşmănie/ Şi cu nădejde, până ce, rotund,/ Luna-şi aşază ciobul pe moşie. (I, 50); Pustnic şi întărâtat,/ Plugul şi l-a-ngenunchiat./ Rupe, scurmă şi sfărâmă,/ Umple cerul de ţărână. (II, 111); Mă frânge un zăvor, mă rupe un belciug./ Am în gâtlej lacăte sparte./ Un lanţ m-a-ncolăcit cu zale moarte. (II, 232); Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,/ Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl. (I, 103); A doua oară, nu ş’cum mă-sa a căzut;/ Că ceata s-a făcut, s-a desfăcut,/ S-a învârtit, s-a rupt, s-a prins,/ De s-a-nnodat din şase inşi un singur ins. (I, 222); Un foc alb din cer s-a rupt/ Şi se-anină dedesubt.// Seară nouă-n vreme veche./ Deget fraged în inel./ Luna-i vine în ureche/ Şiun luceafăr în cercel. (II, 54); A muşcat din aramă şi-a supt./ Scrâşnit, clopotul a sunat şi s-a rupt. (II, 234); Ai biruit ţărâna şi-ai rupt împletitura./ Nu-ţi mai cătai merindea târâş, pe brânci, cu gura,/ Ca viezurii şi şerpii, orbeşte şi flămând,/ Când te-arătai o clipă şi te-ascundeai curând. (III, 70); Dar, hotărât şi crâncen să-l curm, frângându-i chinul,/ Am rupt din cer secunda şi i-am strivit destinul (III, 265); Puterea lui dumnezeiască,/ Dormind mereu, căta să-l mai trezească:/ I-a rupt un os din coaste, ceva,/ Şi-a zămislit-o şi pe Eva. (IV, 216). RUPT (21), -Ă, rupţi, -te, adj. V. rupe. 1. Făcut bucăţi, ciopârţit; (despre obiecte

de îmbrăcăminte) ros, uzat, găurit. 2. Lipsit de continuitate, despărţit în două (sau în mai multe) părţi). * Fig. Desfăcut, curmat, întrerupt; anulat, stricat. 3. Înstrăinat de..., izolat, îndepărtat. Să las s-o umple cerul cu vastul lui tezaur?/ Înveştmântat domneşte, să trec cu giulgiul rupt;/ Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur/ Şi tatuat cu fulger, să nu-nving? să nu lupt? (I, 58); Şi când le dărâmi, trimiţi clipa/ Să-şi bată aripa/ Dedesubt./ Musca mută a timpului rupt. (I, 132); S-au sculat şi, rumegând/ Stihuri mute şi litanii,/ Scapă, rupt din când în când,/ Şirul negru de metanii. (II, 31); M-am apărat zadarnic şi mă strecor din luptă/ În umbra lunii albe, cu lancea naltă ruptă./ Pusei pământ şi ape, zăgaze între noi,/ Şi suntem, pretutindeni, alături, amândoi. (I, 47); L-am ascultat şi-am prăbuşit din munte/ Pleşuva stâncă, ruptă de la frunte./ Nu are, prăvălită din creasta ei înnaltă,/ Ştirbire de la daltă. (III, 22); Nu mă privi din slavă atât de-nduioşat,/ Că-mi zdruncini hotărârea pe care am jurat./ Căci cu voinţa ruptă încep, slăbit, a plânge,/ În loc să plângă spada cu lacrime de sânge. (III, 216); Nădejdea celor sprinteni a murit./ Umerii-s rupţi şi sufletu-i strivit./ Carul de aur cu împăraţi şi zei/ Trecu prin gloate peste ei. (II, 240); Şi îţi aduce daruri dintr-altă ţară,/ Zale rupte, firimituri de coifuri şi de scuturi,/ O poală de odăjdii argintii şi fluturi. (II, 67); Stă singuratec câinele. De pază/ Nu ştie cui, pe la amiază:/ Fântânii rupte, spinului uscat,/ Drumului, cerului, omului? A tremurat. (II, 149); Aşa sunt cum le-am uitat/ De când s-au culcat:/ Un fost cimitir de păpuşi./ Încep să se mişte de-acuşi,/ Să capete trup/ Din umbră şi zvon ca de stup,/ Şi, rupte, pe-ncetul se reîntregesc. (II, 199).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 247 RUPTÚRĂ (4), rupturi, s.f. Rupt + suf. -ură. 1. Faptul de a se rupe; întrerupere a continuităţii materiei, fig. a relaţiilor, a colaborării dintre oameni. 2. Sfâşietură, spărtură, gaură. 3. Bucată ruptă din ceva. * Zdreanţă, cârpă. Un fir întreg, răzleţ în ţesătură,/ Leagă ruptură de ruptură/ Şi, de te uiţi prin ştofă, s-a zărit/ Hlamida, ca de câlţ lipit. – (II, 162); – „Ascultă, Stane, căpitane,/ Ceaţi chibzuit să faceţi la Străoane,/ Că aţi plecat pe jos şi pe cărări,/ Numai cu umeri şi spinări,/ Şi câte o ruptură de dăsagă./ Ori e răscoală, ori e şagă.” (III, 184); E un soi de făcătură/ Să se-ntindă prin ruptură/ Şi a fost un soi de lege/ Ce-i legat să se dezlege, (IV, 181). RUSÁLIE (2), rusalii, s.f. Din sl. rusalija. (La pl.) Sărbătoare religioasă creştină, provenind din ritualuri de pomenire a morţilor, care cade la 50 de zile după Paşti. Aripile dorm închise/ Pretutindeni, evantalii./ Toată lumea ciripise/ Pentru seara de Rusalii. (I, 66); – „E carnea de pe ea./ Te-mbată şi-ţi adoarme şi sufletul şi gura.”/ –„Aşa e la Rusalii şi cuminecătura.” (III, 231). RUŞINÁ (2), ruşinez, vb. I. Din ruşine. 1. Refl. A-i fi cuiva ruşine, a se jena. Femeia-şi simte viaţa, puterea ei şi-o ştie:/ Statuia i se pare-ngheţată-n trup străin./ De cea dintâi nevastă ce-ar trece la fântână/ Cu strugurii-i de lapte, umflaţi ca-ntr-un ciorchin,/ S-ar ruşina statuia, ca sluga de stăpână. (I, 241). 2. Tranz. A face ca cineva să se simtă jenat, încurcat; a face de batjocură. Câţi aţi jignit dreptatea şi-nfrângeţi bucuria/ Şi ruşinaţi în oameni omenia,/ Beţi de rachiu, de-a buşile-n borhot,/ Nu v-au trezit blestemele de tot. (II, 221). RUŞÍNE (26), s.f. Cf. lat. roseus. 1. Sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o gre-

şală. 2. Rezervă, modestie. Timiditate, sfiiciune. 3. Ocară, ofensă. * Expr. A face (pe cineva) de ruşine = A face de râs. Dar de ajuns să latre un căţel,/ Că fug în pomi şi uită şi de mine./ Tigri de junglă neagră, staţi niţel,/ Că mi-aţi făcut mândria de ruşine. (II, 33); Deşi-i şi băiatul gol,/ Nu-i ruşine, nici păcat,/ Că-i trimis numai ca sol/ De fecior de împărat. (II, 183); Şi-n beciul tău zidit înghiaţă/ Neprihănita oamenilor viaţă,/ Avântul, bucuria, puse bine/ De stârvul tău, păstrate pentru tine.// Îmi e ruşine, omule, îmi e ruşine. (II, 226); Haide, nu-ţi fie ruşine/ Că se uită mult la tine./ Vărul soare, din livede,/ A orbit şi nu te vede. (III, 49); Nu erau ale tale nici livedea,/ Podgoria, prisaca,/ Nici ţara ta, săraca./ Zisei a ta c-aşa vorbirea vine,/ Şi o zisei cam de ruşine. (III, 192); Fratele lui, urmaşul la tron, s-a însurat/ Cu văduva, regina, cu maicămea. De mine/ S-a prins de-atunci o scamă de ruşine. (III, 209); Mă-ntreabă câteodată, trezită dintr-un vis:/ – „Eşti tot aici cu mine şi tot cu mine-nchis?”/ Nu mă sfiiesc de dânsa, nici ei nu-i e ruşine/ Că fuge să se-ascundă de lume lângă mine. (III, 255); Nu-i destulă o ruşine,/ Ca un maţ c-atârni de mine?/ Mult o să te mai rabd şi car?/ Parcă ţiaş fi fost măgar. (IV, 50); Să se-apuce să înveţe,/ Cum ar face orişicine,/ Chiar târziu la bătrâneţe,/ Îi părea că-i de ruşine. (IV, 59); L-am strigat: – „Nu ţi-e ruşine,/ Dacă nu de el, de mine,/ Măgădăule, să-ţi pui/ Mintea c-un crâmpei de pui?/ Du-te, să nu te mai văz.” (IV, 123); Poţi închide uşile,/ De ţi-e teamă şi ruşine/ Să te faci de râs ca mine./ Ieşi din dogmă şi, tiptil,/ Fă-te la citit copil. (IV, 177); Trei colegii erau rele?/ Vai de păcatele mele!/ Uite, parcă mi-e ruşine/ Că votează orişicine. (IV, 259).

248

Simona Constantinovici

S SÁBIE (11), săbii, s.f. Din bg. sabja. Armă tăioasă formată dintr-o lamă lungă de oţel ascuţită la vârf şi pe una dintre laturi şi fixată într-un mâner. Glasul tău depărtat şi sfânt/ Spune auzului de pe pământ/ Că sufletul trebuie să stea/ De veghe, înarmat în şea;/ Că sufletul e-o sabie sticloasă/ Care trebuie trasă:/ Să-i scânteie stelele-n luciu! (I, 84); Şi din tot acest ştiut/ Ceas cu ceas te-aş fi cusut,/ Şi drept suflet ţi-aş fi pus/ Sabie cu vârf în sus. (I, 149); Tu eşti asemeni celui care/ Te-a frământat, te-a căutat şi născocit,/ Şi semn izbit în tine-a-ncremenit/ De sabie biruitoare. (I, 160); Ţăpos ca un cui/ Licăre ca sabia,/ Forfota ca vrabia,/ Să-şi păstreze taina lui. (I, 213); Se puse-n calea negurii cu coarne/ Şi găurindu-i pântecul în zmârc/ Şi împlântându-i sabia în carne,/ Au curs din ea otravă, muci şi spârc. (II, 262); Aţi cucerit-o ţara, după amar şi chin,/ Cu sabia şi tunul, ca un pământ strein. (III, 204); Câte un vrăjmaş de frunte/ Nalţă ghioaga să mă-nfrunte./ L-ai văzut? Avea la el/ Săbii grele de măcel. (II, 205); Rândunici, sticleţi şi vrăbii,/ Ca nişte luciri de săbii,/ Le vedea că se perindă/ În văzduh ca-ntr-o oglindă. (IV, 124); De fac săbii, tu vrei teci./ De fac una, vrei cincizeci./ Fac o teacă, vrei o spadă./ Fac un vârf, ai vrea o coadă. (IV, 239); Nu-i şuierul săbiilor ce se ascut/ Şi-al spadei ciocnite de scut./ Nu e bătaia inimii. Nu-i/ Turnul şi ornicul lui/ În care timpul colinse. (I, 168). SABÍN (1), -Ă, sabini, -e, adj. Din lat. Sabini, fr. Sabins. Care aparţine, care

este caracteristic sabinilor, adică populaţiei latine ce locuia în centrul Italiei antice sau era originară de acolo. Şi-s doară Făt-Frumosul din poveste./ Ajungă stihurile-aceste.// Mai zic atât: Ia seama bine,/ Că-s neam din hoţii fetelor Sabine. (II, 153). SAC (17), saci, s.m. Lat. saccus. 1. Obiect confecţionat din pânză, din hârtie rezistentă, din material plastic etc., folosit la păstrarea şi transportarea unor produse. 2. Geantă mare de pânză, de piele etc. în care se pun lucrurile necesare pentru o călătorie. Aş fi furat, dormind, şi ceaţa-n sac/ Şi-o atârnam acasă de cerdac. Pe cobiliţă funii lungi de stele/ Nu ar fi fost pe umerii mei grele, (II, 210); Noi ne rotim ca şoarecii-mprejur./ Ca să apuc un sac de grâu, îl fur,/ Şi toţi trăind din păcăleală,/ Tot omul e-nşelat şi-nşeală. (III, 192); Hambarul ţi-este plin împărăteşte./ Pe cât îl scazi, mai mult se împlineşte,/ Şi de la sine sacul ce se scoate/ Se însuteşte cu bucate. (II, 170); Se povesteşte că aveam un rege,/ Cum, care, când? cătai şi întrebai./ Îl căutai, ca-n sacul cu mălai,/ Un bob de mei şi n-aveai ce alege. (IV, 271); Din Calea Robilor am luat prundiş,/ Suind în cer cărarea pe furiş./ Spinarea îmi rămase mânjită de făină,/ Cărând în saci pe umeri ţărână de lumină. (II, 176); Morăreasa ia din saci/ Şi-nvârteşte la colaci. (IV, 156); De-abia pe la două sute,/ Când bărbia face cute/ Şi sunt plini ca nişte saci,/ Graşi ca nişte cozonaci,/ Falnici ca nişte bureţi,/ Poţi să zici că sînt băieţi, (IV, 189); Te-oi trezi

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 249 eu, bunăoară,/ După sacii de la moară./ Nici eu ştiu, nici tu cunoşti,/ Şi-o să râdem ca doi proşti. (III, 270); Sămânţa brazdei grase, muncită strâns şi crunt,/ Din spicul cu mustaţă, zbârlit, cu miez de unt,/ Şi sacii grei cu aur de mălai –/ Plecau în coviltirile cu cai. (IV, 15); Atunci au deschis/ Sacii, şi-au trimis/ Purceii de lemn/ Să le-aducă semn/ Şi ştire din sat. (IV, 149); Dar stând ei la sfat,/ Ce s-o fi-ntâmplat/ Că din sacii grei/ Ce-i duceau cu ei/ Ieşiră cu miile/ Toate seminţiile,/ Toate jucăriile. (IV, 153). SACÁ (1), sacale, s.f. Din tc. saka „sacagiu”. Butoi aşezat pe un cadru cu două sau patru roţi, cu care se transporta odinioară apa de la fântână sau de la râu. Din gârla fiartă vine în sacale/ Leşia apei: gurilor li-e sete./ Până a fi culeşi pentru spitale/ I-aşteaptă agoniile încete. (II, 276). SACÂS (2), s.n. Din tc. sakiz. Varianta literară: sacâz. (Chim.) Colofoniu. În beciul cu morţii, Ion e frumos./ Întins gol pe piatră, c-un fraged surâs./ Trei nopţi şobolanii l-au ros/ Şi gura-i băloasă-i ca de sacâs. (I, 209); Gâsca mestică sacâs/ Şi raţa moare de râs./ Curcanul, umflat în pene,/ Scoate moţul din sprincene:/ Cântă-n poartă caterinca.// Directoare: Baba Tinca. (II, 135). SÁCRU (2), -Ă, sacri, -e, adj. Din lat. sacer, -era, it. sacro. 1. Sfânt. 2. Fig. Care inspiră sentimente de veneraţie; scump. Într-un titlu de poem: Sarcină sacră (II, 207); Ca bănuiala dreaptă din zvon să nu se nască,/ El împlineşte slujba stăpânilor, de mască/ Împarte miliardul cu ei în părţi egale:/ Atât la sută mie, şi restul dumitale./ Contractele cu ţara sunt sacre şi legale. (IV, 72). SAFÍR (7), safire, s.n. Din fr. saphir, lat. saphirrus. Varietate de corindon de culoare albastră, transparentă, folosită ca

piatră preţioasă. Puterea lui întreagă şi vitează/ Ascultă-n noaptea de safir şi lut,/ Din depărtare, calul că-i nechează,/ Care prin adieri l-a cunoscut. (I, 71); Din înnălţimi, o rază aurie/ Ia parte-n bolţi la sfânta liturghie,/ Şi lingura rotundă din potir/ Lacrimi a scos şi rouă de safir. (II, 146); Călătorind vârtejul de scufiţe,/ Le flutură perucile, şuviţe,/ Şi ochii teferi, de safir rotund,/ Clipesc din fugă şi se-ascund. (II, 172); Prin ce minuni ciudate şi zămisliri încete/ S-a săvârşit în sâmburi asemenea scumpete?/ În pleoape, ca petala de floare de gutui,/ E un smarald şi nu e, e de safir şi nu-i. (III, 85); Din metal face cocă, aluat,/ Borşuri, scrum şi rântaş./ Le scade după ce le-a adunat,/ Le face cogeamite caş,// Le împănează cu safire,/ Scurge, tescuieşte şi frige –/ Şi scoate pentru chimire/ Icre de aur, în linguri şi pe cârlige. (I, 213); „(...) Sunt când albastre, când verzi,/ Sunt parcă vreo cincizeci/ De flacări încremenite şi reci,/ Ca nişte smaralde, ca nişte safire/ Cu raza subţire...” (IV, 105). SAINT (1), -E, saints, cuvânt de origine franceză. Sfânt. Într-un titlu de poem, în structura unui nume compus: Rue de Saint-Pierre (II, 151). SALAOR (1), s.m. V. salahor (< tc. salahor). Muncitor necalificat, plătit cu ziua. – „Bine! zise Dumnezeu,/ Să senceapă lucrul meu./ Am făcut cu voi contract/ Ca piesa să fie într-un act.”/ – „Să vie salaorii:/ Bărbierul, croitorul,/ Vopsitorul/ Şi toţi actorii.” (IV, 100). SÁLĂ (8), săli, s.f. Din fr. salle. Încăpere spaţioasă destinată spectacolelor, judecării unor procese, întrunirilor, expoziţiilor etc. Intrând judecătorii, cu cel chemat în faţă,/ Se stinghereau să-i rabde privirile de ghiaţă,/ Şi se făcuse-n sală/ Tăcere şi de suflet, ca-ntr-o clădire goală. (III, 187); Aplauzele-n

250

Simona Constantinovici

sală sunau ca o furtună,/ Dezlănţuiam torente şi viscole-mpreună,/ Cu mâna-n sus, cu braţul întins, cu o plutire,/ Făcând cea mai frumoasă volută ca-n neştire,/ Ca vântul, ca talazul, ca frunzele, ca norii. (III, 227); Grămăticul, cu creioane,/ Gumă, pană şi cerneală,/ Pune-n sală rânduială./ Când începe judecata,/ Rânduiala este gata. (IV, 208); Tace molcom toată sala/ Cât se face chibzuiala./ Pe subt masă Consistorul/ Chibzuieşte cu piciorul/ Şi se calcă pe picioare,/ Drept răspuns şi întrebare. (IV, 210); Băteţi din palme-n teatre şi-n săli de adunare/ Că vă aduce-oştirea o nouă uşurare./ Aţi cucerit-o ţara, după amar şi chin,/ Cu sabia şi tunul, ca un pământ strein. (III, 204); Săli mari în care timpul tânjea şi adormise,/ Şi cimitire-nchise./ În lustrul pardoselii de lespezi reci, de ceaţă,/ Zăcea o licărire de cremene şi ghiaţă. (IV, 18); La subsuoară, vântul duce-n şal/ De frunze galbene-n furtună,/ Pe sălile pădurii, de spital,/ Coşciugul ctitoriei din schit, furat la lună:/ Frumoasa, negricioasa, uscăţiva/ Domniţă cu paftale de aur Paraschiva. (II, 204). SÁLBĂ (14), salbe, s.f. Lat. subalba. Podoabă de purtat la gât, alcătuită dintr-unul sau din mai multe şiraguri de monede, medalii, pietre preţioase sau mărgele. Variantă neliterară pentru forma de plural: sălbi (1). Joacă-n tină/ Cu soarele-n păr, ca o albină./ Se-apleacă, se scoală, sare,/ Cu sălbile zornăitoare,/ Ca nişte zăbale spumate. (I, 234). Azurul se încheagă/ Să facă iernii salbă./ E-o trudă-n bolta-ntreagă/ Să-ţi facă finţa albă. (I, 156); Are să vie vântul, poate,/ Cu sulurile desfăşurate./ Poate o umbră albă/ Cu luna în salbă. (II, 109); Oriunde-ncep a cerceta/ Trecuse albă, chiar atuncea, umbra ta./ Tăria-i de beteală şi salbă lângă salbă./ Mi s-a părut

odată că ai fi fost o nalbă. (II, 168); De ce te uiţi aşa, când seara vine,/ În ochii mei cu ochii tăi de salbă,/ Că nu-ţi mai iei privirea de la mine,/ Gingaşe, graţioasă mâţă albă? (II, 181); Iată, iarna vine albă,/ Sunând ţurţurii din salbă,/ În odăjdii şi stihare,/ A venit mângâietoare. (III, 58); Tot călătorind vei pune şesurilor, peste ţară,/ Aşternuturi vii de salbe, împrejururi de brăţară,/ Şi-n pământ, arat sălbatic şi-apărat încins cu fierul,/ Brazde-n lungu-i de luceferi, îngropând în maluri cerul. (I, 152); Noaptea îţi înşiră albe/ Fire de beteală, salbe,/ Fluturi şi mărgăritare. (II, 100); Pe subt cerul plin de salbe/ Se-ntind catifele albe. (IV, 155). SALCÂM (5), salcâmi, s.m. Din tc. salkâm. Arbore melifer, cu ramuri prevăzute cu spini, cu flori albe cu miros caracteristic plăcut, dispuse în ciorchine, cu lemnul tare şi rezistent la umezeală; acaţ. În care loc, cu pila ta de faur,/ Ţiascuţi tu fierăstrăul de cristal?/ L-am ascultat vibrând parcă-n migdal,/ Parcă-n salcâm, în frunzele de aur. (II, 155); Şi-n pământ, arat sălbatic şi-apărat încins cu fierul,/ Brazde-n lungu-i de luceferi, îngropând în maluri cerul./ Prin salcâmi plecaţi şi sălcii, mulţumit că te atinge,/ Sânul mumelor voinice îl vei mângâia şi linge. (I, 152); Vacile ne vor aduce ugerii plini/ Şi vor mugi la poarta noastră/ De salcâmi cu floare albastră. (II, 58); S-a suit pe-un fir de iarbă:/ Vrea s-ajungă mai degrabă./ Are nouă săptămâni/ Să sosească la salcâmi./ Dumnezeu printre stufişuri/ Zări nişte luminişuri. (IV, 105); – „Plopii-astupă zorile/ Şi adună ciorile./ Nu ştiu salcâmii ce vor/ A păzi cu ghimpii lor.” (IV, 26). SÁLCIE (12), sălcii, s.f. Lat. salix, -icis. Numele mai multor specii de arbori şi de arbuşti cu ramuri lungi, subţiri şi

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 251 mlădioase, cu flori galbene-verzui dispuse în mâţişori, care cresc la marginea apelor; arbore aparţinând uneia dintre aceste specii. Variante fonetice neliterare de singular şi de plural: salcea, salcii. Nu ştiu salcâmii ce vor/ A păzi cu ghimpii lor./ Salcea, păcatele mele,/ Face moţuri şi nuiele. (IV, 26); Tu nu cunoşti otrava gândirii şi-a vegherii:/ Fantasmele de fildeş, regini ale tăcerii/ Nu ţi-au suflat mirezme subt salciile serii. (I, 126). Domniţă-al cărei zâmbet mă tulbură şi-nghiaţă?/ Îţi pâlpâie-n privire şi-un vânăt fir de ceaţă./ E depărtare multă la zmalţul ei cu ape,/ Deşi ţi-e frumuseţea de salcie aproape. (III, 85); Prin salcâmi plecaţi şi sălcii, mulţumit că te atinge,/ Sânul mumelor voinice îl vei mângâia şi linge. (I, 152); Spune-i să nu mai facă/ Sălcii, nuferi şi ape când joacă,/ Şi stoluri şi grădini şi catapetezme./ Sunt bolnav de mirezme. (I, 235); Au trecut înnot pasările albe,/ Cenuşii şi pestriţe,/ Împinse de umbră de sălcii. (II, 77); Stau ca-ntre sălcii, noaptea, călătorul,/ Şi nu ştiu cine-i binefăcătorul. (II, 171); Au fugit din sălcii mierlele şi cucii./ Numai cioaca poate sta în vârful crucii. (IV, 159); Sălciile se închină,/ Babe mici, din rădăcină,/ Şi fieştecare trunchi/ De răchită stă-n genunchi. (II, 119); Sălciile şi răchita/ Ne-au dat cu nemiluita/ Ştreanguri negre în zăvoi./ Stupii plini îs cu puroi. (II, 242). SALOMEEA (1), antroponim feminin biblic. Cf. bg. Salomija. Crescând blestemul, s-a făcut furtună./ Ascultă-l. Înnăbuşe-l cu flaute. Răsună!/ Mai joacă Salomeea şi-acum, pe-aci pe-aproape./ Te uită: are găuri, n-are pleoape,/ Nici buze, nici tipare de şold şerpuitor. (II, 222). SALÓN (1), saloane, s.n. Din fr. salon. Sală în care au loc festivităţi, baluri,

serbări publice etc. Se răsucea-n saloane ca pe fus,/ Cu nasul tot pe sus,/ Părându-i-se totul că miroase,/ Că, rafinată, nara i se înnălţase. (III, 180). SALT (2), salturi, s.n. Din lat. saltus, it. salto. Mişcare de deplasare bruscă în zbor. Schimbările la faţă, subit, le-au învăţat/ La şcoala de principii a balului mascat,/ Iar saltul acrobatic, la circ, privind din stal/ Cum sare dansatorul şi cade iar pe cal. (IV, 79); Dar puntea-n salturi repezi/ Se clatină-ntre mure./ O! punte, fă-te lebezi,/ Şi du-mi-o-n ţărm uşure. (I, 79). SALTEÁ (6), saltele, s.f. Din ngr. siltés. Obiect confecţionat în diverse moduri care se aşază pe pat, pentru a forma un aşternut moale, sau pe apă, pentru a pluti. Trage, dis-de-dimineaţă,/ Din saltea ţigaie creaţă,/ Şi din perina de puf/ Scoate câte un zuluf. (IV, 134); Hoitul de subt piatra mea/ Şi-a dus viaţa pe saltea./ Toate păcatele grele/ I-au fost pături şi saltele. (IV, 269); În streaşinele mele/ Vrăbiile au adus perini şi saltele./ Pisica bătrână/ Şi-a pus ciorapii de lână,/ Şi torcând pe neştiute/ Din carâmbi şi căpute/ S-a-mbrăcat cu tricou/ Cenuşiu şi nou. (II, 49); Au doborât dulapuri şi-au pus foc/ În toate, aruncate la un loc,/ Covoare, haine, rufe şi saltele,/ Foteluri şi perdele,/ De-a zorul. (III, 185). SALUTÁ (4), salút, vb. I. Din lat. salutare. Tranz. A face un gest sau a rosti o formulă uzuală de politeţe, de simpatie etc. la întâlnirea cu cineva sau la despărţire. Am ridicat lopata în semn de datorie/ Şi m-am sculat din luntre, de jos, ca să-l salut,/ Ca-n faţa unui rege strein, recunoscut. (I, 98); Are cinsprezece ani,/ Şi în gloata curţii deasă/ Trece mândră prin gâscani,/ Ca prin bâlci o preoteasă.// O saluţi, o chemi, şi vine./ Din ce-i spui şi ce-i vorbişi,/ Ea se uită

252

Simona Constantinovici

lung la tine/ Dintr-o parte şi pieziş. (IV, 145); Eşti cunoscut şi la Madera,/ În sud, unde matrozii te salută,/ Cheflii şi ei ca Prinţul, sută-n sută,/ Şi grecii pripăşiţi prin porturi. Kalispera! (IV, 268). SAMÁR (1), samare, s.n. Din bg., scr. samar. Şa mare de povară, fără scări, care se pune pe măgari şi pe catâri. Haide şi tu, aşează-te-n spinare./ Mă simt voinic. Pe cine ce-l mai doare?/ Cine-i strein şi singur, cine?/ Să urce-n cârcă, pe samar, la mine. (II, 212). SAMARITEÁN (1), -Ă, samariteni, -e, s.m. şi f. Din fr. samaritain. Om milos; binefăcător. Cum o chema nu mi-a spus./ Am văzut-o de sus/ Încă o dată./ De două ori o am văzut,/ Înstrăinată./ O dată, la fântâna Samaritencii,/ O dată, pe stradă, subt umbrelă. (II, 75). SAMSÁR (5), samsari, s.m. Din tc. simsar, bg. samsar. Mijlocitor în afaceri negustoreşti * Fig. Persoană care face din orice lucru obiect de negoţ. Un samsar, odinioară,/ De prin Ţara Românească,/ Învăţat voind să pară,/ Nu ştia nici să citească./ Dar era samsar avut/ Şi da bani cu împrumut. (IV, 59); „Locul nostru, de acuş,/ O să-l ia un lăcătuş./ Şi-unui advocat samsar/ Îi urmează un dogar./ Cum vedeţi, mă rog frumos,/ Lumea s-a întors pe dos.” (IV, 257); Când ne spoim a jale, mânjind şi cele sfinte,/ O ducem cu samsarii credinţei înnainte. (III, 119). SAMULATRU (1), -Ă, samulatri, -e, s.m. şi f., adj. Parcă zăresc prin colţuri, zbanghii şi mititei,/ Şi-o ceată nevăzută prin codru, de căţei./ Iviţi prin făcătură, această samulatră/ Te mârâie din umbră, şi uneori te latră. (IV, 83). SAMÚR (1), samuri, s.m., samururi, s.n. Din tc. samur. 1. S. m. Mamifer cu blana preţioasă, de culoare sură cu o pată albă pe piept; zibelină. 2. S. n. Blană de

samur (1) prelucrată. – „Ai mai văzut scurteică de asta? Ce mai blană!/ Parcă-i o cocă moale, de fulgi.”/ – „E ca o pană.”/ „O strângi ca o batistă şi-o vâri în buzunar./ O fi samur, sau biber?”/ – „Oricum, e lucru rar.” (III, 230-231). SANDÁLĂ (1), sandale, s.f. Din fr. sandale. Cf. lat. sandalium. Încălţăminte uşoară de vară cu feţele foarte decupate sau făcute din bentiţe. Mă prăbuşeam din neguri ca fulgerul în ape/ Şi mă găseam departe, când mă credeai aproape,/ Muncită-ntotdeauna să nu fiu unde sunt,/ Atinsă doar cu vârful sandalei de pământ... (III, 227). SÁNIE (3), sănii, s.f. Din bg. sani. Vehicul cu tracţiune animală sau autopropulsat, care se deplasează prin alunecare pe zăpadă sau pe gheaţă. Îmi trimite danie/ Câte o gânganie,/ Paianjini pe sanie/ Sau pe o metanie,/ Atârnaţi de-o sfoară, groasă/ Cât o umbră de mătasă. (II, 30); Moş Crăciun porneşte,/ Vântul îl opreşte,/ Vântul îi întoarce,/ Încotro şi-ncoace,/ Sania, bădie:/ Parc-ar fi, şi nu e, tot o jucărie. (IV, 160); Fiare, orătenii,/ Trupuri de vedenii/ Făcute din glumă/ Fie că de gumă,/ Sau de mucava,/ Ori dintr-altceva,/ De pildă: din ţiplă/ Şi cu ochi de sticlă./ Căruţe şi sănii/ Trase de dihănii. (IV, 153). SÁPĂ (8), sape, s.f. Lat. sappa. Unealtă agricolă pentru săpat şi prăşit, alcătuită dintr-o lamă de oţel plană sau puţin concavă, fixată într-o coadă de lemn. Şi ne sculam cu soarele deodată/ Şi ospătam pe-o margine de apă/ Şi ne urma vecia ca o roată/ Şi-aveam toiag şi fluiere drept sapă (I, 123); Ce ţi-am greşit, boierule, zic eu,/ De mă tot faci tâlhar şi derbedeu?/ Am pungăşit la uşa dumitale,/ La seceră, la sapă, la parale? (III, 163); Ca să schimbăm, acum, întâia oară,/ Sapa-n condei şi brazda-n călimară,/ Bătrânii-au adunat, printre

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 253 plăvani,/ Sudoarea muncii sutelor de ani. (I, 9); Ce faceţi voi cu-atâta întindere de ţară?/ V-ajunge câtă sapa şi plugul câtă ară. (III, 104); Mai bine luarăţi sapa şi traista la spinare,/ Pribegi făr’de cămaşe, desculţi prin ţara mare. (III, 118). SARAMÚRĂ (2), saramuri, s.f. Din ngr. salamúra. Apă în care s-a dizolvat sare şi care se foloseşte preponderent în gospodărie, la gătit sau la conservarea unor alimente. Noaptea se-ntinde, hăt, ca o arsură,/ Ca o fiertură, ca o saramură./ Laptele, drojdii, pulbere şi scrum./ Fuge pe mirişti vântul de fum. (II, 224); Spuză fierbinte, drumul fierbinte./ Câmpie de oseminte.// Mi-e ca o coajă de pâine arsă gura,/ Şi balele-s ca saramura. (II, 232). SÁRCINĂ (4), sarcini, s.f. Lat. sarcina. 1. Obligaţie, îndatorire, răspundere (materială sau morală). 2. Misiune. Într-un titlu de poem: Sarcină sacră (II, 207); Cu aripa-n ţărână şi în vis,/ Strânge la piept comoara ta deplină./ Cât te iubesc, frumoasa mea albină,/ Că sarcina chemării te-a ucis! (I, 40); Nu-i nici o potrivire între ţărani şi noi./ Ei sunt scutiţi de sarcini şi n-au, ca noi, nevoi./ Nici nu-şi dau bine seama cât sunt de fericiţi/ Ţăranii noştri simpli şi iubiţi. (III, 154). SARE (7), săruri, s.f. Lat. sal, salis. 1. Substanţă cristalină, sfărâmicioasă, solubilă în apă şi cu gust specific, care constituie un condiment de bază în alimentaţie şi este folosită în industria conservelor, în tăbăcărie etc.; clorură de sodiu. 2. (În sintagme) Sare de lămâie = acid citric. Pe culmi zboară spume şi valuri de sare,/ Cu monştrii de mână aleargă zmintite/ Femeile slute, cu muget de vite,/ Subt biciul din haos ce şerpuie-n zare,/ Mânat de gigantul Satan gol, călare. (I, 28); Ochiul

udă în neştire/ Borangicul cel subţire./ Gândurile mi-s amare/ Ca izvoarele de sare. (I, 146); De ce venişi la mine? Ce plângeri ai, ce jalbă?/ N-ai iarbă, n-ai izvoare şi stânci de sare albă? (IV, 84); Pui de toate-ntr-o căldare/ Şi presări cu scorţişoare./ Pui şi-un praf, niţel, de sare. (IV, 206); Le-am suflat cu zmalţuri de zile, de ore şi de secunde/ Şi le-am făcut rotunde:/ Cristale ca piatra acră şi ca sarea de lămâie,/ Neputândule face tămâie/ Şi scârbit de diamante limpezii şi lucii. (II, 84). SÁRICĂ (4), sarici, s.f. Lat. sarica. Manta ţărănească lungă şi miţoasă pe dinafară, ţesută din fire groase de lână, pe care o poartă oamenii de la munte. Într-un titlu de poem: Tot o sarică (II, 74); Tot o sarică mă-ncape,/ Gros şi slab, mare şi mic./ Făcându-se pentru mine pitic,/ M-a bătut pe umeri Dumnezeu/ Cu mâna lui femeiască. (II, 74); Tu ai încredere în mine,/ Ciobanule de munte, sălbatec, şi ţi-e bine,/ Să te mângâi cu glasul şi cu mâna,/ Că simţi în mine Gorjul de piatră, strunga, stâna/ Şi sarica şi-opincile de-acasă. (III, 266); Aşeaz-o cu credinţă căpătâi./ Ea e hrisovul vostru cel dintâi,/ Al robilor cu saricile, pline/ De oseminte vărsate-n mine. (I, 9). SAT (79), sate, s.n. Din lat. fossatum. Aşezare rurală a cărei populaţie se ocupă, în cea mai mare parte, cu agricultura. Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant. Într-un titlu de poem: Baba-n sat (III, 61); Satul ei? (III, 191); În satele şi văile (II, 254). Subt povârnişul caselor de şiţă/ Întârzia din ceruri o şuviţă,/ Oprită-n marea moartă a nopţilor din sat,/ De-o cracă neagră de potop uscat. (I, 157); E blândul din sat.../ Lăsaţi-l să fure, că-i nevinovat./ Blajin şi netot,/ Înghite cu sâmburi cu tot. (II, 201); Într-un

254

Simona Constantinovici

judeţ de miazănoapte,/ Din sat în sat, din zvon, din şoapte,/ Se ştie că şi-au rupt genunchii,/ Până la groapă, taţii, fraţii, unchii, (II, 253); Ce s-a născut, pe rând s-a şi-ngropat/ Şi crucile-au intrat în sat,/ Viori de lemn/ Încremenite într-un semn. (II, 260); S-a strâns haosul să urle/ Tobe, buciume şi surle./ Şesul creşte, ceas cu ceas./ Niciun sat n-a mai rămas. (III, 59); Aşa, din sat în sat, se-ntinse/ Văpaia grânelor aprinse,/ Că flacăra-ncepea să joace/ De-a rândul pe pătule şi conace. (III, 115); Odată şi odată te-om prinde noi în sat/ Şi-ai să plăteşti, jupâne, cu vârf şi îndesat. (III, 126); Amurg. Se-ntoarce-n sat o ceată./ Unchiaşul iarăş se arată. (III, 185); Un biet plugar, odată, să-1 sufli, să-l dai jos,/ Îşi înjghebase-o trişcă şi fluiera frumos./ Sta-ntr-un bordei, departe, la marginea de sat,/ Dar se-auzea cum cântă din fluier, suspinat. (IV, 74); Atunci au deschis/ Sacii, şi-au trimis/ Purceii de lemn/ Să le-aducă semn/ Şi ştire din sat. (IV, 149); În căciuli de stuh şi paie/ Stupii stau pitiţi în ploaie./ Printre crăcile de prun/ Par un sat ori un cătun. (IV, 170); Pe la-nceputul dulce-al primăverii/ Satul şi-aduceaminte de poveşti,/ Şi frunza tremură pe crengi cereşti,/ Şi, pasămite,-n taină, şi boierii. (I, 101); Drumul sterp dintre copaci,/ Mi-e via strâmbă pe haraci,/ Mi-e satul cu câinii, mi-e bătătura,/ Cenuşa din brazde şi arătura. (I, 187); Ograda, satul şi cătunul/ I-au cunoscut, venind, pe câte unul./ Şi n-au venit nici noaptea, pe furiş,/ Feriţi de drum şi luminiş. (II, 244); Aflându-se cu satul în război,/ Găseşte că măsura înţeleaptă/ E să înceapă tot cu câte doi,/ Şi oamenii pricep ce-i mai aşteaptă. (III, 125); Răscoala izbucnise deodată în Moldova,/ La Giurgiu, la Caracal şi Craiova,/ Pornind din suferinţa celor smeriţi şi

blânzi./ Tu ţine minte satul flămând, numit Flămânzi. (III, 171); Ea nu e arendaşe/ Şi, văduvă şi prietenă cu satul/ Încă de când îi mai trăia bărbatul,/ N-ar fi avut de ce să-i fie teamă. (III, 182); Băbuţa-şi cată la răspântii satul,/ Băieţii, casa, fetele, bărbatul./ Movila asta mare să fie satul ei,/ Grămezi de bârne arse şi de pământ, sau ce-i? (III, 191); În ochii-i deschişi, o lumină,/ A satului unde-i născut,/ A câmpului unde iezii-a păscut,/ A încremenit acolo străină. (I, 209); Scara, prin păduri şi sate,/ S-a tocit pe jumătate,/ Şi de-abia de-ajung cu ea/ În clopotniţa cu-o stea,/ Unde sună gărgăunii. (II, 197); Au rămas în sate vii/ Numai câteva stafii,/ Fără păr, fără gingii.(II, 257); Când şi când, un zvon, aşa,/ Şi mai mult înfricoşa./ Zece sate răzeşeşti/ S-au pornit spre Bucureşti. (III, 137); Am interzis joi târgul săptămânii/ Şi horele, duminica, la sate,/ Şi am mustrat holteii şi bătrânii,/ Şi am închis şi cârciumile toate. (III, 167); Morţii-au tăcut în sate, dar tot le-a mai rămas/ Din ochi o pâlpâire şi-o şoaptă, ca un glas. (III, 204); Din pătule, din cătune,/ Cântecele-au să răsune,/ C-au pornit să haule/ Sate, văi şi staule. (IV, 155); Satele s-au închis în arături./ Numai păduri, numai păduri, numai păduri./ Şi toate cu capace, ferecate,/ Cu porţi de negur şi lăcate. (II, 169); Şi toate, vii, ogoare şi prisacă,/ Urneau din bătătura uscată şi săracă,/ Şi se ducea puhoiul plăvanilor, agale,/ Ca satele, devale. (IV, 16); Ascultă valea, satele, cocoşii./ S-au deşteptat pe lanuri parcă şi strămoşii/ Brăzdând-o-n lung, fâşie cu fâşie;/ Atâta lume albă-i pe moşie. (IV, 38). SATAN(A) (9), nume cu semnificaţie malefică. Denumire abrahamică ce se referă, în diferite religii, la un înger căzut, la un demon sau la un zeu minor.

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 255 La creştini, apare în antiteză cu Dumnezeu. Titlu de poem: Satan (I, 98). Cu monştrii de mână aleargă zmintite/ Femeile slute, cu muget de vite,/ Subt biciul din haos ce şerpuie-n zare,/ Mânat de gigantul Satan gol, călare. (I, 28); Toţi aţintesc cu pizmă pe cruntul căpitan,/ Căci fiecare-n sine de spada lui se miră;/ Porunca lui temută smeri şi pe Satan. (I, 164); Cel ce făcuse lumea, Iehova sau Satan,/ Nu prevăzuse mintea şi-n minte un duşman. (III, 71); – „Vine noaptea! Ia-mă, nene. Fă-ţi pomană.”/ Ţăranul se cruci şi zise: – „Suie, Satană!” (I, 215); Era ca o biserică şi ca o mânăstire,/ Clădită parcă de Satana./ Parcă-i simţeai duhoarea şi pulpana/ Foşnite prin unghere. (IV, 18); „Şi ţarina răzeaşă nu se schimbă/ Pe preţ de liftă sau de limbă./ Vânzarea, preţul, câştigul, banii,/ Tertipurile sînt ale Satanii.” (II, 248). SATÍR (2), satiri, s.m. Din fr. satyre, lat. Satyrus. Fiecare dintre divinităţile rustice din mitologia greacă, reprezentată printr-o fiinţă cu corp omenesc acoperită cu păr, cu coarne şi picioare de ţap sau de cal, care personifica instinctele brutale. Mai sus, mai sus de nori şi aştri,/ E frig, pustiu, şi e-n zadar/ Să pleci,/ Minţit de-atâţi satiri albaştri, –/ Spre stăvilarul secular/ Înfipt în haos cu pilaştri, –/ Căci nu-i făcut să treci. (I, 26); Şi totul se-ncheagă şi-n gol se prăvale/ Cu scrâşnet, cu spaimă, cu jale./ În râpi stau la pândă satirii, ciclopii,/ Frecându-şi spinarea de marginea gropii. (I, 29). SAU (173), conj. Să + au. 1. (Cu funcţie disjunctivă) Ori, fie. 2. (Cu funcţie explicativă) Adică, cu alte cuvinte. 3. (Cu funcţie copulativă) Precum, şi. 4. (În propoziţii interogative, cu funcţie conclusivă, atenuată de o nuanţă de îndoială) Nu cumva? oare? poate? Boschet

sau aşteptare opreşte-n fund cărarea? (I, 17); Ţi-ai desfăcut cămaşa şi-ntrebi cu sânii-n mână/ De vreau s-astâmpăr setea din ei sau din fântână. (I, 47); Pentru credinţă sau pentru tăgadă,/ Te caut dârz şi fără de folos. (I, 62); O vatră-nvăluită-n cenuşă către seară/ Sau un tighel de piatră pe-o cruce seculară, (I, 106); E cineva sau, poate, mi se pare. (I, 144); Poteca-n palma ţării, ce nu e încă trasă/ Şi poate duce-n ceruri sau poate-ntoarce-acasă. (I, 155); Şimi vor face un fel de înmormântare/ În lutul afânat sau tare. (I, 190); Totuna-i ce faci:/ Sau culci pe bogaţi, sau scoli pe săraci. (I, 203); Plângi după bijuteria spartă/ Ori fă cum vrei, sau blestemă, sau iartă. (II, 25); Cum te cheamă? Luciolă?/ Sau te cheamă Licurici? (II, 34); Ce ţi-ar veni mai bine,/ Lucrurile goale, lucrurile pline,/ Grele sau uşoare? (II, 84); În ciutura cu lanţurile noi,/ De-o viaţă scoţi ţărână sau noroi. (II, 163); Poate din umbră, sau din fulger, sau/ Nu ştiu de unde să te iau.// Din murmur, poate, din niscai/ Icoane, rugi ori şuiere de nai./ Semeni leit, şi te-am văzut cândva,/ Cu Cineştie sau cu Careva. (II, 174); Ţ-is buzele spuzite, ca bulgării de var./ Nădejde sau mânie? În zadar. (II, 224); Ce cauţi tu, orbeaţă paceaură?/ Eşti luna, moartea, hârca sau nebuna? (II, 269); De câte ori tu nu teai întrebat/ Dacă-ai murit sau dacă-ai înviat! (II, 281); Cel ce făcuse lumea, Iehova sau Satan,/ Nu prevăzuse mintea şi-n minte un duşman. (III, 71); Deosibeşte-n gloată, ameninţă şi ceartă./ A scos în privelişte greşeala sau o iartă. (III, 82); Era să fie sărbătoare,/ Sau slujbă de înmormântare? (III, 116); Cu toate că bacalaureat,/ Constat că sunteţi idiot sau beat. (III, 170); De gândurile mele curtenii noştri spun/ Că nu ştiu ce să creadă: actor sunt, sau nebun? (III,

256

Simona Constantinovici

210); Să înţeleg de unde se-ntoarce-mi vine greu.../ Din câmpul sterp şi rece, sau din sufletul meu? (III, 269); Nu ştiu de cântă harpa când noaptea mi-o sărută/ Sau freamăţi tu-n vibrarea ei gemută, (III, 279); Precum a fost porunca şi fuse legământul,/ Cine şi-l calcă, Domnul, sau robul lui, cuvântul? (III, 291); Fă ceva. Dă o muscă, dă o boală!/ Sau fă-mă iar de şcoală./ Năpârleştemă, Doamne, de tuleie,/ Fă-mă femeie/ Sau fă-mă iar băiat. (IV, 31); Şi cu mutra somnoroasă,/ Scoală capul sau şi-l lasă. (IV, 122); Aduse niscaiva om/ Sau duh, noaptea-n toi, un pom, (IV, 162); Ştiu în sinea ta ce zici:/ Din pitici cum ies pitici?/ De la icre, sau din ouă,/ Sau din ele amândouă? (IV, 205); Sau mă crezi, sau nu mă crezi,/ Isonu-i purtat de iezi. (IV, 273). SAVÁNT (3), -Ă, savanţi, -te, adj., s.m. şi f. Din fr. savant. Persoană cu cunoştinţe vaste şi temeinice, care creează în domeniul ştiinţei; erudit. Mă ia de braţ şi-n automobil./ Să scap de el nicicum nu se mai poate./ E un savant, mă rog, şi-un imbecil,/ Deci o superioritate. (IV, 231); În proză,-n poezie,/ Un dascăl dădea lecţii de chipul cum se scrie./ Însă savantul, dacă/ Se pricepea la multe, n-aflase ce să facă,/ Vorbind, cu că şi ca,/ Pe care toată vremea şi-alături le ciocnea/ De-a dreptul şi de-a-ndoase: (IV, 55). SĂCARĂ (8), s.f. V. secară. Grâu, popuşoi, săcară, mei şi orz,/ Nici o sămânţă n-are să se piardă./ Săcurea plugului, când s-a întors,/ Rămâne-o clipă-n soare ca să ardă. (I, 50); Grâu, săcară şi porumb/ S-au făcut pietriş de plumb./ Ciuruit de pâcla groasă,/ De trei luni te-ascult pe coasă. (II, 242); Poteca de suflete şesul străbate,/ Ca nişte săcară cu spic./ Puterea dospeşte-n grăuntele mic/ Şi holdele-aşteaptă tot nescutu-

rate. (III, 13); Casa noastră, ca o moară,/ Face zoană de săcară/ Şi tărâţe de zăpadă,/ Valvârtej, grămezi-grămadă. (III, 59); Părul lui, cu valuri creţe/ Până-n şold, e-o frumuseţe,/ Pieptănat de o răgace/ Cu un spic, după ce coace,/ Ori de mei, ori de săcară,/ Pus deoparte de cu vară. (IV, 189-190). SĂDÍ (2), sădesc, vb. IV. Tranz. Din sl. saditi. A introduce în pământ răsaduri, puieţi etc. pentru a prinde rădăcini şi a se dezvolta; a planta. Într-un titlu de poem: Nu v-am sădit (II, 94); Nu v-am sădit şi nu v-am cercetat./ Aţi încolţit în drojdii de ţărână,/ Bezna din zguri v-a pus şi semănat,/ Şi de ogor v-aţi prins cu o ţâţână. (II, 94). SĂDÍT (1), -Ă, sădiţi, -te, adj. V. sădi. Plantat. Fulg limpede şi pur,/ Te-aştept să te scobori,/ Petală de pe flori/ Sădite în azur.// Azurul se încheagă/ Să facă iernii salbă./ E-o trudă-n bolta-ntreagă/ Să-ţi facă finţa albă. (I, 156). SĂGEÁTĂ (9), săgeţi, s.f. Lat. sagitta. Vergea de lemn, cu un vârf ascuţit (din fier, os, piatră) la un capăt, iar la celălalt cu două aripioare înguste, folosită în trecut ca proiectil de vânătoare sau de luptă, aruncată dintr-un arc încordat. Tu te-ai pierdut din drumul lumii/ ca o săgeată fără ţintă,/ Şi frumuseţea ta făcută/ pare-a fi fost ca să mă mintă. (I, 117); Trecuse-n goană cu maşina aia/ Flăcăul ţării, scurt, ca o săgeată,/ Grăbit să-şi ia cafeaua la Sinaia. (IV, 265); Săgeata nopţii zilnic vârfu-şi rupe/ Şi zilnic se-ntregeşte cu metal./ Sufletul meu, deschis ca şapte cupe,/ Aşteaptă o ivire din cristal,/ Pe un ştergar cu brâie de lumină. (I, 48); Mi-e inima şi-n cocostârc/ Şi în săgeata-i vânătă din cer,/ În fierăstrăul de fier/ Al mărăcinilor de pe mormintele pustiei, (I, 188); S-au prins tovarăşi buni cu rânduiala,/ Hârdăul, fedeleşul şi găleata,/ Vroind

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 257 să-nfrunte laolaltă nicovala,/ Ciocanul, jarul, spada şi săgeata. (IV, 34); Înnainte de-a-şi fi prins/ Firele de streaşini luna,/ Subţiată într-adins/ Din săgeţi el scoase una. (II, 182); Zece nopţi şi zece zile/ Huruiau mii de tocile,/ Ascuţind, printre nămeţi,/ Suliţi, săbii şi săgeţi, (III, 58); Săgeţile pornite, cât ajung,/ Din munţi în munţi, croiesc hotarul lung,/ Şi ţarina răzeaşă nu se schimbă/ Pe preţ de liftă sau de limbă. (II, 248); Unde-mi bat undrelele/ Ţi-ai uscat obielele,/ Unde-ascut săgeţile/ Tu-ţi piepteni musteţile. (IV, 239). SĂGETĂTÓR (2), -OÁRE, săgetători, -oare, adj., s.m. I. S.m. (Art.) Numele popular al unei constelaţii. Se încovoaie pe jumătate,/ Opreşte şoldu-n loc, zvârle piciorul/ Spre pâlcul, în cer, unde Săgetătorul/ Aţine noaptea drumul vulturilor de-argint. (I, 234). II. Adj. Fig. (Despre ochi, privire etc.) Pătrunzător, scrutător, tăios. Săgetătoarea căutătură/ Se mai zăreşte pe firimitură/ Subt canapea şi clavecin,/ A vulturului de caolin. (II, 25). SĂLÁŞ (3), sălaşe, s.n. Din magh. szállás. (Pop.) Adăpost unde cineva capătă temporar găzduire. Construcţie rudimentară făcută în câmp şi folosită temporar pentru oameni şi animale. * Staul, grajd. Munte, cădelniţi de izvoare,/ Altar de şoimi, sălaş de sori,/ Care nu suferi floarea trecătoare/ Să te îmbete cu miros de flori – (I, 16); Şi din sălaş a pornit într-o dimineaţă/ Un urs cu belciug, o maimuţă paiaţă,/ Cu două tipsii şi spadă de tinichea,/ Un câine cu giubea,/ Duşi de-o băietană/ Bălană... (I, 236); Orice supus al regelui lor/ E cu ceva sălaşului dator,/ Şi toate meşteşugurile-s bune/ Agonisita zilei să adune. (I, 231). SĂLBÁTEC (7), -Ă, sălbateci, -ce, adj. Vezi sălbatic. Ca-n oglindirea unui

drum de apă,/ Pari când a fi, pari când că nu mai eşti;/ Te-ntrezării în stele, printre peşti,/ Ca taurul sălbatec când se-adapă. (I, 62); Cuviincios m-apropii iar de tine/ Fiindcă mă tem şi findcă te-am văzut/ Sălbatec şi neliniştit. (II, 71); Cel care s-a ascuns aci de lume/ A vrut un stei sălbatec, fără nume,/ Şi o grădină-n jurul mormântului, departe/ De orice mort, de orice moarte. (III, 22); S-ar mai putea vreodată, pe hârtie,/ Ca mâna mea cu cremene să scrie/ Un căprior înnalt, fecior şi ciut,/ Ca meşterul sălbatec, neştiut? (III, 273); Cine te-a pus, domniţă, s-o răsfeţi,/ Să-i dai făgăduiala altei vieţi/ Sălbatecei şi negrei zburătoare,/ Dacă o uiţi în turn, la închisoare? (IV, 14). SĂLBÁTIC (8), -Ă, sălbatici, -ce, adj., s.m. şi f. Lat. pop. salvaticus (= silvaticus). I. Adj. 1. (Despre animale) Care nu este domesticit sau îmblânzit; p. gener. nedomolit, aprig, feroce. 2. (Despre plante) Care a crescut de la sine; necultivat, nealtoit. * (Despre pământ, terenuri etc.) În care nu a intervenit mâna omului; nelucrat, necultivat. II. 1. Adj., s.m. şi f. (Om) primitiv. 2. Adj. Caracteristic omului primitiv; rudimentar, înapoiat, neevoluat. III. Adj. 1. Care se manifestă cu deosebită intensitate, violent, cumplit; înfricoşător, de neînvins. 2. (Despre mişcări sau corpuri în mişcare) Rapid, vijelios. Am luat pământ sălbatic din pădure/ Şi-am frământat cu mână de olar,/ În parte, fiecare mădular,/ Al finţei tale mici, de cremene uşure. (I, 81); Într-un avânt sălbatic te-ai dus până la stele/ Şi te-ai întors, aprinsă, cu una dintre ele. (III, 72); Voinţa nu se teme de-acum de-o înviere –/ Şi ca să nu mai cerce să fie fericit,/ A luat în cleşte insul întreg şi l-a stârpit,/ Cu dreptul ce i-l dete sălbatica putere. (I, 120); Din neamul vechi

258

Simona Constantinovici

al Crailor Carpaţi,/ Născuţi din piatră maică,/ Sunt teferi zece gemeni, alăptaţi/ La ugerii sălbatici de zimbroaică. (II, 108); Dai drumul coliviei şi-i laşi pe toţi să iasă,/ În stoluri, porumbieii sălbatici şi pribegi,/ Şi intră tu în cuşcă, acolo. Înţelegi,/ Ori nu-nţelegi nici asta?/ Atuncea, dragă, basta! (III, 219); Înnăbuşind sălbatice grădina/ Şi roadele alese le-aţi ucis./ Nu m-aţi lăsat să mângâi nici blajina/ Căutătură galbenă-n cais. (II, 94). SĂLBĂTĂCIÚNE (1), sălbăticiuni, s.f. Sălbatic + suf. -iune. Varianta literară: sălbăticiune. Animal sălbatic. Te-apucă dorul nobil şi patima de puşcă/ Şi ai la îndemână vânaturile grase,/ Fără să-ţi bage frica şi tremurul în oase,/ Sălbătăciunea-n codru prin vânt că te miroase. (III, 105). SĂLTÁ (1), salt, vb. I. Lat. saltare. Intranz. A se mişca repetat de jos în sus sub impulsul unei forţe din afară; a sări. Are barba până-n brâu,/ Cât un snop vărsat, de grâu,/ Şi cum fuge şi se duce,/ De subt barbă-i saltă-o cruce,/ Pe un lanţ de aur gros,/ Ca să-i placă lui Hristos. (IV, 252). SĂLTĂRÉŢ (1), -EÁŢĂ, săltăreţi, -e, adj. Sălta + suf. -ăreţ. Care se mişcă rapid, sprinten, vioi. Stropii noştri de sudoare/ Se făceau mărgăritare/ În şiraguri săltăreţe/ Pentru circ şi călăreţe. (III, 140). SĂMÂNŢĂ (10), seminţe, s.f. Lat. pop. sementia. 1. Parte a plantelor superioare (închisă în fruct) care conţine embrionul şi din care, în condiţii prielnice, se poate dezvolta o nouă plantă. 2. Specie, gen, fel, soi. * Viţă, neam, seminţie. 3. Fig. Element din care se dezvoltă ceva; germen. * Cauză, pretext, motiv. Grâu, popuşoi, săcară, mei şi orz,/ Nici o sămânţă n-are să se piardă./ Săcurea plugului, când s-a întors,/ Rămâne-o

clipă-n soare ca să ardă. (I, 50); Să luăm cenuşa stinsă pe vechile altare,/ Să-i dăm din nou văpaia şi-un fum mai roditor./ S-o-mprăştiem, sămânţă, pe şesul viitor,/ Nădăjduind culesul târziu, cu întristare. (I, 57); Două grămezi făceai din grâu, ca pentru noi,/ Una de om şi alta de ciocoi,/ La treieratul de sămânţă nouă,/ Şi le duceai la tine peamândouă. (II, 221); Avea dintru sămânţă ştiinţele-adunate/ În el prin har şi strânse priceperile toate. (III, 180); Pe toate celea scrisă-i, fără carte,/ Pedeapsa lui – „Primejdie de moarte”,/ Pe om, pe bobul mic şi pe gândac,/ Pân’ la sămânţa cât un vârf de ac. (II, 185); În sânul meu sămânţa zvâcnită nu-ncolţeşte,/ Căci simţitoare ca o fântână şi o harpă,/ Nepipăite încă de ciutură şi deşte,/ Sunt nesfârşit de dulce şi nesfârşit de stearpă. (II, 206); Odată şi odată, şi-n zestre, la-nceput,/ Şi-n moşteniri, sămânţa-i un jaf necunoscut. (III, 176); Dar cine pune trudă mai grea, plugarul, care/ Stă-ngenunchiat să vadă sămânţa de răsare,/ Ori domnul cel cu geamul rotund, de lângă nas,/ Nervos că iscăleşte la şase luni un ceas? (III, 205); Sămânţa brazdei grase, muncită strâns şi crunt,/ Din spicul cu mustaţă, zbârlit, cu miez de unt,/ Şi sacii grei cu aur de mălai –/ Plecau în coviltirile cu cai. (IV, 15); Are grije, fiţi pe pace,/ Tata mare să vă-mpace./ Că vă cumpără din piaţă,/ Marţea, dis-de-dimineaţă,/ Tot seminţe dulci la gust,/ De fir lung cu spic îngust,/ De fir gros cu ciucure,/ Numai să vă bucure. (IV, 163). SĂNĂTÁTE (3), s.f. Lat. sanitas, -atis. 1. Stare a unui organism la care funcţionarea tuturor organelor se face în mod normal şi regulat. 2. Fig. Tărie, robusteţe. Asta, Domnule Confrate,/ Dă alean şi sănătate./ Eu, cum vezi, încet, încet,/ M-am făcut analfabet. (IV,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 259 177); Când ai bătut în uşă, domnişorii/ Strigau să se alunge cerşetorii/ De dragoste, de duh şi sănătate./ Şi te-au gonit cu biciul din cetate. (IV, 226); Dacă-l întrebi de sănătate,/ El stă cu buzele umflate./ Dacă-l opreşti cumva la masă,/ Zice că supa e prea grasă/ Şi, încă de la început,/ Bucatele nu i-au plăcut. (IV, 233). SĂNĂTÓS (6), -OÁSĂ, sănătoşi, -oase, adj. Lat. *sanitosus (< sanus). 1. Care se bucură de sănătate deplină; teafăr, zdravăn. 2. Prielnic sănătăţii; salubru. * (Substantivat, f.; în expr.) A o lua (sau a o rupe, a o şterge) la sănătoasa = a o lua la fugă, a pleca repede pentru a nu păţi ceva. I-am prins trupul de un dram/ Şi i-am dat drumul pe geam,/ Şi-auzindu-l iar, de jos,/ I-am urat: – „Mergi sănătos!” (IV, 129); La altele, obuze, cartuşe, mitraliere./ Slăbeşte talpa ţării, el creşte în putere./ Dar când se-ngroaşă gluma şi se aprinde casa,/ Se-adună ceata-ntreagă şi-o ia la sănătoasa. (IV, 72); V-amintiţi de ţara bună?/ Lucram bine împreună,/ Pân-a nu se-aprinde casa/ Şi-a o lua la sănătoasa,/ Cu bănet şi catrafuse,/ Valvârtej. (IV, 257); Voi creşteţi, dragii mei, sănătoşi,/ Voinici, zglobii, cu voie bună,/ Cum am apucat din moşi-strămoşi./ Deocamdată, feţii mei frumoşi,/ O să lipsească tata vreo lună. (I, 191). SĂPÁ (8), sap, vb. I. Lat. sappare. Tranz. 1. A lucra, a fărâmiţa cu sapa (sau cu cazmaua) pământul (pentru a însămânţa, a prăşi etc.). 2. A face cu sapa (sau cu alt instrument) o adâncitură, o groapă, un şanţ în pământ. Variantă regională: săpi. Viaţa ta dă aguridă./ Pomul – viespe şi omidă./ Săpi un puţ, şi apa seacă,/ Nalţi o cruce, face cracă. (IV, 239); Şi poate că nu ar fi fost nimic/ Dacă nu intra să sape,/ Cu cântecul, şi degetul tău cel mic,/ Care pipăia mier-

lele pe clape –/ Şi-ntreaga ta făptură, aproape. (I, 33); Doi câte doi, sătenii răzvrătiţi/ Aveau să fie duşi între soldaţi,/ Dintr-o comună de săraci lipiţi,/ Şi puşi să-şi sape groapa şi-mpuşcaţi. (III, 121); I-am spus că vreau să caut un mormânt,/ Pe care l-am săpat, de mult, cântând. (I, 97); Şi mi-am săpat odaia departe subt pământ./ Afară bătea ploaia. Afară era vânt.// (...)// Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,/ Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl. (I, 103); Te-aud, vântule, că ari/ Prin ogoare, prin prăpăstii şi stejari,/ Zi şi noapte, în neştire,/ Săpând gropi şi cimitire. (II, 242). SĂPÁT (2), -Ă, săpaţi, -te, adj. V. săpa. Scobit (pentru a face o groapă); sculptat. Ea ştie să mângâie, să vindece, salinte,/ O strângere, o dată, o ţine-o viaţă minte./ E mută când vorbeşte tăcut, ca o pecete/ C-un crin săpat în mijloc şi litere secrete. (III, 80); Căprarul se lăsase dus de gând./ Când gropile săpate erau gata,/ Trăgea cartuşele în vânt,/ Făcându-i pe ţărani scăpata. (III, 121). SĂPTĂMÂNĂ (20), săptămâni, s.f. Lat. septimana. Perioadă de şapte zile consecutive, care se socoteşte (la noi) de luni dimineaţa până duminică seara. * (În cultul religiei creştine) Săptămâna Mare (sau a Patimilor) = ultima săptămână înainte de Paşti. O unghie pe săptămână/ Să-ţi coacă la câte o mână,/ Şi-n zilele de sărbătoare/ Un deget şi de la picioare. (I, 142); Să fii floarea ce-şi desparte/ Frumuseţea de ţărână/ Şi sleieşte sus, departe,/ Viaţa ei de-o săptămână? (I, 148); În zorii zilei noaptea te deşeală./ Eşti istovit şi mort de oboseală./ Îţi amorţi şi pana-n mână,/ Pe care ai târât-o prin ghimpi o săptămână. (IV, 38); Un băiat al nimănui/ Născoci, atunci, un cui./ Şi l-a scos şi arătat./ Cuiul nou o săptămână/ A umblat din

260

Simona Constantinovici

mână-n mână. (IV, 42); Între iezii din cireadă/ S-a născut de-o săptămână,/ Dintr-o capră mai bătrână,/ Dar zburdalnică, o iadă. (IV, 147); Cu o sticlă de ispravă/ Obştea n-ar mai fi bolnavă,/ Şi-i păcat că-n săptămână/ Nu-i stă cheia la-ndemână. (IV, 204); Căci pe când schivnicii cu toţii/ Se pedepsesc amar, ca hoţii,/ Cu post uscat şi ascultare,/ Jertfind în Săptămâna Mare, (I, 22); Numărând la mână cât e săptămâna,/ Cumpănea cu ouă brânza şi smântâna,/ Şi pornea de joia şi cu bulzi de caş,/ Să-i ajungă vineri marfa în oraş, (IV, 40); Am interzis joi târgul săptămânii/ Şi horele, duminica, la sate,/ Şi am mustrat holteii şi bătrânii,/ Şi am închis şi cârciumile toate. (III, 167); Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite/ Şi leagăne urmaşilor stăpâni./ Şi, frământate mii de săptămâni,/ Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane. (I, 9); Dumnezeu făcu, Vasile,/ Lumea toată-n şase zile./ Şi după trei săptămâni/ Se frecă pe mâni,/ Mulţumit/ Că a isprăvit. (IV, 98); S-a suit pe-un fir de iarbă:/ Vrea s-ajungă mai degrabă./ Are nouă săptămâni/ Să sosească la salcâmi. (IV, 105); – „Săptămânile-s prea lungi/ La duminici să ajungi”,/ Zise marele-nvăţat/ Care lua parte la sfat. (IV, 180). SĂPÚN (6), săpunuri, s.n. Cf. lat. sapo, -onis, ngr. sapúni. Produs care serveşte la spălarea corpului, a rufelor etc.; bucată din acest produs. Într-un titlu de poem: Băşica de săpun (IV, 10). În Sângele şi Trupul din potir/ Au pus rachiu, săpun şi tibişir,/ Şi-n candela-nnecată bale. (II, 203); Spălaţi-vă degrabă, daţi bine cu săpun,/ O mie de metanii, cinci zile de ajun! (III, 234); – „Eu aş vrea ceva să spun/ Din azur”, zise băşica de săpun. (IV, 10); Probabil, autorul se bucură, nu glumă,/ Că a frecat fărâma

să dea atâta spumă/ Şi că şi-a scris-o, cartea, cu săpun. (IV, 48); Venea la suprafaţă/ Şi dispărea degrabă. Munceşte, se agaţă,/ Şi se sileşte-n van,/ Mânjit de lipiciosul săpun şi suliman. (IV, 54). SĂRÁC (43), -Ă, săraci, -ce, adj. 1. (Adesea substantivat) Care nu are avere; sărman, nevoiaş. 2. Fig. Lipsit de conţinut, inexpresiv. 3. Lipsit de vigoare, pipernicit, firav. 4. Lipsit de fast, modest, simplu; banal, mediocru. Sufletul nostru, şubred şi sărac,/ Nu ştie de izvor şi roadă./ Nădejdea-ne pribeagă între noi/ Îşi lasă urmă slabă, ca o roată/ Cu spiţele de aur, în noroi. (I, 16); Şi-i şi altă-asemănare:/ Ciute şi-n suman sărac,/ Înţolite-s, fiecare,/ Roşcovanele-n şiac, (II, 31); Cătunul a rămas şi mai sărac./ Ileana slugăreşte de-atuncea la conac. (III, 130); Măreaţă de cucoană,/ Mâncaşi o ciorbă lungă, de pomană,/ C-un strop sărac de undelemn,/ Din strachină, cu lingura de lemn. (III, 181); E chipul vieţii noastre, ştiut, călugăreşti./ Sărac la-nfăţişare şi aspru-ntru Hristos,/ Pe dinlăuntru miezul e fraged şi gustos. (III, 224); Cad pe nas ca o brăţară/ Şi-i mai legi şi cu o sfoară,/ Dedesubt, din comanac./ Lucru de pitic sărac. (IV, 212); Ai născocit odată/ Şi o nimica toată,/ Cât ghimpele, săracul,/ De mic şi iute: acul; (III, 74); Ar fi vrut şi el, săracul,/ Să asculte pitpalacul,/ Ciocârlia, piţigoiul/ Şi câmpia cu cimpoiul. (IV, 96); Ştie-atâta, vai, săracul,/ A cânta, – ca pitpalacul,/ Şiare dreptul ticălos/ Să nu cânte nici frumos. (IV, 129); În împărăţie de beznă şi lut să se facă/ Grădina bogată şi-ograda săracă./ Cetatea să cadă-n nămol,/ Păzită de spini şi de gol. (I, 140); Sunt un schit de blăni şi doage/ Pentru cine să se roage./ Vine cine vrea să treacă/ Pe sub turla mea săracă. (II, 205); Că nu mai este moartea săracă, de-altădată,/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 261 Idilică şi proastă, din basme şi poeme,/ Sosită cu o coasă, la vreme şi nevreme,/ Ţărancă ofilită la fân şi la cosit. (II, 273); Era cam pe la toacă./ Un clopot de biserică săracă/ Se auzea dogit din depărtare. (III, 198); Şi toate, vii, ogoare şi prisacă,/ Urneau din bătătura uscată şi săracă,/ Şi se ducea puhoiul plăvanilor, agale,/ Ca satele, devale. (IV, 16); Pe strune cântă şi el, pe strune cânt şi eu./ Eu cânt, aşa-ntr-o doară, ca pentru Dumnezeu./ El îmi pândeşte ghiersul cu scripca lui săracă./ Eu nu m-aud. El, silnic, munceşte să măntreacă. (IV, 245); Doi câte doi, sătenii răzvrătiţi/ Aveau să fie duşi între soldaţi,/ Dintr-o comună de săraci lipiţi,/ Şi puşi să-şi sape groapa şi-mpuşcaţi. (III, 121); Scriind de vitejie, istoricii, dibaci,/ N-au glas despre pământul răpit de la săraci. (III, 176); Căci, pe viscol, fără foc,/ Nici căciulă, nici cojoc,/ Pot să degere, săracii,/ Brotăcelul şi brotacii. (IV, 133); Vin înapoi din raiuri fericite/ Şi lumea-ntreagă-a stelelor străbat,/ Vechi credincioşi ai turlei părăsite/ Şi ai bisericii sărace dintr-un sat. (I, 38). SĂRĂCÍ (1), sărăcesc, vb. IV. Din sărac. Intranz. A face sau a deveni neroditor; a (se) împuţina. Mintea,-atâta de bogată/ Şi-ndrăzneaţă altădată/ La arenzi şi la venit,/ Într-un ceas a sărăcit./ Într-un ceas vijelios,/ Timpul s-a întors pe dos/ Şi se stinse de odată,/ Ca o lampă răsturnată. (III, 143). SĂRĂCÍE (3), sărăcii, s.f. Sărac + suf. -ie. 1. Lipsa mijloacelor materiale necesare existenţei. 2. Cantitate mică, nesatisfăcătoare (din ceva); lipsă. Să vedem, din atâta sărăcie,/ Să vedem, nu se ştie,/ Ce ţi-ar veni mai bine,/ Lucrurile goale, lucrurile pline,/ Grele sau uşoare?/ Căci toate sunt mărţişoare. (II,

84); Te-ai deprins cu stih bogat,/ Cu care te-am învăţat./ Nu mă osândi, vai mie!/ C-am căzut în sărăcie. (IV, 177); Cică din lăcomie şi din neruşinare/ Şi din dobitocie, noi nu suntem în stare/ Să ne cunoaştem vina în răscoală;/ Că sărăcia neagră e-ntinsă ca o boală;/ Că noi purtăm păcatul că satele se scoală. (III, 154). SĂRBĂTOÁRE (11), sărbători, s.f. Serba + suf. -ătoare. 1. Zi în care se comemorează sau se sărbătoreşte un eveniment important, organizându-se adesea diferite serbări, solemnităţi, demonstraţii etc. 2. Sărbătorire, serbare; festivitate, petrecere. O unghie pe săptămână/ Să-ţi coacă la câte o mână,/ Şi-n zilele de sărbătoare/ Un deget şi de la picioare. (I, 142); Oraşele de sus, în sărbătoare,/ Au întins velinţe şi covoare/ Şi ard în potire/ Mireasmă subţire. (II, 16); Până-n sfârşit, să nu uiţi măreaţa sărbătoare,/ Când te-ai sculat din pulberi deodată în picioare. (III, 69); Era să fie sărbătoare,/ Sau slujbă de înmormântare?/ Urlau şi câinii-n haite la năvală. (III, 116); La ce folos că-mi străluceşti, tu, soare,/ C-ai pus grădina noastră-n sărbătoare,/ Că pardoseşti pământul cu covoare,/ Ştergare şi peşchire şi plocate, (III, 202); Deşteaptă-te în sufletul meu, soare,/ Ca-ntre făcliile pădurii./ Străbate-mă cu sărbătoare/ Şi dă-mă-n leagăn cu vulturii. (III, 252); Trecut pe buze şi uitat în gură/ La fostul hram de sărbătoare:/ Buricul degetului mare. (III, 268); Acum vre o săptămână/ Atârnau ciorapi de lână,/ Şorţuri, fote, ii, pe sfori,/ Bondiţe, de subsuori,/ Barişe, scurteici, la soare,/ Odăjdii de sărbătoare. (IV, 170); Ar vrea, când le-mpreună, guvernul, şi le strânge,/ Să fie zilnic roşii, cu sărbători de sânge. (III, 171); Ca să

262

Simona Constantinovici

cânţi de două ori,/ După sfinţi şi sărbători,/ Rugăciunea cuvântată/ Nu se prinde dintr-odată, (IV, 196). SĂRBĂTORÉSC (1), -EÁSCĂ, sărbătoreşti, adj. Sărbătoare + suf. -esc. De sărbătoare; solemn, festiv. (Adverbial) Sus inimile sterpe! Trăiască putregaiul!/ Sărbătoresc se-ntinde în Bucureşti alaiul,/ Şi nengropaţi, pe drumuri, ucişii zac dovadă/ Că cine mai cârteşte, ca şi ei va să cadă. (III, 203). SĂRBĂTORÍT (1), -Ă, sărbătoriţi, -te, adj. V. sărbători. Serbat. Ştiu, ramurile tale prin crengi nu prea încap,/ Dar ce sunt eu de vină că-ţi cresc în sus, din cap?/ Ca să-mi aduci tămâie, nu cred c-ai fi venit./ Nu te-am zărit o dată, şi s-ar fi cuvenit/ De două ori pe lună, când sunt sărbătorit. (IV, 84). SĂRÍ (36), sar, vb. IV. Lat. salire. Intranz. I. (Despre fiinţe) 1. A se desprinde de la pământ şi a reveni în acelaşi loc; a sălta. 2. A se deplasa, a trece dintr-un loc în altul prin salturi. 3. A trece peste ceva printr-o săritură; a escalada. 4. A se ivi pe neaşteptate; a răsări. II. (Despre lucruri) A se deplasa brusc şi cu putere în sus. Variante iotacizate; (să) sai (2), să saie (1).Mă prind de haină-n glumă şi mă trag./ Mă-mbie, mă răsfaţă./ Îmi ieşi în drum şi-mi sai în faţă./ Şi nasul rece mi-ajunge la mustaţă. (III, 266); Ce-i fi şi tu şi ce fel de jivină,/ Că scormoneşti şi tu-n lumină?/ Încerci să zbori şi-ajungi să sai/ Ca gărgăriţa de mălai. (IV, 244). Loc. adv. Pe sărite = în salturi, la întâmplare, omiţând unele sensuri. Vreau să vorbim în graiuri desfăcute,/ Şi, dezlegând cuvântul de cuvinte,/ S-alegem înţelesurile pe sărite. (II, 71). Din negură fulgerul sare./ L-astupă un munte ce trece/ Şi-apoi se despică în zece. (I, 28); Se-apleacă, se scoală, sare,/ Cu sălbile zornăitoare,/ Ca nişte zăbale spumate. (I, 234); Fal-

nic, sprinten şi semeţ./ Nu e câine de coteţ./ E uşor, când sare-n vie,/ Ca un fulg de păpădie. (IV, 120); O scânteie sare-ncoace:/ Se mânie de ce-i place/ Şi scuipând s-o stingă, ea/ Fuge şi se face stea. (IV, 237); Un greiere-i sări-n trăsură,/ Semn rău, pe la barbete, pe la gură. (III, 197); Prin Rai copiii-au dus-o foarte bine,/ Cum ar fi dus-o orişicine,/ Jucându-se cu gâzele şi iezii,/ Care săreau pe mugurii livezii. (IV, 218); Vai de păcatele lor,/ Nu a fost nici un omor,/ Au sărit care-ntr-o parte/ Şi s-au dus în cârji departe. (II, 35); Tocmai când cuiul trebuia să-l bată,/ Iată-l, ciocanul a sărit din coadă. (II, 162); Morminteleau sărit între nebuni./ Ei trec miraţi la morţi şi, printre cruci,/ Se întâlnesc şi cred că văd minciuni/ Cu oase care fug şi cu năluci. (II, 269); Când mi-a sărit pe dinainte,/ Râul mi-a spus:/ Vino cu mine,/ Şi nu m-am dus. (III, 16); Ba de abia atuncea, mi se pare,/ Li s-a deschis mai bine pofta de mâncare/ Şi-au învăţat în Raiul din pădure/ De-abia să sară legea şi să fure. (IV, 220); Grămădiţi peste pisici,/ Mii şi sute de pitici,/ Şi la tine, mulţi în pat,/ La sărit şi gâdâlat. (IV, 208); Şi-a dezvelit sărind/ Bujorul negru şi fetia./ Parcă s-a deschis şi s-a închis cutia/ Unui giuvaier, de sânge./ Ai pune gura şi-ai strânge. (I, 234); Aş fi vrut să stea s-o prind,/ A venit încoa sărind/ Şi-a plecat sărind într-alte/ Buruieni şi mai înalte. (II, 29). SĂRINDÁR (1), sărindare, s.n. Din ngr. sarandári. (În religia creştină ortodoxă) Rugăciune de pomenire făcută de preot timp de patruzeci de zile în şir pentru morţi, pentru iertarea păcatelor, pentru bolnavi etc. E de lege creştină./ Se închină./ E smerit, bate metanii,/ Dă acatiste, face sfeştanii,/ Liturghii şi sărindare./ Plânge la icoana mare. (I, 219).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 263 SĂRÍTĂ (2), sărite, s.f. V. sări. (În expr.) A-şi pierde sărita = a-şi pierde cumpătul, a se enerva. – „Vino-ţi, Dumitre,-n fire!/ Ş-a cam pierdut sărita. Se crede la oştire.../ Vorbeşte! Dă-i cu gura! Nu te sfii.” (III, 247); Şi popii, vai de lume, că preoţii de ţară/ Spuneau din molitvelnic mai mult pe dinafară./ De le-ntorceai bucoavna, citita, răscitita/ Molitvă-a-ngropăciunii, ei îşi pierdeau sărita. (IV, 76). SĂRITÚRĂ (1), sărituri, s.f. Sări + suf. -tură. Salt. Dacă-ncepe ghiontul să te doară,/ Lungule, ne faci de ocară./ O săritură înapoi:/ Venea scurtul, vâlvoi,/ Ca un arici, hotărât să înfrunte/ Vijelia namilei din munte. (I, 207). SĂRMÁN (2), -Ă, sărmani, -e, adj. Din bg., scr. siromah, cu schimbare de suf. Sărac; biet, nenorocit. Nu mi-a făcut, sărmana domnişoară,/ Cosmografia mai uşoară?/ Nu mi-a sucit urechile tot ea/ Când nu-mi intra deloc în cap câte ceva? (IV, 28); Sărmanele copile, când se dezmeticesc,/ Le pare rău de pasul făcut, monahicesc./ Ţin într-adins ca viaţa, la mine-n mânăstire,/ Să nu fie răbdată ca o nefericire. (III, 229). SĂRÚT (1), săruturi, s.n. Derivat regresiv din săruta. Sărutare. Să-ţi crape măselele-n gură/ Şi dinţii cu detunătură./ Să-ţi pută sărutul, oftatul să-ţi pută,/ Mormânt cu mocirla stătută. (I, 142). SĂRUTÁ (32), sărút, vb. I. Lat. salutare. Tranz. şi refl. recipr. A (se) atinge cu buzele în semn de respect, de prietenie, de umilinţă sau ca o manifestare erotică; a (se) pupa. * Expr. (Tranz.) Sărut mâna, formulă de salut sau de mulţumire adresată unei femei sau unei persoane mai în vârstă. Într-un titlu de poem: Să ţi-o sărut (III, 81). Luna-şi plimbă lin păunii/ Pe întinsu-i aşternut./ Ochii tăi ca bruma prunii/ Mă gândesc să ţi-i sărut. (I, 66); O! mă ridic, pe suflet s-o

strâng şi s-o sărut –/ Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut. (I, 89); Nemaiputând să ţi-1 sărut, eu, faur,/ Surâd în stihul ce ţi-1 scriu pe aur. (III, 23); Cucoană-mare, sărut mâna,/ Te-au luat pe sus, cu anasâna,/ Şi te-au mutat, bolnavă,-ntr-un azil,/ Blajină mamă-a scumpului copil. (III, 181); S-a răstit la mine să o sărut/ Şi, Doamne, n-am putut./ Nici nu m-am priceput./ Şi m-a bătut! (IV, 30); Ai mânjit/ Când ai iubit/ Şi împuţi/ Dacă săruţi. (IV, 238); Aerul o strânge. Cerul/ O dogoare şi-o sărută./ Unde trece-n câmp, ca fierul,/ Ţara caldă face-o cută. (I, 32); De hramul Sfântului Anton,/ Maimuţele, -adunate în amvon/ Şi-n strană, se smeresc şi se sărută,/ Silind o psalmodie prefăcută. (II, 203); Inelul strecurat pe deşti/ Sărută-1 când ţi-1 scoţi şi când citeşti. (III, 23); Şi când făptura ne primeştentreagă,/ Ca un altar ce-n haos s-a deschis,/ Şi dinainte floarea ni se pleacă,/ Să-i sărutăm petalele de vis? (I, 53); Ţi-am scris de-o viaţă stihul de dragoste, întâiul,/ Într-un pantof de nuntă, uitat între caişi,/ Când ostenită-n vălul miresei adormişi,/ Ca să-ţi sărute talpa de-aproape şi călcâiul. (III, 37); Stă în pom pitit, pe când/ Ţie ţi-a venit un gând:/ Printre mugurii crescuţi,/ Să-l mângâi şi să-l săruţi. (IV, 132); Doar stelele din cuiburi pogoară firul drept,/ Vărsând statuii miruri pe cap cu degetarul/ Şi sărutându-i mâna pietrarului pe piept. (I, 242). SĂRUTÁRE (12), sărutări, s.f. V. săruta. Acţiunea de a (se) săruta şi rezultatul ei; sărut, sărutat. Lacătul simte şi tresare/ Cu bezna mea, ca de o sărutare./ Stea, nu poţi tu intra-n veriga lui/ Şi lacătul tăcerii să-l descui? (I, 39); Şi-acum, când îşi ridică/ O mână peste zare,/ O vede-o rândunică/ Umplând cu-o sărutare/ Azurul prins de-o stea.

264

Simona Constantinovici

(I, 79); Înmormântează-ţi graiul oprit, subt sărutare,/ Şi lasă-ţi singur trupul, cu albele-i tipare/ Învăluit de umbră, el singur să murmure,/ Uşure ca o frunză, adânc ca o pădure. (I, 154); Şi când ne ţii puterea pe braţul ce ne leagă,/ Simţind subt sărutare culcată lumea-ntreagă,/ Iubirea ta să fie asemeni unui rit,/ Ca sufletul din rugă să iasă-ntinerit. (I, 155); Între perine şi pături/ Mâna-i stă pe-aci, pe-alături.// Pune-i degetare/ Câte-o sărutare. (II, 85); S-ar fi ţinut de mine fetele/ Cu brâul desfăcut pe de-ndeletele,/ Şi le-aş fi dat, ziua, nămiaza mare,/ Şi noaptea, într-ascuns, pe-o sărutare. (II, 210); Mă duce până-n poartă cu momele,/ Şi mă petrece prin zăbrele./ Aşteaptă ca, din drum, după plecare,/ Să-i mai trimit prin gard o sărutare. (III, 264); Nu. Mână crâncen, timpul tu sparge-l cu potcoava,/ S-apropiem vecia mai repede de noi./ Păstrează-ţi sărutarea, ca florile otrava,/ Ca să o dăm ţărânii întreagă înapoi. (I, 109); Şi s-au cuprins ca râpa-ncleştată-n pisc de stâncă,/ Şi sărutarea gurii le-a fost în slăvi adâncă./ Şi graiul stins, şi suflul mut. (II, 178); Strădania şi munca lui aspră pentru tine/ Fac zilele să-ţi fie mai mari şi mai depline,/ I s-au zdrobit genunchii şi i s-a frânt spinarea,/ Să-şi merite şi blidul gustos şi sărutarea. (III, 43). SĂRUTÁT (3), -Ă, sărutaţi, -te, adj. V. săruta. Atins cu buzele; pupat. Simte, parcă, ghiare/ Blânde în spinare/ Şiabia ca-a scăpat/ De-a fi sărutat. (II, 140); Obrazul sărutat de mine,/ Acum primeşte lacrima, mai bine. (II, 157); Zi albă, zi uşoară, de zăpadă./ Faţa de in se-aşterne sărutată/ Şi, proaspătă şi nouă, s-a întins/ Cu fluturii din ceruri care-au nins. (II, 146). SĂTEÁN (14), săteni, s.m. Sat + suf. -ean. Persoană care locuieşte într-un

sat; ţăran. Cel mai isteţ flăcău, din opt copii,/ În câţiva ani făcuse trei moşii./ Sătean de mămăligă şi de ciorbă lungă,/ Ştiuse să se facă ciocoi şi să ajungă. (III, 149); Cucoana şi săteanul încruntat/ Cârmeau pe drumul întortochiat./ Ea întrebă: – „Ai parale?”/ El răspunse: – „Da’ce-ţi pasă dumitale?” (I, 216); Săteanul nostru nu e mojic şi năzuros,/ Primeşte-orice şi ne vorbea frumos. (III, 154); Boierul dă pământul cu sate, cu ţărani,/ Vânduţi iobagi şi robi, pe bani./ De pildă, două sute de săteni,/ Ca nişte târnuri, hârburi sau buşteni. (III, 176); De pildă, începuse să are arendaşul/ Izlazul pentru vite, din Lungeni./ Unde să pască oaia şi vaca la săteni? (III, 188); Doi câte doi, sătenii răzvrătiţi/ Aveau să fie duşi între soldaţi,/ Dintr-o comună de săraci lipiţi,/ Şi puşi să-şi sape groapa şi-mpuşcaţi. (III, 121); Conacu-i gol şi staulele-s goale./ Nici un argat nu e să dea răspuns./ Sătenii, hotărâţi să se răscoale,/ S-au înţeles cu toţii într-ascuns. (III, 161); Aţâţătorii împărţesc broşuri/ La toţi sătenii şi nepricepuţii./ Ei nunţeleg, din sate şi păduri,/ Tâlcul înnalt al marei Constituţii. (III, 165); Târât, lungit, trântit,/ Sătenii îl călcară în picioare,/ Desculţi cu toţii, rece fiecare./ Era şi nu era o răzbunare. (III, 198). SĂTÉSC (1), -EÁSCĂ, săteşti, adj. Sat + suf. -esc. Care aparţine satului, specific satului; de la sat. Drept, mişună suspecţii peste tot,/ Dar cu jandarmi călări, săteşti,/ Am arestat şi dus convoaie, cot la cot,/ Trei trenuri cu spioni din Bucureşti. (III, 167). SĂTÚL (6), -Ă, sătui, -le, adj. Lat. satulius. 1. Care şi-a potolit foamea sau setea; săturat. 2. Fig. Satisfăcut de ceva, mulţumit. 3. Fig. Dezgustat, plictisit. Spune-le că m-au amăgit destul,/ Că sunt de vânt, de drum şi de copaci

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 265 sătul,/ Că zac olog, mârşav şi amărât... (II, 145); Iubiţi-vă mai-marii şi-i ascultaţi... Veniţi/ Şi-ngenunchiaţi la tronul aleşilor, zmeriţi.../ Sunteţi flămânzi desculţii şi goii? Un sătul/ Nu are ce v-aşteaptă, pe voi, mai îndestul. (III, 103); Ce borţos şi ce fudul/ Şi niciodată sătul! (IV, 112); Femeie, nefemeie, la bine şi la rău,/ Turtită ca o tavă şiun sul de rogojină./ Sătulă de-ntuneric, scârbită-i de lumină,/ Făptură nemplinită şi fată fătălău. (III, 132); Din pârjol, ca de-obicei,/ Au tulit-o-n cârd şi ei,/ Cu o muscă pe căciulă,/ Groasă-n pântec şi sătulă. (IV, 255); Gângănii şi molii necunoscute/ Să-şi facă-n tezaur cuibare,/ Sătule de aur şi mărgăritare. (I, 140). SĂTURÁ (9), sátur, vb. I. Din lat. saturare. Refl. şi tranz. 1. A(-şi) potoli foamea sau setea. * Loc. adv. Pe săturate = în cantitate suficientă pentru potolirea foamei sau a setei. Ţi-am înţeles durerea, de mult, şi, făr’ să ştii,/ Te-am urmărit şi, fără să vezi, ţi-am săturat/ Arşiţa de pe buze cu sfârcul meu uscat,/ Cu laptele meu muced, de zer şi de leşii. (II, 206); Vin în stol puzderie,/ Şi la geam, pe latură,/ Mişunând se satură. (IV, 163); Şi cu patruzeci de mii,/ Cu cirezi şi herghelii,/ Mori, ţiţei, păduri şi sate/ Şi-orişice, pe săturate,/ Erai autoritate. (IV, 258); 2. Fig. A fi pe deplin mulţumit de ceva. Tu eşti ce fuseseşi: Aţa?/ Îţi dă, uite, şi mustaţa./ Când m-am însurat cu tine/ Nu te săturai de bine. (IV, 50); Scrâşneau din dinţi şi din măsele/ Ţăranii goi, cu ce-au rămas din piele./ Te săturăm noi de bănet!/ Mânia le crescuse-ncet, încet. (III, 197); 3. Fig. A fi sătul, plictisit, dezgustat de ceva sau de cineva. Dar aşteptând să treacă drăguţul de-mpărat,/ De aşteptare lungă şi-n gol, s-a săturat. (IV, 80);

Şi m-am săturat/ Să dorm îmbrăcat,/ Ca un ceas de pat./ Sunt un păcătos,/ Dar pe-aci-i frumos. (IV, 151). SĂU (30), SA, săi, sale, pron. pos., adj. pos. Lat. *seus, *sa (= suus, sua). (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale” când este pronume, când stă, ca adjectiv, pe lângă un substantiv nearticulat sau când este separat de substantiv prin alt cuvânt). 1. Pron. pos. (Înlocuieşte numele unui obiect posedat de cel despre care se vorbeşte, precum şi numele acestuia). 2. Adj. pos. Care aparţine persoanei despre care se vorbeşte sau de care această persoană este legată printr-o relaţie de proprietate. 3. Adj. pos. Care arată o dependenţă, o filiaţie, o înrudire etc. cu persoana despre care se vorbeşte. 4. Pron. pos. (La f. pl.) Treburile, preocupările, obiceiurile, spusele persoanei despre care se vorbeşte. Variantă neliterară; -su (pentru său). Spune tu, Noapte, martor de smarald,/ În care-anume floare şi tulpină/ Dospeşte sucul fructului Său cald? (I, 48); Mă-sa şi tat’su, din pământ,/ Se-nghesuiau într-un mormânt, (III, 194); Prea Sfinţia Sa/ Tocmai îi căta/ Şi era şi el/ Cu moşii la fel, (IV, 152); Şi-ar fi fost ca, la măgar,/ Să înham şi un hambar,/ Ca să aivă ce mânca/ Pe drum şi Domnia Sa. (IV, 193); Soarele-apune zilnic şi răsare/ Într-ale sale patru buzunare. (I, 131); Ochii lungi ai Cuvioşiei Sale,/ Ca nişte migdale,/ Cu pleoapele apropiate/ Dorm pe jumătate. (I, 169); Sfintele sale potire/ Au intrat în clocotire. (II, 117); Bun!... Bun de tot!.../ Uite-l că vine şi Dumnezeu înnot/ Prin norii albi de trandafiri,/ Dimprejurul Sfintei Sale mânăstiri. (IV, 102); Râjniţele sale lasă rumeguş./ Cleiurile sale fac alunecuş, (IV, 159); Când îl vezi, cam după prânz,/ Are nişte ochi de mânz/ Şi zâm-

266

Simona Constantinovici

beşte-ntr-ale sale/ Gânduri, şovăind agale. (IV, 205). SĂVÂRŞÍ (3), săvârşesc, vb. IV. Din sl. suvrusiti. 1. Tranz. A face, a înfăptui; a comite. 2. Tranz. (Înv. şi reg.) A duce la bun sfârşit, a termina cu bine. 3. Refl. (Înv. şi pop.) A muri. Dar chinuit de râvna de-a fi, muncit de jind,/ Miracolul trezirii l-ai săvârşit voind./ Ţi-ai depărtat pământul de buze la picioare,/ Slujit de-aci nainte de mâinile uşoare. (III, 70); În curcubeie negre, de nopţi, te-am aşteptat./ Scularea din puzderii s-a săvârşit treptat. (III, 79); Ce gând, în ce cuvinte, s-a-nvrednicit a spune/ Cum s-a ivit din sânge uimita lor minune?/ Prin ce minuni ciudate şi zamisliri încete/ S-a săvârşit în sâmburi asemenea scumpete? (III, 85). SÂCÂÍ (1), vb. IV. Sâc + suf. -âi. Tranz. A nu lăsa pe cineva în pace, a-l necăji întruna; a enerva, a agasa; a cicăli. Nimic, nici taţi, nici mame, nici dădace,/ Nici profesoară, rea ca o răgace,/ Nici dascălul cu zgârci în beregată,/ Care să sâcâie băiatul şi pe fată./ Totul era de glumă şi de joacă/ Şi aşteptai doar pomii să se coacă. (IV, 218). SÂMBĂTĂ (3), sâmbete, s.f., adv. Din sl. sonbota. 1. S.f. A şasea zi a săptămânii, care urmează după vineri. 2. Adv. a) (Mai ales art.) Într-o zi de sâmbătă, în timpul zilei de sâmbătă. b) (Art.) În fiecare sâmbătă. Sâmbătă, amiaza mare,/ Fără nici o-nştiinţare,/ A venit, s-a instalat/ Şi s-a pus şi pe cântat. (IV, 127); Şi-o să o mai rog să facă,/ Sâmbăta, şi câte-o clacă/ De logodnici şi feciori,/ Pentru bufniţe şi ciori,/ Pentru berze şi cocori. (IV, 169); Strâng în câte o găoace/ Rouă nouă subt capace:/ Doniţi, putini, boloboace,/ Şi în ele, ca-n copaie,/ Sâmbetele fac şi baie,/ Ziua marelui răsfăţ. (IV, 182).

SÂMBURE (4), sâmburi, s.m. Cf. alb. sumbull, thumbull. 1. Parte din interiorul unor fructe, cu învelişul lemnos, care conţine sămânţa. 2. Fig. Miez, inimă, nucleu. 3. Fig. Părticică, fărâmă. Prin petala de opal/ Se străvede un cristal,/ Şi-ntr-un sâmbure de ceaţă,/ Strânsă-n tainele de viaţă,/ Încolţeşte veşnicia./ Asta ţi-e bijuteria. (II, 42); E blândul din sat.../ Lăsaţi-l să fure, că-i nevinovat./ Blajin şi netot,/ Înghite cu sâmburi cu tot. (II, 201); Prin ce minuni ciudate şi zamisliri încete/ S-a săvârşit în sâmburi asemenea scumpete? (III, 85); Halucinata ştiinţei, vino în grădina mea,/ Unde busuiocul a crescut ca brazii, şi măceşii/ Zgârie sâmburii sânului prin inul cămeşii. (II, 62). SÂN (36), (1) sâni, s.m., (2, 3, 4) sânuri, s.n. Lat. sinus. 1. S.m. Fiecare dintre cele două mamele ale femeii; piept. 2. S.n. Partea dinainte a corpului omenesc care se află între cele două braţe şi care formează exteriorul bombat al pieptului; piept, torace. 3. S.n. Parte a cămăşii sau a bluzei care acoperă pieptul. 4. S.n. Piept, inimă (socotite ca sediu al sentimentelor); suflet. În tot ce vreau şi gândesc/ Aiurind mă pomenesc./ Mamă dragă, mamă dragă,/ Parcă-mi creşte-n sân o fragă. (I, 146); La şale/ Avea două portocale,/ Şi la sân (ascunde-le!)/ Ouăle, rotundele. (II, 23); Mă doare că-i sosită vremea lor,/ A gândului şi-a lacrimilor,/ Fără să văd că fragedul sân mic/ Creşte tiptil în cuibul lui de borangic. (II, 157); Nu poate trece nimeni, cum spune el, nici mort,/ De Olt, fără să aibă în sân un paşaport./ Are jandarmi la ordin fanaticul de zbir. (III, 123); Dar fiecare se-mputernicise/ Cu un crâmpei din pravilele scrise,/ Şi fiecare-şi ascundea la sân/ Fărâma lui de petec de stăpân. (IV, 16); Vrăbioiul

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 267 de-astă-toamnă,/ Priceput, ca mai bătrân,/ Râse-n el, cu ciocu-n sân,/ Şi din pleoape, ca de gumă,/ Şi din ochi clipi a glumă. (IV, 142); Şi să mai cutez să spun/ Că Nichifor bea tutun?/ Şi că are şi-o lulea,/ Pe la sân, pe undeva ? (IV, 187); Turburat în amintire,/ S-a întors parfum de vis,/ De la sânu-abia deschis,/ Peste care-un braţ subţire/ Adormea ca un iris. (I, 93); Şi toate frunzele te cer/ Să-ţi legene lin somnul,/ Ştiind că leagănă spre cer,/ În sânul tău, pre Domnul. (I, 74); O mierlă-şi poartă pe sub tei/ Un cioc şi-o guşă-adâncă./ Domnul e prins şi-n sânul ei –/ Şi mierla te mănâncă. (I, 75); Pentru ca noaptea, în oglindă,/ Privindu-ţi sânul scris,/ Strugure, dudă sau ghindă,/ Să te uiţi în carne, şi să ghiceşti în vis.// Acesta e sufletul meu, Raşel./ Rugaţi-vă pentru el. (I, 100); În sânul ei ca mura/ Îşi pironeau căutătura/ Domnii zvelţi din jurul mesii./ – „Cine mai ia florile miresii?” (I, 210); În sânul meu sămânţa zvâcnită nu-ncolţeşte,/ Căci simţitoare ca o fântână şi o harpă,/ Nepipăite încă de ciutură şi deşte,/ Sunt nesfârşit de dulce şi nesfârşit de stearpă. (II, 206); Cât ţine anul, toamna, iarna, vara,/ Sporeau durerea şi povara/ Şi se-adâncea o graniţă mereu/ În sânul ţării şi-n poporul meu; (III, 193); De-ai aripi, ţi le-ascunde, de-ai nimburi – de asemeni./ Nu-ţi cheltui mireasma, ca rozele şi crinii./ Ascunde-ţi-o şi steaua, ca-n sânul unei cremeni./ Ea ştie că-i zălogul de taină al luminii. (III, 282); Halucinata ştiinţei, vino în grădina mea,/ Unde busuiocul a crescut ca brazii, şi măceşii/ Zgârie sâmburii sânului prin inul cămeşii. (II, 62); Pentru leacurile din măceşii sânului tău/ Am înfruntat mânia lui Dumnezeu. (II, 67); Luai pildă pentru trunchi de la urcioare,/ Şi dacă-n sâni şi şold a-ntârziat/ Mâna-mi

aprinsă, eu sunt vinovat/ Că n-am oprit statuia-n cingătoare (I, 81); Un gust ce fuse-n vin şi în prescură/ I s-a topit ca un surâs, în gură,/ Şi-n sâni feciori a scăpărat scânteia./ – „Cuminecă-se roaba ta, Femeia.” (II, 146); La el, azinoapte, în chilie,/ A-ntârziat o fată vie,/ Cu sânii tari, cu coapsa fină/ De alăută florentină. (I, 22); Ţi-ai desfăcut cămaşa şi-ntrebi cu sânii-n mână/ De vreau s-astâmpăr setea din ei sau din fântână. (I, 47); Sânii, ca doi pui de mierlă,/ I-aş fi pus în câte-o perlă./ Şi de fiece obraz/ Un rubin ori un topaz. (I, 149); Nu poţi iute să-ţi ascunzi/ Sânii albi, de-abia rotunzi,/ Nici păianjenul din plasa/ Cu trei colţuri, ca mătasa. (III, 49). SÂNGE (83), s.n. Lat. sanguis. 1. Substanţă lichidă de culoare roşie, care circulă prin vene şi artere, asigurând nutriţia şi oxigenarea organismului la animalele superioare. 2. Fig. Obârşie; p. ext. familie, neam. Că dacă mai este vie,/ Scrie peană! Sânge scrie!/ Cine ştie!.../ O citi şi o să vie. (I, 65); Dar ridicându-l preasfinţitul/ La ceruri, braţul i se frânge/ Şi varsă din neprihănitul/ Trup sfânt muiat în sfântul sânge. (I, 86); Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?/ Apusul îşi întoarce cirezile prin sânge./ O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut –/ Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut. (I, 89); Uite sânge, uite slavă./ Uite mană, uite otravă./ Am fugit de pe Cruce./ Ia-mă-n braţe şi ascunde-mă bine. (I, 145); Vreau să beau sânge şi să rup/ Ca un şarpe, ca un lup. (I, 204); Cum ţi-e răul,/ Cârmâzul, spânzul, scăpăul,/ Sânge de nouă fraţi, coconari,/ Migdale amari,/ Aşa îţi este şi leacul:/ Ducă-se de-a berbeleacul. (I, 232); Ştubeiele sunt pline cu căpuşi,/ Iar mierea li-e de sânge în fagurii umflaţi/ De-o seamă cu bojocii retezaţi. (II, 163); O lacri-

268

Simona Constantinovici

mă e şi sudoarea/ Când istovita carne plânge/ Şi ţi le bea, nesimţitoarea,/ Şi lacrimile rănilor de sânge. (II, 165); Şi sfântul sânge s-a făcut strigoi,/ Rătăcitor de-atuncea printre noi./ Nu-i auziţi voi blestemele grele,/ Ca pasul care calcă pe vreascuri şi surcele? Sângele lui, de-atunci l-aţi tot vărsat,/ Sporind cu sângele nevinovat. (II, 222); Avidă, mâna ta se strânge./ Storci aur şi se scurge sânge./ Nădejde, sânge, har, ca un burete,/ Le soarbe aurul cu sete, (II, 226); Duc sânge-n ele vechi, ca un năuc./ Al cui e sângele şi cui îl duc? (II, 239); Un om de sânge ia din pisc noroi/ Şi zămisleşte marea lui fantomă/ De reverie, umbră şi aromă,/ Şi o pogoară vie printre noi. (III, 11); În ceasul ultim, umbra din lume se va strânge/ Din sufletele toate, la timp necunoscut,/ Din oamenii cu aripi, din oamenii de sânge,/ În negura-ntocmită din nou de la-nceput. (III, 67); Ce gând, în ce cuvinte, s-a-nvrednicit a spune/ Cum s-a ivit din sânge uimita lor minune? (III, 85); Când cumpăna răbdării, Măria Ta, se frânge,/ O ciutură-i de lacrimi şi-o ciutură-i de sânge. (III, 109); Uscândute de sânge şi destrămându-ţi viaţa,/ Îţi lasă din mălaiul cernut prin ciur, mătreaţa. (III, 192); De-acu schimbat e totul. În curţi şi-n pragul porţii,/ Printre viţei şi-n grajduri, te întâlneşti cu morţii,/ Cu umbra lor de sânge. Se uită, stă şi piere./ Parcă-i în cârji bătrânul Stoian şi parcă cere. (III, 203); Eu îţi urez, paharul în mână când l-ăi strânge,/ Să-mi sorbi în vin otravă, şi-n fund să dai de sânge. (IV, 73); Vinul are-aşezământ/ Cât e trup şi sânge sfânt,/ Că se face preschimbare/ Printr-o binecuvântare./ Ce e sânge şi e trup/ E ca fagurii din stup. (IV, 204); Căci prin mijloc, bolnav de mii de ani,/ Întunecat în adâncimi un lac e-ntins,/ Şi sângele, din vii

şi din castani,/ Pe faţa ruginie a undelor s-a prins. (I, 17); Sângele meu nu-i al meu./ Mi-e teamă să zic „mie” şi să zic „eu”. (I, 185); Pământul umblă după tine să te soarbă/ Cu vârfuri boante de iarbă oarbă./ Din sângele tău băut şi din sudoare/ Pot să iasă alte poame şi feluri noi de floare. (II, 62); Vor sângelennapoi,/ Sânge cald, nu sânge de strigoi./ Cer sânge viu, aţi auzit?/ Sângele vostru proaspăt şi corcit. (II, 224); De altfel, dogma-nvaţă pe mişel/ Că orice stăpânire-i de la El,/ Că focul, sângele şi fierul/ I le-a trimis spre pocăinţă cerul,/ În numele săracului Hristos,/ Şi că s-a-nvrednicit de ele cu prisos. (IV, 227); O pată crudă-n calea de pietriş/ Arată locul sângelui plăpând,/ Şi peste chipul micului mormânt/ Cad lacrimile şterse pe furiş. (IV, 265). SÂNGERÁ (5), sângerez, vb. I. Lat. sanguinare. Intranz. şi tranz. A pierde sau a face să piardă sânge; a fi rănit sau a răni. Variante: sânger, sângeri. În rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger./ Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din când în când, câte un pui de înger, (I, 37); Tu tulburi vălmăşagul pe prăzile mai bune,/ Şi haita gânditoare n-ai vrea să se răzbune,/ Când singur dinaintea frăţiei te ridici/ Şi-i sângeri fariseii şi blânzii-ntorşi pe bici? (IV, 225); Am ochi ce bat alene ca apa./ Am lacrimile milei şi mângâierea moale./ Un fulger negru îmi sângeră pleoapa./ Ia seama: bruta de fier va să se scoale. (I, 128); Şi de la sfântul palid, sfârşit şi blând pe cruce,/ La biciul ce-l izbeşte şi-l sângeră-n obraz,/ Pe nesimţite nu ştiu ce-nvecinare duce/ Şi rând pe rând sunt unul şi celălalt. Zăplaz (I, 138); Să-ţi iasă cocoaşă/ Şi gâlci şi cucuie-n cămaşă./ Buricul, bubat din născare,/ Să-ţi sângere subt cingătoare. (I, 142).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 269 SÂNGERÁT (3), -Ă, sângeraţi, -te, adj. V. sângera. Plin de sânge; care sângerează; însângerat. Au şi simţit din depărtare corbii/ Şi-n stoluri peste lagăr s-au lăsat./ Iată-i în luptă crâncenă cu orbii,/ Smulgându-le cu pliscul tifonul sângerat. (II, 277); Din noapte ia ciorchinii de stele şi scântei/ Pentru brăţări, paftale, inele şi cercei,/ Luceferii de aur din piatră seacă-i scoate,/ Muşcat de colţii stâncii şi sângerat în coate. (III, 43); Muncesc în mine aripi să-ncolţească,/ Dintr-o pruncie îngerească,/ Şi neputând ieşi, la cer, să bată,/ Mă doare carnea-n umeri, sângerată. (II, 191). SÂNGERĂTÓR (1), -OÁRE, sângerători, -oare, adj. Sângera + suf. -ător. (Rar) Care sângerează. Voinicii apărară fruntarii şi ogoare/ De fala câte unui străin sau nestrăin,/ Şi-i retezară capul cu ochii de venin,/ Şi-i puseră zăbală-n gingii sângerătoare. (I, 164). SÂRBĂ (1), sârbe, s.f. Sârb (< scr. srb)+ suf. -ă. Numele unui dans popular românesc, răspândit în toată ţara, cu ritm foarte vioi, care se joacă, de obicei, cu dansatorii prinşi în cerc; melodie după care se execută acest dans. „Vrea s-o pupăm, s-o lingem în vârf, auzi, colega?/ Noi maeştri cu faimă, noi Alfa şi Omega./ Din fluier ce să iasă, oricât de bine cântă,/ Mai mult ca o bătută în praf şi-o sârbă frântă!” (IV, 77). SÂRMĂ (10), sârme, s.f. Din ngr. sârma, tc. sârma. Fir metalic (de oţel, de aramă, de aluminiu etc.). S-a-nvârtit pe fus,/ A sărit în sus./ Fuge ca pe sârmă,/ Cu coada la cârmă. (II, 138); Topitorii, cuptoare, mori, puţuri, fierăstraie,/ O sârmă dă lumină, o ţeavă vâlvătaie,/ O lampă duce graiul şi dă-n văzduhuri veşti/ Că omul zămisleşte puterea din poveşti. (III, 110); Ducă-se în altă aia,/ Că mi-a luat-o el odaia/ Şi mă bate la ureche/ Struna lui de sârmă veche. (IV,

127); Parcă, pe frânghii, iţarii/ Şi i-au lepădat ţânţarii,/ Ştii, ţânţari cu coapsa-n dungă,/ Încreţiţi din sârmă lungă. (IV, 198); Şi, nemărginită, secunda/ Săşi treacă prin suflet, gigantică, unda:/ Pe sârma tăioasă-a veciei, în scame/ Şi rumegătură să vi se destrame. (I, 141); Vinele dintre petunii/ S-au făcut cît nişte funii,/ Sârma gardului de plasă/ E de zece ori mai groasă/ Şi-mpresoară curtea mea/ Cu zăplaz de catifea. (II, 52); Ochelarii-s de urechi/ Agăţaţi cu sârme vechi./ Cad pe nas ca o brăţară/ Şi-i mai legi şi cu o sfoară,/ Dedesubt, din comanac./ Lucru de pitic sărac. (IV, 212). SÂSÂÍT (1), -Ă, sâsâiţi, -te, adj. V. sâsâí. (Substantivat) (despre oameni) Care sâsâie; (despre cuvinte) pronunţat defectuos prin deformarea unor sunete (mai ales prin deformarea sunetului „ş”, pronunţat ca „s”). Poţi fi mare patriot/ Chiar de n-ai pierdut de tot/ Sâsâitul pe silabă,/ Moştenit de la tarabă. (IV, 256). SCAI (2), s.n. Din scr. čkalj. Nume generic dat mai multor plante erbacee cu frunze ghimpoase, care se agaţă de haine. * Expr. (Şi adverbial) A se ţine scai (de cineva) = a nu lăsa pe cineva în pace, a urmări (pe cineva) pretutindeni. Singuratice belşuguri,/ Bube: boabele şi struguri –/ Luna-n spicele de scai:/ Seceriş de mucegai,/ Ochii stelelor se zbat/ În urdori de-argint umflat. (II, 242); Te-am simţit de-o vreme, Aţă,/ Că ajungi cam îndrăzneaţă./ Altă treabă nu mai ai,/ De te ţii de mine scai? (IV, 50). SCAIÉTE (3), scaieţi, s.m. Scai + suf. -ete. Ciulin. Nu ai lăsat nici din scaieţi nici unul/ A nu-aminti-n odăjdii de rouă şi Crăciunul./ Mărgelelor din ghimpi şi spini nu preget/ Să le adaog o mărgea din deget. (III, 202); În putina cu clei,/

270

Simona Constantinovici

El amintea, căzutul, pe unii dintr-acei/ Docţi oratori semeţi,/ Prinşi între substantive şi verbe, ca-n scaieţi,/ Dativul, imperfectul,/ Care nu pot să scoată dintr-un discurs subiectul. (IV, 54); Trece ca o pânză, desfăcut din trâmbe,/ Vântul rău şi taie dealurile strâmbe./ Ia pustietatea vânătă din dungă,/ Răscolind scaieţii şi răchita lungă. (IV, 159). SCAMATORÍE (1), scamatorii, s.f. Scamator + suf. -ie. Faptă, acţiune aparent miraculoasă, făcută de scamator; prestidigitaţie. E o jucărie/ Cu scamatorie./ Labele-argintii,/ Ochi cu gămălii,/ Cu licărul iute./ Urechile ciute. (II, 139). SCÁMĂ (16), scame, s.f. Et. nec. Cf. lat. squama. 1. Fir subţire şi scurt. Destrămat dintr-o ţesătură (de bumbac, de lână sau de mătase). 2. (La pl.) Puf al unor plante. Piuliţa de aramă/ Luceşte ca un astru solitar,/ Şi luna şi-a făcut un far/ Din turla-nvăluită-n scamă. (I, 42); Urechea lui, închisă pentru graiuri,/ Cu scamă s-a umplut, de mucegaiuri. (I, 131); Măcar câteva crâmpeie,/ Măcar o ţandără de curcubeie,/ Măcar niţică scamă de zare,/ Niţică nevinovăţie, niţică depărtare. (II, 7); Ce belşug şi ce risipă/ De comori într-o aripă!/ Ceavuţii într-o paiaţă/ Şi-ntr-o scamă de mustaţă! (II, 12); Era ca un lucru scris,/ Făptură de şoaptă şi scamă,/ Se urzeşte, se destramă./ Ca o licărire de icoană. (II, 110); Torcând mătasea tu o faci de scamă,/ Şi frumuseţea i se şi destramă. (II, 195); Zăbranice mototolite,/ Văluri de câlţi şi scamă./ Moşia viermuită se destramă/ Şi împietrita ţarină bolnavă/ De bălărie neagră şi otravă. (II, 223); Buruieni de scamă şi otreapă./ Muntele-i strâmb. Ţarina crapă./ Cenuşe, funingini şi zgură./ Mucegai şi mălură. (II, 230); Erai, ca pe-o-hlamidă de purpură, o scamă,/ Un ac cu borangicul

pierdut într-o năframă,/ O copcă rătăcită printre frânturi mărunte. (III, 77); Erai o scamă-n haos, plutită la-ntâmplare,/ Suflat de-o adiere ca dintr-un puf de floare./ Între-ndoieli trecute, uitări şi presimţiri,/ Ţi s-a-mpletit ursita să ţii de două firi. (III, 89); Fratele lui, urmaşul la tron, s-a însurat/ Cu văduva, regina, cu maică-mea. De mine/ S-a prins de-atunci o scamă de ruşine. (III, 209); Am fost ca un ostenitor mut/ Care-a grăit şi nu şi-a dat seama:/ Eu am prins numai războiul şi scama. (I, 181); Scama tristeţilor mele/ Se-ncurcă noaptea cu ele,/ Genele lui Dumnezeu/ Cad în călimărul meu. (I, 193); Dintrun balcon începe prelung, atunci pierdut,/ Un cântec lin, şi nu ştii de când a început,/ Uşor întâi ca fulgul, ca scama de mătasă,/ Abia se-nnalţă seara, că vălul ei se lasă,/ Şi-n liniştea-nserării, în frunze, stătătoare,/ Se-ntinde pe durere a unt de sunătoare. (III, 292); Să-ntârzie ora în timp să se-nghită,/ Şi, nemărginită, secunda/ Să-şi treacă prin suflet, gigantică, unda:/ Pe sârma tăioasă-a veciei, în scame/ Şi rumegătură să vi se destrame. (I, 141); Doi heruvimi au tras la noi/ Şi au găsit un cuib de lut/ Gata făcut, bine făcut,/ Cu câlţ uşor şi scame moi. (II, 15). SCANDÁL (2), scandaluri, s.n. Din fr. scandale, lat. scandalum. 1. Zarvă, vâlvă produsă de o faptă reprobabilă, ruşinoasă; indignare, revoltă. Şi e lucru de mirat:/ Bob nu-i încă publicat./ El dă lupta, ba cu doi,/ Ba cu trei şi cinci cotoi,/ În scandal cu tărăboi. (IV, 122). 2. Situaţie ruşinoasă, ruşine. E totuna şi egal./ Ce dezmăţ! Şi ce scandal!/ Trei colegii erau rele?/ Vai de păcatele mele!/ Uite, parcă mi-e ruşine/ Că votează orişicine. (IV, 259). SCÁRĂ (20), scări, s.f. Lat. scala (cu unele sensuri după fr. échelle). 1.

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 271 Obiect (de lemn, de fier etc.) alcătuit din două părţi laterale lungi şi paralele, unite prin piese paralele aşezate transversal la distanţe egale şi servind pentru a urca şi a coborî la alt nivel. 2. Element de construcţie alcătuit dintr-un şir de trepte de lemn, marmură, piatră etc. (cu balustradă), servind pentru comunicarea între etaje, între o clădire şi exteriorul ei etc. Tăcerea se închină la o madonă veche./ O casă-şi lasă pleoapa, o turlă îşi îndreaptă/ Ceasornicul cu clopot aproape de ureche./ Biserica-i pe scară, pe cea din urmă treaptă. (I, 30); Cineva, vorbind în şoapte,/ De pe-o scară de coşar,/ A-ntocmit-o-n şase, şapte,// Şi-a vârât-o-n buzunar./ Hoţ de frunze, cine-l ştie/ Să ia seama: vine iar. (II, 47); Luna plină, draga mea,/ Merg cu scara după ea./ Nu vrea luna să m-aştepte/ Şi-mi alunecă prin trepte./ Când o reazăm unde-a fost,/ S-a mutat şi, ca un prost,/ Mut şi eu alături scara./ Am pierdut mai toată vara/ Umblând noaptea-aşa în dodii,/ Cu o scară printre zodii,/ Şi mi-am cheltuit o viaţă/ După zările din ceaţă./ (...)/ Scara, prin păduri şi sate,/ S-a tocit pe jumătate,/ Şi de-abia de-ajung cu ea/ În clopotniţa cu-o stea,/ Unde sună gărgăunii. (II, 197); Tu te deschizi ca uşa, lăuntru şi-n afară,/ Cobori şi urci în tine ca printrun turn o scară./ Ea singură scoboară şi suie în spirală,/ Ori că o umblă pasul, ori că rămâne goală. (III, 89); Când mi-a mărturisit, pe scară, tinereşte,/ Că suferă şi mă iubeşte/ Şi că m-a aşteptat/ Să cresc,/ M-am înfricoşat,/ Tată ceresc! (IV, 29); În toiul nopţii şi-n palat,/ Ca un murmur, încet s-a adunat,/ Şi zgomotul s-a-ntins de dinafară/ Şi a intrat şi s-a suit pe scară./ (...)/ Cum a răzbit pe uşile-ncuiate,/ Cu broaşte mari şi cu lăcate,/ Că scările şi cu pridvorul/ Le bate cu pingeaua tot poporul? (IV,

70); Păretele-i veacul pătrat,/ Şi treapta e veacul în lat,/ Şi scara e toată vecia. (I, 132); Lumânări de ceară/ Se încrucişară./ Scara din Cereasca-mpărăţie/ Scobora în infirmerie, (I, 223); La toate lucarnele şi balcoanele/ Au scos din cer îngerii icoanele/ Şi-au aprins pe scări/ Candele şi lumânări. (II, 16). SCATÍU (6), scatii, s.m. Din ngr. skathi. Pasăre cântătoare mică, foarte vioaie, cu ciocul puternic, penele verzi-gălbui, cenuşii pe spate, iar pe aripi cu două dungi negre. Mi-a trebuit un violoncel:/ Am ales un brotăcel/ Pe-o foaie de trestie-ngustă./ O harpă: am ales o lăcustă./ Cimpoiul trebuia să fie un scatiu./ Şi nu mai ştiu... (II, 7); „Nici preaslăvitul împărat/ Nu te-a putut avea neîmpăiat./ De-acum al nostru eşti de viu./ Şi-o să-ţi aleg şi-un nume. Nu vrei să-ţi zic scatiu?” (IV, 13); Din câte-o dezamăgire/ Zmeu’ nu-şi mai vine-n fire./ Astfel, ieri, prinzând din vânt/ Un scatiu, lângă pământ,/ A fugit cu el în gură/ Dincolo de bătătură./ (...)/ Se pitise prin ovăz/ Şi, trufaş că e mustrat,/ M-a certat şi m-a lătrat –/ Şi scatiul i-a scăpat/ Dintre dinţi, şi a zburat... (IV, 123); Le-am trecut în catalog,/ După litere, mă rog:/ Vrăbioii cu băieţii,/ Şi scatiii cu sticleţii. (IV, 125); Ca şi vrabia, lăstunii/ N-aduc vorbele minciunii,/ Că sunt cei mai serioşi/ Din scatii şi din botgroşi,/ Agăţaţi de iedere,/ Şi cei mai de-ncredere. (IV, 178). SCATOÁLCĂ (1), scatoalce, s.f. Din rus. şkatulka. (Fam.) Lovitură dată cuiva cu palma sau cu dosul mâinii; p. gener. bătaie. Zău? De fiştecare falcă/ Tealegeai cu o scatoalcă,/ Să n-o uiţi cât mai trăieşti,/ Să nu uiţi nici cine eşti. (IV, 259). SCÁUN (6), scaune, s.n. Lat. scamnum. 1. Mobilă (de lemn, de metal etc.), cu sau fără spetează, pe care poate să şadă

272

Simona Constantinovici

o singură persoană. * Fig. (Mai ales urmat de determinări) Locul, funcţia deţinută de cineva ca membru al unei adunări (elective). 2. Tron. Un om ţinea în mână o vioară,/ Altul un ghem de sfoară,/ Şi altul, dintr-un scaun, spata,/ Unul o greblă ruptă şi lopata. (III, 185); E un ales în scaun din cei mai buni aleşi,/ Bărbatul dumitale şi omul fără greş. (III, 214); – „Ce staţi încremenite cu ochii în oglindă?/ Hai să vă spui mai bine ce se-auzea din tindă.../ Dalila sta pe scaun, şi stareţa pe pat./ Vorbeau. Am pus urechea...” (III, 233); Boierii ăştia şi-n ce dau afară/ Au un parfum de miere şi de ceară./ Dar uităte mai bine, ce păcat/ Că nu e prinţ în scaun sau barem deputat! (IV, 56); În ce împărăţie şi-n ce fel de hotare/ Stau scaunul şi zmeul cu spada-n cingătoare? (III, 90). SCĂDEÁ (14), scad, vb. II. Lat. *excadere. 1. Intranz şi tranz. A (se) reduce, a (se) micşora, a (se) diminua, a descreşte sau a face să descrească (o cantitate, o valoare, un indice). 2. Tranz. (Mat.) A efectua operaţia de scădere. 3. Intranz. (despre obiecte) A-şi micşora volumul, a se face mai mic, a se împuţina. Variantă fonetică iotacizată: să scază (1). Îl ia cu o sfârşeală şi oftează,/ De pildă dacă trebuie să scază,/ Şi nu-şi mai vine-n fire/ Când face-o împărţire. (III, 196). Hambarul ţi-este plin împărăteşte./ Pe cât îl scazi, mai mult se împlineşte,/ Şi de la sine sacul ce se scoate/ Se însuteşte cu bucate. (II, 170); Dar păcat de greutate,/ Că scade la jumătate/ Şi pierde câte-o câtime/ De crâmpei din îngustime. (II, 114); Şireţi stăpânii noştri aflară bune rosturi/ Şi bine nimerite şi-n cele patru posturi/ Şi-n Miercurile, Vinerile toate./ Dintr-un condei, se scade un an la jumătate. (III, 120); Fărădelegea scade, şi sângele vărsat/ Îl scapă de

osânda de veci şi de păcat... (III, 212); Ţara, după cum vedem,/ O-mpresoară un blestem,/ Şi nămolurile scad,/ Uneori, până la iad. (IV, 194); Amintirile, treptat,/ Au scăzut, şi-ncet, pe-ncetul,/ S-a iscat din morţi poetul,/ Ca un cerc dintr-un pătrat. (III, 32); Dar ajungi neapărat/ Într-o zi la scăpătat,/ Însetat şi nemâncat./ Pântecul, lipit de spate,/ Ţi-a scăzut la jumătate. (IV, 192); Dar înnălţat în slavă, subt cingătoarea frunţii/ Ţi se făcură netezi şi mici, pitiţi, şi munţii,/ Căci văzul are harul şi voia de la soare/ Ca tot ce întâlneşte să scadă, şi scoboare. (III, 70). SCĂLÂMB (1), -Ă, scălâmbi, -e, adj. Et. nec. (Pop. şi fam.) Deformat, scâlciat; strâmb. Compasul scrie cercul strâmb,/ Cântarul e scălâmb,/ Şi cotul s-a scurtat de tot,/ Să facă zece coţi un cot,/ Şi greutăţile din tirizie/ Se cumpănesc cu foaia de hârtie. (II, 162-163). SCĂLDÁ (7), scald, vb. I. Lat. excaladare. 1. Tranz şi refl. A face baie, a (se) îmbăia. * Refl. Fig. A se reflecta, a se oglindi. 2. Tranz. (Adesea fig.) A uda, a muia. Mă scald în gheaţă şi mă culc pe stei,/ Unde dă beznă, eu frământ scântei,/ Unde-i tăcere, scutur cătuşa,/ Dobor cu lanţurile uşa. (I, 24); Strânşi ca raţele, la ploaie,/ Cei mai graşi se scaldă-n straie,/ Neputând să se dezbrace/ De seu mult, ca de-o găoace. (IV, 199); Unu-şi scaldă trupul sfânt/ În ghiveciul de pământ. (IV, 200); În odăjdii de atlaz/ Vin lăstunii mici la iaz,/ Să se bucure şi scalde/ În vâltoarea de smaralde. (II, 10); Se dezbracă şi se-mbracă,/ Singură ca să se placă,/ Fermecată să se scalde/ În sidefuri şi smaralde. (II, 123); Din vălul nopţii rupi o stea:/ O guşti şi-o scuipi când strălucea./ Cu mâna bălăcind în undă,/ Strici luna rece şi rotundă./ Din valuri îţi croieşti stihare,/ Scăldându-te-n lumini de mare. (I,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 273 158); Erai o gâscă şi tu, ca gâştele, mă rog,/ Şi te vedeam voioasă, la prânz şi pe la toacă,/ Cu gâtul lung, din guşe, cu pasul pintenog,/ Scăldându-te-ntre raţe cu gâştele-ntr-o troacă. (IV, 63). SCĂLDÁT (1), -Ă, scăldaţi, -te, adj. V. scălda. Udat. O insulă fugară, desprinsă dintre zodii,/ Scăldată de miresme şi rumenă de rodii,/ Lăută simţitoare la vânt, ca subt arcuş,/ Ce vultur îşi va face în cuibul ei culcuş? (III, 280). SCĂMÓS (3), -OÁSĂ, scămoşi, -oase, adj. Scamă + suf. -os. Cu scame. * Cu aspect pufos. Ne vom iubi, negreşit, mereu/ Strânşi bucuroşi la masă,/ Subt coviltirele lui Dumnezeu./ Într-o zi piciorul meu va rămâne greu,/ Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă. (I, 189); De ţâţele femeii, rămase fără lapte,/ Prunci orbi şi muţi, schelete şi sluţi ai spânzurat./ Albinele, din bozii, aduc la stupi otravă,/ Izvoarele-năcrite-s şi strugurii scămoşi. (I, 119); Câinii schilozi aşteaptă-n drum,/ Scămoşi în ceaţa ca de fum,/ Să vie-acasă cine nu mai vine./ Şi ţine vântul şi războiul ţine! (II, 253). SCĂPÁ (36), scap, vb. I. Lat. *excappare. 1. Intranz. A se desprinde din...; a se elibera, a se salva (dintr-o cursă, dintr-o strânsoare etc.); a se descătuşa. 2. Tranz. A lăsa un obiect să cadă din mână fără voie; a da drumul din mână involuntar la ceva. 3. Tranz. A lăsa neobservat, a pierde din vedere, a nu lua în seamă, a omite. * Expr. A nu scăpa (pe cineva sau ceva) din ochi (sau din vedere) = a ţine (pe cineva sau ceva) sub continuă observaţie. De-i Pan cu copite de ţap,/ În roiuri de muşte,/ Dator sunt pe meşter să-l scap,/ Dulăii-ndârjiţi să nu-l muşte. (II, 201); Des umilit deatâtea-ntrebări şi gânduri grele,/ Te-ai despărţit în „simţuri” ca să te scapi de ele. (III, 86); Ca să-ţi fereşti, Ioane, tu,

gâtiţa, de ştreang,/ Dator eşti tuturora metanie şi hang,/ Şi poate că, dintr-una într-alta, niciodată,/ Aşa e boieria, nu scapi faţă curată. (IV, 22); S-au sculat şi, rumegând/ Stihuri mute şi litanii,/ Scapă, rupt din când în când,/ Şirul negru de metanii. (II, 31); Târgoveţii totuş tac,/ Şi-ntr-atâta omenet/ Scapă şoaptele încet, (III, 146); Fărădelegea scade, şi sângele vărsat/ Îl scapă de osânda de veci şi de păcat... (III, 212); Te-nvaţă toţi deştepţii, scriind, ce-i poezie,/ Dar scapă din vedere să-nveţe-ntâi să scrie. (IV, 250); Patru diaconi falnici, înnalţi şi laţi în spete,/ Drept sfeşnice de mână, cu puşti şi baionete,/ Păzeau arhiereul de temniţă, de-aproape./ Să nu cumva să zboare şi să scape. (III, 187); Că-şi aducea mâhnit aminte/ De tihna lui de mai nainte/ Şi încerca dintre comori să scape/ Ca din răspărul unei ape. (IV, 19); Acum, vezi, Măria Ta,/ Dacă domnii-or mai scăpa,/ Două reguli nu încap./ Toţi vom tăbărî pe cap. (III, 141); Maica-mare-i de părere/ Că scăpase din vedere. (IV, 162); Şi grindină şi trăznet; tăceri şi presimţiri/ Urzeau păinjinişul rostirilor subţiri,/ Încât ascultătorii, din câmp şi de la stână,/ Scăpau şi ţâţa oii şi secera din mână, (IV, 74); Piscul sfârşeşte-n punctul unde-ncepe./ Marea mă-nchide, lutul m-a oprit./ Am alergat şi-n drum m-am răzvrătit/ Şi n-am scăpat din zarea marei stepe. (I, 80); Au scăpat de pana mea/ Meiul doar şi mazărea. (III, 8); Şi, trufaş că e mustrat,/ M-a certat şi m-a lătrat –/ Şi scatiul i-a scăpat/ Dintre dinţi, şi a zburat... (IV, 123). SCĂPÁRE (2), scăpări, s.f. V. scăpa. Acţiunea de a (se) scăpa şi rezultatul ei; eliberare, salvare. Vulturul prigonit de vânt/ Căta scăpare la pământ,/ Şi fulgerul îl răsturnă-n fereastră.// Acolo înşira pe aţă-albastră/ Mărgele, o dom-

274

Simona Constantinovici

niţă, ca-n poveşti. (IV, 11); Cu ceialalţi, mai mici ca dumneata,/ Îmi e mai lesne a mă descurca./ Scăparea bacilor desculţi/ E că nu vor stăpâni prea mulţi. (IV, 22). SCĂPÁT (3), -Ă, scăpaţi, -te, adj. V. scăpa. Care a fost scos dintr-o primejdie, dintr-o încurcătură etc.; eliberat, salvat. Unui bărbat cu braţe, scăpat din scrum mai plin;/ I se pierduse capul într-un coşciug străin. (II, 272); Chemarea înnălţării ca spicul se-mplinise./ Tărâmurile toate te aşteptau deschise/ Şi te mutai pe ele în voia ta deplină,/ Scăpat de-nţelenirea pe loc şi rădăcină. (III, 77); Căprarul se lăsase dus de gând./ Când gropile săpate erau gata,/ Trăgea cartuşele în vânt,/ Făcându-i pe ţărani scăpata. (III, 121). SCĂPĂRÁ (12), scápăr, vb. I. Et. nec. Intranz. 1. A produce scântei prin lovirea cremenei cu amnarul; p. gener. (despre pietre sau corpuri dure) a scoate scântei prin ciocnire. 2. A scânteia, a sclipi. Şi pe-al cerului pieptar/ Scapără frumoşii teferi/ Sumedenii de luceferi,/ Plini de voie şi de har. (I, 44); Luceafărul spusese: „Răsar, în loc să scapăt,/ Şi-mi deapăn zilnic firul, luat zilnic de la capăt”. (III, 298); Tutunul se făcea/ În lulea/ Amar/ Şi scăpărai greu din amnar. (I, 227); Plumbul tău cu feţe multe va sticli ca un vitrou/ Care-n fiecare petec scăpăra un soare nou. (I, 152); Steaua tocmai scăpărase.// Slova se isprăvise/ În mucegaiul poruncilor scrise. (I, 182); Un gust ce fuse-n vin şi în prescură/ I s-a topit ca un surâs, în gură,/ Şi-n sâni feciori a scăpărat scânteia./ – „Cuminecă-se roaba ta, Femeia.” (II, 146); A scăpărat un fulger din caznă şintâmplare/ Şi fu decât şi stânca şi legile mai tare. (III, 71); Din ce în ce mai vie şi limpede, curata/ Vedenie vorbeşte. E regele! E tata!/ Ce spune? Bănuiala se

face faptă plină,/ Şi-n noaptea mea din suflet a scăpărat lumină. (III, 211); De unde vin aceştia? De unde-aceşti eroi,/ Călăi, iobagi, apostoli, din noapte pân’ la mine/ De unde-această piatră cu feţe de noroi/ Şi scăpărând cu focuri deazur şi de rubine? (I, 139). SCĂPĂRÁRE (1), scăpărări, s.f. V. scăpăra. Scânteie(re), sclipire. Mi-ai pus neşters şi mirul sfinţirilor pe frunte,/ Şi toate ale tale, menite să mă-nfrunte,/ Au fost ca nişte slove cuprinse-n umbra mare/ De veşnicii rostite în câte-o scăpărare,/ Izvoarele şi stânca, pădurea, umbra, vântul./ Al tău e şi cuvântul închis, ca şi pământul. (III, 298). SCĂPĂRÁT (5), -Ă, scăpăraţi, -te, adj. V. scăpăra. 1. Care scoate scântei prin ciocnire. Oprit cu plugul scăpărat în stâncă,/ Asculţi tăcerea şesului adâncă/ Şi desluşeşti murmurul şi vaierul de moarte,/ Haihui, hoinar, mereu dintraltă parte, (II, 224). 2. Care se iveşte deodată, care apare fulgerător. Bună pază,/ Scăpărată dintr-o stea,/ Preacurata-i albă rază/ Casei candelă să-i stea. (II, 26). 3. Rostit în grabă, pe neaşteptate, fără voie. Cu o vorbă scăpărată, ca din bici, într-o scânteie,/ Plăsmuirile lui repezi aveau toate câte-o cheie. (IV, 8); Pune la urechi scântei,/ Legănate pe cercei,/ Mâinile-ntr-un roi de stele/ Scăpărate de inele. (II, 113). SCĂPĂRĂTÓR (4), -OÁRE, scăpărători, -oare, adj. Scăpăra + suf. -ător. Care scapără; scânteietor, sclipitor. Luceferii de noapte, scăpărători, i-adun/ Din cerul ca o coadă deschisă de păun./ Singurătatea-mi doarme culcată-n somn alături,/ De-a lungul, între pături. (III, 255); În holda cu spic, suflecată,/ Tăia snopul plin dintr-odată,/ Încinsă cu soare/ Şi fulgere scăpărătoare./ Iar, seara, vedeam că-şi agaţă/ Şi secera-n cer de o ceaţă. (III, 33); Se ivise nalt,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 275 spătos,/ La lumină, Făt-Frumos./ Cu o pavăză, la soare,/ Limpede scăpărătoare,/ Şi cu spadă-n cingătoare. (IV, 89); Au plecat la drum flăcăii,/ După pluguri cu dulăii,/ Că de-or da de-o haită mare/ De văpăi scăpărătoare,/ Câte două felinare/ Ca scânteia de amnare,/ Haita lungă S-o ajungă. (IV, 156). SCĂPĂTÁT (6), s.n. V. scăpăta (< lat. *excapitare) „a apune”. (Pop.) Apus, asfinţit. Dragii mei, o să mă joc odată/ Cu voi, de-a ceva ciudat./ Nu ştiu când o să fie asta, tată,/ Dar, hotărât, o să ne jucăm odată,/ Odată, poate, după scăpătat. (I, 189); Bună dimineaţa, fetelor!/ O să pliviţi până la scăpătat,/ Cu fotele întoarse pe brâu,/ Stelele întârziate, încolţite, în pământ. (II, 76); Ce-a scris noaptea s-a zvântat,/ Apoi, pân’ la scăpătat,/ Cu sugătoare de soare –/ Şi ziua şi pe-nserare –/ A citit şi tot a şters,/ Câte-o vorbă, câte-un vers, (IV, 110); Doi unchieşi pitici,/ Pitici dar voinici,/ Au venit în sat/ Pe la scăpătat,/ Unul Moş Ajun,/ Altul Moş Crăciun. (IV, 148); Ca s-ajungi pe drum, mai iute,/ Rupi cinci tălpi şi trei căpute,/ Dar ajungi neapărat/ Într-o zi la scăpătat,/ Însetat şi nemâncat. (IV, 192); Nu-i vorba, nici o poză nu ne-nvaţă/ Cum ar fi fost omul dintâi la faţă./ Nici unda lacului nu l-a păstrat,/ În care se-oglindea la scăpătat. (IV, 215). SCĂPĂU (2), s.n. Şi când, a doua zi, tenfruntă iar,/ Îl laşi să scuipe bale şi scăpău,/ Pentru că ştii că sufletu-i murdar/ Se îndoieşte şi că-i pare rău. (IV, 248); Cum ţi-e răul,/ Cârmâzul, spânzul, scăpăul,/ Sânge de nouă fraţi, coconari,/ Migdale amari,/ Aşa îţi este şi leacul:/ Ducă-se de-a berbeleacul. (I, 232). SCĂRPINÁ (5), scárpin, vb. I. Lat. scarpinare. Refl. şi tranz. A (se) râcâi sau a (se) freca (cu unghiile), cu degetele,

cu un obiect sau cu ceva tare) în locul unde simte o senzaţie de mâncărime a pielii. Să mă scarpin după ceafă./ Nu spui bine, nu-mi dai leafă. (IV, 190); De cum se naşte plodul, ieşit din ou, de pui,/ Se scarpină, că vine şi cu păduchii lui. (IV, 85); „Poate că trece Vodă vreodată pe la mine, –/ Se tot gândise Cerbul o vreme şi mai bine. –/ Plimbânduse prin codru, proptit în câte-o stâncă,/ Îşi scărpina şoriciul de stei, că-l cam mănâncă.” (IV, 80); Când păduchii-l vor mânca,/ Făt-Frumos s-o scărpina,/ Când căţeii vor lătra,/ Făt-Frumos s-o speria. (IV, 90); Unul se gătea să caşte/ Şi, sfiit de nişte broaşte,/ A rămas nemaicăscat/ Şi, în schimb, s-a scărpinat. (IV, 200). SCÂLCIÁT (6), -Ă, scâlciaţi, -te, adj. V. scâlcia. 1. (Despre încălţăminte; p. gener. despre alte obiecte) Tocit (într-o parte); deformat. 2. Fig. (Despre persoane) Schimonosit, pocit (în pronunţare). Şi, ca o cobe nouă de-adaos, ca un semn,/ Mai rătăcea-ntre racle şi un picior de lemn,/ De se-ntrebau, cu martori, groparii şi poporul,/ Căror cadavre şchioape li se cădea piciorul,/ Şi dacă mai e locul, tocit şi scâlciat,/ Să fie-a doua oară, cu preot, îngropat. (II, 272); Şi Adam sta supărat/ Că vorbea cam scâlciat. (IV, 98); Vlăstarul scump, cu barba pe cravată,/ Ieşea cu gheata scâlciată,/ Şi jerpelit şi-aproape gol. (III, 181); – „Vezi câtă grijă are/ Şi popa de sorocul dumitale?”/ Voia să se închine, dar mâna-i era moale./ – „Hai, dă-te jos odată!”/ Îi tremura o falcă scâlciată. (III, 198); Se uită boii, vacile mirate/ La maimuţoiul ăsta de sârmă, câlţi şi cârpă,/ Cu vorbe-ntortochiate în gât şi scâlciate,/ Că li-i şi lor lehamete şi scârbă. (III, 162); Lighioane scâlciate,/ Descusute, deslânate, Viezuri, lupi, pă-

276

Simona Constantinovici

uni şi fiare/ Cu cimpoi la-nghiţitoare,/ Cu măsele şi cu ghiare/ De arnici şi de bumbac! (IV, 107-108). SCÂLCIU (3), -IE, scâlcii, adj. Scâlcia + suf. -iu. Deformat; schimonosit, pocit. Gândindu-se la cele întâmplate,/ Unchiaşul, cam slăbuţ şi mititel,/ O ia scâlciu prin târg cu greutate. (IV, 66); O surdă-mută-n straiele-i vărgate,/ Scâlcie-n beregată, calcă-ncet,/ Sfădindu-se-n cuvinte-ncârligate/ Cu-o tidvă subsuoară, ca Hamlet. (II, 269); Casele, cătunele,/ Colea, câte unele,/ Au rămas cu nişte babe,/ Vinete, scâlcii şi slabe. (II, 255). SCÂNCÍT (1), -Ă, scânciţi, -te, adj. V. scâncí (< sl. skyčati). Tânguitor, jalnic. Udă, leoarcă, răguşită,/ Vocea-i moale e scâncită,/ Şi caricatura bearcă/ A uitat să mai şi meargă./ Mi se face, însă, milă/ De făptura lui umilă. (IV, 128). SCÂNDURĂ (13), scânduri, s.f. Lat. scandula. Piesă de lemn cu secţiunea transversală dreptunghiulară, mai mult lată decât groasă, obţinută prin tăierea în lung a trunchiului unui copac şi întrebuinţată în lucrări de construcţii şi de tâmplărie. * Podele, duşumea. Titlu de poem: Scândura (IV, 52). Un om umbla să bage-n casă/ O scândură de brad, cam noduroasă./ Nu-i vorba căavea noduri, dar tocmai ca s-ajungă,/ El scândura aleasă şi-o alesese lungă./ De şase coţi ori şapte, de printre hodoroage,/ Se pregătea pe uşa odăii lui s-o bage,/ Şi chibzuind cum face de isprăvit căratul,/ S-a repezit pe uşă cu-o scândură de-a latul. (IV, 52); Cu scândura în braţe, întâi nu te gândişi/ Că trebuia să intre pe dungă şi pieziş;/ Al doilea, crezuseşi că-ntoarsă, bunăoară,/ O scândură se face, Păcală, mai uşoară. (IV, 53); Deşi măreţi şi meşteri, ei nu ştiu că totuna/ Sunt harfa cu vioara şi flautul cu struna,/ Şi că puterea

tainei lăuntrice-mprumută/ Şi scândurii crestate oftat de alăută. (IV, 77); Pe dâmbul luncii noastre, stau înşirate-o mie,/ Croite-n grab’ azi-noapte, capace şi sicrie./ Sunt noi şi încheiate cu goluri între scânduri/ Şi aşezate, albe, pe câte zece rânduri, (II, 271); „Ca să vă fac dovada că pot să fac ce voi,/ Aduceţimi încoace un ciocoi,/ Şi-n faţa dumneavoastră, cuprinşi de două gânduri,/ Eu singur, cu călcâiul meu, îl îngrop în scânduri.” (III, 200); Casele erau de lemn/ Şi ulucile de scânduri,/ Ca şi azi, întinse rânduri,/ Puse strâmb şi cap în cap/ Şi proptite cu proţap. (IV, 42); Nici un om nu înţelege/ Cuiul ţeapăn cum să lege,/ Fără funii şi curele,/ Scândurile între ele. (IV, 43). SCÂNTEIÁ (5), pers. 3 scânteiază, vb. I. Intranz. 1. A licări ca o scânteie; a sclipi, a străluci. 2. A împrăştia scântei. Că sufletul e-o sabie sticloasă/ Care trebuie trasă:/ Să-i scânteie stelele-n luciu! (I, 84); Când ura te-neacă şi-ţi scânteie-n oase/ Să vrei peste mie, să poţi pân’ la şase. (I, 142); Clădeşte-ţi, frate, viaţa cu peşterile-n tine,/ Departe de-altă viaţă, departe de-altă rază,/ Şi pardosindu-ţi noaptea cu lespezi de rubine,/ Vei şti tu singur dacă se sting ori scânteiază. (III, 282); Iar la zintâi/ De april sau de mai/ Au auzit cântec de ţambal şi nai/ Şi s-au întors.// Pe cer scânteiau stele de mei şi orz. (I, 229). SCÂNTÉIE (41), scântei, s.f. Lat. *scantillia (< scintilla). 1. Particulă solidă incandescentă care sare din foc, dintr-un corp aprins, din ciocnirea unor corpuri dure etc. sau care însoţeşte o descărcare electrică şi care se stinge foarte repede. * P. ext. Lumină slabă, de-abia întrezărită, cu sclipiri intermitente; licărire. 2. Fig. Fapt în aparenţă neînsemnat care declanşează o acţiune, un sentiment etc. Într-un titlu de poem:

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 277 Stinse scântei (I, 106). Cine va pune-n uşa noastră cheie/ O singură scânteie? (I, 39); Făr’a pierde nici un fulger, nici o za de curcubeie,/ Mişunând în vălvătaia însului tău de scânteie. (I, 153); Ca o candelă de schit,/ Care, strânsă-ntr-o scânteie,/ S-a desprins şi a fugit/ Pe o gaură de cheie? (II, 34); Pribeagul suflet şchioapătă-n femeie/ Ca-n candelă, pe stinse, o scânteie,/ Şi cumpăna, la puţul lui Zamfir,/ Se-nnalţă ca-ntr-un cimitir. (III, 191); În orişice secundă de viaţă şi de oră/ Vecia toată, maică, e un vârtej de horă,/ Şi-n plasa bolţii, prinsă scânteie de scânteie,/ Şi-o umbră joacă albă, fecioară, de femeie... (III, 226); Îmi mai lipseşte, poate,-o fărâmă de scânteie/ Să mai mi-aprindă viaţa-n vârtej de curcubeie. (III, 297); O scânteie sare-ncoace:/ Se mânie de ce-i place/ Şi scuipând s-o stingă, ea/ Fuge şi se face stea. (IV, 237); Ai dus la ţurţur gura cu gura mea plecată,/ Voind să bei cu mine scânteia lui deodată. (I, 47); Un gust ce fuse-n vin şi în prescură/ I s-a topit ca un surâs, în gură,/ Şi-n sâni feciori a scăpărat scânteia./ – „Cuminecă-se roaba ta, Femeia.” (II, 146); Doi ochi mocnesc scânteia-n nefiinţă/ Şi mă scrutează bezna lor cu stăruinţă. (II, 229); Şi-şi pierd pe rând scânteia şi spicul din Tărie,/ Se mistuie şi umbra în zarea alburie. (III, 209); S-aştept poate-amintirea să-şi mai încerce cheia/ La poarta dintre dafini, s-aştept cumva scânteia/ Luminilor pierdute în pulbere şi scrum?/ La mine nu mai urcă de-a dreptul nici un drum; (III, 262); Mă scald în gheaţă şi mă culc pe stei,/ Unde dă beznă, eu frământ scântei, (I, 24); Pe când sufletul coboară,/ Melancolic, pe-amintiri,/ Ca o pulbere uşoară/ De scântei şi licăriri, (I, 76); Ochii lui în ochii ei/ Licăresc şi dau scântei, (II, 35); Dacă vrei să te iubească/ Ia podoa-

bă tinerească,/ Pune la urechi scântei,/ Legănate pe cercei, (II, 113); Cununa ta domnească, de scântei,/ Să stea în taina din firida ei. (II, 158); Din noapte ia ciorchinii de stele şi scântei/ Pentru brăţări, paftale, inele şi cercei,/ Luceferii de aur din piatră seacă-i scoate,/ Muşcat de colţii stâncii şi sângerat în coate. (III, 43); Şi pe lângă clei/ A luat o pungă cu scântei./ Şi făcu şi luna/ Şi stelele, una şi una. (IV, 97). SCÂNTEIÉRE (3), scânteieri, s.f. V. scânteia. Faptul de a scânteia; lumină slabă (şi intermitentă). * Variaţie a strălucirii şi a culorii stelelor. Cu tainele nu-ncape de-a gluma să te joci:/ Câte cuvinte-n carte, atâtea-s şi găoci./ Aşteaptă alte zmalţuri, mai proaspete, şi vor/ O scânteiere nouă şi dinlăuntrul lor. (III, 293); Nu-i bine, oare, să te simţi/ Cu fundul lângă gură, scumpă troacă?/ La ce folos o za cu nişte zimţi/ Şi scânteierea lor de promoroacă? (IV, 35); Sunt înger, sunt şi diavol şi fiară şi-alte-asemeni/ Şi mă frământ în sinemi ca taurii-n belciug,/ Ce se lovesc în coarne cu scânteieri de cremeni,/ Siliţi să are stânca la jug. (I, 128). SCÂNTEIETÓR (1), -OÁRE, scânteietori, -oare, adj. Scânteia + suf. -ător. (Adj.) Care scânteiază; strălucitor, sclipitor. * Care pare că împrăştie scântei; viu, lucitor. Dar n-ai să ştii, prin mine ce izvoare/ S-au strecurat şi câte, liniştit./ Şi nu cunoşti pe buza mea scânteietoare/ Buzele calde câte m-au sorbit. (III, 12). SCÂRBĂ (4), scârbe, s.f. Din sl. skrubi. Aversiune nestăpânită faţă de cineva sau de ceva; dezgust, repulsie; greaţă, silă. Valuri de cârpă/ Se răstoarnă câmpul, cu scârbă/ O harfă şi o vioară,/ Cu strunele de sfoară,/ Zac în sânge şi noroi. (II, 231); Dar într-o zi boierul, lungit pe canapea,/ I-a poruncit Ilenei o

278

Simona Constantinovici

cafea./ Boierul sta-ntr-o rână./ De scârbă, ceaşca plină ei i-a scăpat din mână. (III, 130); Se uită boii, vacile mirate/ La maimuţoiul ăsta de sârmă, câlţi şi cârpă,/ Cu vorbe-ntortochiate în gât şi scâlciate,/ Că li-i şi lor lehamete şi scârbă. (III, 162). SCÂRBÍT (6), -Ă, scârbiţi, -te, adj. V. scârbi. (Despre oameni) Plin de scârbă; îngreţoşat, dezgustat. Vreau să pier în beznă şi în putregai,/ Nencercat de slavă, crâncen şi scârbit./ Şi să nu se ştie că mă dezmierdai/ Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit. (I, 19); Şi le-am făcut rotunde:/ Cristale ca piatra acră şi ca sarea de lămâie,/ Neputându-le face tămâie/ Şi scârbit de diamante limpezii şi lucii. (II, 84); Scârbit de om, jignit de omenire,/ Să-mi duc poverile la mântuire,/ Aş căuta zadarnic a-nţelege/ De ce mi-ai pus porunci de-atare lege. (II, 213); Îşi legăna piciorul cu pantof,/ Vorbind la club scârbit şi filosof,/ Pe când sorbea lichioruri şi cafele,/ Cu ochii tot pe unghii şi inele, (III, 180); Femeie, nefemeie, la bine şi la rău,/ Turtită ca o tavă şi-un sul de rogojină./ Sătulă de-ntuneric, scârbită-i de lumină,/ Făptură nemplinită şi fată fătălău. (III, 132); Baciul Isus şi-apostolii ciobani,/ Scârbiţi de slava ce-o dau vieţii vecii,/ Au pogorât, ca-ntr-alte mii de ani,/ Să pască oile, măgarii şi berbecii. (II, 148). SCÂRBÓS (1), -OÁSĂ, scârboşi, -oase, adj. Scârbă + suf. -os. Dezgustător, respingător, greţos. N-ăi vrea să ţi-i mai număr pe nume; mă asculţi?/ Tăunul, viespea, şvabul cu lustru şi-alţii mulţi./ Cu puricele negru sunt cel puţin vreo şase./ Unde mai pui atâtea jivini şi mai scârboase! (IV, 86). SCÂRLIONŢ (3), scârlionţi, s.m. V. cârlionţ. Mi-a venit de la părinţi/ Un pieptene cu trei dinţi.// Are la buză

un glonţ/ Sau un păr cu scârlionţ. (IV, 113); Îţi las în grije bună pe iedul, mai ales,/ Cel sprâncenat şi-n frunte cu scârlionţul des,/ Şi dacă mi-ai da voie, ţi-aş face şi-altă rugă:/ Să-l laşi să te apuce de deget, să ţi-l sugă... (III, 297); Dar toate astea fuseră odată,/ Cu barba-n scârlionţi şi parfumată,/ Cu ifosul boierului domnesc,/ Cu tonul ţuguiat şi franţuzesc. (III, 180). SCÂRNĂ (1), s.f. Din sl. skvruna. (Pop.) Excremente. Ochiul cu puroi/ E spurcat cu usturoi./ Când atârnă/ Dai cu scârnă./ Răul crud/ Îl bei cu ud. (I, 232). SCÂRŢÂI (1), vb. IV. V. scârţâí (scârţ + suf. -âi). Care scoate un sunet strident; scârţâitor. Broaştele, nu ştii de unde,/ Calcă-n clapele afunde./ Se clătesc în beregată/ Cu faianţă sfărâmată/ Şi înghit la ceasu-ntâi/ Cioburile ei scârţâi. (I, 212). SCENĂ (1), scene, s.f. Din fr. scene, it. scena, lat. scaena. Loc special amenajat, în incinta unei săli de spectacole, unde se desfăşoară reprezentaţiile. Treceam din teatre-n teatre, zburdam din ţară-n ţară,/ Voiam, parcă, din lume, dansând să zbor afară./ M-aş fi topit în lună şi m-aş fi dus cu ea/ De-a dreptul, de pe scenă, într-un tărâm de stea. (III, 227). SCÉPTRU (3), sceptre, s.n. Din fr. sceptre, lat. sceptrum. Toiag sau baston purtat de suverani ca simbol al autorităţii. * Fig. Demnitate, putere. Ce demon am, ce sorţi, ce ţară?/ Şi pentru ce pământu-ntreg/ Mai strâmt/ Decât bolita mea cămară?/ Azi am un sceptru, mâine-l neg: –/ S-a frânt? (I, 26); Puterea de-mpăcare le-a fost întotdeauna/ Făţărnicia, cursa, urzeala şi minciuna./ Ca să-şi păstreze sceptrul, momâia lor de paie/ A-mpins, cinstit, poporul în sânge şi-n războaie. (III, 94).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 279 SCHÉLĂ (3), schele, s.f. Din scr. skela, bg. skelja. Construcţie auxiliară provizorie, metalică sau de lemn, servind ca suport muncitorilor care lucrează la înălţime; eşafodaj. Dintr-o stăpânire semeaţă/ Ai făcut puţină ceaţă./ Zidind, schele-nalte şi repezi ridici,/ Încaleci pe lespezi cât munţii, melci mici. (I, 132); O şchiopătare de vulturi căzuţi din stele/ Prin oţăţitul întuneric tare;/ O răstignire fără cruci şi fără schele./ O Golgotă şeasă, fără altare. (I, 206); A luat atunci o nuia/ Şi a însemnat cu ea,/ Cu argint, stea lângă stea./ Şi ca să vadă pe schele,/ A făcut şi cruci de stele. (IV, 110). SCHELÉT (5), schelete, s.n. Din fr. squelette. 1. S.n. Totalitatea oaselor care susţin corpul unui vertebrat; sistemul osos aşezat în poziţia sa naturală. Gerul îi ustură urechile, laba,/ Nevinovat, neîndurat şi degeaba./ Carnea, vlaga, zgârciul, pe de-a-ncetul,/ I le-a mâncat şi mistuit scheletul. (II, 149); A! vrei să fugi? Unde să fugi? Ţi-e scris!/ Şi cerul şi pământul s-au închis./ Te-mpiedici prins de-al coapsei hăţiş de mărăcine/ În luptă cu scheletul îndrăgostit de tine. (II, 225); De ţâţele femeii, rămase fără lapte,/ Prunci orbi şi muţi, schelete şi sluţi ai spânzurat./ Albinele, din bozii, aduc la stupi otravă,/ Izvoarele-năcrite-s şi strugurii scămoşi. (I, 119); Dafini, duzi şi migdali/ Erau plini de papagali./ Le-au căzut aripi şi pene,/ Fulgii, alene/ Şi pe-ndeletele./ Le-au rămas în arbori scheletele. (II, 97). 2. Adj. (Context inedit, metaforic) Asemănător unui schelet; fără carnaţie. Droaiele de alfabete/ Şi de litere schelete/ Se târăsc pe geam alene,/ Printre slove egiptene,/ Tresărite de un har/ De mai nou abecedar,/ Şi jivină cu jivină/ Sug bezmetica lumină. (II, 11).

SCHILÓD (3), -OADĂ, schilozi, -oade, adj. Et. nec. 1. Adj. (Despre fiinţe) Cu unul sau mai multe membre mutilate sau anchilozate ori deformate de o infirmitate. Câinii schilozi aşteaptă-n drum,/ Scămoşi în ceaţa ca de fum,/ Să vie-acasă cine nu mai vine./ Şi ţine vântul şi războiul ţine! (II, 253). 2. (Substantival) Mutilat, ciuntit, deformat, anchilozat. În satele şi văile din Jii,/ Numai schilozi, numai muieri, numai copii/ Împleticiţi în ceaţă./ Carnea pe ei e vânătă şi creaţă,/ Şi osul se străvede-n piele. (II, 254); Schilozii fără ţară şi trup, câţi au scăpat,/ Mănâncă mămăligă cu scuipat,/ Câte un leş pe câte-o cârjă ruptă. (II, 221). SCHILODÍ (1), schilodesc, vb. IV. Din schilod. Tranz. şi refl. A face pe cineva să devină sau a deveni schilod, infirm; a (se) mutila. Într-adevăr, schimbată, cu capetele-ntoarse,/ Se repezi mai tare şi capul şi-l şi sparse./ A doua izbitură de zid l-a schilodit/ Şi a ieşit din lupta cu scândura, borşit. (IV, 52). SCHIMĂ (1), schime, s.f. Din ngr. schima. Ordin călugăresc sau preoţesc; tagmă, cin. Ţânţarii se-mprumută la gâze mai de seamă/ Cu feluri de spoială streine, fără teamă,/ Şi naiba-i mai cunoaşte ce-au fost şi cum îi cheamă./ Cu semnele schimbate şi măşti dintr-alte schime,/ Te pomeneşti cu alte gângănii, anonime. (IV, 79). SCHIMB (5), schimburi, s.n. Derivat regresiv din schimba. 1. Înlocuire a cuiva sau a ceva cu altceva (de aceeaşi natură). 2. Faptul de a ceda un lucru, un bun, pentru a lua altul în locul lui. * Loc. adv. În schimb = drept compensaţie, ca echivalent. * Loc. prep. În schimbul = în locul..., pentru... Precupeţi de har şi nimb?/ Marfa asta nu-i pe schimb. (II, 42); Sunt toate ale tale şi toate pentru tine./ De nu, atuncea pen-

280

Simona Constantinovici

tru cine?/ Căci darurile toate aduse ţie ţ-îs,/ Primind în schimb o floare, fragilul tău surâs. (III, 43); Îl ia cu o sfârşeală şi oftează,/ De pildă dacă trebuie să scază,/ Şi nu-şi mai vine-n fire/ Când face-o împărţire./ În schimb, e-n toane bune/ Creionul când se joacă să adune. (III, 196); Însă, cum se vede treaba,/ Darurile nu-s degeaba,/ Că şi voi îi daţi să scrie,/ Schimb şi plată, poezie. (IV, 163); Unul se gătea să caşte/ Şi, sfiit de nişte broaşte,/ A rămas nemaicăscat/ Şi, în schimb, s-a scărpinat. (IV, 200). SCHIMBÁ (22), schimb, vb. I. Lat. *excambiare. 1. Tranz. A înlocui un lucru cu altul sau pe cineva cu altcineva (de aceeaşi natură). 2. Tranz. A ceda un lucru, un bun, pentru a lua în locul lui altul (echivalent ca valoare), a face schimb. 3. Tranz. A da unui lucru altă formă; a modifica, a transforma. * Refl. (Despre timp, vreme) A se modifica (în bine sau în rău). Sufletul răzleţ sembarcă/ În sicriu/ Şi vâsleşte spre pribegi,/ Şi te schimbă să-nţelegi/ Cenuşiu. (I, 94); Cuvântul meu să fie plug./ Tu, faţa solului o schimbă,/ Lăsând în urma lui belşug. (I, 150); Săgeţile pornite, cât ajung,/ Din munţi în munţi, croiesc hotarul lung,/ Şi ţarina răzeaşă nu se schimbă/ Pe preţ de liftă sau de limbă. (II, 248); Cu toate că-mbrăcate, sunt necălugărite./ Mai aşteptăm, că poate ar fi să se mărite./ Tot amânăm tipicul câte un an sau doi./ Poate se schimbă timpul, cum ne schimbăm şi noi. (III, 230); Să vedem cum se schimbă/ Dintr-o limbă-ntr-altă limbă./ Cine-i ăla din urzici?/ De lângă chirpici? (IV, 104); Ca să schimbăm, acum, întâia oară,/ Sapa-n condei şi brazda-n călimară,/ Bătrânii-au adunat, printre plăvani,/ Sudoarea muncii sutelor de ani. (I, 9); S-a-ndătinat copilul cel pitic/ Să are şi să strângă avuţie./ Osânda

şi-a schimbat-o-n bucurie,/ Clădinduşi slăvi şi veacuri cu nimic. (I, 15); Tu care mi-ai schimbat cărarea/ şi mi-ai făcut-o val de mare,/ De-mi duce bolta-nsingurată/ dintr-o vâltoare-ntr-o vâltoare, (I, 117); Toate feţele măreţe,/ Tinereţe, bătrâneţe,/ S-au schimbat într-o secundă./ Unde să se mai ascundă? (III, 143); Cât priveşte monarhia,/ S-a schimbat filosofia./ Am ajuns de câţiva ani/ Democraţi republicani. (IV, 261); Statuia se străvede mai vie, mai fierbinte/ Şi poartă-ntr-însa jertfa de sineşi răbdătoare/ A tinereţii caste, strivită-n sân de minte,/ Schimbând în hotărâre lăuntrica dogoare. (I, 242); Au luat pildă să trăiască/ Pravila călugărească./ Mai schimbând pe ici, colea,/ Unde nu se potrivea,/ Amânând postul cel mare/ Pentru viaţa viitoare, (IV, 179). SCHIMBÁRE (6), schimbări, s.f. V. schimba. Acţiunea de a (se) schimba şi rezultatul ei; modificare, transformare; schimbat. Să năzuiască-n marmură schimbare,/ Singurătăţi, de sus, de stalactit,/ Fiind cu toate-n veac nepotrivit/ Şi aripile fiindu-i veşnic călătoare. (I, 143); Căci, dintre taine, legea, din toate cea mai mare,/ A vieţii,-i frământata şi veşnica schimbare. (III, 91); Dar namila cu coarne, tot rumegând în pace,/ Noroc că n-are gustul de-a-mpunsul să se joace./ Că-ntr-altfel o schimbare-n deprinderea tăierii/ Ar face bou boierul, şi boii-ar fi boierii. (III, 101); Schimbările la faţă, subit, le-au învăţat/ La şcoala de principii a balului mascat,/ Iar saltul acrobatic, la circ, privind din stal/ Cum sare dansatorul şi cade iar pe cal. (IV, 79). SCHIMBÁT (7), -Ă, schimbaţi, -te, adj. 1. Înlocuit. Un om, trudit şi-acela, îmi va deschide mâine/ Mormântul pomenirii cu mâna-i preacurată,/ Ca să mă frângă-n soare, schimbat prin moarte-n

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 281 pâine,/ Şi fraţilor din urmă, şoptind să mă împartă. (I, 58). 2. Modificat, transformat. Într-adevăr, schimbată, cu capetele-ntoarse,/ Se repezi mai tare şi capul şi-l şi sparse. (IV, 52); S-a săturat cucoana de cancere şi tifos,/ Vederile-i schimbate au ideal şi ifos./ Ea vrea bărbaţii tineri şi rumeni ca bujorii,/ Şi nu pe câte unul, ea cere toţi feciorii. (II, 274); Cu semnele schimbate şi măşti dintr-alte schime,/ Te pomeneşti cu alte gângănii, anonime. (IV, 79). SCHIOPĂTÁ (1), schiopătez, vb. I. V. şchiopăta. Stihuri, zburaţi acum din mâna mea/ Şi schiopătaţi în aerul cu floare,/ Ca pasările mici de catifea/ Cencep în mai să-nveţe şi să zboare. (I, 195). SCHÍSMĂ (1), schisme, s.f. Din fr. schisme, lat. schisma. Separare formală a unui grup de credincioşi de comunitatea religioasă căreia îi aparţine. Unii, trecând de-a valma prin crezuri şi prin schisme,/ Cunosc pe dinafară mai multe catehisme./ Schimbările la faţă, subit, le-au învăţat/ La şcoala de principii a balului mascat, (IV, 79). SCHIT (25), schituri, s.n. Din sl. skitu. Mănăstire mică sau aşezare călugărească situată într-un loc retras. Întrun titlu de poem: Interior de schit (I, 136). Am fost vinerea la schit:/ M-am rugat şi m-am smerit./ Ce să cred şi ce să fac,/ Cu mine ca să mă-mpac? (I, 146); Ca o candelă de schit,/ Care, strânsă-ntr-o scânteie,/ S-a desprins şi a fugit/ Pe o gaură de cheie? (II, 34); Pe sălile pădurii, de spital,/ Coşciugul ctitoriei din schit, furat la lună:/ Frumoasa, negricioasa, uscăţiva/ Domniţă cu paftale de aur Paraschiva. (II, 204); A fost bun cândva tiparul/ Când scotea Aghiazmatarul/ Şi molitvele, la schit,/ Dar pe urmă s-a lăţit. (III, 142); Şi i-au crescut o barbă, de mult nebărbierit,/

Şi unghiile-ntoarse, de schivnic, dintrun schit. (IV, 71); Psaltul mare, Ioil,/ A venit la schit copil,/ Şi acum îi ţin copiii/ Isonele liturghiii,/ Grămădiţi la strana lui/ Ca un stol de nişte pui. (IV, 202); Nu se ştie veştmântarul/ Unde-şi mângâie amarul,/ La ce schit, în mare taină. (IV, 205); Am băgat în schit de seamă/ Că piticii nu au mamă/ Şi nici tată,/ Niciodată;/ Nici neveste:/ Rânduiala aşa este. (IV, 206); De când ţine schitul minte/ N-a tocit o-ncălţăminte,/ Şi prin iarba ceea moale,-i/ Bine cu tălpile goale. (IV, 198); Abia se scoală vântul. În fund – un ultim cer./ Văzduhul se închide cu lacăt şi zăvoare,/ Se pregăteşte, iute, un soi de întristare/ Ce pare hotărâtă în schituri şi-n mister. (I, 30); Mânăstiri, schituri, chinovii,/ Ale maicilor Zinovii,/ Epiharii şi Domnici:/ Chilii mici, chivote mici. (IV, 170); Protosinghelul bătrân,/ Vechi unchiaş, oleacă spân,/ Cam ursuz şi, nu degeaba,/ Poreclit în schituri „Baba”. (IV, 196); Schiturile, câteodată,/ Au o zi de judecată./ Pe o uşă din pridvor/ Scrie mare: „Consistor”. (IV, 208). SCHIŢÁ (1), schiţez, vb. I. Din it. schizzare. Cf. schiţă. Tranz. A desena ceva în mod schematic, a executa în câteva linii generale un desen preliminar, fugitiv. Creionul se munceşte să te prindă/ Şi te arăţi şi pieri ca în oglindă./ Schiţând mereu profiluri şi conture/ Începe timpul gol să mi te fure,/ Dacă prin văl, tu, cea adevărată,/ Ai tresărit şi ai pierit îndată. (III, 276). SCHIŢÁT (2), -Ă, schiţaţi, -te, adj. V. schiţa. Care este desenat schematic. Sunt umbra ta, de-a pururi de om nedespărţită/ Cu linia schiţată aceeaş de contur,/ Pe pulberea fierbinte şi-n cremenea tocită,/ Ca un păianjen negru ceţi umblă împrejur. (III, 65); Se înfiripă umbre, schiţate, şi se-ntind,/ Ca-n urma

282

Simona Constantinovici

unui soare născându-le murind./ Păduri culcate-n unde, pe apele domoale,/ Şi turlele prin ceaţă, ca de castele goale,/ Câte un drum coteşte, oprit la un copac./ Vor fi trecute toate, c-atât adorm şi tac?... (III, 269). SCHIŢĂ (2), schiţe, s.f. Din it. schizzo. Plan iniţial şi sumar al unei lucrări; schemă. Copite cu nimb îngeresc,/ Spărturi de icoane, păstrând a mustrare,/ O schiţă de bine şi rău cuvântare,/ O lacrimă prinsă-n pictură,/ O mână rănită, o căutătură,/ Şi clopote, parcă, departe,/ Şi câte o foaie de carte. (II, 199); Răzbirea la lumină nu-ţi mai era de-ajuns,/ După ce-ai stat ca lupii şi iepurii ascuns./ Râvneai mai sus cu mintea decât era datoare/ Zvâcnirea unei schiţe, făcută de-ncercare. (III, 87). SCHÍVNIC (6), -Ă, schivnici, -ce, s.m. şi f. V. schimnic (< sl.). (Rar) Pustnic, sihastru. Şi i-au crescut o barbă, de mult nebărbierit,/ Şi unghiile-ntoarse, de schivnic, dintr-un schit. (IV, 71); Şi doi popi cât gămălia/ Cântă-n ison psaltichia,/ Pe când schivnicul din strană/ Doarme dus, chitit în blană. (IV, 182); Căci pe când schivnicii cu toţii/ Se pedepsesc amar, ca hoţii,/ Cu post uscat şi ascultare,/ Jertfind în Săptămâna Mare,// La el, azi-noapte, în chilie,/ A-ntârziat o fată vie,/ Cu sânii tari, cu coapsa fină/ De alăută florentină. (I, 22); O prescură-n coaje moale,/ În chip de patru paftale./ O frământă şi o coc/ Schivnicii de la mitoc. (IV, 203); Cartea veche singură se răsfoieşte,/ Învăţată de boantele deşte/ Cu măciulii grele şi groase,/ Ale schivnicilor, la liturghii şi parastase. (I, 174). Şi adjectival: Dar crinii-mbrăcaţi în panglici,/ Pe cârji de irozi şi vlădici,/ Se roagă-n sobor pentru mine,/ În isonul maicilor schivnicealbine. (III, 274).

SCHIVNICÍE (1), schivnicii, s.f. V. schimnicie „pustnicie, sihăstrie”. Titlu de poem: Schivnicie (I, 157). SCINTILA (3), nume propriu feminin. Într-un titlu de poem: Maica Scintila (I, 169); Mâna Maicii Scintila de la uşe/ Îi moale ca o mănuşe./ Ochii lungi ai Cuvioşiei Sale,/ Ca nişte migdale,/ Cu pleoapele apropiate/ Dorm pe jumătate. (I, 169); Maica Scintila înghiaţă,/ La uşa şcolii de-o viaţă,/ Descuie şi încuie, deschide şi închide/ Cu chei palide şi livide. (I, 170). SCLAV (1), -Ă, sclavi, -e, s.m. şi f. Din lat. sclavus. Cf. fr. esclave. Fig. Persoană care satisface orbeşte şi servil voinţa altuia; rob. Şi totuşi, furăm doi mai ieri,/ Strânşi braţ de braţ, gângavi,/ Ca doi bolnavi;/ Şi-n legănarea celor seri,/ Subt plopii negri şi severi,/ Blânzi şi supuşi ca nişte sclavi. (I, 129). SCLIPÍ (1), sclipesc, vb. IV. Cf. clipi. Intranz. A scânteia, a străluci. Mai multe ape clocotesc în mine/ Decât în matca mării,/ Mai multe stele au sclipit,/ Văzduh mai mult a fugit,/ Umbră mai multă a trecut/ Prin pasurile sufletului/ Decât printre piscuri. (II, 73). SCLIPÍRE (1), sclipiri, s.f. V. sclipi. Lucire, scânteiere. Dar nu-i nimic, măicuţă, am leacurile mele;/ Nu-1 mai cunoşti pe şarpe de-i pui o altă piele./ Ajunge să le fure un vals în valuri ochii/ Şi să le-arăt cum joacă sclipirile pe rochii. (III, 225). SCLIPÍT (1), -Ă, sclipiţi, -te, adj. V. sclipi. Sclipitor, strălucitor. Rătăceşte în pierzare/ Spre un punct sclipit de stea./ Porunceşte-i şi-o să stea/ S-o ajungi din depărtare. (III, 32). SCOÁBĂ (4), scoabe, s.f. Din bg., scr. skoba. Piesă metalică, folosită mai ales în construcţii provizorii, pentru a fixa între ele piese de lemn. La uşă, drugii zac în scoabe./ Paznicul numără şi

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 283 spune./ Nu se face nici o minune. (I, 205); Gătit cu giuvaere, brăţări de lanţuri grele,/ Îi dase stăpânirea, la glezne, şi ghiulele,/ Şi strălucea în fiare, ca un mitropolit,/ Ros în călcâi de scoabe cu nituri şi strivit. (III, 187); Scoabe, lacăte, ţâţâni,/ Eu le fac şi tu mă-ngâni./ Fac belciuge, vrei verigi/ Şi mă ţii de rău şi strigi. (IV, 239). SCOÁRŢĂ (7), scoarţe, s.f. Lat. scortea. 1. Înveliş extern, gros şi tare, al trunchiului şi al crengilor unui copac sau al unei plante lemnoase; coajă. 2. Copertă rigidă a unei cărţi. 3. Covor cu urzeală de lână sau bumbac. Când calcă-n flori şi dau să se oprească/ S-asculte parcă un murmur pierdut,/ Le cade ca pe-o scoarţă oltenească/ Ţesută umbra printre foi de dud. (II, 33); Când cositul l-a sfârşit,/ Câmpul pare împletit,/ Ca o scoarţă verde-n dungi,/ Şi urzit pe fire lungi,/ Cu izvod, din loc în loc,/ Floarea macului, de foc. (III, 53); Noaptea întinde scoarţe, plocate şi covoare,/ Ursite cu zigzaguri şi cu chenar mărunt,/ În care se repetă izvodul la culoare/ Şi chipurile crucii şi florile, cum sunt. (I, 88); Cotoarele legate cu aur vor să spuie/ Ce ţin cuprins în scoarţe, şi-un gând cum se descuie,/ Dar fiecare titlu-i crestat pe-o carte-nchisă/ Cu lacăte, cu cheia ştirbită, când e scrisă. (III, 80); De vreau, o ţes velinţe şi plocate/ Şi-o fac zuvelci şi scoarţe-mpărechiate/ Şi, de voi da-o, negură, deoparte,/ Se va vedea şi dincolo de moarte. (III, 290); Ce-mi mai lipseşte mie să ştiu că nu mă mint?/ Să cred ce spune cartea cu scoarţe de argint?/ Amestecat cu ceaţă şi tăvălit în stele,/ Să cred că viaţa trece şi dincolo de ele? (III, 295); Se răzgândea şi şovăia să calce/ Pe scoarţe şi covoare cât o falce:/ Nu mai văzuse de când e, Ion,/ Odăi cât o păşune şi preş de un pogon. (IV, 19).

SCOÁTE (92), scot, vb. III. Lat. *excotere (= excutere). Tranz. 1. A lua ceva (afară) dintr-o cantitate mai mare sau din locul unde se află. 2. A extrage dintr-un spaţiu, dintr-un înveliş etc. pentru a elibera sau a utiliza. 3. A trage afară cu forţa; a smulge, a extrage. 4. A pune la vedere; a da la iveală. Dintr-o strună de o sfoară/ Voi să mă căznesc să scot/ Geamătul şi-aleanul tot,/ Pâcla grea şi ceaţa rară. (II, 93); Cât aş mai vrea în cleşte să scot un drug din jar/ Aprins ca un tăciune... şi jarul mi-e murdar! (III, 243); Eu, ceaţa o s-o surp cu târnăcopul,/ Şi apa o s-o scot cu năpârstocul, (III, 290); Lumina-şi cară-n matcă nămolul alb al ceţii,/ Din care se prăvale o turlă după alta,/ Nămiezul întârzie în ora dimineţii,/ Şi ca să-ajungi la soare, îl scoţi din zid cu dalta.// (...)// În stoluri cade frunza sfiioasă şi se-ascunde,/ Ca nişte pui de pasări, din cer, necunoscute./ Un pas te urmăreşte de câteva secunde./ Nu-i nimeni. Scoate pipa şiaprinde-ţi-o. Şi du-te. (I, 30); În ciutura cu lanţurile noi,/ De-o viaţă scoţi ţărână sau noroi. (II, 163); Inelul strecurat pe deşti/ Sărută-l când ţi-l scoţi şi când citeşti. (III, 23); Câmpia scoate-n brazde bijuterii de rouă/ Şi pomii pun coroane şi nimburi pentru mine. (I, 122); Le împănează cu safire,/ Scurge, tescuieşte şi frige –/ Şi scoate pentru chimire/ Icre de aur, în linguri şi pe cârlige. (I, 213); Din fântâna cu căldare/ Cercuită cu ghirlande,/ Scoate-o fată diamante. (II, 189); Nici un coş nu scoate fum,/ Cât îi ţară, câmp şi drum. (II, 258); Căci, în parc, pe trepte, jos,/ Scoate, dintr-un pai subţire,/ Pan, aprins de amintire,/ Cântecul lui mincinos. (III, 9); Mai scoate câte-o rămăşiţă,/ Fum prăbuşit de stuh şi şiţă. (III, 191); Face oameni şi lumină/ Din puţin scuipat cu tină,/ Şi dintr-un aluat mai lung/ Scoate luna ca

284

Simona Constantinovici

din strung. (IV, 109); Vetrele ni-s peste drum:/ Eu fac jar, el scoate fum. (IV, 236); Mărturiseşte-ţi, puică micşunea,/ Şoapta ce-o ţii pe buzele matale/ Şi lasă-ţi sufletul de catifea/ Să-şi scoată tot oftatul din petale. (II, 14); Ameninţă să scoată-n vileag, la timp, neuns,/ Urzeala şi tertipul cu meşteşug ascuns. (III, 150); Căci în tagma păsărească/ Pune pe-alţii să clocească,/ Hoţul, ouăle cu pui,/ Ca să-i scoată cucii lui. (IV, 64); Cine ţi-a dezlegat părul cu miros de tutun?/ Cine ţi-a scos cămaşa, ciorapul? (I, 210); La toate lucarnele şi balcoanele/ Au scos din cer îngerii icoanele (II, 16); Şi de n-am luat nici poame, nici legume,/ Am scos cu degetele Cosânzenii/ Din brazdă rădăcina fără nume/ Şi neştiuta miere-a buruienii. (II, 94); Şi lingura rotundă din potir/ Lacrimi a scos şi rouă de safir. (II, 146); Ne-ai luat-o, claca, de trei ori/ Şi ne-ai mai scos la urmă şi datori. (II, 220); Şi meşterul Manole visa o mânăstire,/ Dar cine-a scos-o vie din moarta-nchipuire? (III, 81); Ce cârtiţe-ar fi scos pământ atât?/ E mână-aci de niscai om parşiv./ L-au dibuit şi-au scos un amărât./ Legaţi-l pe căprarul Paraschiv! (III, 121); Sentoarse Stan, şi vacile iubite/ Au scos un muget lung de bucurie. (III, 175); De milă, nişte prieteni, din zmârcurile grase,/ L-au scos de păr afară, când tocmai se-nnecase. (IV, 54); SCOBÍ (2), scobesc, vb. IV. Din scoabă. Tranz. A găuri, a săpa; a scormoni. * Spec. A ciopli, a sculpta. Ei! Cine-i acolo-n haine-ntunecate?/ Cine scobeşte zidul cu carnea lui,/ Cu degetul lui ca un cui,/ De răspunde-n rănile mele?/ Cine-i pribeag şi ostenit la uşă? (I, 145); Până scobeşti cenuşa, ca să-ţi învie vatra,/ Pierdui în aşteptare potcoava şi pe-a patra,/ Bălana noastră calcă, de

când venii întâi,/ Pe-o unghie tocită de tot şi pe călcâi. (III, 240). SCOBÍT (1), -Ă, scobiţi, -te, adj. V. scobi. Săpat; scormonit. La flacăra, păzită să nu ţi-o fure vântul,/ Te ispitea comoara ce ţi-o dădea pământul./ Ascunsă-ntr-o firidă de piatră şi-ncuiată,/ Ea trebuia scobită adânc şi dezgropată,/ Şi apoi fiecărei frânturi de giuvaer/ Să-i spargi era nevoie şi doagele de fier. (III, 73). SCOBITÚRĂ (1), scobituri, s.f. Scobi + suf. -tură. Gaură, cavitate, adâncitură; săpătură. Sunt cioplitură dreaptă, pe muche, de săcure,/ Dintr-un stejar de veşnică pădure,/ Cu scobituri cinstite, crestate de topor./ Am stat opt veacuri strajă aceluiaş izvor. (III, 21). SCOBORÎ (22), scobór, vb. IV. Pref. s+ coborî. (Pop.) Intranz., refl. şi tranz. A (se) da jos dintr-un loc ridicat sau dintr-un vehicul; a coborî. * Intranz. A zbura spre pământ, în jos. Ştiu că steaua noastră, ageră-n Tărie,/ Creşte şi aşteaptă-n scripcă s-o scobor./ Port în mine semnul, ca o chezăşie,/ Că am leacul mare-al morţii tuturor. (I, 18); Fulg limpede şi pur,/ Te-aştept să te scobori,/ Petală de pe flori/ Sădite în azur. (I, 156); Şi cum scoboară noaptea, al’dată aşteptată,/ Îmi pare veche luna – şi steaua ce se-arată,/ Ca un părete de-arme, cu care-aş fi vânat. (I, 90); De mult păzeşte cripta şi treapta ce scoboară,/ Dar vremea, nentreruptă de morţi şi crăci uscate,/ Prin mâinile tăcerii, de ceară, se strecoară/ Ca un fuior de pulberi şi brume deslânate. (II, 154); Deprins cu lanţul şi lungimea lui,/ Sentoarce repede la cuşcă/ Şi mârâie la biciul dintr-un cui/ Care scoboară penserat şi-l muşcă (II, 187); Par nişte porumbiţe, niscai lebezi,/ Când mici, când mari, când leneşe, când repezi./ Noi le

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 285 zărim acum întâia oară/ Că suie în april şi că scoboară. (II, 267); Se-nnalţă slabul, omul, pe aripi în Tării/ Şi-aduce de acolo noi legi şi mărturii./ Iată-l, scoboară-n hăuri cu coiful lui rotund/ Şi râcâie oceanele pe fund. (III, 110); Văd frunza că scoboară din ramuri câte una./ Le ruginise bruma, le argintase luna. (III, 255); Şi-ntr-un ungher, vom face din covoare/ Un pat adânc, cu perinile moi,/ Dacă Isus, voind să mai scoboare,/ Flămând şi gol, va trece pe la noi. (III, 10); Şi greoi ca nişte ploşti,/ Nici prea teferi, nici prea proşti,/ Tot ajung să se scoboare/ Şi să cadă în picioare. (IV, 201); Mi-am încercat uneltele cu mâna,/ Am măsurat cu ochii şi ceaţa şi fântâna./ Una ducea în slavă, şi alta, jghiab şi vad,/ Se scobora prin cremene în iad. (III, 290); Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,/ Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât. (I, 103); Am colindat moşia-n lung şi lat/ Şi-am scoborât din leat în leat/ Şi, ostenit în râvnă şi puteri,/ N-am dat de tine nicăieri. (II, 167); Căci piticii-n sihăstrii/ Fac prea multe nebunii,/ Că sembie, că se joacă/ Scoborând târâş pe cracă. (IV, 184). SCOBORÂT (1), -Ă, scoborâţi, -te, adj. V. scoborî. Credeai că-s porumbieii, în stol, şi că se lasă/ Din cerurile nalte, jucându-se, pe casă./ Dar scoborâţi din boltă pe sate şi oraşe/ Erau un cârd cu aripi de fiare uriaşe,/ La o poruncă oarbă a morţii, calculată; (II, 273). SCÓICĂ (6), scoici, s.f. Din sl. skolika. 1. Nume dat mai multor specii de moluşte care au corpul moale, ocrotit de două valve calcaroase, de obicei cenuşii, care formează scheletul extern al animalului. 2. Scheletul calcaros al scoicii; cochilie. Te iată iarăşi singur, în luntrea cât o scoică,/ Luptând în fundul zării cu norii mari din cer/ Şi legănat

de mare, de fiară, ca de-o doică,/ Şi năbuşit în cântec de ţâţele-i de fier. (I, 51); Gândeşte mintea, zicu-mi, dar cear putea să facă/ Fără gândirea mâinii, închisă şi săracă?/ În scoica ei lipită şiar duce în zadar,/ Pe funduri, strălucitul curat mărgăritar. (III, 81); Şi-acum, când îşi ridică/ O mână peste zare,/ O vede-o rândunică/ Umplând cu-o sărutare/ Azurul prins de-o stea.// O! cuiburi, scoici cu şoapte,/ Rugaţi-vă, la noapte,/ Din turlă, pentru ea... (I, 79); Cât priveşte dulcele/ Ai albine: mulge-le!/ Dintr-un fagure de miere/ Ies în scoici vreo trei ciubere. (IV, 183); Zăresc câte-o ureche şi-un obraz/ Din scoicile-aşternute cu atlaz/ Şi prinse una de-alta-n fuga lor/ Cu lanţul câte unui mărţişor. (II, 172). SCOP (1), scopuri, s.n. Din ngr. skopós. Ţintă, obiectiv; ţel. N-avem un trecut şi fapte?/ Oare nouă sute şapte/ Nu-i al nostru, domnii mei?/ N-avem scopuri, nu idei?/ Nu-i ideea cea mai bună/ Că fugirăm împreună? (IV, 262). SCOPIT (1), -Ă, scopiţi, -te, adj. Din scopi (< sl. skopiti). (Pop.) Castrat, jugănit. El merge cum pofteşte stăpânul, vrea-nu-vrea./ Vedeţi, se potriveşte cumva despre puteri/ De a mâna cireada de boi să fim boieri./ Ce uriaşă vită/ Şi-atunci când e scopită! (III, 100). SCÓRBURĂ (8), scorburi, s.f. Et. nec. 1. Scobitură în trunchiul unui copac putrezit pe dinăuntru. 2. Gaură, văgăună mică într-un mal, în stâncă etc.; peşteră. Mişunau omizile-n ălbii uscate/ De ape adevărate./ Luna spartă/ Căzuse-ntr-o scorbură moartă,/ Ca un urcior de lut. (II, 110); Trestiile prin unghere/ Par aprinse la-Nviere./ Într-o scorbură de strană/ Şade-o maică-ntr-o icoană. (II, 119); Prin vârteje de zăpadă/ Moş Crăciunii vin grămadă/ Şi se despărţesc într-o/ Scorbură, care-ncotro. (III, 57);

286

Simona Constantinovici

Nu ştiu de cântă harpa când noaptea mi-o sărută/ Sau freamăţi tu-n vibrarea ei gemută,/ De scorbură cu zale,/ Din frunzele şi horbotele tale,/ Că se strecoară-n ea, cu luna din lucarne,/ Fără să vreau, şi vrejul tău de carne. (III, 279); Dintr-o scorbură de cracă/ Vine laptele de vacă./ Vaca n-a intrat de tot:/ Până-n coarne, pân’ la bot. (IV, 182); Mi-aprinsei şi eu o vatră/ Într-o scorbură de piatră./ Moş Pârţag îmi dă târcoale/ Cu o găleată cu bale. (IV, 236); Ascunşi prin gropi şi scorburi, alăturea de tine,/ Tu nu ştiai că suntem într-unul singur doi,/ Împreunaţi pe viaţă din două firi străine/ Prin şubreda urzeală de aer dintre noi. (III, 65); Fiştecare vizunie/ Are hram şi stăreţie,/ Şi prin scorburi şi prin foi/ Stau piticii câte doi, (IV, 181). SCORBURÓS (1), -OÁSĂ, scorburoşi, -oase, adj. Scorbură + suf. -os. (Despre copaci sau trunchiuri de copaci) Cu scorburi, găunos, scorboroşit. Singure vin lucrurile din trecut,/ Duhul lucrurilor fără fiinţă, fără umbră./ Vin din buruienile vremii,/ Din catifeaua putregaiului,/ Din iasca lui, din pluta scorburoasă,/ Însoţite de zboruri de libelule. (II, 75). SCORMONÍ (6), scormonesc, vb. IV. Et. nec. Cf. scurma, răscoli. 1. Intranz. şi tranz. A căuta cu de-amănuntul, a cerceta peste tot răvăşind (pentru a găsi sau a scoate la iveală); a scotoci, a cotrobăi; p. gener. a căuta. 2. Tranz. A răscoli (în adânc) pământul, zgâriind, râcâind, săpând, brăzdând (pentru a căuta, a găsi ceva). Variante: scormon, scormone. Culcă-te tu şi visează,/ Eu te scormon şi te ar,/ Şi-o să vezi, pe la nămiază,/ Că nu-i jocul în zadar. (III, 270); Cel ce gândeşte singur şi scormone lumina/ A dat o viaţă nouă şi-un om de fier, maşina,/ Fiinţă zămislită cu gândul şi visarea,/ Nenchipuit mai tare

ca braţul şi spinarea. (III, 110). Ce-i fi şi tu şi ce fel de jivină,/ Că scormoneşti şi tu-n lumină?/ Încerci să zbori şi-ajungi să sai/ Ca gărgăriţa de mălai. (IV, 244); Scormonind pe la găini,/ Pe subt cloşti şi prin vecini,/ A stricat, pe neştiute,/ Ouă cam vreo două sute. (IV, 135). SCORŢIŞOÁRĂ (3), scorţişoare, s.f. Scoarţă + suf. -işoară. Scoarţa aromatică, de culoare roşcată-cenuşie, a scorţişorului, folosită drept condiment şi în medicină. Domnişoarei cu trei rochii-i/ Lăcrimau rubine ochii/ Să te-ntreb pe Dumneata,/ Cum venişi în iarba mea/ Şi de unde, Domnişoara/ De cristal şi scorţişoară? (II, 28); Cât de bun ai vrea să ieşi,/ Scorţişoara dă şi greş.// Toţi piticii cărturari/ Poartă brâu şi ochelari,/ Brâu încolăcit pe şale,/ Ca la turci, peste pistoale. (IV, 212); Ia alune d-ele mici,/ Potrivite pe pitici./ Pui de toatentr-o căldare/ Şi presări cu scorţişoare. (IV, 206). SCOS (10), SCOÁSĂ, scoşi, -oase, adj. V. scoate. Smuls, extras. Domnul, Dumnezeul mare/ Mi-a umplut două pahare/ Din cerescul lui rachiu/ Scos din lună cu burghiu. (II, 117); Atunci, boier Alecu, scos din răbdări, vai, mamă!/ Smuci cureaua burţii din loc, cu cataramă,/ Şi începu pe oameni, cu urletul: – „Trăiască!”/ Pe faţă, peste gură şi pleoape să-i plesnească. (III, 127); Din buboaiele stătute,/ Scos din el, ciocoiul pute. (III, 144); Ca să daţi îndreptăţire/ Stareţului scos din fire, (IV, 185); (Şoaptă cu măna la gură):/ – „Parcă-i scos dintr-o untură”. (IV, 210) (Substantivat) Dar legat, după osândă,/ Nu-i fu inima mai blândă/ Celui scos din porţie,/ Deşi el cu morţii e. (IV, 211). SCOTOCÍ (2), scotocesc, vb. IV. Et. nec. Tranz., intranz. şi refl. A (se) căuta, a (se) cerceta cu de-amănuntul peste tot (pentru a găsi ceva); a cotrobăi. Doam-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 287 ne! parc-au dat cu oiştea în nişte zid./ Iepile s-au împleticit./ Cinci oameni de cositor, cu un cuţit/ Măruntaiele şi buzunarul omului le-au scotocit. (I, 200); Uitaţi-vă ce mutre aveţi. Dar cum se poate/ Să-i scotociţi prin lucruri?! Cencredere mai am?!/ N-aveţi nici o sfiială, nici minte de un dram. (III, 234). SCRÂNCIOB (2), scrâncioburi, s.n. Et. nec. Leagăn de lemn care se balansează sau se învârteşte în cerc, servind ca mijloc de distracţie. Dintr-un vârf de bob/ Şi-a făcut scrânciob./ Dintr-o rădăcină,/ Funii şi prăjină. (II, 138); Un stol de fluturi de sulfină/ De vântul scrânciobului se anină/ Şi râd, în vântul ce le ia/ Din geamul meu şi de subt lampa mea. (II, 172) SCRÂNTÍ (1), scrântesc, vb. IV. Din sl. krentati „a suci, a întoarce”. Tranz. A deplasa, a scoate din articulaţie, din poziţia sa normală, un os, o încheietură etc.; a luxa. Unul şi-a scrântit piciorul,/ Însă a venit croitorul,/ L-a cusut şi l-andreptat./ Iar bărbierul s-a tăiat:/ Bun băiat, dar prost băiat! (IV, 102). SCRÂŞNET (2), scrâşnete, s.n. Scrâşni + suf. -et. Zgomot scârţâitor, strident. Şi totul se-ncheagă şi-n gol se prăvale/ Cu scrâşnet, cu spaimă, cu jale./ În râpi stau la pândă satirii, ciclopii,/ Frecându-şi spinarea de marginea gropii. (I, 29); Iată-l, blestemul s-a-mplinit,/ Înzecit, însutit, înmiit,/ (...)/ Din staul, din colibă, din turme, din livezi,/ Din Bărăgan, din ţara cât o vezi,/ Din scrâşnete, din suferinţă. Se năzare/ Din lanţuri, din cătuşe şi răbdare. (II, 219). SCRÂŞNÍ (4), scrâşnesc, vb. IV. Din bg. skărsa, scr. scrsiti. Intranz. 1. A strânge fălcile şi a freca dinţii de jos cu cei de sus, făcând să se audă un zgomot caracteristic (în momente de furie, de durere etc.). 2. P. gener. A produce un zgomot scârţâitor; a scârţâi. Când se vâră-n uşă

cheia/ Parcă scrâşneşte femeia/ Pătrunsă, despletită/ Şi neistovită. (I, 205); Barbă aspră i-a crescut, zbârlită./ Vocea scrâşneşte isprăvită./ Şi-a purtat, ocărâte, oasele/ Pe la toate uşile şi casele. (II, 149); Scrâşneau din dinţi şi din măsele/ Ţăranii goi, cu ce-au rămas din piele./ Te săturăm noi de bănet!/ Mânia le crescuse-ncet, încet. (III, 197); Din coarde şi din graiuri, din slove şi mărgele,/ Au fost mai căutate la horă ale mele,/ Şi fetele, flăcăii le-au prins de la-nceput./ El a scrâşnit, a-ngălbenit şi a gemut. (IV, 245). SCRÂŞNÍRE (2), scrâşniri, s.f. V. scrâşni. Acţiunea de a scrâşni şi rezultatul ei; p. ext. scrâşnet. Ai dus-o-ntr-o scrâşnire tăcută, însă are/ O margine rostită răbdarea orişicare./ Ia furca, taică,-n mână, şi-ascute-i bine dinţii/ Şi apără-ţi odrasla, răzbună-ţi şi părinţii. (III, 120); Ca sfântul în cenuşă subt ochii mei să piară,/ Ca dreptul săşi strecoare-n urechea mea scrâşnirea/ Înmormântat în lemne şi-nvăluit în pară!/ Şi-n mine bate-n palme, mişcată, omenirea. (I, 138). SCRÂŞNÍT (2), -Ă, scrâşniţi, -te, adj. V. scrâşni. Care îşi găseşte expresia într-o scrâşnire, asemănător unei scrâşniri. A muşcat din aramă şi-a supt./ Scrâşnit, clopotul a sunat şi s-a rupt. (II, 234); De glezne târâş să-ţi atârne/ Ghiulele de capete cârne,/ Rânjite, scrâşnite şi nerăzbunate:/ Măceluri, osândă, păcate... (I, 142). SCRÍE (79), scriu, vb. III. Lat. scribere. 1. Intranz. şi tranz. A reprezenta prin semne convenţionale sunetele sau cuvintele vorbirii. 2. Intranz. şi tranz. A-şi exprima, a-şi formula gândurile, ideile în scris; a compune, a redacta o operă (literară, ştiinţifică). 3. A aşterne pe hârtie un text, o scrisoare. 4. Tranz. A însemna, a nota, a înregistra ceva în

288

Simona Constantinovici

scris. Variante neliterare folosite de Arghezi: (a) scri, (să) scrim. Scriu aci, uituc, plecat,/ Ascultând glasul ciudat/ Al mlaştinii şi livezii. (I, 194); În grădina-n care scriu,/ Cerne aur argintiu/ O tipsie ca de jar,/ Spânzurată-ntr-un arţar. (II, 18); Nemaiputând să ţi-l sărut, eu, faur,/ Surâd în stihul ce ţi-1 scriu pe aur. (III, 23); Într-un basm de mai târziu/ Mi-am şi pus de gând să scriu/ Cum se cheamă fiecare/ Lighioană şi-arătare, (IV, 195); Una-i să numeri hârtii,/ Şi-alta este să le scrii. (IV, 60); „Mai scrii la vre o carte?”/ „Ce te-ai mutat aşa departe?” (IV, 233); Când traduci, pare că scrii,/ Şi când scrii, parcă traduci./ Ai plecat şi parcă vii,/ Ai sosit, parcă te duci. (IV, 249); Că dacă mai este vie,/ Scrie peană! Sânge scrie!/ Cine ştie!.../ O citi şi o să vie. (I, 65); Dintr-un lunecuş cu pana/ I s-a-ncondeiat sprinceana./ E tot pana care scrie/ Fluturii din păpădie. (II, 85); Şi, dimineaţa, proaspăta scânteie/ O ia din pâlnii de zorea/ Şi-i scrie Domnului cu ea. (II, 108); M-apucai, molâu, să-nvăţ/ În ţărână-a scri cu băţ./ Măcar ţarina să deie/ Vorbe-n brazdă şi condeie.// Om în vârstă şi târziu,/ Tot am învăţat să scriu./ Prins ca de-o copilărie,/ Mâna se porni să scrie. (III, 7); S-ar mai putea vreodată, pe hârtie,/ Ca mâna mea cu cremene să scrie/ Un căprior înnalt, fecior şi ciut,/ Ca meşterul sălbatec, neştiut? (III, 273); Tocinduţi plumbul pe hârtie,/ Încerci cuvântul cum se scrie,/ Şi cumpăneşti silabă cu silabă./ Una-i prea tare, alta e prea slabă. (IV, 36); A vrut Dumnezeu să scrie/ Şi nici nu era hârtie./ N-avea nici un fel de scule/ Şi nici litere destule. (IV, 109); Cum se scrie pe curat,/ Neamul s-a organizat... (IV, 179); Şi adevăratul stil,/ Neaoş, scrie în exil. (IV, 262); Şi făcurăm şi-o prinsoare,/ Cine poate scri mai iute/ Stihuri vreo câteva sute,/ Şi

ne-am aşternut pe scris. (IV, 176); Robul a scris-o, Domnul o citeşte,/ Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei/ Zace mânia bunilor mei. (I, 10); Cine-a scris, în ce odaie, fără pat şi fără foc,/ Imnul ăsta de izbândă, de iubire şi durere? (I, 104); Le-am scris cu unghia pe tencuială/ Pe un părete de firidă goală,/ Pe întuneric, în singurătate,/ Cu puterile neajutate (I, 199); După pana ce te-a scris,/ Vii şi tu din somn şi vis. (II, 28); Slovele cele mai bune/ Le-am scris negre, cu cărbune,/ Pe deasupra cu vopsele. (III, 8); Am scris-o mic, ai s-o citeşti cu greu./ Pune-l în deget, scoate-ţi-l mereu. (III, 23); La fiece cuvânt, o şovăire/ Te face să tresari şi-ai aştepta./ Parcă trăieşti în somn şi-n amintire/ Şi nu ştii cine-a scris cu mâna ta. (III, 271); Ce-a scris noaptea s-a zvântat,/ Apoi, pân’ la scăpătat,/ Cu sugătoare de soare –/ Şi ziua şi pe-nserare – (IV, 110). SCRIITÓR (4), -OARE, scriitori, -oare, subst. S.m. şi f. Autor de opere literare. Fă bine, scoate din cotor/ Foaia zbârcită-n el, de scriitor,/ Şi nu mă vinde pe hârtie./ Că satul nostru altă carte ştie/ Şi te-or întinde, de mai mare dragul,/ Cu bâta, cu toiagul,/ Şi nu te-o mai scula de prin mărar/ Nici vraciul cel mai cărturar. (II, 246); Unde sunt într-adevăr/ Pensule de-a fir-a-păr/ Şi zugravii de o şchioapă,/ Meşteri scriitori cu apă. (II, 28); O teapă nouă şi nebănuită,/ Aşa-numiţii scriitori,/ Se şi ivi în slova tipărită,/ Numindu-ne duşmani şi-asupritori. (III, 157). SCRIN (1), scrinuri, s.n. Din rus. skrin, lat. scrinium. Dulăpior cu mai multe sertare suprapuse, în care se ţine mai ales lenjerie; comodă. – „Nu te-ngriji de boarfe: acasă-mi stau grămadă./ Am încăperi destule, aduc de toate cele,/ Dulapuri, scrinuri, preşuri, plocate şi perdele...” (III, 224).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 289 SCRINTEALĂ (1), s.f. V. scrânteală (< scrânti + suf. -eală) „nebunie, ţicneală”. Vracii vindecă de scrinteală,/ Şi babele de orice altă boală./ Bubele-dulci şi deochiul/ Se tămăduiesc cu ghiocul; (I, 231). SCRIPCÁR (1), scripcari, s.m. Scripcă + suf. -ar. (Reg.) Lăutar (care cântă din scripcă). Pridvorul tău, de sus, din turla mare,/ Nu a cinstit scripcarul cu o floare.// Tocită-i pana-n slova ta,/ Şi corzile, nici ele, nu mai pot cânta. (II, 152). SCRÍPCĂ (7), scripci, s.f. Din rus. skripka. (Reg.) Vioară. Ştiu că steaua noastră, ageră-n Tărie,/ Creşte şi aşteaptă-n scripcă s-o scobor./ Port în mine semnul, ca o chezăşie,/ Că am leacul mareal morţii tuturor. (I, 18); Ori că zgârie pe scripcă,/ Ori că râcâie o şipcă,/ Câteodată pare, parcă,/ Pe sticlete că-l încearcă/ Sau că-ngână pe departe/ Pila-n ciob de sticle sparte, (IV, 128); Zicu-ţi şi eu o cântare/ De alean şi întristare./ Urcă-n slăvi, într-o stihie./ Scripca, taică, ţi-este vie. (II, 104); Pe strune cântă şi el, pe strune cânt şi eu./ Eu cânt, aşa-ntr-o doară, ca pentru Dumnezeu./ El îmi pândeşte ghiersul cu scripca lui săracă./ Eu nu m-aud. El, silnic, munceşte să mă-ntreacă. (IV, 245); De ce a plâns smaraldul la şoapta în andante/ A scripcii, două lacrimi în două diamante? (III, 85); Îi ajunsese faima trişcarului departe,/ La ştiutorii scripcii şi meşterii de carte,/ Şi au venit să-l vadă cu ochii, la bordei,/ Boierii meseriei de cântec şi condei. (IV, 75); Dar, spre groapă, ce alaiuri/ De cimpoaie, scripci şi naiuri!/ Câte buciume şi strune/ Dau a jale să răsune! (IV, 273). SCRÍPETE (1), scripeţi, s.m. Din bg. skripec. Muflă. Catapulta furtunii/ Bătea cetatea cerului şi-a lunii./ Aşa era uneori,/ Zarea cu lanţuri, pământul cu vâltori,/ Şi ţipete/ De scripete. (I, 227)

SCRIPTUM (1), în expresia latinească Post-scriptum. Post-scriptum: Printre arestaţi/ Sunt unii costumaţi şi deghizaţi/ În popi şi militari./ Ei sunt spionii cei mai mari. (III, 168). SCRIPTÚRĂ (11), scripturi, s.f. Din lat. scriptura. Scriere bisericească cuprinzând Vechiul şi Noul Testament; Biblie. De când s-a întocmit Sfânta Scriptură/ Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură/ Şi anii mor şi veacurile pier/ Aci sub tine, dedesubt, subt cer. (I, 54); Acolo se strânge/ Tot ce de la sine se-adună,/ Frânturi de Scriptură şi haşchii de lună. (II, 200); Binecuvântata-ţi gură/ Ţi-este plină de Scriptură,/ Câtă vreme, gras în ceafă,/ Stai la troacă, lângă leafă, (IV, 253); Ciocoiu-i pravoslavnic şi a-nvăţat Scriptura,/ Ştiind că nici o jertfă nu se pierde,/ Fie că brânza-i neagră, fie că-i carnea verde,/ Că sufletul îţi intră-n rai,/ Împărtăşit cu muşiţă şi mucegai. (III, 194); E jocul Sfintelor Scripturi./ Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Isus Hristos/ Şi alţii, prinşi de friguri şi de călduri,/ Care din câteva sfinte tremurături/ Au isprăvit jocul, frumos. (I, 190); Tâlcuie Sfintele Scripturi/ Cu şoapte şi tremurături/ Şi-i nevinovat ca un trendafir/ În odăjdii de serasir... (I, 219); S-au dat Sfintelor Scripturi/ Câteva întorsături./ S-a mai pus şi s-a mai scos/ Ce fusese de prisos, (IV, 180). SCRIS (12), scrise, s.n. V. scrie. 1. Faptul de a scrie. * Loc. adj. şi adv. În scris = notat (pe hârtie). 2. Fel propriu de a scrie al cuiva, mod particular de a grafia semnele grafice; scriere. 3. Acţiunea de a scrie, de a redacta o compoziţie etc. * Activitatea de scriitor, de publicist. 4. Ceea ce este scris, ceea ce rezultă în urma muncii de elaborare, de redactare. Necunoscând hârtie şi cerneală,/ Cântecul nostru se-nălţa cântat,/ Iar nesfârşitul vieţii nu era stricat/ De

290

Simona Constantinovici

un canon, un scris, o zugrăveală. (I, 123); „Nu-i vorbă, pămătuful pare bun/ Şi pe bărbie-alunecă mai bine./ În scris, nefericirea-i clăbucul că nu ţine.” (IV, 48); În ce priveşte musca, un har i s-a trimis/ Ca o chemare nouă, de sus, şi pentru scris. (IV, 78); Şi făcurăm şi-o prinsoare,/ Cine poate scri mai iute/ Stihuri vreo câteva sute,/ Şi ne-am aşternut pe scris. (IV, 176); De aceea cărturarii/ Sunt subt pază ca tâlharii,/ Căci un vârf de scris pe scurt/ Dă venin şi doare mult, (IV, 213); Frăţia ni-i temeiul,/ V-o spunem mai cu seamă cu condeiul,/ Că scrisul şi hârtia ţin locul, pe curat,/ Şi-al omului de-alt’dată, deacum numerotat. (III, 104); Din raftul de alături, subţirea cărţulie/ Se-ntreabă cu sfiială, din palida-i hârtie,/ Dacănţelesul cărţii şi scrisul se măsoară/ Cu luxul şi grosimea-n cotor de dinafară. (IV, 47); Că la scrisul pe hârtie/ Pana nu prea vrea să scrie./ Dai din limbă, strâmbi din gură,/ Iese şi-o zmângălitură; (IV, 212); Fincă Dumnezeu ce-a vrut/ P-ormă nu i-a mai plăcut./ Că din scrisele prea drese/ Nici lucru prea bun nu iese. (IV, 111). SCRIS (38), -Ă, scrişi, -se, adj. V. scrie. Care este însemnat, consemnat în scris, scriptic. Când fu să plece şi Iosif,/ Scris l-ai găsit în catastif (I, 54); Pentru ca noaptea, în oglindă,/ Privindu-ţi sânul scris,/ Strugure, dudă sau ghindă,/ Să te uiţi în carne, şi să ghiceşti în vis. (I, 100); Era ca un lucru scris,/ Făptură de şoaptă şi scamă,/ Se urzeşte, se destramă. (II, 110); Avea şi-un nume, scris pe-o tablă, care/ Îi arăta şi titlurile rare./ Nu le ţin minte, dar înfricoşat,/ Intrând în încăperea lui, l-am salutat. (IV, 56); L-a-ntărit cu un hrisov,/ Scris cu slove de ceaslov,/ În cerescul lui cerdac,/ Pe o coaje de copac. (IV, 190); Tot ce nu s-a spus pe faţă./ Scris e dis-de-dimineaţă.

(IV, 213); Femeie răspândită-n mine/ ca o mireasmă-ntr-o pădure,/ Scrisă-n visare ca o slovă,/ înfiptă-n trunchiul meu: săcure. (I, 116); Şi atâta catifea,/ Scrisă numai pentru ea. (II, 38); Între drumuri şi castani/ Stau de două mii de ani,/ Pune mâna, uşa scrisă/ Mi-e de-a pururea deschisă – (II, 192); Cosânzeana, care-i gazda,/ Râde cum întinde brazda,/ Retezând trifoiul, meiul,/ Parcă scrisă cu condeiul. (III, 53); E carte copiată de diac,/ Şi scrisă-n alburi cu vopsele,/ Garoafe, păpădii şi flori de mac,/ Într-un chenar de muşeţele. (III, 268); Au făcut prietenie/ Scrisă negru pe hârtie,/ Că ştiau vreo două buchi,/ Cu o droaie de păduchi. (IV, 89); Necăutând în turle şi oraşe/ Unde se-nseamnă timpul cu-o bătaie,/ Soroacele stau scrise în stelele urmaşe. (I, 124); Slova se isprăvise/ În mucegaiul poruncilor scrise. (I, 182); Sumese mâneca şi scoase/ Două braţe cu pulpele groase,/ Scrise cu slove şi horbote albastre. (I, 207); Foile tale scrise, de hârtie,/ Se rup şi zboară, ca dintr-o livadă/ Frunzele smulse-n vijelie,/ Fără ca piersicul să şi le vadă. (III, 271); Zadarnica paradă a tâlcurilor scrise,/ În jocul de-a sfiiala, amuţise. (III, 281); Dar fiecare se-mputernicise/ Cu un crâmpei din pravilele scrise,/ Şi fiecare-şi ascundea la sân/ Fărâma lui de petec de stăpân. (IV, 16). SCRISOÁRE (12), scrisori, s.f. Scris + suf. -oare. Comunicare scrisă trimisă cuiva prin poştă sau prin intermediul unei persoane; epistolă, răvaş. Titlu de poem: Scrisoare (III, 159; III, 283). Iov primise-nsărcinare/ Să dea-n mână o scrisoare/ Stareţului dintr-un plop,/ Arhiereu sau protopop; (IV, 186); De fiecare început de an/ El ne citeşte câte o scrisoare,/ De prin văzduh, din lunga depărtare,/ C-a mai făcut un plod, un

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 291 roşcovan. (IV, 267); Dar pipăi-o, mai bine, că de văzut n-o vezi./ Pune-ţio-n sân, la piele; ai grije s-o păstrezi./ Că poate o să afli, dacă mai dormi, din vis,/ Cine-a trimis scrisoarea şi cine ce ţi-a scris. (III, 243); Roiuri, porumbieii: vreo câteva sute/ De scrisori şi plicuri albe, desfăcute. (II, 147); Au căutat-o bine, dar clăile luau foc/ Şi oalele crăpară, şi n-au avut noroc./ Atunci, se răzgândiră, să fie cercetate/ Scrisorile studenţilor din străinătate. (III, 156); Tu, spune-mi ce-i pe-acasă - ce-i nou, ca şi-n trecut,/ Dar trebuie să-ţi fie un lucru cunoscut:/ Scrisorile primite, cît şi trimise vouă,/ Sunt desfăcute toate, aici, de-o slugă nouă. (III, 159). SCROÁFĂ (1), scroafe, s.f. Lat. scrofa. Femela porcului (sau a mistreţului). Ei vin de zece poştii, în car, la Bucureşti,/ A-şi mai vedea vlăstarul, şi-aduc deacasă veşti,/ Că leagă bine grâul, săcara şi ovăzul,/ Că tremură moşia de spic, cât ţine văzul,/ Că vacile-s frumoase, dau scroafele să fete,/ Şi când vorbesc cu „Dânsul” nu îi mai zic „băiete”, (III, 151-152). SCROBIÁLĂ (1), s.f. V. scrobeală (< bg. skrobjala) „apret”. Luceafărul de poleială/ L-am lipit cu o scrobială/ Şi l-am pus în cuiburi de beteală./ La pisici/ Le-am făcut ochi de aur mici. (IV, 101). SCROBÍT (2), -Ă, scrobiţi, -te, adj. V. scrobí. 1. Apretat. O barbă creaţă, de mitropolit,/ I se-nfoia pe gulerul scrobit/ Şi pe cravata lui, cea mai frumoasă,/ Cu o garoafă-n piept sau chiparoasă. (III, 180). 2. Fig. (Despre oameni şi manifestările lor) Îngâmfat; rigid, pretenţios, scorţos. Fruntaria fusese şi-a sângelui, mai des,/ În sufletele sterpe de-nţeles;/ Poporul de o parte, şi dincolo o ceată/ De domni scrobiţi, cu nazuri, şi pieliţa păstrată, (III, 193).

SCRÓFULĂ (1), scrofule, s.f. Din fr. scrofule, lat. scrofulae. Ganglion limfatic din regiunea cervicală, inghinală sau axilară atins de scrofuloză. * (La pl.) Scrofuloză. La Arghezi, varianta neliterară de plural: scrofuri. Copiii zac de guşter şi coptură,/ Ţâşnită din ureche şi ochi, ca o untură;/ De oftică, de friguri, de scrofuri şi pelagră,/ De uscăciune sau de bubă neagră,/ Şi mor mai mulţi de două ori,/ Decât trăiesc cu gâlci în subsuori,/ Cu abube, fălcariţă şi umflături,/ Când dârdâind pe prispă, de frig, când de călduri. (III, 155). SCRUM (20), (rar) scrumuri, s.n. Cf. bg. skrum, alb. shkrump. Materie neagră sau cenuşie care rămâne după arderea completă a unui corp. Pustia vremii, străbătută/ de şoimi de scrum şi de nisip,/ Cărora vântul le-mprumută/ onfăţişare fără chip; (I, 117); Sunt stihuri fără an,/ Stihuri de groapă,/ De sete de apă/ Şi de foame de scrum,/ Stihurile de-acum. (I, 199); E albastră şi frumoasă,/ Scrum de umbră somnoroasă,/ Şi-i subţire, din tipare,/ Ca un fum şi ca o boare. (II, 10); Anu-i opac şi vremea sa-ngroşat,/ Mă cheamă ora din trecutul isprăvit/ Şi nu e loc să ies din cea deacum,/ Prin funingini şi scrum. (II, 72); Bivolul cu coarne de jar/ Paşte spini, pulbere şi lut,/ Şi lasă scrum şi pojar/ Pe unde-a păscut şi-a şezut. (II, 234); Ca să se piardă urma, cel ce-a intrat să fure/ Dă foc şi la pădure./ Să ardă codrii, munţii şi zimbrii-n jar, şi cerbii,/ Stârpit în pleşuvia de scrum şi colţul ierbii. (III, 95); Din apele, aprinse pe matca lor de scrum,/ Întunece şi cerul puhoaiele de fum,/ Nu mai rămâie piatră pe piatră, grinzi în grinzi/ Şi cadă şi Tăria în ţăndări de oglinzi. (III, 120); De la biserică la şcoală/ E numai câmp de ţară goală,/ Cenuşe, scrum şi zgură,/ Şi câte-o urmă, ca de bătătură. (III,

292

Simona Constantinovici

191); S-aştept poate-amintirea să-şi mai încerce cheia/ La poarta dintre dafini, s-aştept cumva scânteia/ Luminilor pierdute în pulbere şi scrum?/ La mine nu mai urcă de-a dreptul niciun drum; (III, 262); A năzuit un clopot să sune liturghia,/ Şi bronzul lui, ca scrumul, din turn s-a risipit. (I, 119); Topeascăse zarea ca scrumul./ Funingini, cenuşă, s-acopere drumul,/ Să nu mai dea ploaie, şi vântul/ Să zacă-mbrâncit cu pământul. (I, 140); Pulberea de lună,/ De pe mătrăgună,/ Scrumul de şofran,/ Nea de mărghiran, (II, 17). SCRUMBÍE (1), scrumbii, s.f. Din ngr. skumbrí. Specie de peşte teleostean, care primăvara intră din mare în Dunăre, unde îşi depune icrele. Şi cum cad cu miile,/ Mai deşi ca scrumbiile,/ Înţelege orişicine/ Ce greu liniştea se ţine/ Într-un hohot şi-un dezmăţ,/ Fără bici şi fără băţ. (IV, 185). SCRUTÁ (12), scrutez, vb. I. Tranz. Din fr. scruter, lat. scrutari. A privi cercetător, atent; a căuta să pătrundă cu privirea; a examina în amănunt. Ochiul mi-e viu, puterea mi-e întreagă/ Şi te scrutez prin albul tău veştmânt/ Pentru ca mintea mea să poată să-nţeleagă/ Nengenuchiată firii pe pământ. (I, 48); Mă plec şi te scrutez cu un fior,/ Ca-ntr-o lumină de fântână./ Parc-ai trecut tiptil, călcând uşor,/ Torcând încet, pe lângă lună. (II, 181); Tu ce scrutezi, scoţându-ţi sânii/ pe jumătate din veştminte/ Ca să-i sărute focul gurii,/ cuprinşi de mâini cu luare-aminte, (I, 117); A scrutat pe păcătos,/ Care-şi lasă ochii-n jos,/ Un pârlit, un venetic./ Numele lui: Calinic. (IV, 209); Poliţia, cu altelenţeleasă,/ Scrutează lacrima de-acasă/ Şi judecă suspinul interzis,/ Dintr-un dosar, pe care-l ţine-nchis. (III, 160); Scrutează-le şi dă-le învăţuri şi poveţe/ C-ar fi păcat să plângă-ncepând din

tinereţe. (III, 229); Înmulţindu-se piticii,/ Şi gângavii şi pelticii,/ I-a primit şi Dumnezeu,/ Care, dintr-un curcubeu,/ Îi scrutează cu ochianul/ Toată ziua şi tot anul. (IV, 178); Cu fruntea-n cer, cu scut la cingătoare,/ Scrutând în şea ţinutul şi liniştea, călare. (II, 108); Toţi sfinţii zugrăviţi în tindă/ Cu acuarelă suferindă,/ Ai cinului monahicesc,/ Scrutându-l, îl dispreţuiesc. (I, 22). SCRUTĂTÓR (1), -OÁRE, scrutători, -oare, adj. Scruta + suf. -ător. Care priveşte atent, pătrunzător. Privirea ta târâşă şi-mpiedicată-n tină/ Primi din depărtare întâia ei lumină,/ Şi-odată dezlegată de mâl şi de ţărână,/ Ajunse scrutătoare, senină şi stăpână. (III, 69). SCUFÍE (4), scufii, s.f. Din ngr. skúfia, it. scuffia. 1. Căciuliţă de formă specială, care se leagă sub bărbie, purtată mai ales de sugari; boneţică. 2. Căciuliţă rotundă, de culoare neagră, pe care o poartă călugăriţele. Variantă neliterară de singular, prin analogie cu pluralul lui scufă: scufe. Titirez ori vrabie/ Zboară către albie,/ Unde maica spală rufe./ Ar avea şi el o scufe/ Şi-o batistă de clătit,/ Care s-au cam murdărit. (IV, 115); Ce mai scufii, ce călţuni!/ Adevărate minuni./ Dar mânuşile – aşteaptă!/ Toate sunt pe mâna dreaptă... (IV, 162); Două scufii cu urechi/ Şi târligi două părechi,/ Mânicere şi pieptare./ Mult de lucru nu mai are. (IV, 167); M-aş ruga, şi nu ştiu cui,/ Să-mi dea scufii, să le pui,/ Şi ciorapi de lână groasă./ Poate şi târligi de casă; (IV, 169). SCUFÍŢĂ (1), scufiţe, s.f. Scufă + suf. -iţă. Diminutiv al lui scufă. Călătorind vârtejul de scufiţe,/ Le flutură perucile, şuviţe,/ Şi ochii teferi, de safir rotund,/ Clipesc din fugă şi se-ascund. (II, 172).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 293 SCUFUNDÁ (8), scufúnd, vb. I. Pref. s+ cufunda. 1. Refl. şi tranz. A intra sau a băga cu totul în apă sau în alt lichid; a (se) cufunda. 2. Refl. A se adânci, a se înfunda. M-aş odihni... Secundă cu secundă/ Poteca înnapoi mi se scufundă. (II, 161); Să cred că nu se-nneacă şi-n veci nu se scufundă,/ Şi că din ţărm, plutită pe-o dâră de lumină,/ Ar duce pân’ la tine,-ntr-o insulă vecină? (III, 295); O! dă-mi puterea să scufund/ O lume vagă, lâncezândă./ Şi să ţâşnească-apoi, din fund,/ O alta, limpede şi blândă. (I, 151); Cum de-ai orbit atâta, să te scufunzi atât,/ Din pisc, într-o mocirlă ajunsă pân’ la gât? (III, 215); Nici nu simţi ce fel şi unde/ Talpa stă să se scufunde,/ Şi, sorbit încet în prund,/ Mâlul te trage la fund. (IV, 193); Într-o strachină mai rece/ Era altul să se-nnece,/ Şi un frate, mai de soi,/ Scufundându-se-ntr-un ţoi, (IV, 200). SCUFUNDÁT (2), -Ă, scufundaţi, -te, adj. V. scufunda. Băgat cu totul în apă sau în alt lichid; cufundat. Auzi? Oglinzi şi argintări, şi-n ape/ Stă scufundat un clavecin cu două clape. (II, 65); În turlele rămase jos/ Clopotele spânzurau de prisos/ Cu funiile de pulbere, scufundate/ Ca nişte feştile arse pe jumătate,/ În drojdiile nopţii uleioase. (I, 182). SCUIPÁ (19), scúip, vb. I. Lat. *scupire. 1. Intranz. A elimina din gură salivă, flegmă etc. cu o mişcare specifică a buzelor şi a limbii. * Tranz. A arunca scuipat asupra cuiva sau a ceva (sau a face numai gestul respectiv), în semn de batjocorire, de înjosire, de dispreţ. 2. Intranz. şi tranz. Fig. A arunca ceva cu forţă. „Ce-i dulce sug, şi scuip cemi face greaţă:/ Atât în bătătura mea se-nvaţă./ Ia-ţi drumul cât mai ţine soarele,/ Să nu-ţi rămâie pe la noi picioarele.” (II, 247); Din vălul nopţii rupi o

stea:/ O guşti şi-o scuipi când strălucea./ Cu mâna bălăcind în undă,/ Strici luna rece şi rotundă. (I, 158); Măre moşule Cutare,/ Vatra mea nu-i scuipătoare,/ Şi de scuipi în jar aprins/ Crezi cumva că l-ai şi stins? (IV, 239); Baba miorlăie acum după fată-n închisoare,/ Şi hoaţele de la femei o scuipă şi o târnuie./ Tâlharii taie-n ocnă sare,/ Şi capul lor cârciumarul Cârnu e. (I, 202); Maică dragă, nu mai plânge./ Cum îi vezi că scuipă sânge,/ E un semn de înţeles,/ Dumnezeu că i-a ales. (II, 217); Îl ocărăsc şi-l scuipă mic şi mare/ Şi-l zgâlţâie mereu mai tare,/ Îi pun cătuşe grele de mâini şi de picioare. (IV, 71); Şi când, a doua zi, te-nfruntă iar,/ Îl laşi să scuipe bale şi scăpău,/ Pentru că ştii că sufletu-i murdar/ Se îndoieşte şi că-i pare rău. (IV, 248); După-atâţi amari de ani/ O scuipau nişte golani,/ Supărată că îndură/ Palmele peste figură. (III, 136); Ca să încerce dacă un altoi/ De stea putea să prindă pe noroi,/ Că, de urât, scuipând în patru zări, stingher,/ Făcuse şi luminile din cer. (IV, 215); O scânteie sare-ncoace:/ Se mânie de ce-i place/ Şi scuipând s-o stingă, ea/ Fuge şi se face stea. (IV, 237). SCUIPÁT (16), (1) s. n., (2) scuipaţi, s.m. V. scuipa. 1. S.n. Faptul de a scuipa. 2. S.m. Salivă, flegmă eliminată din gură prin scuipare. Pe şesul negru cu lumini de ceară/ Pot frământa din tină şi scuipat/ Un nou Adam, gigantic şi nerăzbunat./ Aştept, îngenunchiată, plebea să mi-l ceară. (I, 134); Dumnezeu când i-a făcut/ Finţa din scuipat şi lut,/ Cu o pensulă de zdreanţă/ A vopsit-o cu faianţă (II, 19); De când te-ai murdărit pe degete cu lut,/ Vremelnic şi plăpând tu m-ai făcut./ Poţi cere o durată aceluia-njghebat/ Din tină trup şi suflet cu scuipat? (II, 195); Şi grădini lângă grădini/ Stau ca nişte ro-

294

Simona Constantinovici

gojini./ Sângele-n copii uscat/ Iese-n zgârciuri de scuipat. (II, 243); Face oameni şi lumină/ Din puţin scuipat cu tină,/ Şi dintr-un aluat mai lung/ Scoate luna ca din strung. (IV, 109); Dar i-a ieşit cam somnoros şi cam/ Trândav şi nărăvaş strămoşul meu Adam;/ Că l-a făcut, cum am aflat,/ Cu praf şi niţeluş scuipat; (IV, 215); I-a luat moşului din gură/ Luleaua, pe arătură,/ Cu scuipatul de mohârcă./ Şi-a luat şi pe moş în cârcă.// (...)// Şi ziua namiaza mare,/ Cu unchiaşul în spinare,/ A-nvăţat să cânte-aşa,/ Din scuipat şi din lulea. (II, 104); N-aş vrea să-ţi sug scuipatul şi să mă-nfrupt cu bale/ Din trişca ta mânjită cu muci şi cu zăbale. (IV, 77); Sau se fluieră, se-nfruntă,/ Zbiară-n chiote de nuntă./ Ori, ca nişte blestemaţi,/ Se bat seara cu scuipaţi. (IV, 185). SCUIPĂTOÁRE (1), scuipători, s.f. Scuipa + suf. -ătoare. Vas special în care se scuipă. Măre moşule Cutare,/ Vatra mea nu-i scuipătoare,/ Şi de scuipi în jar aprins/ Crezi cumva că l-ai şi stins? (IV, 239). SCULÁ (34), scol, vb. I. Probabil lat. *excubulare. 1. Refl. şi tranz. A (se) trezi din somn, a (se) deştepta. 2. Refl. şi tranz. A (se) ridica în picioare, a (se) ridica de jos. 3. Tranz. Fig. A mobiliza, a aduna (în vederea unei acţiuni). Nu prea se simte bine:/ La noapte poate c-ar dormi la tine./ Te scoli, te strâmbi, el stă, puţin îi pasă./ N-are măcar cei şapte ani de-acasă. (IV, 234); Flautele bocitoare/ Gem jelind la-nmormântare./ Când mă scoli, la trebuinţă,/ Strigă-n vânt a biruinţă... (IV, 273); Se scoală-mpleticit/ Şi pune mâna pe cuţit.// La o parte, faceţi-le loc! (I, 208); În peşteri şi firizi, nerăbdătoare,/ Bat hergheliile copita de zăvoare./ La trecători, în marea sihăstrie,/ Un uriaş se scoală, cu zaua argintie, (II, 107); Du-

lăii-l aşteaptă cu ochii în pom./ În pruni e un om/ Sau o arătare, călare pe-o cracă./ Şi pomul se scoală, se-apleacă. (II, 201); Cu motanul Bob, roşcatul,/ Care, tolănit de-a latul,/ Şi cu mutra somnoroasă,/ Scoală capul sau şi-l lasă. (IV, 122); Când se scoală iese-n tindă./ Deabia-ncepe să se-ntindă,/ Şi-obosită de căscat/ Se întoarce iar în pat. (IV, 143); Nici: „Culcă-te devreme!” Nici: „Te scoală!”/ Nu era cine ţine socoteală/ Că întârzii, Adame, de la şcoală,/ Că lecţia s-o spui fără greşeală, (IV, 218); Căzuse-n coca moale/ Şi nu putea din mâzga adâncă să se scoale./ Cum îşi scotea un cap,/ Aluneca pe doagă la fund, îndată,-n pap. (IV, 54); Am găsit, muncită-n glod,/ O mulţime de norod,/ Răstignită-n huma moale,/ Neputând să se mai scoale,/ Şi la fiece-ncercare/ Încleştată şi mai tare. (IV, 193); Şi te-or întinde, de mai mare dragul,/ Cu bâta, cu toiagul,/ Şi nu te-o mai scula de prin mărar/ Nici vraciul cel mai cărturar. (II, 246); Şi ne sculam cu soarele deodată/ Şi ospătam pe-o margine de apă/ Şi ne urma vecia ca o roată/ Şi-aveam toiag şi fluiere drept sapă (I, 123); Ivirea se va face, pesemne, din câmpie,/ Prin albele cătune, pitite subt căciuli./ La moara adormită cu roata-n apa vie/ S-au şi sculat dulăii, molatici şi ciufuli. (I, 88); S-au sculat şi, rumegând/ Stihuri mute şi litanii,/ Scapă, rupt din când în când,/ Şirul negru de metanii. (II, 31); Toate/ Cuvintele mele sunt întortochiate/ Şi s-au îmbătat./ Le vezi? Au căzut, s-au sculat./ Au vrut să alerge şi să joace,/ Dar beţia le-a prăvălit încoace. (II, 87); De multe ori ţi-a fost ruşine/ Sculându-te cu soarele pe tine,/ Că-n raza lui din aşternut/ O nouă zi a şi-nceput. (II, 239). SCULÁRE (2), sculări, s.f. V. scula. Acţiunea de a (se) scula; fig. răscoală,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 295 revoltă. Pentru aţipire/ Ceri blagoslovire,/ Şi pentru sculare/ Binecuvântare. (IV, 151); La gaura veciei, simţindu-te de mult,/ Am stat ascunsă vremuri, ca mâţa, să ascult./ În curcubeie negre, de nopţi, te-am aşteptat./ Scularea din puzderii s-a săvârşit treptat. (III, 79). SCULÁT (4), -Ă, sculaţi, -te, adj. V. scula. 1. Trezit, deşteptat; ridicat. 2. Revoltat, răsculat. Mi-e cârdul de ciori din vânt,/ Mi-e bivolul sculat din noroi/ Cu capul greoi/ Şi care se uită în golul mare. (I, 187); Cuvântul e-al oştirii. Măreaţa Capitală/ E în război cu satul sculat, în luptă dreaptă./ De-o parte puşti şi tunuri, de alta mâna goală,/ Prostimea puturoasă şi pătura deşteaptă. (III, 134); În sufletul, bolnav de oseminte/ De zei străini, frumoşi în templul lor,/ Se iscă aspru un îndemn fierbinte/ Şimi simt sculate aripi de cocor. (I, 38); O sută, cum spusei,/ Fuseseră-mpuşcaţi ca derbedei/ Şi răzvrătiţi ai satelor, sculate/ S-aducă deşteptare şi dreptate. (III, 130). SCÚLĂ (24), scule, s.f. Et. nec. Unealtă, instrument. Îi trebuia o sculă mai nouă, neumblată,/ Ca să doboare codrul întreg şi dintr-odată. (II, 273); – „Nici n-are şapte găuri, cum trebuie să fie,/ Ca să se-nfiripeze din ele o chindie”,/ Mai ziseră-nvăţaţii, uitându-se la sculă./ – „O gaură, răspunde trişcaru,-i prea destulă. (IV, 77); Scula asta are mare căutare:/ Niciodată golul n-a sunat mai tare. (III, 28); Din cobză şi din flaut, din frunză şi din drâng,/ Cântau de mult şi alţii când horele se strâng,/ Dar nu ieşea din scula nici unui nătărău –/ Atât alean de suflet şi leac de ceasul rău. (IV, 74); Cu nările-n părete, un şir de armăsari./ Cu jarul subt ciocane, un pâlc de potcovari/ Par de la brâu la scule de zece ori mai mari. (I, 166); Cel-de-sus şi din veac binevoieşte/ Să-şi coboare sfintele

scule/ Până la tubercule,/ Şi pentru negul cartofilor cald/ Face descântece, ca pentru smarald. (I, 171); Unii munceau prin fundurile viei,/ Alţii-i zăream pe scule cum se-ndoaie/ Biruitori în luncă şi-n zăvoaie,/ Cu seceri de scântei şi cu topoare noi. (II, 244); Şi am rămas în tot pustiul mare,/ Singur, pe-o măgură călare,/ Cu braţele sumese şi cu scule/ Şi cu nădejdi aprinse îndestule. (III, 289); A vrut Dumnezeu să scrie/ Şi nici nu era hârtie./ N-avea nici un fel de scule/ Şi nici litere destule. (IV, 109); Ce stihii străbaţi, streine de gândirea mea mirată,/ Ce comori nepipăite nici de visuri niciodată,/ Mărturia mi-o aduce, într-un tremur ca de jar,/ Licărul neprins de sculele-a niciunui argintar. (I, 153); Sculele mele cântate/ Le-aş zvârli vârtej în foc./ Vreau un singur pai, în loc/ De unelte-ncrucişate. (II, 93); Tu taci, tu te-ai ascuns, tu pieri/ Cu sculele şi farmecele tale./ Te cheamă din biserici, din temniţi, din spitale,/ Şi nu răspunzi durerii nicăieri. (II, 155); Dacă mă mângâie, mă doare./ Mâna îi e ca o răzătoare./ Nu-i o fiinţă, Doamne,-i un dulgher,/ Deprins cu sculele de fier, (IV, 29); Clocotul urcă-n slăvi a jertfă sfântă,/ Şi sculele, cărbunii şi tropotele cântă,/ Pe când, în viaţa vastă, pe timpul tău decliv,/ Tu-ngheţi pe câte-o rimă şi-aştepţi un adjectiv. (IV, 39). SCULPTÚRĂ (1), sculpturi, s.f. Din fr. sculpture, lat. sculptura. Lucrare a unui sculptor; ornament sculptat. În oraş, văzând prin case/ Două, trei biblioteci,/ Lustruite şi frumoase,/ Cu sculpturi şi bronzuri,/ Se căia întotdeauna/ Că nu are şi el una. (IV, 60). SCUMP (19), -Ă, scumpi, -e, adj. Din sl. skonpu. 1. (Despre lucruri) Care se vinde sau se cumpără la un preţ ridicat; costisitor. 2. (Despre lucruri) Valoros, preţios, de preţ. 3. (Despre fiinţe) Foar-

296

Simona Constantinovici

te drag, iubit. Soarele-i scump potecii şi prinde vieţi de tină,/ Dar covârşit de sineşi prea-i foc şi prea-i lumină. (I, 112); Timpul mi-este însă scump,/ Căci mi se pare că-i al meu,/ În vitejie şi-n înfricoşare. (II, 72); Cucoană-mare, sărut mâna,/ Te-au luat pe sus, cu anasâna,/ Şi te-au mutat, bolnavă,-ntrun azil,/ Blajină mamă-a scumpului copil. (III, 181); Femeie scumpă şi ispită moale!/ Povară-acum, când, vie, te-am pierdut,/ De ce te zămislii atunci din lut/ Şi nu-ţi lăsai pământul pentru oale? (I, 82); Cu ochi-închişi în zâmbet, copil abia-nflorit;/ Cu fruntea răsturnată, cu visul risipit,/ Ca o dantelă scumpă, pe trupu-ţi adormit./ Dar spune-mi, la crepuscul, încet, sunt fericit?... (I, 127); N-ar fi mai scumpă vremea sleindu-se-n tăcere/ Decât bătută-n clopot de glas fără durere?/ (...)/ Drept pildă ia vecia ce-şi mână-n mări uscatul/ Şi tăinuieşte-n raze potecile şi leatul./ Şi fii-ne iubită în rostul tău sublim/ Şi fiine mai scumpă prin cele ce nu ştim. (I, 154); Şi, cu toamna-nfierbântată,/ Joacă sufletul în noi./ Scumpă! care-ai pus altoi/ Gura pe durerea toată. (III, 9); Peste ţări şi peste ape/ Ţi-este ţara mai aproape./ Scumpe fură toate celea,/ Dar mai scumpă ţi-este pielea. (IV, 256); De ce-aş simţi că suie vremea şi n-aş opri-o pas cu pas,/ Să văd că singură din urmă îmi dă năvală şi mă curmă,/ Când mi-ar ajunge, la suişuri, un bob de trup, un fir de glas/ Şi-un crin, în fund cu-o piatră scumpă, să-mi fac din el un cuib curat? (III, 259); Cu ce mă laud însă sunt coconii/ Mei scumpi, cuminţi şi blânzi, claponii./ Găină şi cocoş, cam pe din două,/ Ei sunt aproape-n stare să şi ouă. (IV, 12). SCUMPÉTE (1), scumpeturi, s.f. Scump + suf. -ete. Lucru preţios, valoros. * Epitet dat unei persoane iubite, dragi. Câte

stihii senine adânc se zbuciumară,/ Ca să-ţi răsară limpezi icoanele de-afară?/ Ce gând, în ce cuvinte, s-a-nvrednicit a spune/ Cum s-a ivit din sânge uimita lor minune?/ Prin ce minuni ciudate şi zămisliri încete/ S-a săvârşit în sâmburi asemenea scumpete? (III, 85). SCUMPÍ (1), scumpesc, vb. IV. Din scump. Refl. pas. A mări preţul unei mărfi, a vinde mai scump. Dar cum pielea s-a scumpit,/ Cizma merge la cârpit./ O pereche de bocanci/ N-o iei nici cu patru franci./ De când ţine schitul minte/ N-a tocit o-ncălţăminte,/ Şi prin iarba ceea moale,-i/ Bine cu tălpile goale. (IV, 198). SCUND (3), -Ă, scunzi, -de, adj. (Despre fiinţe) De statură mică; scurt, mărunt. * (Despre lucruri) De înălţime mică, puţin înalt; jos. Unda-ntinsă, val cu val,/ Până-n malul celălalt/ Spală-n lapte de opal/ Cerul scund şi plopul nalt. (I, 21); Fieştece răsad, în îndoială/ Că-şi spune visul sau că şi-1 ascunde,/ Îmi urmăreşte mâna prin beteală./ Sunt grădinarul ierburilor scunde. (II, 14); Unul şi-altul, scunzi, înnalţi,/ Râvnind partea celorlalţi,/ Findcă banii adunaţi/ Bagă vrajba între fraţi (IV, 45). SCÚRGE (4), scurg, vb. III. Lat. excurrere (după curge). Refl. şi tranz. A curge sau a face să curgă un lichid, prelingându-se în cantităţi mici. * A (se) prelinge. Le împănează cu safire,/ Scurge, tescuieşte şi frige –/ Şi scoate pentru chimire/ Icre de aur, în linguri şi pe cârlige. (I, 213); Avidă, mâna ta se strânge./ Storci aur şi se scurge sânge. (II, 226); Şi plinul ei se scurge printre doage/ Şi nu vrea să ajungă la gura cui o trage,/ Să-i soarbă clocotirea, de care-i însetat./ Nici muntele de ceaţă nici nu s-a clătinat. (III, 291); Amintirea curge lin,/ Curge lină, zi şi nopţi,/ Ca din teascuri şi din lin,/ Din ciorchinii

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 297 mari şi copţi./ Strugurii se scurg şi dor/ Apăsaţi pe ţâţa lor. (III, 257). SCURMÁ (3), scurm, vb. I. Probabil lat. *excorrimare. Tranz. şi intranz. (Pop.) A răscoli la suprafaţa pământului (cu râtul, cu ciocul, cu ghearele, cu o unealtă etc.) pentru a scoate ceva la iveală sau pentru a face o gaură. Pustnic şi întărâtat,/ Plugul şi l-a-ngenunchiat./ Rupe, scurmă şi sfărâmă,/ Umple cerul de ţărână. (II, 111); Cetăţile, un vânt le-a măturat,/ Şi zidurile mari şi întărite/ Se fac tărâţe-n vânt. Pe nesimţite,/ Un duh al gândului le scurmă./ Au fost cetăţi şi n-a rămas o urmă. (II, 250). SCURS (1), -Ă, scurşi, -se, adj. V. scurge. Care curge. Ori venişi tu, crocodile,/ Şchiopătând pe trei rotile?/ Ori vreo perie, pe-aici,/ Şi-a pus labe de arici?// Ori un urs/ Cu nasul scurs,/ Vreo girafă/ Lungă-n ceafă? (IV, 107). SCURSOÁRE (1), scursori, s.f. Scurge + suf. -oare. Lichid (murdar) care se scurge dintr-un loc. Mai e şi om de artă, poet, bibliofil,/ Şi simţitor la toate, încă de mic copil./ Când alţi copii scursoarea pe buze-o ling şi-o-nghit,/ El şi-o ştergea cu palma, ştergându-şi-o pe zid. (III, 151). SCURT (34), -Ă, scurţi, -te, adj., adv., s.f. Probabil lat. *exxcurtus (= curtus) sau din scurta (derivat regresiv). I. Adj. 1. (Despre obiecte) De lungime redusă. * (Despre distanţe, drumuri) Care se parcurge în puţin timp (având o lungime redusă). 2. (Despre părţi ale corpului) De lungime mică; (despre fiinţe) mic de statură, scund. 3. (Despre vreme sau despre alte noţiuni temporale) Care durează puţin, care trece sau se termină repede. II. Adv. 1. Brusc, repede. 2. (De) la distanţă mică; p. ext. strâns. Genunchii par molateci şi şoldul pare scurt./ Nu-i fragedă prin văluri cum este carnea vie/ Înfrigurat zvâcnită de-o

patimă cu furt. (I, 241); Un călcâi la un carâmb/ A ieşit la urmă strâmb./ Orice faci, oricum ai drege,/ Timpu-i scurt, n-ai cum alege. (III, 56); Nitam-nisam,/ Omul s-a numit Adam./ Adam era cârn/ Şi scurt cât o coadă de târn. (IV, 98); E mai scurt de un picior,/ Şi ciubotele, la ducă,/ Îl sucesc şi îl hurducă. (IV, 201); De aceea cărturarii/ Sunt subt pază ca tâlharii,/ Căci un vârf de scris pe scurt/ Dă venin şi doare mult,/ Şi-o fărâmă de sudalmă/ E mai rea decât o palmă. (IV, 213); De mişelie, nu atât de furt,/ Răspunsul aspru fu şi scurt;/ Că Dumnezeu loveşte-ntotdeauna/ Mai tare decât faptele minciuna. (IV, 221); Trecuse-n goană cu maşina aia/ Flăcăul ţării, scurt, ca o săgeată,/ Grăbit să-şi ia cafeaua la Sinaia. (IV, 265); Dacă-ncepe ghiontul să te doară,/ Lungule, ne faci de ocară./ O săritură înapoi:/ Venea scurtul, vâlvoi, (I, 207); Scurtul l-a şi muşcat/ De musteaţă/ Şi a scuipat/ Sânge din ea, cu mătreaţă.// (...)// Dar lungul nu are noroc,/ Căci scurtul, jerpelit şi rămas în cămaşe,/ Îl rupe de boaşe. (I, 208); O lampă duce graiul şi dă-n văzduhuri veşti/ Că omul zămisleşte puterea din poveşti./ Se face depărtarea mai scurtă decât pasul,/ La mii de poşti s-aude şi se cunoaşte glasul. (III, 110); Vezi dacă nu te-astâmperi? O întâmplare scurtă/ Şi-un vârf de spadă ager ţi s-a-mplântat în burtă. (III, 214); Dac-ai băgat de seamă, încinsă peste burtă,/ Are şi-un soi de spadă scurtă/ În teacă de sidef bătut în piele/ Şi presărată-n lung cu peruzele, (IV, 57); O giubea şi o curea/ Şi-o scurteică scurtă, scurtă,/ Până la juma de burtă. (IV, 198); Deşi-au fost căţeii mulţi,/ Şi-nţoliţi şi mai desculţi,/ Scurţi de cap şi scurţi de coadă,/ Asmuţiţi pe el grămadă. (IV, 91); Odinioară, ne soseau prin curte/ Şi stau de vorbă-n cântece cu noi,/ Îngerii mici cu aripile

298

Simona Constantinovici

scurte/ Şi sfinţii candizi în stihare noi. (I, 72). SCURTÁ (2), scurtez, vb. I. Lat. excurtare. 1. Tranz. şi refl. A micşora lungimea sau înălţimea unui obiect, a reduce din lungime sau din înălţime, a face mai scurt. Şi cotul s-a scurtat de tot,/ Să facă zece coţi un cot,/ Şi greutăţile din tirizie/ Se cumpănesc cu foaia de hârtie. (II, 163); El are două băniţi. La bună cercetare,/ O baniţă-i mai mică şi-o baniţă-i mai mare,/ Şi cumpără cu una, şi cu cealaltă vinde./ Nu se scurtează una, nici alta nu se-ntinde. (III, 196). SCURTÁT (2), -Ă, scurtaţi, -te, adj. V. scurta. (Înv.) Omorât, executat (prin tăierea capului). La arat, la secerat/ E mai bun de cap scurtat./ Între umeri de năpârci,/ E de-ajuns un bumb de zgârci. (III, 142); Într-un cătun mai zace, fost soldat,/ Un chip de om trei sferturi mai scurtat,/ Dintr-un război mai vechi cu turcii,/ Şi-i ciuguleşte ciocul curcii/ Medalia târâtă pe subt pat,/ Cu care Vodă pieptul i-a scuipat. (III, 177). SCURTÉICĂ (6), scurteici, s.f. Scurt + suf. -eică. Haină de stofă, de obicei îmblănită, lungă până la (sau până sub) genunchi, purtată mai ales la ţară. Fiecare dolofan/ Are dreptul de golan/ La două rânduri pe an,/ Şi de Paşti şi de Crăciun,/ Cu o turtă cu magiun./ O giubea şi o curea/ Şi-o scurteică scurtă, scurtă,/ Până la juma de burtă. (IV, 198); Dar scurteica-i, ca de vată,/ Cu opt nasturi e-ncheiată:/ Şi dormind şi dolofani/ Sug din ea cinci cotoşmani. (IV, 143); Şi se leagă de pridvoare/ Mirodenii dulci de floare,/ Ca o punte de poteci/ Pentru fluturii-n scurteici. (II, 30); Acum vre o săptămână/ Atârnau ciorapi de lână,/ Şorţuri, fote, ii, pe sfori,/ Bondiţe, de subsuori,/ Barişe,

scurteici, la soare,/ Odăjdii de sărbătoare. (IV, 170). SCUT (9), scuturi, s.n. Lat. scutum. 1. Armă defensivă de metal, de piele etc., de diverse forme şi mărimi, cu care luptătorii din antichitate şi din evul mediu îşi apărau pieptul de lovituri; pavăză. 2. Fig. Apărare, ocrotire, sprijin. Deasupra muncii tale încet biruitoare/ Veghează-n toată lumea un singur strop de stea,/ Ca un păianjen care a pogorât din soare/ Ca-n trecerea vâltorii zălog şi scut să stea. (I, 51); Nu-i şuierul săbiilor ce se ascut/ Şi-al spadei ciocnite de scut./ Nu e bătaia inimii. Nu-i/ Turnul şi ornicul lui/ În care timpul colinse. (I, 168); La trecători, în marea sihăstrie,/ Un uriaş se scoală, cu zaua argintie,/ Cu fruntea-n cer, cu scut la cingătoare,/ Scrutând în şea ţinutul şi liniştea, călare. (II, 107-108); În tăvăleala şarpelui cu zeci/ De căpăţâni şi ghiare uriaşe,/ Era să-şi piardă zilele de veci,/ Muşcat de scut, de piept şi de cămaşe. (II, 262); Cunoşti în vreme visul că sfârşeşte./ Ţi-ai aşteptat oşteanul trist pe scut/ Să-ţi intre-n zale reci în aşternut/ Şi să-ţi frământe trupul tâlhăreşte. (III, 14); A pus să se găsească un zapis, vreo hârtie,/ Să-i dovedească spiţa de veche boierie,/ Cu slove-ncârligate, chirilice, şi, poate,/ Cu stemă, şoim sau cioară cu ghiare, jumătate,/ Alăturea de-o spadă şi-un coif vârât în scut,/ Să-i facă şi pe plicuri trecutul cunoscut. (III, 152); Valuri, ploi, ninsori de fluturi,/ Purtând chivăre şi scuturi,/ Sumedenii de gângănii –/ Şi-n genunchi îmi fac mătănii. (II, 9); Şi îţi aduce daruri dintr-altă ţară,/ Zale rupte, firimituri de coifuri şi de scuturi,/ O poală de odăjdii argintii şi fluturi. (II, 67); Îţi trebuiau potcoave la caii prinşi de coamă,/ Zăbale, lănci şi scuturi de fier şi de aramă,/ Ca să o-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 299 nfrunţi cu pieptul primejdia-nvoită/ Cu ceasul rău, cu vraja şi leneşa ispită. (III, 76). SCUTÁR (1), scutari, s.m. Scut + suf. -ar. V. scutier (după fr. écuyer). (Înv.) Ostaş, luptător (echipat cu scut). În dreptul buzelor şi-al feţii/ Făceau de strajă logofeţii,/ Şi dintre ei spătari, scutari,/ Păzeau fruntaşii cărturari. (IV, 17). SCÚTEC (1), scutece, s.n. Cf. bg. skutak. Bucată de pânză, de obicei dreptunghiulară, cu care se înfaşă sugarii. Drumu-i lung până la Jii,/ Fără taţi, fără copii./ Ce rămâne sunt flăcăi/ De scutec şi de copăi. (II, 255). SCUTÍT (1), -Ă, scutiţi, -te, adj. V. scutí (< scut). Care nu este supus la anumite obligaţii. Nu-i nici o potrivire între ţărani şi noi./ Ei sunt scutiţi de sarcini şi n-au, ca noi, nevoi./ Nici nu-şi dau bine seama cât sunt de fericiţi/ Ţăranii noştri simpli şi iubiţi. (III, 154). SCUTURÁ (15), scútur, vb. I. Lat. *excutulare. I. 1. Tranz. A clătina, a agita sau (mai rar) a lovi un obiect pentru a face să cadă ori să iasă ceva de pe (sau din) el. 2. Tranz. Fig. A arunca, a lepăda, a îndepărta ceva. 3. Refl. şi tranz. A rămâne sau a face să rămână fără frunze, petale, rod; a (se) împrăştia. II. Tranz. şi intranz. A mişca intens, încoace şi încolo, a zgâlţâi, a zdruncina; a agita. Mă scald în gheaţă şi mă culc pe stei,/ Unde dă beznă, eu frământ scântei,/ Unde-i tăcere, scutur cătuşa,/ Dobor cu lanţurile uşa. (I, 24); Frunza când moare/ Se face floare./ Au adunat lună şi lumină/ Pomii-n grădină/ Şi scutură soare.// (...)// Aţi fost nişte trupuri/ Şi v-aţi făcut fluturi./ Nucule, suflete scuturi. (II, 97); Se scutură vântul şi geme./ Pământul e una cu cerul,/ Oraşele-s bulgări şi gheme,/ Ghitare adânci de blesteme,/ Şi aerul – rece ca fierul.

(I, 31); Dar ai vrea să ştii, acum,/ Ce se fac, pe frig şi-n drum,/ Când se scutură copacii,/ Brotăcelul şi brotacii. (IV, 132); Încep să se scuture/ Iezii, ca de fluture,/ Iar albinele, când pot,/ Le ling mierea de pe bot, (IV, 273); Stihuri, acum, porniţi, vă scuturaţi,/ Ca frunzele-aurite, pentru moarte./ Pustnicii tineri, trişti şi delicaţi,/ Păstra-vă-vor într-un sicriu de carte. (I, 195); Le-a strâns şi le-a scuturat/ Un vârtej, amestecat/ Cu frunza şi florile. (IV, 170171); Pasările negre suie în apus,/ Ca frunza bolnavă-a carpenului sur/ Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus/ Foile,-n azur. (I, 45); Şi ce linişte se-aşterne!/ Şi cum sufletul se-aude,/ Scuturând aripe ude/ Peste brumele eterne! (I, 76). SCUTURÁRE (1), scuturări, s.f. V. scutura. Despuiere de frunze. Scuturarea frunzelor nu l-a îngropat,/ Vântul nu l-a înecat,/ Îngheţul nu l-a-mpietrit,/ Întunericul nu l-a înnegrit. (I, 182). SCUTURÁT (2), -Ă, scuturaţi, -te, adj. V. scutura. 1. Cu fructele căzute. Mă simt pe la înnoptat/ Ca un zarzăr scuturat,/ Încleştat în rădăcină/ De-o zvâcnire de răşină. (I, 146). 2. Curăţat de praf. Tot soborul e în păr/ Şi-i sobor întradevăr,/ Un sinod adevărat,/ Scuturat şi periat,/ Desfăcut ca din cutie / Cu pitici de jucărie. (IV, 202). SCÚZĂ (1), scuze, s.f. Din it. scusa. Cf. fr. excuse. Expr. A cere scuze = a-şi exprima părerea de rău pentru o greşeală făcută; a cere iertare. Daţi drumul iute şi le cereţi scuze./ Două din doamnele miniştri sunt lehuze,/ Şi-o prezidentă e gravidă./ Dar mintea procurorului e tot stupidă? (III, 169). SEÁMĂ (53), s.f. Din magh. szám. 1. (În loc. şi expr.: exprimă ideea de calcul mintal, o judecată, o constatare, o observaţie) De bună seamă = desigur, fără îndoială. A-şi da seama = a constata, a

300

Simona Constantinovici

se lămuri, a pricepe. A lua seama (sau seamă) =a) a se gândi, a reflecta adânc; b) a supraveghea; c) a observa ceva, a remarca; d) a înţelege, a se lămuri. 2. (În loc. şi expr.; exprimă ideea de folos, interes, grijă) A lăsa pe (sau în) seama cuiva = a da (sau a lăsa) în paza, în grija, în posesia cuiva. A ţine seama de cineva (sau de ceva) = a lua în consideraţie. 3. Însemnătate, importanţă. * Loc. adj. De seamă = important, însemnat; cu trecere. 4. Fel, gen; soi. * Expr. De-o seamă (cu cineva) = la fel cu cineva, în aceeaşi situaţie; de aceeaşi vârstă cu cineva. 5. Număr, cantitate (nehotărâtă); câţiva. Nu lua în seamă cântecele grele/ Cu care turbur liniştea de-apoi./ Sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi/ Şi cântă moartea-n trâmbiţele mele. (I, 80); Ia seama bine./ Ceasul o singură dată vine./ Bagă de seamă./ Nu tăcea dacă auzi că te cheamă. (I, 177); Mai cu seamă fetele,/ Bercile, boghetele,/ Sunt silite să înveţe/ Înşirate sus pe beţe. (II, 135); Ştubeiele sunt pline cu căpuşi,/ Iar mierea li-e de sânge în fagurii umflaţi/ De-o seamă cu bojocii retezaţi. (II, 163); E bivolar de seamă şi faţă între feţe,/ Şi dictator de ţară, ilustrul animal./ El zice: – „Nu te-ntinde, te rog, la caşcaval”,/ Argumentând politic şi vrând să te înveţe. (III, 123); Argatul, auzind că-l cheamă,/ S-a turburat, de bună seamă,/ Şi ce mira mai mult oierul/ E că-l chema la curte chiar boierul. (IV, 15); Ţânţarii se-mprumută la gâze mai de seamă/ Cu feluri de spoială streine, fără teamă,/ Şi naiba-i mai cunoaşte ce-au fost şi cum îi cheamă. (IV, 79); Am băgat în schit de seamă/ Că piticii nu au mamă/ Şi nici tată,/ Niciodată; (IV, 206); Am ochi ce bat alene ca apa./ Am lacrimile milei şi mângâierea moale. Un fulger negru îmi sângeră pleoapa./ Ia seama: bruta de fier va să

se scoale. (I, 128); Le-am lucrat, nu leam făcut./ Am fost ca un ostenitor mut/ Care-a grăit şi nu şi-a dat seama:/ Eu am prins numai războiul şi scama. (I, 181); Şi-a vârât-o-n buzunar./ Hoţ de frunze, cine-l ştie/ Să ia seama: vine iar. (II, 47); Ţine minte bine,/ Marcule, şi du-te./ Ia seama să nu te/ Pape el pe tine. (II, 141); Ce ne mai batem capul să-l facem ghicitor?/ Nu le lăsăm mai bine pe toate-n seama lor? (III, 86); Lasă-ţi, cum îmi place mie,/ Somnul greu pe seama mea,/ Pun un bob şimi dai o mie./ Dormi şi nu te deştepta. (III, 270); Ia seama însă, doamne, voia bună/ Să nu ne dea de gol şi de minciună. (IV, 21); Unde nu, luaţi seama bine,/ Că daţi iarăş ochi cu mine!/ Pentru maimuţoiul cârn/ Am şi-adus un băţ de târn. (IV, 108). SEÁMĂN (10), semeni, s.m. Cel care e la fel cu cineva; aproapele cuiva; om (considerat în raport cu alt om). * Loc. adj. şi adv. Fără (de) seamăn = fără asemănare, extraordinar. Un altul zise: – „Oameni, ca să-nţelegeţi bine/ Tot rostul fără seamăn, ce vi se şi cuvine,/ Şi noi, tâlmacii legii, ne-am hotărât supuşi/ Să ascultăm porunca unei mai mari păpuşi.” (III, 102); Semenul meu, târât între morminte,/ Ştii, deşi viu, că ţii de oseminte,/ Ce cugeţi, ce nădejdi mai ai, ce teamă?/ Bagă mai bine, omule, de seamă. (II, 281); Nu eşti al singurului Dumnezeu, Ca luna, ca o stea, ca o pustie,/ Eşti şi al semenului meu. (II, 121); Tu întăreşte-te-n credinţă/ Şi rabdă aprig, semenule meu,/ Că-i pedepseşte bunul Dumnezeu... (IV, 227); Despice-se piatra în colţi mici de cremeni,/ Vârtej urmărindu-i pe semeni. (I, 141); Tu, suflet, nu-ntreba, nemântuit,/ Care din cei doi semeni te-a minţit,/ Domnul din ceruri, bun, sau Necuratul./ Că-ţi mai sporeşti osânda şi pă-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 301 catul. (III, 291); Ai căutat cu şoaptă din ce părinţi te-ai tras,/ Din oameni, din nenuferi, din şoimi? Într-adevăr,/ Tu te găseşti cu vremea şi semenii-n răspăr. (III, 89); Cu semenii de brazdă, fugiţi de pe moşii,/ Începe-o răspicare şi dealte datorii. (III, 118). SEÁRĂ (51), seri, s.f. Lat. sera. Parte de la sfârşitul zilei, când începe să se întunece; interval de timp cuprins între sfârşitul zilei şi momentul când cineva îşi încheie activitatea, se duce la culcare. * Loc. vb. A se face seară = a se însera. * Loc. adv. De cu seară = o dată cu venirea serii. Către (sau spre, înspre, pe) seară = când se lasă seara. * (Adverbial; în forma seara) În timpul de la sfârşitul zilei, când începe să se întunece; în fiecare zi când începe să se întunece. Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant. În titluri de poeme: Seara (II, 13); Rugă de seară (I, 150); Cântec de seară (III, 254); Seară de mai (III, 265) sau ca titlu de ciclu poematic: Cărticică de seară (II, 5). La tine se ridică în fiecare seară/ Albina să ia miere un strop şi-un bob de ceară. (I, 112); Du-te, purtată-n soare cu mândrie,/ Până acolo unde-s zori de seară,/ Şi varsă-te în bezna cenuşie/ Întreagă, liniştită, solitară. (I, 125); Zilele albe, iată, au început să plece,/ Ca nişte bărci tăcute, pornind fără lopeţi./ În ţărm se face seară, şi steaua-n cerul rece/ Păzeşte cripta nopţii cu candeli şi peceţi. În şirul vieţii noastre întreg, se face seară,/ O seară fără sunet, nici vânt, nici amintiri./ Ieri a plecat o barcă, azi alte bărci plecară,/ Convoi de goluri strâmpte pe undele subţiri. (I, 184); Seară nouă-n vreme veche./ Deget fraged în inel./ Luna-i vine în ureche/ Şiun luceafăr în cercel. (II, 54); Miroase a piatră şi ceară,/ Şi ziua intră în seară. (II, 97); Sunaţi de seară ca-ntr-o dimi-

neaţă./ Parcă sunaţi dintr-altă viaţă,/ Dintr-un văzduh, care părea pierdut./ V-ascult si v-am recunoscut. (II, 191); Aveai un fel de noapte în ochi şi-un fel de glas,/ Că-n lupta de-a şoptitul, pe seară, m-ai rămas. (III, 283); În seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la tine,/ Prin râpi şi gropi adânci,/ Suite de bătrânii mei pe brânci,/ Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă,/ Cartea mea-i, fiule, o treaptă. (I, 9); Şi câteodată, seara, prin grădină,/ Se năruia rănit din zbor/ Câte-un seraf cu mâna la picior,/ Ciocnit în aer cu-o albină. (I, 73); Dimineaţa, seara, triste./ Triste-s oare-ntr-adevăr?/ Umbre-atârnă de batiste/ Şi de fire lungi de păr. (I, 85); Şi, seara, învelindu-şi grădinile cu crep,/ Sunt altoit cu visuri, ca un ocean cu stele./ Nu ştiu culesul lumii de unde să-l încep,/ Din câte flori de aur mi-ajung până-n zăbrele. (I, 122); Statuia îşi arată puternica-i croială/ Şi-n seara risipită e ca un fum oprit,/ Pe care frământându-l cu sete şi-ndoială/ L-a împietrit pietrarul, de-a pururi, şi cioplit. (I, 241); Seara stau cu Dumnezeu/ De vorbă-n pridvorul meu./ El e colea, peste drum, în altarul lui de fum,/ Aprinzând între hotare/ Mucuri mici de lumânare. (II, 30); În seara sură, care-ncepe,/ Stau faţă-n faţă două stepe,/ Una, de ceruri, alta, de pământ./ Potecile şi drumurile nu mai sunt. (II, 169); Iar, seara, vedeam că-şi agaţă/ Şi secera-n cer de o ceaţă. (III, 33); Dintr-un balcon începe prelung, atunci pierdut,/ Un cântec lin, şi nu ştii de când a început,/ Uşor întâi ca fulgul, ca scama de mătasă,/ Abia sennalţă seara, că vălul ei se lasă,/ Şi-n liniştea-nserării, în frunze, stătătoare,/ Se-ntinde pe durere a unt de sunătoare. (III, 292); Dar copiii prin perdea/ Prind în umbra ei ceva,/ Iscodind taina mătuşii,/ Seara, pe gaura uşii. (IV, 165);

302

Simona Constantinovici

Stelele lui nu şi le mai trimite/ Ca nişte steaguri sfinte zugrăvite,/ Şi vântul serii nu-i mai dă îndemn/ Cu-aromele-i de vin şi undelemn. (I, 46); Cum e-n mijlocul tăcerii,/ Adâncită-n văgăuna/ Nopţii palide, ca luna/ Licărind în bruma serii; (I, 92); Tu nu cunoşti otrava gândirii şi-a vegherii:/ Fantasmele de fildeş, regini ale tăcerii/ Nu ţi-au suflat mirezme subt salciile serii. (I, 126); O cauţi şi ai vrea să cânte/ În umbra viselor răsfrânte,/ Şi-n nici o zare nu tresare/ Lumina serii gânditoare. (III, 272); Acum, vântul strânge iute/ Boarfele din crăci, pierdute,/ Între seri şi dimineţi/ Şi din zece nouă vieţi. (II, 215). SEC (6), SEÁCĂ, seci, adj. Lat. siccus. Lipsit de apă; care a secat, s-a uscat. * Expr. A scoate (şi) din piatră seacă = a face, a realiza, a obţine (ceva) cu orice preţ, trecând peste toate greutăţile. Şi pierde-te în mine ca un vâslaş în mare,/ Şi carnea mi-o brăzdează cu-adâncul tău înnec,/ Ca să ajungi mai iute la veşnica uitare/ A suferinţei tale şi-a rodului ei sec. (II, 206); Greutatea-i la alune/ Şi să fie toate bune,/ Că de este miezul sec/ Iese un pitic zevzec. (IV, 207); Din noapte ia ciorchinii de stele şi scântei/ Pentru brăţări, paftale, inele şi cercei,/ Luceferii de aur din piatră seacă-i scoate,/ Muşcat de colţii stâncii şi sângerat în coate. (III, 43); Câmp, ălbii seci, ogoare/ Sunt scoase la mezatul urgiei călătoare./ Se vinde viaţa, se tocmeşte anul./ Vânzarea-i cu bucata şi toptanul. (II, 223). SECÁ (8), sec, vb. I. Lat. siccare. 1. Tranz. şi intranz. A face să dispară sau a dispărea apa dintr-un râu, dintr-un lac etc.; a (se) usca. Domnul mi-a pus alăturea o ceaţă,/ Şi-un puţ adânc, răzbit într-alt tărâm,/ Să sec izvorul, ceaţa s-o dărâm; (III, 289); Eu, ceaţa o s-o surp cu târnăcopul,/ Şi apa o s-o scot

cu năpârstocul,/ Şi după ce le sfarăm şi le sec/ Îmi iau calabalâcul meu şi plec. (III, 290); Să nu se întâlnească nicidecum,/ Una să sece-n drum,/ Sorbită de pustie,/ Şi alta, subţiată, s-ajungă-n marea vie. (III, 193); Douăzeci de gâligani/ Au secat în patru ani/ Zăcătorile, păstrate/ De cinci veacuri în cetate, (IV, 203); O lacrimă-ţi căzu pe mână/ La plug şi în ţărână./ Te soarbe brazdancet şi seacă. (II, 165); Săpi un puţ, şi apa seacă,/ Nalţi o cruce, face cracă./ Fierăstrăul ţi-l încerci:/ Mucegai tai şi ciuperci. (IV, 239). 2. Tranz. Fig. A stoarce, a slei, a istovi puterea, vlaga cuiva. Ne-ai luat din zece câte şase oi./ De-a vălmăşia seacă măduva din noi. (II, 221). SECÁRĂ (3), s.f. Lat. secale. Plantă anuală din familia gramineelor, cu paiul mai înalt şi cu spicul mai aspru decât al grâului, care se cultivă ca plantă alimentară şi furajeră (Secale cereale). S-a culcat peste mine o fiară/ Fără picioare, cu coarnele arse./ Alergase lanurile de secară,/ Şi zidul cu nările-l sparse,/ Buturugă de tăciune. (II, 236); Grâul arde, şi porumbul,/ Într-o ceaţă grea ca plumbul,/ Şi văpăile aleargă/ Uriaşe, să o spargă,/ Tocmai când searată-n ţară/ Aurul de pe secară,/ De pe orzuri şi livezi. (III, 140); Încă de an s-au desfrânat/ Secara, spicul secerat./ Holde-n pripas, de cimitir,/ Spini, buruieni şi pir,/ Păscute de păianjeni şinvelite,/ Zăbranice mototolite,/ Văluri de câlţi şi scamă. (II, 223). SECÁT (1), -Ă, secaţi, -te, adj. V. seca. Fără apă, lipsit de umezeală; uscat. Strivit în uliţa măreaţă,/ Secat de drumul de asfalt,/ El e de felul cerului înalt,/ Care şoptind îi spune şi-l învaţă. (I, 35). SECĂTÚRĂ (1), secături, s.f. Seca + suf. -ătură. Om de nimic, neserios,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 303 netrebnic. Nu înţeleg nici azi că m-am ţinut/ S-aud un ceas sinistra secătură,/ Fără să-i pun bocancul în şezut/ Şi să nu-i ard o palmă peste gură. (IV, 230). SECERÁ (7), sécer, vb. I. Lat. pop. sicilare. Tranz. A reteza de la baza tulpinii cerealele păioase cu maşina sau cu secera, pentru a aduna recolta. * Fig. A ucide oameni sau animale dintr-o dată şi în număr mare. Tu, Ioane, gol şi prost,/ Ai rămas pe brazda ta,/ A plivi şi secera. (IV, 256); Îi este dor, ca nouă,/ De făgăduielile-amândouă./ Îl cotropeşte ceaţa, ca pe fiecare./ Seceră, poate, şi-n el semnul de-ntrebare. (II, 159); Ai văzut luna,/ Nebuna?/ A intrat pe furiş/ În trestie şi păpuriş./ Seceră de-a valma rogoz, şerpi şi broaşte. (II, 232); Nu poţi adevăratei morţi să-i mai zici pe nume/ Dacă în loc de unul nu seceră o lume. (II, 274); Leana seceră şi taie,/ Cinge snopii pe mijloc,/ Şi din snopi clădeşte claie,/ Câte cinci, din loc în loc, (III, 52) De când aţi plecat/ Nu s-a mai secerat,/ Cuptoarele s-au stins. Vetrele/ Au îngheţat ca pietrele. (III, 19). SECERÁT (2), -Ă, seceraţi, -te, adj. V. secera. Retezat, tăiat; recoltat. Încă de an s-au desfrânat/ Secara, spicul secerat. (II, 223); Şi, secerat de oameni, pământul, ca de-o boală,/ Va spânzura la urmă,-n văzduhuri, tidvă goală,/ Şi nimeni, nicăirea, ce-a fost n-o să mai ştie,/ Când ţările-ngropate vor fi nişte sicrie. (III, 99). SÉCERĂ (10), seceri, s.f. Lat. sicilis. 1. Unealtă agricolă manuală folosită la recoltarea cerealelor prin tăierea tulpinilor acestora, formată dintr-o lamă îngustă şi curbată de oţel, cu tăişul în interior, fixată într-un mâner de lemn. 2. Secerat, seceriş. Titlu de poem: Secera (III, 52). Ce ţi-am greşit, boierule, zic eu,/ De mă tot faci tâlhar şi derbe-

deu?/ Am pungăşit la uşa dumitale,/ La seceră, la sapă, la parale? (III, 163); Pe sacul de făină pentru iarnă,/ Plăteşti un an de zile, la povarnă,/ La plug, la seceră, la sapă. (III, 196); În holda cu spic, suflecată,/ Tăia snopul plin dintr-odată,/ Încinsă cu soare/ Şi fulgere scăpărătoare./ Iar, seara, vedeam că-şi agaţă/ Şi secera-n cer de o ceaţă. (III, 33); Şi secera pe care, în arşiţă, Măria/ O duce-ncovoiată cît ţine-n zări Tăria./ Venise de cu noaptea, cu luna prinsă-n plopi,/ Şi se întoarce seara pe carul nalt de snopi. (III, 74); Şi grindină şi trăznet; tăceri şi presimţiri/ Urzeau păinjinişul rostirilor subţiri,/ Încât ascultătorii, din câmp şi de la stână,/ Scăpau şi ţâţa oii şi secera din mână, (IV, 74); M-au întrebat ce-mi fac copiii./ Unii munceau prin fundurile viei,/ Alţii-i zăream pe scule cum se-ndoaie/ Biruitori în luncă şi-n zăvoaie,/ Cu seceri de scântei şi cu topoare noi. (II, 244). SECERĂTÓR (1), -OÁRE, secerători, -oare, s.m. şi f. Secera + suf. -ător. Persoană care seceră. Primul fluier mi-l tăiasem dintr-un pai de grâu bălan,/ Şi cu cântecul de nuntă însoţeam secerătorii,/ Până ce subt maluri unda, răzvrătită an de an,/ M-a silit să stau din cântec şi s-ascult zburând cocorii,/ Şi la fiecare cină, ostenit să vreau să cânt,/ Mi-am pus capul pe genunche, şi genunchii în pământ. (III, 254). SECERÍŞ (2), secerişuri, s.n. Secera + suf. -iş. Acţiunea de a secera; secerat. Singuratice belşuguri,/ Bube: boabele şi struguri –/ Luna-n spicele de scai:/ Seceriş de mucegai,/ Ochii stelelor se zbat/ În urdori de-argint umflat. (II, 242); Şi cum umblă în răspăr/ Prin grâu zvelt ca păpurişul,/ Pare luna-ntr-adevăr/ Că-şi începe secerişul. (III, 52). SÉCETĂ (3), secete, s.f. Lat. *siccita (= siccitas). Vreme uscată, secetoa-

304

Simona Constantinovici

să. Într-un titlu de poem: Seceta mare (II, 219); Când seceta mai stearpă ţi se pare,/ Atuncea podideşte izvorul tău mai tare,/ Şi albia, uscată ca un drumeac de ţară,/ A izbucnit o dată şi dă pe dinafară. (II, 175); Dar ce să-ncapă-n schit atâta turmă/ Cu-atâţi ascultători, câini şi măgari!/ Plâng, fulgerate, oile din urmă/ Şi prinse-n drum de secetele mari. (II, 148). SECRÉT (9), -Ă, secreţi, -te, adj., s.n. Din fr. secret, lat. secretus. I. Adj. 1. Care este ţinut ascuns, care rămâne necunoscut, nedivulgat. 2. Ascuns vederii, mascat privirilor. Din fr. secret, lat. secretus. Trecând pe puntea-ngustă,/ Dintr-un secret imbold/ Cu mâna prinsă-n fustă,/ Şi-o suie până-n şold. (I, 78); Conform cu ordinul secret primit/ Fiind indispensabilă urgenţa,/ Am înzecit îndată şi-nsutit/ În tot judeţul nostru vigilenţa. (III, 167); Ea ştie să mângâie, să vindece, s-alinte,/ O strângere, o dată, o ţine-o viaţă minte./ E mută când vorbeşte tăcut, ca o pecete/ C-un crin săpat în mijloc şi litere secrete. (III, 80); Ei ţin câte-o arhivă a lor şi o pecete/ Legală, dar păstrată poliţiei secrete. (III, 159); Asupra circulării secrete, în sfârşit/ Consiliul de Miniştri, de ieri, a revenit./ De-aci-ncolo, Prefecţii şi trupele viteze/ Şi poliţiştii noştri să nu mai aresteze. (III, 201); Hamlet, stârneşti în mine durerile secrete:/ Cine-ar putea să-mi şteargă din gând atâtea pete? (III, 215); Cel cu pipota mai mare/ Să şi-o puie la păstrare,/ Unde sunt asigurate/ Miliardele furate,/ În depozite secrete,/ Încă de pe când, băiete,/ Se băteau în piept, la Moşi, Pentru glie şi strămoşi. (IV, 256). II. S.n. Ceea ce nu se ştie, ceea ce este tăinuit, care nu trebuie spus nimănui; taină. 2. – „Şi-am ascultat!/ Dar nu vă spui secretul, că nu-l păstraţi ca mine.”/ – „Ceva de rău?”/ – „Ţi-e

teamă?”/ – „Ţi-o fi cumva ruşine?/ Hai spune, n-o întoarce, ori vrei să fii rugată?”/ – „Să nu cumva să scape vreo vorbă vre o fată.../ Să vă juraţi că ţineţi secretul pentru voi.” (III, 233). SECRETÁR (3), -Ă, secretari, -e, s.m. şi f. Din fr. secrétaire. Persoană care conduce secretariatul într-o instituţie, lucrând pe lângă conducerea respectivei instituţii. Ca să câştige-n fals moştenitorii,/ Erau mobilizaţi toţi autorii,/ Franţuzi, germani, romani şi toate/ Textele lungi de prin antichitate./ El aducea, de-acum şi din anţărţi,/ La curte, o căruţă de secretari şi cărţi./ (...)// (...)/ Uşi leneşe pe ghinduri, cu căptuşeli de piele,/ Umplute cu saltele,/ Şi secretari cu-o treabă fiecare,/ Dactilografe, secretare,/ Dulapuri de arhivă, cu dosare. (III, 149). SECULÁR (2), -Ă, seculari, -e, adj. Din fr. séculaire, lat. saecularis. Care durează mai multe secole; p. ext. extrem de vechi, străvechi. Mai sus, mai sus de nori şi aştri,/ E frig, pustiu, şi e-n zadar/ Să pleci,/ Minţit de-atâţi satiri albaştri, –/ Spre stăvilarul secular/ Înfipt în haos cu pilaştri, –/ Căci nu-i făcut să treci. (I, 26); De ne-ar ajunge numai icoana ce o lasă/ O undă lângă luntre, un povârniş de casă,/ O vatră-nvăluită-n cenuşă către seară/ Sau un tighel de piatră pe-o cruce seculară,/ Tu ţi-ai închide ochii şi le-ai porni să vie/ Icoanele pierdute-n lumină aurie. (I, 106). SECÚNDĂ (26), secunde, s.f. Din fr. seconde. Unitate de măsură a timpului egală cu a 60-a parte din durata unui minut; p. ext. timp foarte scurt; clipă, moment. Într-un titlu de poem: Când s-ar opri secunda (II, 154). M-aş odihni... Secundă cu secundă/ Poteca înnapoi mi se scufundă. (II, 161); Tăcerea îşi oprise şi suflul şi-aştepta:/ Va birui pământul, sau zvârcolirea ta?/ Secunda,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 305 numai una-n vecie, o clipită,/ Va hotărî să bată, sunată sau dogită./ Izbânda, dacă sorţii n-o fură s-o ascundă,/ Atârnă-n întregime de-o parte de secundă. (III, 79); În orişice secundă de viaţă şi de oră/ Vecia toată, maică, e un vârtej de horă,/ Şi-n plasa bolţii, prinsă scânteie de scânteie,/ Şi-o umbră joacă albă, fecioară, de femeie... (III, 226); Eşti ca un nor, agale topit îndelungat,/ Şovăitor cu sine mereu şi destrămat./ Secunda hotărăşte, înnalţă şi afundă./ Poţi bizui tu preţul pe clipă şi secundă? (IV, 37); I-au izbutit maşina şi ritmul ideal./ I-aruncă-n guri văpaie, cărbune şi metal,/ Şi scoate pe grătare, în serii lungi şi-n şir,/ La fiece secundă, din ea, un cimitir. (IV, 73); Poate mai bate încă secunda de atunci,/ Poate-a tăcut îndată şi-aşteaptă să mai vie/ Îmbrăţişarea veche, din nou precum a fost,/ Şi lacrimile tale, în gara cenuşie. (I, 115); Să şchioapete ziua ca luntrea dogită,/ Să-ntârzie ora în timp să se-nghită,/ Şi, nemărginită, secunda/ Să-şi treacă prin suflet, gigantică, unda: (I, 141); Secunda-ntrece veacul şi timpul se-ncovoaie/ Pe-o sfoară cît e firul de păr şi se agaţă/ Vecia, nesfârşitul, pe un crâmpei de aţă. (III, 110); Dar, hotărât şi crâncen să-l curm, frângându-i chinul,/ Am rupt din cer secunda şi i-am strivit destinul (III, 265); În stoluri cade frunza sfiioasă şi se-ascunde,/ Ca nişte pui de pasări, din cer, necunoscute./ Un pas te urmăreşte de câteva secunde./ Nu-i nimeni. Scoate pipa şi-aprinde-ţi-o. Şi du-te. (I, 30); Câte secunde astfel repetate/ Nu te-au ucis mereu pe jumătate!/ De câte ori tu nu te-ai întrebat/ Dacă-ai murit sau dacă-ai înviat! (II, 281); Orologiul, ploaia-n urmă/ Şi cu inima-ntr-un ritm,/ Bat secundele ce-n turmă/ Nencetat au tot murit. (I, 76).

SECÚRE (7), securi, s.f. Lat. securis. Unealtă formată dintr-un corp de oţel cu tăiş şi un ochi în care se fixează o coadă de lemn, folosită pentru doborârea arborilor, la scurtatul sau despicatul lemnelor, la cioplit şi (în trecut) ca armă de luptă. Variantă neliterară: săcure (4). Femeie răspândită-n mine/ ca o mireasmă-ntr-o pădure,/ Scrisă-n visare ca o slovă,/ înfiptă-n trunchiul meu: săcure. (I, 116); Sunt cioplitură dreaptă, pe muche, de săcure,/ Dintr-un stejar de veşnică pădure,/ Cu scobituri cinstite, crestate de topor./ Am stat opt veacuri strajă aceluiaş izvor. (III, 21); Grâu, popuşoi, săcară, mei şi orz,/ Nici o sămânţă n-are să se piardă./ Săcurea plugului, când s-a întors,/ Rămâne-o clipă-n soare ca să ardă. (I, 50); Ca un norod de paşnici şi veseli asasini/ Ce pregătesc dreptatea luminii viitoare,/ Unii-nvârtesc săcurea, ceilalţi desfoaie crini,/ Cu sufletele-n beznă şi degetele-n soare. (I, 139). Pui slove mici cu plod, şi mi le-ngână/ Şi le citesc în brazdă greierii citeţi/ Trei nopţi întregi şi două dimineţi,/ Şi ele cresc şi dau tulpini şi foi/ De cărţi înfăşurate strâns, de popuşoi./ Şcoala mi-e câmpul, dascăl mi-e pădurea/ Şi iscălesc frăţia cu securea. (II, 246); Când te crezuseşi tocmai mai şubred şi mai mic,/ Atunci ţi-ajunse braţul molatec mai voinic./ Tot căutând zadarnic şi încercând aiurea,/ Ai născocit tăişul, cuţitul şi securea. (III, 74); Când au cuprins de coadă securea ş-o-ncârligă,/ Se-ntoarce şi le-ncinge, făcându-le verigă./ Îi zicem deget mare, dar nu că e mai mare,/ Ci pentru că le ţine supuse-n ascultare. (III, 82). SEMĂNÁ (6), sémăn, vb. I. Lat. seminare. Tranz. 1. A pune sau a arunca sămânţa în pământul pregătit în prea-

306

Simona Constantinovici

labil pentru a o face să încolţească şi să răsară; a însămânţa. 2. A pune din loc în loc; a presăra, a împrăştia, a risipi. Variantă regională: sameni (1). Fiinţă zămislită cu gândul şi visarea,/ Nenchipuit mai tare ca braţul şi spinarea./ Cu ea brăzdezi pământul în lung şi lat şi sameni,/ Şi una ţine locul la mii şi mii de oameni. (III, 110). Bucata de ţărână pe care-aţi semăna/ N-ar fi nici trebuinţă să zici „e-a mea”, „e-a ta”. (III, 104); Am rămâne în lună, pe disc,/ Să arăm văile de tibişir,/ Să semănăm lămâiţă şi calomfir. (II, 60); Semeni floare:/ Parcă uzi cu apă tare. (IV, 239); Şi semănaţi, ca noaptea ce vă naşte,/ Sfiială şi-ndoieli unde-ţi cădea,/ Că Celce-ştie, însă nu cunoaşte,/ Varsă-ntuneric alb cu mâna mea. (I, 195); Nu v-am sădit şi nu v-am cercetat./ Aţi încolţit în drojdii de ţărână,/ Bezna din zguri v-a pus şi semănat,/ Şi de ogor v-aţi prins cu o ţâţână. (II, 94). SEMĂNÁ (15), sémăn, vb. I. Lat. similare. Intranz. 1. A avea trăsături, calităţi, defecte comune cu altcineva sau cu altceva; a se asemui, a se asemăna. 2. A părea, a arăta, a face impresia de... Seamănă măcar a trecut/ Crâmpeiele acestea/ Ce par să urzească povestea, (I, 173); Ţi-o-ntorc pe dos şi faţă şi nu mă pot supune/ Să cred că floarea asta, ce-o ţiu, nu-i o minune./ O-asemănam cu-o floare, dar seamănă cu-o stea. (III, 81); Şi chirciţii şi înnalţii/ Seamănă unii cu alţii,/ Ca pisicile fătate,/ Numai că-ntr-altfel pătate. (III, 143); Cine seamănă din voi/ C-un căţel de usturoi? (IV, 113); Însă nici nu poţi să-l vezi,/ Verde, dintre frunze verzi,/ Căci cu ele seamănă/ Ca o frunză geamănă. (IV, 132); Şi-ai retrăi trecutul întreg, cu ochiu-nchis,/ Fără să simţi că-ncepe să semene a vis. (I, 106); Şi nu e trebuinţă, născuţi de-aceeaş mamă,/ Să semene cu

tatăl, dac-ai băgat de seamă. (III, 105); Cu vreo câteva tuleie,/ Mă, tu semeni a femeie. (I, 217); Eşti o tulpină fără rădăcină/ Şi semeni a mireasmă şi lumină. (II, 194). SEMĂNÁT (1), -Ă, semănaţi, -te, adj. V. semăna (< lat. seminare). Care a fost semănat; însămânţat. Au întrebat: – „Ce aţi dat/ Pe şesul ăsta semănat,/ Pe măgură şi pe izlaz,/ Pe livada din iaz?” (II, 248). SEMĂNÁT (1), semănături, s.n. V. semăna (< lat. seminare). Semănare; însămânţare. E-o domnişoară-nnaltă, subţire şi trecută,/ Şi nu e nici femeie de tot şi nici bărbat./ Cu noaptea-n cap se duce la plug şi semănat,/ La seceră, la coasă, călare şi ciufută. (III, 132). SEMĂNĂTÓR (1), -OÁRE, semănători, -oare, subst. Semăna + suf. -ător. S.m. şi f. Muncitor agricol care seamănă pământul. De pe pod, la miezul nopţii, le aruncă mâna bună/ Pâinea, ce nutreşte truda şi trudeşte visătorii./ Mâini, lăsaţi-le flămânde să se-acopere cu lună;/ Lebezi, aşteptaţi ca pâinea să v-o dea semănătorii. (I, 104). SEMĂNĂTÚRĂ (1), semănături, s.f. Semăna + suf. -ătură. (La pl.) Plante ieşite din sămânţa semănată. Vrei tu să fii pământul meu/ Cu semănături, cu vii, cu heleşteu,/ Cu pădure, cu izvoare, cu jivini?// Vacile ne vor aduce ugerii plini/ Şi vor mugi la poarta noastră/ De salcâmi cu floare albastră. (II, 58). SEMÉSTRU (1), semestre, s.n. Din fr. semestre, lat. semestris. Perioadă de şase luni consecutive; o jumătate de an. Te-ntreabă cât câştigi din meserie/ Şi cât plăteşti semestrul de chirie./ Se pare că ar fi avut/ Şi gândul la un împrumut. (IV, 233). SEMÉŢ (7), -EÁŢĂ, semeţi, -e, adj. Cf. sl. suměti. 1. (Adesea substantivat) Mândru, falnic, măreţ; trufaş, sfidător,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 307 obraznic. 2. Îndrăzneţ, curajos; plin de avânt, de elan. Stăi, călăreţ!/ Întoarce-ţi calul semeţ./ Fă un ocol şi lasă./ Vecia e mare, deasă. (III, 19); Semeţ de slavă, slava te-ncovoaie./ Ţi-a frânt avântul, te-a zvârlit în ploaie. (IV, 11); Zmeu’, dog de vânătoare,/ E frumos la arătare,/ Falnic, sprinten şi semeţ./ Nu e câine de coteţ. (IV, 120); Cocoloşeşti o-mpărăţie mare/ Ca o foiţă de ţigare./ Dintr-o stăpânire semeaţă/ Ai făcut puţină ceaţă. (I, 132); Bumbii de-argint au trecut prin lulele,/ Şi ceata semeaţă e tunsă la piele. (I, 236); În putina cu clei,/ El amintea, căzutul, pe unii dintr-acei/ Docţi oratori semeţi,/ Prinşi între substantive şi verbe, ca-n scaieţi, (IV, 54). SEMINŢÍE (6), seminţii, s.f. Sămânţă + suf. -ie. 1. Neam, naţionalitate, popor; gen (uman). 2. Totalitatea urmaşilor care au acelaşi străbun; familie, trib; descendenţă. Sporeşte-ţi seminţia, Majusculă,/ De onkli, tante, mutere, şi hai!/ Că ţara n-are muşiţă destulă. (IV, 267); De pildă, pentru Vodă şi seminţiei sale/ Le-am pregătit mai multe moşii de deal şi vale/ Şi şesuri, munţi şi codri, cărbune şi ţiţei,/ Făr-a uita la daruri nici lista de căţei; (III, 104); Ieşind din trunchiul tânăr tot ramuri şi-alte ramuri,/ Se înmulţise omul în seminţii şi neamuri;/ De o cam dată gloată şi apoi omenire,/ Fricoasă-ntâi şi apoi năvalnică-n neştire. (III, 91); Şi strigă, dar ce strigă nunţelegi,/ Că n-auzi graiuri şi cuvintentregi,/ Ci să-ţi ascuţi auzul, să te ţii!/ Sute de graiuri şi de seminţii. (IV, 70); Seminţii de jucării/ S-au ales pe la copii./ Vacile şi turmele/ Îşi pierdură urmele. (IV, 154); Dar stând ei la sfat,/ Ce s-o fi-ntâmplat/ Că din sacii grei/ Ce-i duceau cu ei/ Ieşiră cu miile/ Toate seminţiile,/ Toate jucăriile. (IV, 153). SEMN (46), semne, s.n. Lat. signum. 1. Tot ceea ce arată sau indică ceva.

* Expr. (În superstiţii) Semn bun (sau rău, prost) = fapt, fenomen căruia i se atribuie însuşirea de a prevesti un bine (sau o nenorocire). 2. Gest, mişcare care exprimă un gând, o intenţie, o stare sufletească sau sugerează cuiva o acţiune. 3. Notă specifică, trăsătură distinctivă după care se recunoaşte un lucru, o fiinţă; semnalment. 4. Urmă, pată. 5. Obiect aşezat într-un loc sau într-un anumit fel pentru a marca sau a despărţi ceva; indicator. 6. Simbol, emblemă. 7. Tot cea ce evocă o persoană, un lucru sau un fapt; amintire. Tu, în hotarul marilor mistere,/ Eşti ca un semn de-a pururea putere,/ Al vieţii noastre cea fără de leac,/ Împresuratule de astre! (I, 16); Dintr-a mea singurătate/ Las în voie timpul viu,/ Care ştie ce nu ştiu,/ Şi prin veacuri destrămate/ Fac cu pana semn şi scriu. (I, 77); Un semn, şi tâmpla cerului se-apleacă./ Un semn, şi uraganul s-a trezit./ Un semn, şi neamuri noi s-au zămislit!/ Dar semnul mâna mea nu vrea să-l facă! (I, 134); Tu eşti asemeni celui care/ Te-a frământat, te-a căutat şi născocit,/ Şi semn izbit în tine-a-ncremenit/ De sabie biruitoare. (I, 160); Uite, de pildă, unul în chipul crucii,/ Ar pune un semn turbure de lumină/ Subt bărbia ta de fată creştină. (II, 84); Ce s-a născut, pe rând s-a şi-ngropat/ Şi crucile-au intrat în sat,/ Viori de lemn/ Încremenite într-un semn. (II, 260); Vor mai rămâne însă, în noaptea adunată,/ În peştera adâncă a haosului semn/ Despre ce-au fost puterea şi lupta de-altădată?/ Măcar o amintire, măcar crestată-n lemn? (III, 67); Se auzeau doar greierii ţărânii./ Îi gâfâiau plămânii./ Un greiere-i sări-n trăsură,/ Semn rău, pe la barbete, pe la gură. (III, 197); Ţi-aş fi făcut un semn, după plecare,/ Dar ce-i un semn de umbră-n depărtare? (III, 278); Te-

308

Simona Constantinovici

am dus de-a lungul vremii, în mine, ca un semn,/ Şi, făr-a te cunoaşte, mi-ai fost îmbold şi-ndemn. (III, 298); Iar în frunte, iada mea/ Poartă, brează, semn: o stea. (IV, 147); A făcut un semn cumva,/ Sau din ochi sau din giubea,/ Şiamuţi posomorât/ Codru-nnalt numaidecât. (IV, 184); Ştiu că steaua noastră, ageră-n Tărie,/ Creşte şi aşteaptă-n scripcă s-o scobor./ Port în mine semnul, ca o chezăşie,/ Că am leacul mareal morţii tuturor. (I, 18); În rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger./ Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din când în când, câte un pui de înger, (I, 37); Îi este dor, ca nouă,/ De făgăduielile-amândouă./ Îl cotropeşte ceaţa, ca pe fiecare./ Seceră, poate, şi-n el semnul de-ntrebare. (II, 159); Flămânzi, ei nu ştiu de foame/ Şi, ţepeni, uitat-au de ger./ Răni vinete, semne infame,/ Vor fi vindecate la cer. (I, 225); Pe dinafară, viaţa are puteri să-ndemne,/ Pe dedesubt urzită între tăceri şi semne. (III, 80); Sunt semne rele-n fiece cătun/ Şi neguri în vârteje peste ţară./ Fiţi, Domnule Ministru,aşa de bun/ Şi daţi-mă din slujba mea afară. (III, 164); Şi în furtuni şi viscol, ca şi-n tăcerea sfântă,/ Se-aude vocea lumii că blestemă şi cântă./ Dar semnele, doar semne, răzleţe şi-adunate,/ Nu mai mi-ajung, părute şi nici adevărate. (III, 298); Vrăbiile, mai şirete,/ Făceau semne către fete:/ Să nu fie vreo capcană. (IV,142); Când împrejur au început să zboare/ Semnele-mi par familiare/ Şi, scrise desluşit, ies dintr-un sul (II, 229). SEMNÁ (1), semnez, vb. I. Din fr. signer (după semn). Tranz. A iscăli pentru confirmare, a certifica punând o iscălitură. Scriu aci, uituc, plecat,/ Ascultând glasul ciudat/ Al mlaştinii şi livezii./ Şi semnez:/ Tudor Arghezi (I, 194).

SEMNÁT (4), -Ă, semnaţi, -te, adj. V. semna. Iscălit. Ghicesc prin rânduri, ca prin site,/ Un nume vechi de cititor,/ Semnat cu slove ruginite:/ Ieromonahul Nicanor. (III, 268); Comunicatele semnate sunt sumare:/ „Distrus opt instalaţii militare,/ Mitraliat trei corpuri de armată./ Uzină de petrol incendiată.” (II, 267); Orice privighetoare şi mierlă recunoască-l,/ Cum l-am primi să cânte pe insul fără dascăl,/ Fără hârtii semnate, cu număr, an şi zile/ De pricepuţii noştri la rubrici şi stampile? (IV, 75). SEMNĂTÚRĂ (2), semnături, s.f. Semna + suf. -ătură. Numele unei persoane scris de propria mână sub textul unui act special, al unei scrisori etc.; iscălitură. Dar colţul paginii mai poartă/ Şi-o urmă de-altă semnătură,/ Când mâna lui, de mult fusese moartă;/ Trecut pe buze şi uitat în gură/ La fostul hram de sărbătoare:/ Buricul degetului mare. (III, 268); El poartă-nsărcinarea, ca şi căutătura,/ Să-nfăţişeze omul întreg şi semnătura./ Din sumedenii multe, de capete, nici el,/ Nici chipul nu-s pe lume de două ori la fel. (III, 82). SEMUÍ (3), semuiesc, vb. IV. De la semăna „a se asemui”. 1. (Înv.) A asemăna; a compara. 2. (Pop.) A confunda. Drept, nu ştiu nici cu cine am vorbit/ Şi nici cu cine l-aş fi semuit.// Am auzit în ceaţă că s-a deschis o uşe/ Şi că s-anchis. Cenuşe şi-atunci şi-acum cenuşe. (II, 174); Ce-i aici? Un sân. Aici?.../ Cupido a semuit/ Subsuoara de arnici/ Cu un fluture lipit. (II, 182); Câte o grindă, prinsă-n căprior,/ Se-ncrucişează neagră, dintr-un fost pridvor./ S-a îngrijit, în post, ocârmuirea/ Să semuie, de Paşte, răstignirea. (III, 191). SENÁT (2), senate, s.n. Din fr. sénat, lat. senatus. Denumire dată camerei superioare a Parlamentului care, împreună cu Camera Deputaţilor, constituie cor-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 309 purile legiuitoare în unele ţări. Pe-Alecu Iliescu partidul liberal/ L-a pus pe Olt mai mare şi, uns pe cinci judeţe,/ E cel ce-a spus odată-n Senat, în tinereţe,/ Primatul României că-i autofecal. (III, 123); Şi cumnaţii au uitat/ Cât de mult s-au înjurat/ La Cămară şi Senat./ Albii, cum îşi zic, şi roşii,/ Nu mai fac azi pe cocoşii. (III, 142-143). SENATÓR (2), senatori, s.m. Din fr. sénateur, lat. senator. Membru al unui senat. Deputaţi şi senatori/ S-au trezit la cântători./ Carnea tremură pe ei,/ Ca frecată cu ardei. (III, 146); Şi desigur, cei mai tineri,/ Veri, nepoţi, băieţi şi gineri,/ Trebuiau încurajaţi/ Să ajungă deputaţi,/ Senatori, bărbaţi de stat. (IV, 258). SENÍN (15), -Ă, senine, -e, adj., s.n. Lat. serenus. 1. Adj. (Despre cer) Fără nori, limpede, clar; liniştit. 2. Fig. (Despre oameni, despre expresia figurii lor, despre manifestările lor) Care exprimă linişte, mulţumire sufletească; netulburat, luminos, liniştit, fericit. 3. S.n. Seninătate, limpezime, claritate (a cerului). * Loc. adv. Din senin = dintr-o dată, pe neaşteptate, fără veste; fără motiv (vizibil). Feţi dulci, o clipă-ndrăgostiţi,/ Pe-atâta farmec şi senin,/ Fiţi, cel puţin/ Voi, fericiţi! (I, 70); Gânduri se duc, vin/ Din vânt, din senin,/ Ca nişte pasări rotunde./ Încotro? De unde? (I, 185); Prin ghimpii de fier şi zăplaz/ El trece-n extaz,/ Senin, dus şi sfânt./ El nu este de pre pământ. (II, 201); Haimanaua fără ţară,/ Pripăşită şi fugară,/ Luând trecutul cu chirie,/ Şi-a făcut şi-o meserie:/ Din senin şi dintr-odată,/ Se propune exilată. (IV, 256); Senină-n imitarea-i eternă, rece, goală,/ Şi silitoare, iarna, ca un şcolar supus,/ Aplică-ntotdeauna, strict, regula de sus,/ Cuminte, mulţumită de-a fi gramaticală. (I, 110); Senină ca un

bob de rouă,/ Ar fi ca o podoabă nouă,/ Dar e o lacrimă de turburare/ Şi mai cu seamă locul ei mă doare. (II, 156); Cristal rotund, pe-o umbră de velur,/ Cu inima de-a pururea senină,/ M-am născocit din ape de azur,/ Am îngheţat subt ţurţuri de lumină. (III, 12); Privirea ta târâşă şi-mpiedicată-n tină/ Primi din depărtare întâia ei lumină,/ Şi-odată dezlegată de mâl şi de ţărână,/ Ajunse scrutătoare, senină şi stăpână. (III, 69); Du-te, lună, ia-ţi veştmântul/ Şi năframele senine,/ Dacă numai pentru mine/ Farmeci noaptea şi pământul. (II, 190); Câte stihii senine adânc se zbuciumară,/ Ca să-ţi răsară limpezi icoanele deafară? (III, 85). SENINĂTÁTE (2), s.f. Senin + suf. -ătate. 1. Calitate a cerului senin; limpezime, claritate. 2. Fig. Expresie liniştită a chipului, a ochilor. * Calm, linişte sufletească. Maică tristă, maică suavă,/ Eşti bolnavă/ De seninătate şi slavă. (I, 170); – „Te-admir cât rabzi, vecine. Te spurcă şi te bate,/ Şi tu primeşti cu zâmbet şi cu seninătate.”// Din snoavă, cititorul de stihuri o să-nveţe/ Că frica se numeşte, la unii-n târg, nobleţe. (IV, 69). SENS (1), sensuri, s.n. Din fr. sens, lat. sensus. Înţeles; semnificaţie. Când împrejur au început să zboare/ Semnelemi par familiare/ Şi, scrise desluşit, ies dintr-un sul/ Golul pătrat, numărul sterp şi sensul nul. (II, 229). SENTIMENTÁL (1), -Ă, sentimentali, -e, adj. Din fr. sentimental. Care arată o sensibilitate accentuată, care se lasă uşor impresionat de sentimente duioase. Ce să-i spui Dascălului sentimental?/ Că e un cal,/ Ca un cal de cioclu,/ Cu valtrap şi binoclu?/ Că miroase a pipă/ N-ar fi nimic, Doamne, dar ţipă! (IV, 30).

310

Simona Constantinovici

SENTINÉLĂ (2), sentinele, s.f. V. santinelă (< fr. sentinelle). Soldat înarmat care face serviciul de pază a unui post, a unei instituţii; p. gener. persoană care stă de pază. Dar sentinela temniţei pe viaţă/ A-ncremenit pe puşca ei de ghiaţă. (I, 238); De la gunoi şi şanţuri, măturătorii-n porţi/ Au fost schimbaţi în ciocli, să care-n ele morţi,/ Şi până la căratul de hoit, pe două roţi,/ Păzeşte sentinela coşciugele, de hoţi. (II, 271). SENTÍNŢĂ (2), sentinţe, s.f. Din fr. sentence, lat. sententia. Hotărâre, decizie a unui tribunal, pronunţată în primă instanţă. * Fig. Stigmatizare, oprobriu, blam. Măscărici şi negustori/ Ni se fac judecători/ Şi simt mare trebuinţă/ Să dea şi câte-o sentinţă. (III, 139); – „Atunci, uitarea şi-a simplei cuviinţe.../ M-am dezvăţat să judec şi să mai dau sentinţe.” (III, 235). SERÁF (1), serafi, s.m. V. serafim. Şi câteodată, seara, prin grădină,/ Se năruia rănit din zbor/ Câte-un seraf cu mâna la picior,/ Ciocnit în aer cu-o albină. (I, 73). SERAFÍM (1), serafimi, s.m. Din sl. serafimu. (În religia creştină) Înger de rang superior situat ierarhic între arhangheli şi heruvimi. Veniră pâlcuri, de Florii,/ Din Sfântul Munte şi Ierusalim,/ Cu călăuza unui serafim,/ Peste prăpăstii, ape şi câmpii. (II, 15). SERASIR (1), s.n. Din tc. seraser. (Înv.) Stofă ţesută cu fir de aur, brocart. Tâlcuie Sfintele Scripturi/ Cu şoapte şi tremurături/ Şi-i nevinovat ca un trendafir/ În odăjdii de serasir... (I, 219). SERENÁDĂ (2), serenade, s.f. Din fr. sérénade, it., span., serenata, germ. Serenade. Compoziţie muzicală cu caracter liric, executată seara sau noaptea sub ferestrele cuiva, în semn de omagiu sau de dragoste. Titlu de poem: Serenadă (I, 212); Serenada (II, 201).

SERGÉNT (1), sergenţi, s.m. Din fr. sergent. Sergent-major = grad militar superior sergentului şi inferior plutonierului, primul grad de subofiţer; persoană care are acest grad. Ţi-ai cam greşit, Alteţă, cariera./ Că eşti frumos şi ai pe cal ţinută,/ Nici un sergent-major nu mai discută,/ Căci te-a văzut călare la Pipera. (IV, 268). SÉRIE (1), serii, s.f. Din fr. série, lat. series. Succesiune neîntreruptă de lucruri de acelaşi fel, care formează un ansamblu; p. ext. mulţime, sumă. * Grup, tranşă, categorie într-o succesiune sau într-o clasificare. Păianjenul gândeşte... în noua lui uzină,/ A născocit o altă, mai crâncenă maşină./ I-au izbutit maşina şi ritmul ideal./ I-aruncă-n guri văpaie, cărbune şi metal,/ Şi scoate pe grătare, în serii lungi şi-n şir,/ La fiece secundă, din ea, un cimitir. (IV, 73). SERIÓS (2), -OÁSĂ, serioşi, -oase, adj. Din fr. sérieux, lat. seriosus. Care are un caracter sobru, grav; lipsit de superficialitate; aşezat, ponderat. Pe subt masă Consistorul/ Chibzuieşte cu piciorul/ Şi se calcă pe picioare,/ Drept răspuns şi întrebare./ – „Fii, părinte, serios”,/ Zise-n colţ un proestos. (IV, 210). SERTÁR (4), sertare, s.n. Din ngr. sirtári. Parte a unei mobile (birou, scrin etc.) în formă de cutie, care se poate trage în afară. Peste cărţile din care/ Se deşteaptă musc trezit/ De pe foi ceau putrezit/ Prin unghere de sertare,// Orologiul, ploaia-n urmă/ Şi cu inimantr-un ritm,/ Bat secundele ce-n turmă/ Nencetat au tot murit. (I, 76); Vreau o mobilă de lux/ Cu sertare şi vitrine./ Du-te la geamgiul Fuchs/ Şi să-i spui că-i pentru mine. (IV, 61); Cântecul tău a umplut clădirea toată,/ Sertarele, cutiile, covoarele,/ Ca o lavandă sonoră. Iată/ Au sărit zăvoarele,/ Şi mânăstirea mi-a rămas descuiată. (I, 33); În

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 311 sufletul tău sufletele lor,/ Ale tuturor,/ Se aştern ca rufăria moale/ În sertarele goale/ Teanc. Năframe, tulpane, barişe/ Cu croiala piezişe. (I, 175). SERVÍ (1), servesc, vb. IV. Din fr. servir. Tranz. A pune, a aduce. Hercule-i petrolist dactilograf,/ Şi Joe însuşi, farmacist detreabă,/ Serveşte-n cutiuţe la tarabă/ Câte un hap, câte un praf. (I, 72). SÉTE (20), s.f. Lat. sitis. Fig. Poftă, dorinţă arzătoare; dor. (Variantă pentru forma de genitiv singular: setii) Pur trandafir, bătut în cuie/ de diamant, pe crucea mea/ Şi care-n fiece mişcare/ pierzi cu-o petală câte-o stea./ Cămin al dorurilor mele,/ fântâna setii-nvierşunate./ Pământ făgăduit de ceruri/ cu turme, umbră şi bucate. (I, 116). SEU (2), seuri, s.n. Lat. sebum. Grăsime animală obţinută din ţesuturile grase ale bovinelor, ovinelor şi cabalinelor, întrebuinţată în industrie şi, mai rar, în alimentaţie. Strânşi ca raţele, la ploaie,/ Cei mai graşi se scaldă-n straie,/ Neputând să se dezbrace/ De seu mult, ca de-o găoace. (IV, 199); „Luând o strachină, nici vorbă,/ Din rântaşul pentru ciorbă,/ I-a vărsat-o pe chelie/ Cuviosului Ilie”,/ Care-i martor şi-i de faţă,/ Plin de seu ca de-o mătreaţă. (IV, 209). SEVÉR (2), -Ă, severi, -e, adj. Din fr. sévere, lat. severus. Fără multe ornamente; sobru, auster. Şi totuşi, furăm doi mai ieri,/ Strânşi braţ de braţ, gângavi,/ Ca doi bolnavi;/ Şi-n legănarea celor seri,/ Subt plopii negri şi severi,/ Blânzi şi supuşi ca nişte sclavi. (I, 129); Înnalt, stufos şi chipeş, s-ar zice, pe figură,/ Că ai un pisc în suflet şi oase de armură./ Călare pe o faimă severă, tu, frumos,/ Urcai târâş, în zale, şi scările dindos. (IV, 251). SFÁDĂ (1), sfezi, s.f. Din sl. suvada. (Pop.) Ceartă, gâlceavă. Prefăcându-se pe sine-n fiară, oaie sau maimuţă,/ Nu-

şi mai iartă nici stăpânul, nici pe sine nu se cruţă./ Lupul, mielul, leul, mânzul, câine, şoarece, pisoi/ Stau în fabulă, de sfadă, ca la teatru, câte doi. (IV, 7). SFAT (14), sfaturi, s.n. Din sl. suvětu. 1. Vorbe, argumente spuse cuiva pentru a-l convinge să procedeze într-un anumit fel, într-o împrejurare dată; povaţă, îndemn, îndrumare. 2. Adunare de oameni întruniţi pentru a delibera, a lua hotărâri sau (în trecut) a ajuta la conducerea ţării. 3. Consfătuire, consiliu. În cinzeci de ani de sfat/ S-au scuipat şi înjurat,/ La coşciugul mortului,/ Ca la uşa cortului, (III, 141); Încerc de-o viaţă lungă, să stăm un ceas la sfat,/ Şi te-ai ascuns de mine de cum m-am arătat./ Oriunde-ţi pipăi pragul, cu şoapta tristei rugi,/ Dau numai de belciuge, cu lacăte şi drugi. (III, 288); Sfat ţinură zile şase,/ După naţii, după case,/ Căci piticii-s multe neamuri,/ Trunchiuri, rădăcini şi ramuri, (IV, 179); Eu mai bine ţi-aş fi dat,/ Răzgândindu-mă, un sfat./ Ia întinde-te colea,/ Pe un puf de canapea,/ Să auzi povestea mea. (IV, 195); Sfetnicul mai vechi din Sfat/ E ciupit, ca de vărsat,/ Din greşeală împuşcat,/ Într-un pom cu mult vânat,/ Cu alice. (IV, 209); Şi iată Sfatul Ţării adunat/ Să mulţumescă domnului de Pace./ Vlad şade-n jilţ. E liniştit. Şi tace,/ Cu sufletul în platoşă-mpăcat. (I, 102); Şi latrănnăbuşit de noapte/ Sfaturi şi şoapte. (II, 160); Eu, Domnule Ministru, m-am silit,/ Cu sfaturi bune şi poveţe multe,/ Să potolesc judeţul răzvrătit,/ Dar nimenea nu vrea să mai asculte. (III, 164); Îşi iese din măsură şi din piele./ Dă sfaturi grave şi filosofează/ Şi e fudul că mi-a-nşirat, mărgele,/ Mărgăritare moi, de capră brează. (IV, 231). SFĂDÍ (2), sfădesc, vb. IV. Din sl. suvaditi. Refl. recipr. şi tranz. (Pop.) A (se) certa; a (se) dojeni, a (se) mustra.

312

Simona Constantinovici

* Intranz. Fig. A face zgomot, zarvă, agitaţie. „Noi ne sfădim de-a surda şi s-a-mplinit Scriptura./ Ne-a mai rămas atâta: să dăm în gol cu gura.” (III, 242); O surdă-mută-n straiele-i vărgate,/ Scâlcie-n beregată, calcă-ncet,/ Sfădindu-se-n cuvinte-ncârligate/ Cu-o tidvă subsuoară, ca Hamlet. (II, 269). SFĂRÂMÁ (18), sfărâm, vb. I. Pref. s- + fărâma. 1. Tranz. şi refl. A (se) sparge, a (se) desface în bucăţi mici; a (se) fărâmiţa, a (se) zdrobi. * Fig. A (se) destrăma, a (se) spulbera, a (se) risipi. 2. Tranz. A omorî, a distruge, a nimici. Învierşunat de piedici, să le sfărâm îmi vine;/ Dar trebuie,-mi dau seama, săncep de-abia cu tine. (III, 288); Pustnic şi întărâtat,/ Plugul şi l-a-ngenunchiat./ Rupe, scurmă şi sfărâmă,/ Umple cerul de ţărână. (II, 111); O mie de neamuri, plecate, domoale/ Te caută-n ceruri, în vis, în pământ./ Ascuns te-au găsit în Cuvânt./ Sfărâmă Cuvântul: cuvintele-s goale. (III, 13); O punte duce-n bezna-ncuiată cu zăvor –/ Sfărâmă-i-o şi puntea, aruncă-ţi şi unealta./ Tu vei cunoaşte singur, şi-nvins şi-nvingător,/ Ce goluri şi prăpastii îţi leagă-o zi de alta. (III, 282); Dac-am pus mâna pe ea,/ Poate nu ne-o mai scăpa./ Furcile şi coasele/ Să-i sfărâme oasele. (II, 214); Dar ăst fără de teamă flăcău biruitor,/ Se uită-n fundul cupei ce buzele-o goliră/ Şi sfărâmând-o-n palmă răcneşte:/ – „Vreau să mor!” (I, 164). Variante neliterare care apar în textul poetic arghezian: sfarăm (1), sfarămă (1), să sfarăme (1), sfarămi (1), se sfarmă (2), să se sfarme (1). Eu, ceaţa o s-o surp cu târnăcopul,/ Şi apa o s-o scot cu năpârstocul,/ Şi după ce le sfarăm şi le sec/ Îmi iau calabalâcul meu şi plec. (III, 290); Mereu şi nentrerupt, ca-ntâia oară,/ Compasul chibzuieşte şi măsoară,/ Reîncepând de la obârşii

chinul/ De-a împlini ce sfarămă destinul. (II, 184); Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,/ Să sfarăme zăvorul/ Şi să vedem în fundul nopţii noastre/ Mişcându-se comorile albastre? (I, 39); Şi dai şi rupi şi sfarămi orbeşte,-apuci şi muşti,/ Nu te mai temi de oameni, de temniţă şi puşti. (III, 200); Mai un război de-a surda, pribeag sau într-adins,/ Şi vatra ni se sfarmă, şi neamul ni s-a stins. (III, 98); Zguduie marea frântă,/ Rupe unda şi viscolul de alge/ Şi nu se sparge!/ Se îndulceşte, alunecă, se strecoară, adoarme./ Fără năvală, fără să se sfarme. (I, 173). SFĂRÂMÁT (3), -Ă, sfărâmaţi, -te, adj. V. sfărâma. (Despre lucruri) Făcut fărâme, zdrobit, fărâmiţat; fig. destrămat, spulberat. Nu te teme de cuvinte, cel cu degete-n urechi:/ O să te prăvale noaptea şi-au să amuţească solii,/ Sfărâmat în lutul vremii, ca un vraf de oale vechi,/ Adăpost nu vor mai cere de la tine nici sobolii. (I, 192); Se clătesc în beregată/ Cu faianţă sfărâmată/ Şi înghit la ceasu-ntâi/ Cioburile ei scârţâi. (I, 212); Se potolise spaima. Din casa sfărâmată/ Mai şovăiau trei ziduri în picioare./ Podelele-n cinci caturi zburaseră deodată/ Şi rămânea văzduhul posac învelitoare. (II, 280). SFĂTUÍ (2),sfătuiesc, vb. IV. Sfat + suf. -ui. 1. Tranz. A povăţui, a îndruma. „Sunt cam târziu la minte şi prost, dacă pofteşti./ Ţi-aş cere să mă sfătui şi să mă lămureşti.” (III, 241). 2. Refl. A se consfătui, a se înţelege cu cineva. Domnişorii se adună/ Să se sfătuie-mpreună,/ În cinzeci de ani de sfat/ S-au scuipat şi înjurat,/ La coşciugul mortului,/ Ca la uşa cortului, (III, 141). SFÂNT (110), -Ă, sfinţi, -te, adj., s.m. şi f. Din sl. sventu. I. Adj. 1. Epitet dat divinităţii, considerată ca întruchipând suprema perfecţiune şi puritate. 2. Care

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 313 ţine de divinitate, de religie, de cultul divin; care este considerat ca posedând harul divin. 3. Care constituie un obiect de cult, de veneraţie. 4. (Pop.) Epitet dat unor elemente ale naturii. Sfântul pământ. 5. Desăvârşit, perfect, infailibil. II. Subst. 1. S.m. sg. art. (Pop.) Dumnezeu. 2. S.m. şi f. Persoană recunoscută ca un exemplu desăvârşit al vieţii creştine şi consacrată ca atare, după moarte, de către biserică. Într-un titlu de poem: Sfântule (I, 179); Sfântul (I, 233). Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant. Născut dintr-un crâmpei de soare/ Şi o fărâmă de pământ,/ Firul gingaş, curat şi sfânt,/ A-mbobocit şi-a dat o floare. (I, 35); Se-nalţă fumul de tămâie/ De la jertfelnic la Isus/ Şi cu mireasma lui mângâie/ Sfinţii cu nimb de foc, de sus.// (...)// Dar ridicându-l preasfinţitul/ La ceruri, braţul i se frânge/ Şi varsă din neprihănitul/ Trup sfânt muiat în sfântul sânge. (I, 86); Iar pentru sfinţi, vlădici şi episcopi/ Avea lemn sfânt şi bun mirositor. (I, 102); Să-ţi farmeci cărările,/ Să te joci cu Duhul Sfânt/ Şi numai cu zările/ Să te reazimi de pământ? (I, 148); Ca nişte aripi, umerii-i s-au frânt,/ Şi ochii lui caută a sfânt. (I, 233); Nici apele, nici vântul n-o-ntrerup./ E pas de sfânt, e pas de lup? (II, 161); Prin ghimpii de fier şi zăplaz/ El trece-n extaz,/ Senin, dus şi sfânt./ El nu este de pre pământ. (II, 201); Coliba de pe pământ/ A Celui Înnalt şi Sfânt/ Find clădită de peşti meşteri/ Între talaze şi peşteri. (IV, 110); Unu-şi scaldă trupul sfânt/ În ghiveciul de pământ. (IV, 200); Slobodă iese luna din pământ,/ Şi-n roua ei trăsare nouă floarea./ El nu putea să uite lucrul sfânt/ Şi-l turbură jignit asemănarea. (IV, 247); Pavel din Tars e-acum zaraf sărac,/ Şi Chrisostom băiat de prăvălie,/ Iar Sfântul Duh, închis în colivie,/ Fă-

cutu-s-a pui mic de pitpalac. (I, 73); E o statuie de-ntuneric sfântul,/ Şi ochiul care să-l pătrundă/ Nu l-a născut din lutul lui pământul,/ Ca să-l ridice peste el şi undă. (I, 125); Ca sfântul în cenuşă subt ochii mei să piară,/ Ca dreptul să-şi strecoare-n urechea mea scrâşnirea/ Înmormântat în lemne şi-nvăluit în pară! (I, 138); Şi sfântul sânge s-a făcut strigoi,/ Rătăcitor de-atuncea printre noi. (II, 222); Să mă păzească Sfântul să pui la îndoială/ Puterea căpătată a minţilor la şcoală. (IV, 76); Să nu-l uit de zugrăvit/ Pe sfântul Mitropolit. (IV, 189); Tu eşti clopoţelul Sfântului Duh/ Şi treci lung prin văzduh/ Şi suni lepădarea de sine/ Şi-mpărăţia nopţii ce vine. (I, 83); Ţii în mână fum, cenuşe, foc?/ Ţi-am descântat-o ca pe un ghioc,/ Sfântule,/ Pământule. (I, 179); Tu putuşi întoarce hora-mpotrivirilor şi-a humii/ Şi ieşişi măruntă, sfântă, sprintenă, din legea lumii, (I, 153); Eşti ca vioara, singură, ce cântă/ Iubirea toată pe un fir de păr,/ Şi paginile tale, adevăr,/ S-au tipărit cu litera cea sfântă. (III, 11); Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă./ Necazul tău îl uită-ntreg pe prag./ Căci neamul trebuie să-ţi fie drag./ Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă. (III, 15); Şi în furtuni şi viscol, ca şi-n tăcerea sfântă,/ Se-aude vocea lumii că blestemă şi cântă. (III, 298); De când s-a întocmit Sfânta Scriptură/ Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură/ Şi anii mor şi veacurile pier/ Aci sub tine, dedesubt, subt cer. (I, 54); Curata voie bună şi sfânta bucurie/ Din lanţul de robie nu pot să mai învie/ Şi să atingă cerul bătut şi-njunghiat. (I, 120); Din înnălţimi, o rază aurie/ Ia parte-n bolţi la sfânta liturghie,/ Şi lingura rotundă din potir/ Lacrimi a scos şi rouă de safir. (II, 146); Între sfintele mirene/ A fost pusă Sfânta Lene. (IV, 180); La patul veci-

314

Simona Constantinovici

nului meu/ A venit az-noapte Dumnezeu./ Cu toiag, cu îngeri şi sfinţi./ Erau aşa de fierbinţi,/ Că se făcuse în spital/ Cald ca subt un şal. (I, 223); Icoanele-n părete sunt chipuri de părinţi/ Trecute-n carne veche şi palidă de sfinţi. (III, 98); Toţi sfinţii zugrăviţi în tindă/ Cu acuarelă suferindă,/ Ai cinului monahicesc,/ Scrutându-l, îl dispreţuiesc. (I, 22); Pentru că n-a putut să te-nţeleagă/ Deşertăciunea lor de vis şi lut,/ Sfinţii-au lăsat cuvânt că te-au văzut/ Şi că purtai toiag şi barbă-ntreagă. (I, 68); Odinioară, ne soseau prin curte/ Şi stau de vorbă-n cântece cu noi,/ Îngerii mici cu aripile scurte/ Şi sfinţii candizi în stihare noi. (I, 72); De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte/ Şi de-a rodi metale doar, pătruns/ De grelele porunci şi-nvăţăminte,/ Poate că, Doamne, mieste de ajuns. (I, 37); Sufletul meu îşi mai aduce-aminte,/ Şi-acum şi nencetat, de ce-a trecut,/ De un trecut ce mi-e necunoscut,/ Dar ale cărui sfinte oseminte// S-au aşezat în mine făr’ să ştiu,/ Cum nici pământul ştie pe-ale lui, (I, 63); Mergându-şi Domnul drumurile sfinte,/ Doi orbi ieşiră Domnului nainte. (I, 165); De dincolo de zarea sfântă/ Se-aude-abia corul cetelor sfinte/ Cu peruci de aur şi cu încălţăminte/ Uşoară, de catifea stelară. (I 169); De Paşti va trebui să fie/ Praznice sfinte în Tării,/ Clopote, coruri, liturghie/ Şi îngeri mulţi, sute şi mii. (II, 15); Din prispa ta vreau să-mi aduc aminte,/ Din geamul tău gândi-voi la trecut,/ Privind în sus, la pasările sfinte,/ Ce-n streaşini cuib de-argilă şi-au făcut. (III, 10); Eu, noaptea, ca un pom, ascult în mine/ Căzând miloase,-n cuiburi, sfinte foi. (III, 14); Cel mai vioi, tu, sfinte şi frate, dintre stele,/ Rămâi oprit de-a pururi deasupra casei mele. (III, 286); Fiecarele avea/ Papură de catifea/ Pentru tălpile

lui sfinte/ Din sfinţite-ncălţăminte. (IV, 202). SFÂR (1), interj. De sorginte onomatopeică. Cuvânt care imită zgomotul produs de învârtirea sau de mişcarea cu repeziciune a unui obiect. Sfârrr! Francul azvârlit de bobârnac în sus,/ Lucind, până la cruci s-a dus –/ Şi îl aşteaptă hoţii, roată,/ Să cadă-ntors pe partea lui jucată. (I, 222). SFÂRC (6), sfârcuri, s.n. Et. nec. 1. Vârful moale, (cartilaginos) şi elastic al unor organe; spec. mamelon. Tendon cartilaginos care leagă între ele diferire oase ale corpului; zgârci. 2. Vârf flexibil (al mustăţilor, al cozii animalelor, al biciului). Cocoş aci, alăturea cocoş. Între zăbrele/ Cel alb pe cel cu vargă, şi-acesta pe cellalt/ Îl caută să-i rupă măcar un sfârc de piele/ Din creasta-n care bate vârtos un sânge cald. (III, 47); Puroaiele umflate, hrănite zmârc cu zmârc,/ Au copt buboiul negru, înmugurit cu sfârc,/ Şi-atunci, din ţară-n ţară,/ Buboaiele, atinse de ac şi foc, crăpară. (III, 107); – „Dar stejarul? Să-şi arate/ Vârfurile-ncununate. Ţine cerurile-n braţe,/ Vrea de stele să se caţe/ Lumea-ntreagă s-o cuprindă./ Rodul tău?”/ – „Un sfârc de ghindă.” (IV, 25-26); N-a mâncat şi n-a băut/ Numai câte n-o fi vrut,/ Terci de zmârc/ Şi muguri de târn cu sfârc. (IV, 254); Ţi-am înţeles durerea, de mult, şi, făr’ să ştii,/ Te-am urmărit şi, fără să vezi, ţi-am săturat/ Arşiţa de pe buze cu sfârcul meu uscat,/ Cu laptele meu muced, de zer şi de leşii. (II, 206); Trebuie să fie bine/ Iarna-n stupii de albine./ Adormit pe jumătate/ S-asculţi viforul cum bate./ Sfârcul nu te mai atinge,/ Viscolul nu te mai ninge. (IV, 171). SFÂRLEÁZĂ (2), sfârleze, s.f. Sfârlă + suf. -ează. 1. Titirez (pentru copii). 2. Capătul de jos al fusului, a cărui formă

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 315 (conică) face ca acesta să se învârtească mai uşor. Dă-mi fiecare deget, din cinci, să ţi-l sărut,/ Şi ţie, fată zveltă, care-nvârteşti în aer,/ Ca o sfârlează, fusul pe firul tors din caer,/ Şi ţie, străduitul cu palma grea şi tare,/ Cu ele îmbrăcate, de fier, ca-n degetare. (III, 81); Barba-i e, de la gâtlej/ Pân’ la nas, ca un vâtrej,/ Prinsă parcă-ntr-o sfârlează./ – „Ce-ai făcut nici nu cutează/ Gura noastră să grăiască”,/ Spuse vocea stăreţească. (IV, 209). SFÂRŞEALĂ (2), sfârşeli, s.f. Sfârşi + suf. -eală. Stare, senzaţie de slăbiciune, de leşin. Îl ia cu o sfârşeală şi oftează,/ De pildă dacă trebuie să scază,/ Şi nu-şi mai vine-n fire/ Când face-o împărţire. (III, 196); L-apucă o sfârşeală, gândindu-se că moare./ Ce temniţă adâncă!/ Stă-n beci de ani de zile, nu bea şi nu mănâncă. (IV, 71). SFÂRŞÍ (14), sfârşesc, vb. IV. Din sl. suvuršiti. 1. Tranz. A duce la capăt un lucru, o activitate; a termina, a isprăvi; a încheia, a înceta. 2. Refl şi intranz. A ajunge la capăt, a lua sfârşit, a se termina. 3. Refl. A-şi pierde viaţa, a se prăpădi, a muri. Toţi paşii se sfârşesc şi pier/ Pentru urechea ta de fier (I, 39); În altar sfârşesc şi-ncep/ Cele ce nu se pricep. (III, 25); Piscul sfârşeşte-n punctul unde-ncepe./ Marea mă-nchide, lutul m-a oprit./ Am alergat şi-n drum m-am răzvrătit/ Şi n-am scăpat din zarea marei stepe. (I, 80); Cunoşti în vreme visul că sfârşeşte./ Ţi-ai aşteptat oşteanul trist pe scut/ Să-ţi intre-n zale reci în aşternut/ Şi să-ţi frământe trupul tâlhăreşte. (III, 14); Mi-e de ajuns! Sfârşeşte! Cuvintele rostite/ Mi-njunghie în suflet cu vârfuri de cuţite. (III, 215); Nu se sfârşise încă-n amorţire/ Ziua de ieri din amintire (II, 239); Simţindu-ţi isteţimea, năvalnică să-nveţe,/ Ea sencepea-ntristată şi se sfârşea-n tristeţe.

(III, 87); Crezi basmul c-a sfârşit şi s-a pierdut,/ Şi el de-abia-i la început... (II, 175). SFÂRŞÍT (28), s.n. V. sfârşí. 1. Faptul de a (se) sfârşi, partea care sfârşeşte sau cu care se sfârşeşte ceva; moment final; fine. * Loc. adj. Fără (de) sfârşit = care nu se termină sau pare că nu se va termina niciodată. * Loc. adv. În sfârşit = în cele din urmă, în fine. La sfârşit = la urmă. * Loc. vb. A lua sfârşit = a se termina, a se isprăvi. 2. Moarte. Într-un titlu de poem: Sfârşitul toamnei (I, 129). Uite-ţi trecutul în palmă... Te gândeşti.../ Atâtea poveşti –/ Când le-ai citit,/ Fără-nceput, fără sfârşit/ Şi cu sfârşitul la-nceput? (I, 173); De ce stârnişi ţărâna şi viu m-ai zămislit,/ Dacă-nceputului i-ai dat sfârşit/ De mai nainte de-a fi şi-nceput? (II, 195); E de prisos. Avântul, nu poate s-aibă alt/ Sfârşit. Grădeaua piedici a pus atât de grele,/ Că amândoi cocoşii, cu ciocul în asfalt,/ Se pomenesc şi-aiurea, cu ochii-n mii de stele. (III, 47); Şi ţi-ai aflat stăpânul şi-obârşia-n sfârşit?/ Profeţii dintr-o carte, citiţi, te-au lămurit? (III, 90); Pe la sfârşit de vară,/ Ne-am întâlnit cu moartea la capătul de ţară. (III, 97); Şi dihonia lor ţine/ De o viaţă şi mai bine,/ Şi cu toţii, în sfârşit,/ Se îndoapă liniştit. (III, 141); Atunci ţi-ai bate capul şi să-nţelegi nu poţi,/ Trăind duhovniceşte, în pace, mic şi mare,/ Să ia sfârşit deodată asemenea-mpăcare? (III, 153); Domnul gingaşul şi milosul foarte/ Avea de dat porunci şi-ntr-altă parte,/ Împărăţia fiindu-i fără de sfârşit,/ Şi-n bunătatea lui având de miluit (III, 290); Şi când scria o carte, din capăt la sfârşit,/ Ideea, aşa-zisă,/ Îi lua un teanc de coale şi rămânea nescrisă. (IV, 55); Însă cerul, în sfârşit,/ E de-atuncea tipărit. (IV, 111); Hotărârea, în sfârşit,/ E citită liniştit. (IV, 211); Ţi-e cârca pli-

316

Simona Constantinovici

nă, ia-o şi pe ea/ Şi-aşteaptă-ţi şi sfârşitul cu fruntea sus./ Că vine! (III, 42); Şi râseră părtaşii de-această socoteală./ Pe când soldaţii, tineri, cu lacrimile-n gene,/ Umblau cu-ncetineală,/ Tărăgănind, să vie sfârşitul mai alene. (III, 128). SFÂRŞÍT (2), -Ă, sfârşiţi, -te, adj. V. sfârşí. Istovit peste măsură, cu puterile slabe. Şi de la sfântul palid, sfârşit şi blând pe cruce,/ La biciul ce-l izbeşte şi-l sângeră-n obraz,/ Pe nesimţite nu ştiu ce-nvecinare duce (I, 138); Păşind pe dinaintea odăii l-am văzut/ Smerit în rugăciune, sfârşit şi abătut./ Se pocăia la ceruri, cerând, în gura mare,/ Cu ochii în tavanul odăii, îndurare; (III, 211). SFÂŞIÁ (4), sfâşii, vb. I. Lat. *exfasciare. Tranz. 1. A rupe cu mâna în bucăţi, în fâşii, a sfârtica o pânză, o hârtie etc., fără a folosi instrumente tăioase. * (Despre animale) A muşca, a sfârtica, a rupe pe cineva sau ceva cu colţii, cu ghearele. 2. A ataca pe cineva cu îndârjire, cu răutate; a defăima, a bârfi. Grămezi de linţolii se sfâşie-n vânt,/ În luptă cu corbii, vârtej cu cocorii,/ Sosesc în cohorte, se duc în cirezi,/ Ca bivolii negri, întinşi după coarne,/ Năvală de şuier, de suflet şi carne –/ Şi doliul înfaşă tării şi livezi. (I, 28); – „Puneţi mâna, mă! Veniţi încoace!”/ – „Lasă, bă! că bine-i face!”/ Scurtul îi sfâşiase buza celui lung.// Acu-i acu! Se mai ajung,/ Se mai lovesc, se-mpung:// Lungul se prăvale. Îl izbi şi-n beregată/ O margine de gheată. (I, 208); În ora de lână/ Se-aude vremea bătrână/ Şi se sfâşie/ Ora de hârtie./ Lângă domnescul epitaf/ Bate glasul orei de praf. (I, 237); Vântul, mai înnalt ca teii,/ Iute şi nebun, ca ţapul,/ Horbotele areneii/ Le sfâşie-n crăci cu capul. (II, 46).

SFÉCLĂ (1), sfecle, s.f. Din sl. sveklu. Specie de plante erbacee cu frunze lucioase şi cu rădăcina cărnoasă de culoare roşie sau albă, folosită ca aliment, ca plantă furajeră sau în industrie, la extragerea zahărului; nap. Ca la piersici şi la sfecle,/ Le-am dat nume şi porecle,/ Şi poreclele urmează/ După nume-n parentează... (IV, 125). SFERT (12), sferturi, s.n. Din sl. četvrutu. Fiecare dintre cele patru părţi egale în care se poate împărţi un întreg; a patra parte dintr-un întreg. * Loc. adv. Pe sfert (sau pe trei sferturi) (cam) a patra parte (sau câte trei părţi) din întreg. Vreau degetul uşure să-l iau, să i-l dezmierd.../ Orice vroiesc rămâne îndeplinit pe sfert. (I, 89); Vezi ? Corabia din zare pluteşte lin, plecată pe sfert,/ Plumbuită ca într-un nămol de cositor fiert./ Merge marea, merge cerul împovărat de stele. (II, 68); Cumătra Manda s-a născut/ Acum un veac şi-un sfert trecut/ Şi are-n viaţă cu codiţe,/ Mânca-le-ar mama, încă trei fetiţe. (III, 51); Vorba e c-am câştigat/ Şi,-n sfârşit, am răsuflat./ Partea mea, într-adevăr,/ Am avut un sfert de măr, (IV, 176); De-ar ieşi un musulman,/ Îl torni iarăş în cazan/ Şi mai dă niţel în fiert,/ Ieşind un pitic pe sfert. (IV, 207); În perdeaua de atlas/ Noaptea i-a intrat de-un ceas./ Sfertul lunii de apus/ S-a urcat niţel mai sus. (II, 54); Şi ce-a rămas dintr-însul se scoate pe lopată:/ O labă, şoldul, braţul, întregi numai bucăţi/ De om, şi zdrenţe, sferturi, fărâme, jumătăţi; (II, 272); Împărţind un măr creţesc;/ Nu cumva ca să jignesc/ Pe tovarăşii de coate,/ Mâncând sferturile toate. (IV, 177). SFÉŞNIC (4), sfeşnice, s.n. Din sl. sveštiniku. Suport special pentru lumânări, cu unul sau cu mai multe braţe. Cum

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 317 e-n biserică, la noi,/ Un mugure de foc, ca un altoi,/ Pe vârful unui fir de lumânare,/ În sfeşnic la icoane şi-n altare,// Aşa, din sat în sat, se-ntinse/ Văpaia grânelor aprinse,/ Că flacăra-ncepea să joace/ De-a rândul pe pătule şi conace. (III, 115); Întâi, când s-a culcat,/ S-a mai uitat o dată pe subt pat,/ Subt draperii şi chiar pe subt covoare,/ Cu sfeşnicul şi-un muc de lumânare. (IV, 70); Copiii ni s-au deşteptat/ Cu stoluri în ferestre şi pridvoare,/ Şi sfeşnicele s-au aflat,/ Ale livezilor, aprinse cu o floare. (II, 15). SFEŞTÁNIE (2), sfeştanii, s.f. Din sl. [o]svenštenije. Slujbă religioasă oficiată de preot la începerea unei activităţi sau la diferite cerinţe ale credincioşilor, constând în rugăciuni şi în stropirea cu apă sfinţită. E de lege creştină./ Se închină./ E smerit, bate metanii,/ Dă acatiste, face sfeştanii,/ Liturghii şi sărindare./ Plânge la icoana mare. (I, 219); E o tăcere moale, de rugă de sfeştanii,/ Şi liniştea lânoasă se leagănă-n cântar,/ Mişcată din părete de ceas cu minutar,/ Pe lanţuri, depănate ca şirul de metanii. (II, 151). SFÉTNIC (3), sfetnici, s.m. Din sl. suvětiniku. (Înv.) Înalt dregător sau boier cu care se sfătuia domnul ţării în probleme de conducere; (astăzi) sfătuitor, consilier. – „Lasă-l să fie faţă şi-apropie-l de mine./ O fi el slut şi vânăt şi şchiop, ori ciung, ori chior,/ Dar mi-e întotdeauna de mare ajutor./ Şi n-am găsit un sfetnic mai bun şi înţelept./ Care ziseşi că-i omul din sat cel mai deştept?” (III, 246); Sfetnicul mai vechi din Sfat/ E ciupit, ca de vărsat,/ Din greşeală împuşcat,/ Într-un pom cu mult vânat,/ Cu alice. (IV, 209). SFIÁLĂ (13), sfieli, s.f. Sfií + suf. -eală. Atitudine şi purtare sfioasă, lipsă de încredere în sine, timiditate, lipsă de

îndrăzneală; sentiment de ruşine, de jenă faţă de cineva sau de ceva, teamă, sfiiciune. La Arghezi, în poezie, apare doar varianta neliterară de singular: sfiială. Dar el, oltean cu coşuri pline şi cu balanţa fără greş,/ Întârzie din drum la tine, când drumul lui spre tine duce./ Ia cobiliţa din spinare, cu coşurile de cireşi,/ O pune jos şi, cu sfiială, scoţând căciula,/ face cruce. (I, 114); Şi semănaţi, ca noaptea ce vă naşte,/ Sfiială şindoieli unde-ţi cădea,/ Că Cel-ce-ştie, însă nu cunoaşte,/ Varsă-ntuneric alb cu mâna mea. (I, 195); Calcă lin şi cu sfiială,/ Ca pe foi de poleială,/ Şovăind că poate strică/ Gâzele de majolică. (II, 102); De ce ţi-e zarea azi atât de goală,/ Viteazule, şi cugetul pustiu?/ În toate o-ndoială, o sfiială./ Ţi-e când şi prea devreme, ţi-e când şi prea târziu. (III, 40); Adormită pe plocate,/ Te-ai trezit pe jumătate/ Şi ţi-e frică şi sfiială/ Că te prinde ziua goală. (III, 49); Când căutam în cerb şi în mistreţ/ Zgârieturi pe stâncă, nu eram isteţ,/ Nu mă chema nicicum si nu ştiam nicicât/ Şi nu-mi era de mine sfiială şi urât. (III, 273); Eu îi zic domnişoară,/ Şi mă-nfioară/ Să nu-i vorbesc cu sfiială/ La persoana a doua plurală. (IV, 29); Şi tu şi eu tăcusem parcă de ani întregi/ Ştiind că nunţelegem ce-ncepi să înţelegi./ Zadarnica paradă a tâlcurilor scrise,/ În jocul de-a sfiiala, amuţise. (III, 281). SFIÍ (7), sfiesc, vb. IV. Din sl. svěniti sen. Refl. A fi reţinut de timiditate sau de un sentiment de jenă, de ruşine, de teamă, a nu avea îndrăzneală; a se intimida, a se ruşina de... Mă-ntreabă câteodată, trezită dintr-un vis:/ – „Eşti tot aici cu mine şi tot cu mine-nchis?”/ Nu mă sfiiesc de dânsa, nici ei nu-i e ruşine/ Că fuge să se-ascundă de lume lângă mine. (III, 255); Strigoii ăştia mici, de ţară,/ Parc-ar voi să sară/ Şi s-ar sfii să

318

Simona Constantinovici

calce pe pământ,/ Ca de mormânt,/ La fiecare cotitură./ Nici nu se plâng şi nici nu-njură. (II, 254); Şi te sfiiai de sine-ţi ca de nişte/ Străini iviţi în privelişte,/ Din ape sure, lungi ca nişte strane. (IV, 18); Te-ai arătat adeseori făpturii/ Şintotdeauna-n haine de-mpărat,/ Ameninţând şi numai supărat,/ Că se sfiiau de tine şi vulturii. (I, 68); Netrăita viaţă s-a sfiit/ Şi-am trăit-o însutit. (III, 285); Sfiindu-ne unul de altul,/ Piticul, ghebosul, înnaltul. (III, 34). SFIÍT (1), -Ă, sfiiţi, -te, adj. V. sfií. Intimidat. Unul cade ca din grindă,/ Ca o ghindă./ Unul se gătea să caşte/ Şi, sfiit de nişte broaşte,/ A rămas nemaicăscat/ Şi, în schimb, s-a scărpinat. (IV, 200). SFINŢÍE (8), sfinţii, s.f. Sfânt + suf. -ie. (În forma articulată şi urmat de un adjectiv posesiv) Epitet sau titlu de respect care se dă clericilor, sfinţilor şi (rar) lui Dumnezeu. Nu zic, şi eu sunt tot o haimana,/ Dar drag îmi eşti, Sfinţia Ta, (II, 186); Nişte cocă, nişte glomotoace,/ Nişte prafuri, cu care Sfinţia Sa/ n-avusese ce face./ Şi cam fără ca să vrea/ Făcu omul după stea, (IV, 98); La un kilometru,/ Iată Sfântu Petru./ Prea Sfinţia Sa Tocmai îi căta/ Şi era şi el/ Cu moşii la fel, (IV, 152); Iov primise-nsărcinare/ Să dea-n mână o scrisoare/ Stareţului dintr-un plop,/ Arhiereu sau protopop;/ Unui stareţ mai din vale/ De dudul Sfinţiei Sale. (IV, 186); El, Dumnezeu, venind în rotogoale,/ În supărarea Prea Sfinţiei Sale/ I-a luat de scurt, poruncile ştiute/ Cum le-au călcat aşa de iute. (IV, 220). SFINŢÍRE (2), sfinţiri, s.f. V. sfinţí. Acţiunea de a (se) sfinţi şi rezultatul ei. Le zboară lesne mintea... E veşnica poveste.../ Nu vreau sfinţire-n silă, mai bine fac neveste./ Sărmanele copile, când se dezmeticesc,/ Le pare rău de pasul

făcut, monahicesc. (III, 229); Te-am dus de-a lungul vremii, în mine, ca un semn,/ Şi, făr-a te cunoaşte, mi-ai fost îmbold şi-ndemn./ Mi-ai pus neşters şi mirul sfinţirilor pe frunte,/ Şi toate ale tale, menite să mă-nfrunte, (III, 298). SFINŢÍT (6), -Ă, sfinţiţi, -te, adj. V. sfinţí. 1. Asupra căruia a fost invocat harul divin pentru a-i da un caracter sacru. Amestecată cu cafeniile rămăşiţe de moaşte,/ Slova, de multe ori sfinţită, greu se mai cunoaşte. (I, 174); Şi din depărtare/ Lătrau câinii tare,/ Nefiind datori/ A fi ştiutori,/ Şi sfinţiţii moşi,/ Find, de fel, fricoşi. (IV, 148); Nici o vioară nu mai pricepe să mai sune,/ Chiar stelele, sfinţite şi pure la-nceput,/ Au putrezit în bolta visărilor străbune,/ Şi zările, mâncate de mucegaiuri, put. (I, 119); Fiecarele avea/ Papură de catifea/ Pentru tălpile lui sfinte/ Din sfinţite-ncălţăminte. (IV, 202). 2. Epitet de onoare dat clericilor. Că Înnaltul Prea Sfinţit/ Cam era niţel zbârcit,/ Însă foarte îngrijit,/ Mirosind, ca o duduie,/ A căpşuni şi a gutuie. (IV, 188). SFINX (3), sfincşi, s.m. Din fr., lat. sphinx. Monstru fabulos din mitologia antică (greacă şi egipteană), cu corp de leu, cu cap de om şi cu aripi de vultur; monument arhitectonic de piatră înfăţişând acest animal. Tu eşti, oare, Sfinxul din poveste/ Care ştie ce este şi ce nu este,/ Dincolo de literă şi pravilă,/ Negură, namilă? (I, 179); Cinci degete-ale dreptei cu cinci din mâna stângă/ Putuseră s-o-nnalţe şi-ursitele să-nfrângă;/ Aceleaşi mâini şi braţe care-au cioplit în stâncă/ Şi Sfinxul, păzitorul nisipurilor încă. (III, 81); Să număr codrii-n piscuri şi nuferii din baltă,/ Mi-a ostenit răbdarea din stepa ceastalaltă./ Că nici numărătoarea n-o mai pricep, în şir,/ Între statui şi candeli şi sfincşi de cimitir. (III, 298).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 319 SFIÓS (12), -OÁSĂ, sfioşi, -oase, adj. Sfií + suf. -os. Lipsit de îndrăzneală; timid, ruşinos, rezervat, sfielnic, sfiicios; (despre manifestări, gesturi) care denotă timiditate, lipsă de îndrăzneală, nesiguranţă, jenă. Variante neliterare: sfiios, sfiioasă, sfiioase. E trist diaconul Iakint/ Şi temerile lui nu mint./ Fur şi tâlhar întru Hristos,/ El printre fraţi trecu sfiios. (I, 22); De subt cerdacuri, răzimat în coate,/ Oprit sfiios, tăcerea să nu-nvii,/ Aştept să treacă statuile toate/ În drumul lunii albe, cenuşii. (I, 136); Uite-l sfiios, ursuz şi mut,/ Smerit ca la-nceput,/ Destoinic însă şi a doua oară/ Să mai ridice un hotar de ţară,/ Neştiutor de sine şi de tot,/ Frânt pe genunchi ori opintit în cot. (II, 108); E un palat cum altul nu-i./ Te simţi sfiios când treci prin dreptul lui. (IV, 226); Tot regula te-ndeamnă să te porţi/ Sfiios, cuviincios şi cu cei morţi. (IV, 227); În stoluri cade frunza sfiioasă şi se-ascunde,/ Ca nişte pui de pasări, din cer, necunoscute. (I, 30); Fiarele-au ajuns sfiioase/ Şi-s cusute cu mătase. (II, 10); Ca nişte ochi se-ndreaptă către mine,/ Cu gene lungi, trandafirii,/ Floarea deschisă a tulpinii pline/ De căutări sfiioase de copii. (II, 14). SFOÁRĂ (21), sfori, s.f. Probabil din ngr. sfóra. Fir lung obţinut din împletirea sau răsucirea mai multor fibre textile şi folosit în special la legat. Dacă mă gândesc, te-apucă/ Iarna-n ghemele de sfoară,/ Ai să-ngheţi, pe ger, afară,/ Şi nu-i cine să te-aducă. (II, 51); Valuri de cârpă/ Se răstoarnă câmpul, cu scârbă/ O harfă şi o vioară,/ Cu strunele de sfoară,/ Zac în sânge şi noroi. (II, 231); Nu-mi place mie omul că măsoară/ Şiţi fură umbra cu condei şi sfoară. (II, 246); Ce mi-ai părut odinioară,/ În zarea cenuşie şi streină,/ Un petec atârnat pe sfoară?/ Şi-o zdreanţă aninată de-o

prăjină? (III, 31); Vorbeşti cu fundul lumii la tine, din odaie,/ Secunda-ntrece veacul şi timpul se-ncovoaie/ Pe-o sfoară cât e firul de păr şi se agaţă/ Vecia, nesfârşitul, pe un crâmpei de aţă. (III, 110); A luat un ghem de sfoară/ Şi i-a dat drumul afară,/ Din cer în mare,/ Şi scoase soarele cât o căldare. (IV, 97); Mingea ţi-a fugit din pat,/ Leul s-a cam deşirat,/ Tigrul, când îl tragi de sfoară,/ Limba n-o mai scoate-afară. (IV, 107); M-am lovit de-o vacă oarbă,/ M-am împiedecat de-o sfoară/ Cu trei capete şi-o ghiară. (IV, 194); Cu căpută şi carâmb/ Un ciorap, pe sfoară, strâmb,/ Pus la rând cu alte ţoale,/ Cât păstaia-i, de fasoale. (IV, 197); Ape fără oglindire,/ Sfoara pâraielor subţire/ Care-ntr-o dâră de zbate/ Pe păturile otrăvite ale ălbiei uscate? (I, 173); Acum vre o săptămână/ Atârnau ciorapi de lână,/ Şorţuri, fote, ii, pe sfori,/ Bondiţe, de subsuori,/ Barişe, scurteici, la soare,/ Odăjdii de sărbătoare. (IV, 170); Sforile de telegraf/ Leagănă câte-un cearceaf./ Pe o căpiţă de mei/ Şed opt mii de porumbiei. (II, 52). SFORĂÍ (2), sfórăi, vb. IV. Intranz. 1. (Despre oameni) A respira greu în timpul somnului, producând un zgomot caracteristic; a horcăi. Într-un timp, baba/ Întinse laba.// Fata ei sforăia. Bun!/ Şi părea că şi fata străină doarme tun. (I, 201). 2. (Despre cai) A forăi. Sfor (onomatopeic) + suf. -ăi. Şoseaua-i încă neagră-n locul gol/ Şi sforăie şi caii trecând şi-i dau ocol,/ Că sunt şi astăzi urme de moaşte ciocoieşti/ Pe drumul care duce din Slatina-n Piteşti. (III, 200). SFRÉDEL (1), s.n. Din bg. svredel. Unealtă în formă de bară, prevăzută la un capăt cu muchii ascuţite sau cu tăişuri şi folosită pentru executarea găurilor; burghiu. – „De-i vorba de măicuţa

320

Simona Constantinovici

de-aci, de lângă mine,/ Ea poartă şi tulpanul şi vârsta foarte bine.”/ – „Dar bătrâneţea vine cum vine şi regretul/ Şi ne munceşte timpul cu sfredelul, pencetul.” (III, 223). SFREDELÍT (1), -Ă, sfredeliţi, -te, adj. V. sfredelí (< sfredel < bg. svredel). Găurit, perforat (cu sfredelul). Melcul urduros/ S-a făcut somnuros:/ Dintr-un fel de pămânţel,/ Pe care-l ştie el,/ Şi cu un fel de meşteşug,/ Şi-a făcut un fel de belciug/ Sfredelit, găurit, învârtit –/ Şi s-a zidit/ Pe un an/ Într-un fel de pantof, dintr-un fel de porţelan. (II, 50). SFRIJÍ (1), sfrijesc, vb. IV. Refl. A-şi pierde vlaga; a deveni zbârcit, uscat; a slăbi, a se usca, a se jigări. Dar Stan e gol, pe cât îi plin jupânul./ Mălai – doi saci pe an, copiii – cinci./ Stăpânul crapă de belşug. Rumânul/ S-a tot sfrijit şi n-are nici opinci. (III, 174). SFRIJÍT (1), -Ă, sfrijiţi, -te, adj., s.m. şi f. V. sfriji. (Adesea substantivat) Slab, jigărit, pipernicit. Un sfrijit, un găunos,/ Încrezut bărbat frumos./ Uită şi el că, la zor,/ L-am primit, de milă, chior. (IV, 51). SFRUNTÁT (1), -Ă, sfruntaţi, -te, adj. V. sfruntá. (Rar) Neruşinat, obraznic. În petecu-ţi de ţară, împotmolit, sfruntata/ Şi îndrăzneaţa minte a născocit şi roata;/ Nu mai socot burghiul, cazmaua sau lopata,/ Frânghia, sârma, lanţul, cu care, prins de legi,/ Ai izbutit cătuşa de fluiere să-ţi legi. (III, 75). SIBILÍN (1), -Ă, sibilini, -e, adj. Sibilin + suf. -ic. (Rar) Sibilic. Mă şi-ngropi, dar mă şi-nvii,/ Fire-ai proslăvit să fii!/ Eşti un cioclu sibilin,/ Poreclit în cărţi Destin. (IV, 272). SICI (2), adv. Cuv. lat. Cuvânt care înseamnă „aşa”, scris, de obicei, între paranteze (adesea urmat de semnul exclamării) şi folosit ca indicaţie pentru ca cititorii să ştie că o greşeală dintr-un

text reprodus aparţine originalului, adică autorului respectiv, şi nu comentatorului. Într-un titlu de poem: Sici, bei (I, 222). – „Se prinde! – hotărâră cei cu sici –/ Dar, haide! înc-o dată, dacă zici./ Îns-acu pe cinci lei, nu pe băncuţă.../ Vrei Piele-lungă?” – „Bine, Puţă!” (I, 222). SICRÍU (12), sicrie, s.n. Din magh. szekrény. Obiect în formă de ladă de lemn sau de metal, în care se aşază mortul pentru a fi înmormântat; coşciug, raclă. Într-un titlu de poem: Convoiul sicrielor (II, 272). S-au aşezat în mine făr’ să ştiu,/ Cum nici pământul ştie peale lui,/ În care dorm statui lângă statui/ Şi-i zăvorât sicriu lângă sicriu. (I, 63); Sufletul răzleţ se-mbarcă/ În sicriu/ Şi vâsleşte spre pribegi,/ Şi te schimbă sănţelegi/ Cenuşiu. (I, 94); Stihuri, acum, porniţi, vă scuturaţi,/ Ca frunzele-aurite, pentru moarte./ Pustnicii tineri, trişti şi delicaţi,/ Păstra-vă-vor într-un sicriu de carte. (I, 195); Iudeea, piramidele, pustiul.../ Cine-a-ntrebat al cui era sicriul/ Mânat pribeag printre vârtejuri oarbe,/ De-l varsă unul, celălalt de-l soarbe? (III, 30); Pe dâmbul luncii noastre, stau înşirate-o mie,/ Croite-n grab’ azi-noapte, capace şi sicrie./ Sunt noi şi încheiate cu goluri între scânduri/ Şi aşezate, albe, pe câte zece rânduri,/ Şi toate pe-o măsură,/ Că vor intra în ele cadavre de strânsură./ Sicriile cinci sute, capacele cinci sute,/ Aşteaptă să mai fie umplute şi bătute. (II, 271); Lacrima din ochii tăi,/ Carnea ta cu vânătăi,/ Candela de agonie/ Şi tăcerea din sicrie. (III, 141); Dar când porni convoiul sicrielor devale,/ Urla din nou „sirena”-n văzduh a plâns şi jale. (II, 272). SICTÍR (1), interj. (Arg.; în expr.) Hai sictir! = pleacă! marş de aici! şterge-o! Bărbat de mare vază la centru şi la şef,/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 321 El guvernează, neică, energic, după chef,/ Cu trei principii: „Mă-ta”, „Te bag” şi/ „Ai sictir”. (III, 123). SIDÉF (9), sidefuri, s.n. Din tc. sedef. 1. Materie dură, albă, lucioasă şi cu irizaţii, care formează stratul interior al cochiliei unor scoici şi din care se fac nasturi, mânere, ornamente etc.; nacru. 2. Ornament, incrustaţie, obiect de sidef (1). Ac, mosor, compas, gherghef./ Raza bate-n loc şi coase/ Plasa-ntinsă de sidef,/ Desfăcându-şi firu-n şase. (II, 45); În cutia de sidef şi aloi/ Au venit podoabe noi,/ Lăcuste, păianjeni, brotăcei./ Nu te speria de ei. (II, 88); Îi ţes ţării, pe gherghef,/ Fire-n jur, ca de sidef,/ Să ne sugă, ca pe muşte,/ Când se ţin să nu ne-mpuşte. (III, 145); Streină? Da? Îmi pare atâta de aproape,/ De s-ar părea că-n matca aceloraşi vechi ape,/ Urzită-n marea vastă şi-n val, ca pe gherghef,/ Şi luntrea mea plutise pe dunga de sidef. (III, 280); Dac-ai băgat de seamă, încinsă peste burtă,/ Are şiun soi de spadă scurtă/ În teacă de sidef bătut în piele/ Şi presărată-n lung cu peruzele,/ El are gogeamite rânză,/ Ca să prefacă totul în osânză. (IV, 57); Îl tocmi să-i scoată-ndată/ Din rândea şi dălţi, frumos,/ O bibliotecă lată/ De mahon cu abanos/ Şi sidef, cum alta nu e,/ Şi cu chei, să se şi-ncuie. (IV, 61); Odată cu sideful gingiilor stricate,/ Eu mi-am pierdut naiva dintâi virginitate. (III, 86); După multă trudă, poftim că soseşte./ Rumen, gras şi vesel, mână boiereşte,/ Hamuri şi zorzoane îi încing măgarii,/ Albi cum e sideful, iuţi ca telegarii. (IV, 161); Se dezbracă şi se-mbracă,/ Singură ca să se placă,/ Fermecată să se scalde/ În sidefuri şi smaralde. (II, 123). SIDERÁL (1), -Ă, siderali, -e, adj. Din fr. sidéral, lat. sideralis. Care ţine de aştri, privitor la aştri, care vine de la

aştri; astral. Deasupra nopţilor s-antins/ Legendă ideală,/ Şi nu e suflet neatins,/ Oricât de stins,/ De diafana ei petală,/ În care să nu fi descins/ Lumina siderală. (I, 69). SÍGUR (4), -Ă, (I) siguri, -e, adj. (II) adv. I. Adj. 1. De a cărui realitate sau realizare nu se poate îndoi nimeni; neîndoielnic. 2. Convins, încredinţat. II. Adv. 1. Da. 2. În mod precis, negreşit. Din ngr. síghuros. A fost cândva, e sigur, ceva, dar şi-asta trece,/ Cum au trecut atâtea şi trec neîntrerupt,/ Fără să ştii ce moarte şi morţi zac dedesubt. (II, 279); Vânatul, ca şi omul, împrejmuit cu legi,/ Îl ai când vrei şi sigur şi poţi să ţi-1 alegi. (III, 105); – „Nu vrei să-ncapi pe uşă? O să te bag pe geam,/ Cum ne fusese vorba dintâi, când mă gândeam./ Şi ca să fiu mai sigur că poţi intra, aşteaptă,/ O să te mut din stânga, acum, în partea dreaptă.” (IV, 52); „Sigur ca să fii de tot,/ Sculai şi pe morţi la vot./ Minunata de metodă/ Îi tihnise şi lui Vodă.” (IV, 259). SIHÁSTRU (2), -Ă, sihaştri, -stre, s.m. şi f. Din ngr. isihastís. Om care trăieşte retras de lume, în post şi rugăciuni; pustnic, anahoret, eremit, schimnic. Cei umiliţi în trudă şi-n răbdare,/ Pribegii, robii şi sihaştrii,/ Bătuţi de-a lunii vânătă dogoare,/ Aşteaptă stolul şoimilor albaştri. (I, 55). (Adjectival) Uitată-n lumină sihastră,/ Ogiva sticleşte pustie/ De-o flacără fostă albastră,/ Ajunsă în gol cenuşie. (I, 159). SIHĂSTRÍE (6), sihăstrii, s.f. Din sl. sihastirija. 1. Faptul de a trăi ca un sihastru; stare, viaţă de sihastru; p. ext. singurătate, pustietate. 2. Loc, schit unde trăieşte un sihastru. La trecători, în marea sihăstrie,/ Un uriaş se scoală, cu zaua argintie,/ Cu fruntea-n cer, cu scut la cingătoare,/ Scrutând în şea ţinutul şi liniştea, călare. (II, 107-108);

322

Simona Constantinovici

De-ascultaşi de ruga nopţii, care-ţi descântase finţa/ Ca să-şi mângâie cu tine sihăstria, suferinţa; (I, 153); Neîmbrăcaţi în piele de capră, groşi în fuste/ Şi burţi, dădeau dovadă că nu mâncau lăcuste,/ Ca omul sihăstriei, naintemergătorul/ Ioan Botezătorul. (III, 102); Nu erai tu, pe sus, peste palate,/ Rotindu-te-n singurătate,/ Când te-am chemat din frumuseţile pustii,/ Şi tu te afundai mai tare-n sihăstrii,/ Viteaz în zbor, învierşunat în luptă/ Cu negura neîntreruptă? (IV, 11); Căci piticii-n sihăstrii/ Fac prea multe nebunii,/ Că se-mbie, că se joacă/ Scoborând târâş pe cracă. (IV, 184); Poate-acum ai vrea să ştii/ În ce-anume sihăstrii/ Şi anume cam pe unde/ Mânăstirea se ascunde; (IV, 190). SILÁBĂ (12), silabe, s.f. Din fr. syllabe, lat. syllaba. Segment fonetic alcătuit dintr-unul sau mai multe foneme pronunţate printr-un singur efort expirator. Într-un titlu de poem: Nicio silabăntreagă (III, 67). Tocindu-ţi plumbul pe hârtie,/ Încerci cuvântul cum se scrie,/ Şi cumpăneşti silabă cu silabă./ Una-i prea tare, alta e prea slabă. (IV, 36); Poţi fi mare patriot/ Chiar de n-ai pierdut de tot/ Sâsâitul pe silabă,/ Moştenit de la tarabă. (IV, 256); Aspectul şi silaba! cununa ta firavă/ S-a adunat din cioburi şi hârburi, cu zăbavă. (IV, 37); Cucuvaie, cântecul tău târziu,/ În noaptea cu veştmânt argintiu,/ Are câteva tari silabe/ Cu câteva silabe slabe. (I, 83); Când pasul îmi purcede prin grădină/ Furiş, ascult, în noaptea sunătoare,/ Murmure cu silabe de lumină/ Şi vorbele de ceaţă şi răcoare. (I, 136); Te-am urmărit prin stihuri, cuvinte şi silabe,/ Ori pe genunchi şi coate târâş, pe patru labe. (III, 288); Cu silabele „Bu-get”/ Aveau dreptul, get-beget,/ Să se-nfrup-

te din belşug,/ Ca viţeii, care sug. (IV, 258). SÍLĂ (9), sile, s.f. Din sl. sila. 1. Sentiment de dezgust, de scârbă, de neplăcere, de repulsie faţă de cineva sau de ceva; aversiune. * Loc. adv. În (sau, rar, cu, înv. de) silă = fără tragere de inimă, fără interes, fără plăcere; din obligaţie. 2. Constrângere. * Loc. adj. şi adv. Cu (de-a) sila = fără voie, în mod forţat. Durerea mea de vineri duminica-i mai dulce./ O gust mai mult când sună un clopot dintr-o turlă./ De ziua săptămânii mi-e milă şi mi-e silă. (II, 72); Mi-e silă de toate,/ De rău şi de bine./ Mi-e foame şi sete de tine. (III, 277); Rânjit în silă, până la urechi,/ La musafirii tăi, şi noi şi vechi. (IV, 22); Eşti ostenit de silă, cărturare,/ Te chinuie o slovă, o-ntrebare,/ Şi-n loc să-ţi dea odihnă, ţi-a tulburat-o, dragă,/ Şi-ai mai pierdut o vreme şi alt crâmpei de vlagă. (IV, 38); Pasul strâns lângă pas/ Mergempiedecat, ca un compas./ Şi palmele, unite cu ciocanul, cătuşa şi pila,/ Parcă se roagă, cu de-a sila. (I, 206); Şi-a lepădat şi coasa şi gluga şi mantila/ Şi masca ei de babă, rânjită cu de-a sila. (II, 273). SILÍ (14), silesc, vb. IV. Din sl. siliti. 1. Tranz. A obliga (prin violenţă) pe cineva să facă ceva; a constrânge, a forţa. * A determina, a convinge, a îndupleca. 2. Intranz. şi refl. A da zor, a se grăbi. 3. Refl. şi intranz. A-şi da toată osteneala. A depune eforturi, a se strădui (pentru a realiza ceva). Nu ş’cu cine seamănă/ Că îi pare geamănă:/ O să mă silesc să caut/ A ghici pe nai şi flaut. (II, 85); Toate cele, mărunţele,/ La am scrise pe o piele/ Şi-o să-ncerc să mă silesc/ Slova să le-o desluşesc. (IV, 207); E înger, e mireasmă atâta de uşoară,/ Că fără vânt, nici aripi, de cum se iscă zboară?/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 323 Sileşte-te mai tare, iubite grămătic,/ Să-mi spui, că, până astăzi, tu nu mi-ai spus nimic. (III, 93); Făptură-ndură-temprejuru-mi în fiecare ceas întreagă,/ Acoperă-mă-n flori şi iarbă, ca un bordei,/ Fără să-ncerce mintea mea să tenţeleagă,/ Sileşte-mă să te visez de-a pururi şi să te cânt în cor cu-ai mei. (III, 258); Nu mă silea nimic să vreau să-nvăţ,/ Ca să am dreptul la un ham şi-un hăţ;/ Cârlanului din suflet, copitele bolnave/ Puteau atunci să-i zburde în larg, fără potcoave. (III, 273); Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară./ Şi mă durea mâna ca o ghiară/ Neputincioasă să se strângă./ Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă. (I, 199); Primul fluier mi-l tăiasem dintr-un pai de grâu bălan,/ Şi cu cântecul de nuntă însoţeam secerătorii,/ Până ce subt maluri unda, răzvrătită an de an,/ M-a silit să stau din cântec şi s-ascult zburând cocorii, (III, 254); La drept vorbind, nu-i nici o trebuinţă./ Noi vom sili uneltele să stea./ Auzi tu, ce nesocotinţă,/ Să faci oţel în loc de tinichea. (IV, 34); De hramul Sfântului Anton,/ Maimuţele, -adunate în amvon/ Şi-n strană, se smeresc şi se sărută,/ Silind o psalmodie prefăcută. (II, 203). SILÍNŢĂ (1), s.f. Sili + suf. -inţă. Stăruinţă îndelungată, osteneală pentru a executa bine ceva, pentru a atinge un scop; sârguinţă, strădanie, râvnă, zel. A învăţat degrabă, cu râvnă şi silinţă,/ Şi tainele ştiinţei, ştiinţă cu ştiinţă,/ Şi limbile vorbite, ajunsă pricepută/ Pe oameni să-i aţâţe şi, paşnici, să-i asmută. (II, 275). SILÍT (7), -Ă, siliţi, -te, adj. V. sili. 1. Care este făcut fără voie, fără tragere de inimă, cu silă; forţat, constrâns, nevoit, obligat. 2. (Despre acţiuni, mişcări etc.) Zorit, grăbit. Aci, cunoşti călcâiul ciocanului, lovit/ În bulgării de aur supuşi

silit strivirii/ Şi-ncovoiaţi de-o floare la locul potrivit,/ Prinzând înfăţişarea, treptat, a-nchipuirii. (I, 91); Apoi, să ştii că burta goală,/ Silit înfometată, lingând din ce se-aruncă,/ Ascultă mai supusă de bici şi de poruncă, (III, 195); Se zbate fierul smuls din vâlvătaie,/ Se-mpotriveşte, rabdă silit, dar sencovoaie./ Pe mii de nicovăi, în trântă/ Fierul cu fier şi focul se descântă. (IV, 39); Sunt înger, sunt şi diavol şi fiară şi-alte-asemeni/ Şi mă frământ în sinemi ca taurii-n belciug,/ Ce se lovesc în coarne cu scânteieri de cremeni,/ Siliţi să are stânca la jug. (I, 128); Mai cu seamă fetele,/ Bercile, boghetele,/ Sunt silite să înveţe/ Înşirate sus pe beţe. (II, 135); Că, Doamne, vezi, şi cele numite dobitoace/ Sunt suflete, silite de trup să se dezbrace. (III, 296). SILITÓR (1), -OÁRE, silitori, -oare, adj. Sili + suf. -tor. Care îşi dă silinţa, care depune toate eforturile; sârguincios, harnic. Senină-n imitarea-i eternă, rece, goală,/ Şi silitoare, iarna, ca un şcolar supus,/ Aplică-ntotdeauna, strict, regula de sus,/ Cuminte, mulţumită de-a fi gramaticală. (I, 110). SÍLNIC (1), -Ă, silnici, -ce, adj. Din sl. siliniku. (Adverbial) Forţat, silit. * Greoi, anevoios. Pe strune cântă şi el, pe strune cânt şi eu./ Eu cânt, aşa-ntr-o doară, ca pentru Dumnezeu./ El îmi pândeşte ghiersul cu scripca lui săracă./ Eu nu m-aud. El, silnic, munceşte să mă-ntreacă. (IV, 245). SILUÉTĂ (1), siluete, s.f. Din fr. silhouette. Corp zvelt, suplu, bine proporţionat al unei persoane; p. gener. talie; corp. Aristocratic, mersul s-a dezlipit de lut./ Dansează zvelt şi cântă, ca papura uşoară./ Amestecată-n ritmul aspectelor şi clară,/ Plăpânda siluetă tiparul l-a-ntrecut. (III, 37). SIMBÓL (1), simboluri, s.n. Din lat.

324

Simona Constantinovici

symbolum, fr. simbole, germ. Symbol. Semn, obiect, imagine etc. care reprezintă indirect (în mod convenţional sau în virtutea unei corespondenţe analogice) un obiect, o fiinţă, o noţiune, o idee, o însuşire, un sentiment etc. În mine-i scris destinul cu slove nevăzute./ Ghiceşte-ţi-l, să-l afli, de-ţi este plin sau gol./ Ţâţânele zidite alunecă tăcute,/ De-abia lăsând să treacă un fum, ca un simbol. (III, 66). SIMBRIÁŞ (1), -Ă, simbriaşi, -e, s.m. şi f. Simbrie + suf. -aş. (Pop. şi fam.; rar la f.) Salariat. Argatul, auzind că-l cheamă,/ S-a turburat, de bună seamă,/ Şi ce mira mai mult oierul/ E că-l chema la curte chiar boierul. Stăpânul, trândăvind în slava lui,/ Nicicând nu se-arătase şi nicicui,/ Şi simbriaş la staule de-o viaţă,/ El nu ştia măcar cum e la faţă. (IV, 15). SIMBRÍE (4), simbrii, s.f. Sâmbră + suf. -ie. (Pop.) Răsplată în bani (sau în natură) care se dădea unei persoane angajate pentru un timp în serviciul cuiva; salariu, leafă. Spune tu, pe ce-i cunoşti/ Dintre proşti pe cei mai proşti?/ Zu-ri, zu-ra/ Zu-ra, zu-ri./ După chică sau chelie?/ După unghii sau simbrie?/ Pavu, ga-vu/ La-vu, la-vu. (II, 130); Războiu-i pentru trântori, iar lupta-i pentru noi./ Războiul te mânjeşte, dar lupta-i datorie,/ Să nu adormi pe-o coajă de pâine şi-o simbrie. (III, 99); Ele cântau pe plată şi luate cu chirie,/ Iar el, în dorul lelei, golan fără simbrie/ Şi n-avea nici cămaşă, opinci întregi şi cioareci,/ Şi prăpădit, în zdrenţe, părea mâncat de şoareci. (IV, 75). SIMETRÍE (1), simetrii, s.f. Din lat. symmetria, fr. symétrie. Distribuţie egală, regulată, armonioasă a părţilor unui tot, a elementelor unui ansamblu. Guvernului îi place un tot şi simetria,/ Dar nu-şi mai face bine poporul dato-

ria,/ Că nu-şi pârăşte fraţii şi nu dă la lumină/ Ce se ascunde-n gândul lipsit de disciplină. (III, 171). SIMPÁTIC (1), -Ă, simpatici, -ce, adj. Din fr. sympathique. Care inspiră simpatie; plăcut, atrăgător. Sare parcă pe jăratic/ Şi-i şi lung şi e şi lat./ Capu-i pare retezat/ Şi, al naibii, e simpatic. (IV, 146). SÍMPLU (3), -Ă, simpli, -e, adj. Din fr. simple. 1. Care este lipsit de artificialitate, care nu este prefăcut; sincer, cinstit. Nu-i nici o potrivire între ţărani şi noi./ Ei sunt scutiţi de sarcini şi n-au, ca noi, nevoi./ Nici nu-şi dau bine seama cât sunt de fericiţi/ Ţăranii noştri simpli şi iubiţi. (III, 154). 2. (Precedând numele, înlocuieşte un adverb) Numai, doar; nimic mai mult; sadea, curat. Hoţiile sublime, afaceri aşa-zise,/ Sunt studiate-n taină, cu uşile închise,/ Concesii şi contracte, cu drept de monopol./ O simplă neghiobie le poate da de gol. (III, 149). SIMŢ (4), simţuri, s.n. Derivat regresiv din simţí. 1. Facultate a oamenilor şi a animalelor de a percepe impresii din lumea exterioară cu ajutorul unor organe specifice; simţire. 2. Capacitate a omului de a înţelege, de a judeca, de a aprecia; înclinare, aptitudine pentru ceva. Ai fi putut răzbate un drum atât de lung,/ Dacă-ţi lipsea, din toate, un simţ, neprihănitul/ Cercetător uşure şi ager, pipăitul? (III, 84); Era rostirea vie, în carne, simţ şi minte,/ A unei noi fiinţe, de-al treilea tipar./ În loc de fraga gurii-i crestat un buzunar,/ Şi-n loc de trup se-ngustă un sac de oseminte. (III, 132); Dreptatea, deocamdată, înfrântă, tot mai cere/ Răsplata măsurată pe muncă şi durere,/ Dar subt cuvânt că unul are un simţ şi-o minte,/ Şi altul braţe grele, vorbirea asta minte,/ Când spune că stăpânul, mai mare, se

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 325 cuvine/ Să ia tot rodul zilei, sleindu-te pe tine. (III, 205); Cum? trupul, de la sine, ţărână şi argilă,/ Să ştie ce-i sfiială sau dragoste şi milă?/ Des umilit deatâtea-ntrebări şi gânduri grele,/ Te-ai despărţit în „simţuri” ca să te scapi de ele. (III, 86). SIMŢÍ (91), simt, vb. IV. Lat. sentire. 1. Tranz. A avea, prin intermediul organelor de simţ, senzaţia sau percepţia unui lucru, a unui fapt, a unei calităţi; a prezenta sensibilitate. * Refl. A-şi da seama de propria stare fizică. 2. Tranz. A băga de seamă, a prinde de veste, a observa prezenţa unei fiinţe sau o acţiune a acesteia, mai mult pe baza unui reflex la o excitaţie a simţurilor decât cu ajutorul judecăţii. 3. Tranz. A-şi da seama, a fi conştient, a înţelege, a bănui o acţiune, o situaţie etc., bazându-se atât pe informaţii şi elemente logice, cât şi pe intuiţie, instinct sau legături afective cu altă persoană. 4. Tranz. A fi cuprins de o stare afectivă, a încerca un sentiment, o emoţie etc.; a fi mişcat, impresionat, tulburat de ceva. Şi acum c-o văd venind/ Pe poteca solitară,/ De departe, simt un jind/ Şi-aş voi să mi se pară. (I, 14); În sufletul, bolnav de oseminte/ De zei străini, frumoşi în templul lor,/ Se iscă aspru un îndemn fierbinte/ Şimi simt sculate aripi de cocor. (I, 38); O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut –/ Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut. (I, 89); În izbelişte şi hulă,/ Mângâiere mi-e destulă,/ Şi mă simt în lumea lor/ Sol, în loc de cerşetor. (II, 9); Mă simt ca un stihar de voievod,/ Ţesut încet cu degetele calde/ Ale întregului năpăstuit norod. (III, 251); Şi nu mă simt destoinic. Când fluierul tăcut/ Începe să zvâcnească, eu numai îl ajut. (IV, 77); Şi-ai retrăi trecutul întreg, cu ochiu-nchis,/ Fără să simţi căncepe să semene a vis. (I, 106); Oriun-

de cu zgârciuri ghiceşti mădulare,/ Să simţi că te arde puţin fiecare. (I, 141); Şi suferinţa veche pe cea de-acum seascute/ Şi simţi cum vine zilnic ecoul mai încet. (I, 161); Mă-ntreb, de care lume te-ai rupt şi despărţit/ Ca să te simţi mai bine-n chilia unui schit? (III, 224); De ce-aş simţi că suie vremea şi n-aş opri-o pas cu pas,/ Să văd că singură din urmă îmi dă năvală şi mă curmă, (III, 259); E cu farmec dulce şi, din strâmb ori ciung,/ Simţi că te lăţeşte şi te face lung. (IV, 41); Îl simţi cum te pândeşte din pânza lui de aur/ Păianjenul cel negru, cu genele de taur. (IV, 72); Şi, făcând cruci, bătând mătănii,/ Se simte stârv între jigănii. (I, 22); Lacătul simte şi tresare/ Cu bezna mea, ca de o sărutare. (I, 39); Simte, parcă, ghiare/ Blânde în spinare/ Şi-abia ca-a scăpat/ De-a fi sărutat. (II, 140); Tăcerea-şi simte rana cum i-o atinge leacul,/ Pe care crunt, pe suflet, apasă-n noapte veacul. (III, 292); Căci fiecare simţea/ Că îi lipseşte ceva,/ Şi ce lipsea nu ştia. (IV, 99); Cu limbile oprite pe palidul cadran,/ Ne-a urmărit plecarea, de sus, ca o fereastră/ De casă părăsită, cu-o rază frântă-n geam./ Nu l-ai simţit că este părtaş la jalea noastră? (I, 115); Mi-am simţit coapsele, gleznele, spinarea tari ca un luptător./ M-am vindecat şi m-am născut, sărutându-ţi talpa unui picior. (II, 67); M-am pomenit gândindu-mă la tine/ Şi m-am simţit cu sufletul mai bine. (II, 170); Cioban, Vulpoi, cu Cioara şi Ursei/ Se-ngrămădeau la uşa ei/ Şi au simţit, în noaptea ceea rece,/ Un lucru nou, ciudat, că se petrece, (III, 182); Încovoiata unghie de fiară/ I se-ndulci, muiată-n mir şi ceară,/ Şi s-a simţit intrând într-altă fire,/ Blajină, de tămăduire. (IV, 13); Făt-Frumos, prea liniştit,/ Parcă nici nu i-a simţit. (IV, 91); Din pravila ei aspră, el îşi făcu

326

Simona Constantinovici

porunca/ De fiecare clipă, simţind întâi, cu frică,/ În el nebănuite puteri că se ridică. (III, 78); Te-ai fi simţind cu tine mai viu şi împăcat/ Să te cunoşti odraslă de zmeu sau de-mpărat? (III, 90); Rămâne singur şi cu jind,/ Parcă simţind, parcă ghicind,/ Întins pe labe, trist, pe bot,/ Că voi pleca-ntr-o zi, de lângă el, de tot... (III, 264); Singur, orbeşte-n ceasul rău,/ Simţindu-se-ntărit ca de-o solie, (II, 262); La gaura veciei, simţindu-te de mult,/ Am stat ascunsă vremuri, ca mâţa, să ascult. (III, 79). SIMŢÍRE (7), simţiri, s.f. V. simţí. 1. Faptul de a simţi; sensibilitate. 2. Trăire afectivă, afect, sentiment. 3. Stare normală a organismului în care omul este pe deplin conştient de ceea ce se petrece în jurul lui, fiind stăpân pe simţurile şi pe facultăţile lui intelectuale. Dar înmuiată-n sânge şi sudoare,/ Unghia lui ţi-a pus un zbenghi de floare/ Şi, ocolindu-ţi coapsa cu subţire/ Chenar, i-a dat noroiului simţire. (II, 120); Întortochiaţi la minte, la fire şi simţire,/ Avem chemări şi dreptul obrazului subţire,/ Că fără ierarhie şi elită, o ţară,/ În loc să se ridice, ameninţă să piară. (III, 154); Trecuse ca o adiere./ O presimţire parcă mă-ndeamnă şi mă cere./ Te-ai împletit pe strune, ca iedera subţire,/ Şi le-ai adus prisosul adaos de simţire. (III, 279); Nu-i la curtea boierească/ Nimeni să te mai cunoască,/ Şi-i părtaşe la răscoale/ Şi căţeaua dumitale,/ Toată firea şi simţirea/ Îs de-acum cu răzvrătirea. (III, 139); Aibi grije mai cu seamă, strămoşule, de fată./ Mi-e frică ce se face, pe lume, fără tată./ Simţirea-i prea gingaşe şi fragedă, de floare,/ Mă urmăreşte-n taină şi noaptea, şi mă doare. (III, 295); Litera de fier, cerneala,/ Teascul, cartea şi momeala/ Strecurată prin cuvinte,/ Drept simţiri şi-nvăţăminte./ Nu e de răbdat zăbavă,/

Cugetarea e otravă. (III, 142); Dar când învălmăşeala simţirilor te fură,/ Ca să le spui trunchiate nu ai decât o gură./ Tu te deschizi ca uşa, lăuntru şi-n afară,/ Cobori şi urci în tine ca printr-un turn o scară. (III, 89). SIMŢÍT (1), -Ă, simţiţi, -te, adj. V. simţí. Conştientizat; resimţit. În farmacia mea atotlecuitoare/ Aleanuri am la chinurile-abia simţite,/ Misterioase şi nemaitămăduite,/ Pe când prin jur se naşte lumea şubredă şi moare. (I, 134). SIMŢITÓR (4), -OÁRE, simţitori, -oare, adj. Simţi + suf. -tor. Care este capabil să simtă, care se înduioşează, se impresionează uşor, plin de sensibilitate, impresionabil, emotiv. S-ar potrivi cu calul sau iapa minunat,/ Căci e, din plămădeală, bărbat răscăcărat./ Mai e şi om de artă, poet, bibliofil,/ Şi simţitor la toate, încă de mic copil. (III, 151); În sânul meu sămânţa zvâcnită nu-ncolţeşte,/ Căci simţitoare ca o fântână şi o harpă,/ Nepipăite încă de ciutură şi deşte,/ Sunt nesfârşit de dulce şi nesfârşit de stearpă. (II, 206); O insulă fugară, desprinsă dintre zodii,/ Scăldată de miresme şi rumenă de rodii,/ Lăută simţitoare la vânt, ca subt arcuş,/ Ce vultur îşi va face în cuibul ei culcuş? (III, 280); E galeşă, fără-ndoială, simţitoare,/ Sufletul ei mai dulce-i ca o floare,/ E bună, şi gingaşe, şi blajină,/ Dar, Doamne, e cît o maşină. (IV, 28). SINAIA (1), toponim. Oraş situat la poalele munţilor Bucegi. Trecuse-n goană cu maşina aia/ Flăcăul ţării, scurt, ca o săgeată,/ Grăbit să-şi ia cafeaua la Sinaia. (IV, 265). SINDROFÍE (1), sindrofii, s.f. Din ngr. sindrofía. (Fam.) Reuniune de invitaţi, petrecere (în familie). La această sindrofie/ A sărit dintr-o cutie/ Acul bont cu gămălie,/ Care nu se prea pricepe/ Cât şi celălalt să-nţepe. (IV, 51).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 327 SÍNE (34), pron. refl. Lat se (după mine, tine). (Forma accentuată de acuz. pers. 3 pentru toate genurile şi numerele; uneori întărit prin „însuşi”) 1. (Precedat de prep. „pe” sau, înv., „pre”, având funcţie de complement direct al unui verb reflexiv). 2. (Precedat de prepoziţii, are funcţie de atribut, de complement indirect sau de complement circumstanţial). * Expr. De la sine = fără ajutorul sau intervenţia cuiva, prin propriile forţe; din proprie iniţiativă. * (Substantivat) În sinea mea (sau a ta etc.) = în propria conştiinţă, în gând. Într-un titlu de poem: Vine de la sine (III, 272). Tu eşti clopoţelul Sfântului Duh/ Şi treci lung prin văzduh/ Şi suni lepădarea de sine/ Şi-mpărăţia nopţii ce vine. (I, 83); Sunt înger, sunt şi diavol şi fiară şi-alteasemeni/ Şi mă frământ în sine-mi ca taurii-n belciug,/ Ce se lovesc în coarne cu scânteieri de cremeni,/ Siliţi să are stânca la jug. (I, 128); S-a răsucit lumina-n sine ca zuluful./ Cerul, dezumflat, şi-a strâns burduful. (I, 157); Acolo se strânge/ Tot ce de la sine se-adună,/ Frânturi de Scriptură şi haşchii de lună. (II, 200); N-o să mai uit nici lupta cu sine-ţi, nici această,/ În cerc de orizonturi imens, câmpie vastă. (III, 79); S-a-mpuţinat văpaia şi,-aproape stinsă, vine/ De creşte iar vâltoarea, stârnită de la sine. (III, 91); Prea măguliţi în sine şi fericiţi să intre,/ Ei află ce gândeşte stăpânul şi din vintre. (III, 106); Prefăcându-se pe sine-n fiară, oaie sau maimuţă,/ Nu-şi mai iartă nici stăpânul, nici pe sine nu se cruţă. (IV, 7); Şi te sfiiai de sine-ţi ca de nişte/ Străini iviţi în privelişte,/ Din ape sure, lungi ca nişte strane. (IV, 18); Eşti ca un nor, agale topit îndelungat,/ Şovăitor cu sine mereu şi destrămat. (IV, 37); Cei chemaţi cu vorba care i se spune/ Înfloresc în sine-ndată. Ce minune? (IV, 40); Că nici una n-a muncit/

Pentru sine, ci-mpreună/ Pentru stupul împlinit/ Cu felii de miere bună. (IV, 172); Tinerii moştenitori/ Au şi plâns de vreo trei ori,/ Bucuroşi în sinea lor/ Ca orice moştenitor. (IV, 46); Ştiu în sinea ta ce zici:/ Din pitici cum ies pitici? (IV, 205). SÍNEŞI (2), pron. refl. Sine + [î]şi. (Înv.) Sine. Soarele-i scump potecii şi prinde vieţi de tină,/ Dar covârşit de sineşi prea-i foc şi prea-i lumină. (I, 112); Statuia se străvede mai vie, mai fierbinte/ Şi poartă-ntr-însa jertfa de sineşi răbdătoare/ A tinereţii caste, strivită-n sân de minte,/ Schimbând în hotărâre lăuntrica dogoare. (I, 242). SÍNGUR (80), -Ă, singuri, -e, adj. Lat. singulus. 1. (Despre oameni) Care nu este însoţit de nimeni, fără niciun tovarăş, fără altcineva. * Singuratic, solitar, izolat, retras; părăsit. 2. Prin forţele sale, fără ajutorul, intervenţia, îndemnul, voia cuiva; din proprie iniţiativă. 3. (Precedând substantivul) Numai unul; unic. 4. (Determină subiectul sau obiectul; uneori ţine locul numelui) (Eu sau tu, el etc.) însumi (însuţi, însuşi etc.) chiar eu (sau tu, el etc.) în persoană. Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant. Într-un titlu de poem: Singure vin (II, 75); Cel ce gândeşte singur (III, 110). Vino joc de vorbe goale./ Suntem singuri. Ce să-i spun?/ Numai gura dumisale/ Se aude subt un prun.// (...)// Şi din toate, singur eu/ Nu-ndrăznesc s-o prind de mână/ Şi, c-un şold în pieptul meu,/ Să o sprijin la fântână. (I, 32); Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!/ Copac pribeag uitat în câmpie,/ Cu fruct amar şi cu frunziş/ Ţepos şi aspru-n îndârjire vie. (I, 36); Deasupra muncii tale încet biruitoare/ Veghează-n toată lumea un singur strop de stea,/ Ca un păianjen care a pogorât din soare/ Ca-n trecerea vâltorii zălog

328

Simona Constantinovici

şi scut să stea. (I, 51); Înmormânteazăţi graiul oprit, subt sărutare,/ Şi lasă-ţi singur trupul, cu albele-i tipare/ Învăluit de umbră, el singur să murmure,/ Uşure ca o frunză, adânc ca o pădure./ (...)/ De ce n-ai fi voluta topită, de tămâie,/ Şi singură mireasma, din tine să rămâie? (I, 154); De-ar răsuna în lume măcar un glas de goarnă!/ De s-ar clăti pe lume un singur larg talaz!/ Nu. Nemişcată-n margini, lumina se răstoarnă/ Şi, ca să cânte, streaja de sus şi-a luat răgaz. (I, 184); Dormi, sufletul meu? teai culcat?/ Plouă şi singur mi s-a urât. (II, 78); De subt foi, unde-i culcat,/ Capul singur i se vede./ Somnorosul din livede/ A vorbit. Poate-a visat. (II, 134); Tu ai rămas de-a pururi, şi viaţa noastră piere./ Te mulţumeşti cu-atâta mângâiere/ Că singur, între neguri, eşti veşnic; sorocit/ Prin mărturia celor ceau murit. (II, 195); Te urmăresc prin veacuri, prin vârste şi milenii,/ Încă de când spinarea ţi-o-ncovoiai pe brânci,/ Când, speriat şi singur, târâş printre vedenii,/ Umblai numai să cauţi culcuş sau să mănânci.// (...)// Ascunşi prin gropi şi scorburi, alăturea de tine,/ Tu nu ştiai că suntem într-unul singur doi,/ Împreunaţi pe viaţă din două firi străine/ Prin şubreda urzeală de aer dintre noi. (III, 65); Dar eu crezusem numai că e vreo arătare,/ Că numai mie singur, dinspre gutui şi plopi,/ Mi s-a părut grădina plină de ciori şi popi. (III, 241); Tu vei cunoaşte singur, şi-nvins şi-nvingător,/ Ce goluri şi prăpastii îţi leagă-o zi de alta. (III, 282); Pe atuncea, Dumnezeu,/ Singur, o ducea cam greu. (IV, 96); Roşcovan ca-n luna mai,/ Dar umflat de guturai./ (Pentru troahnă singur leacul/ Pus în nară e bumbacul.) (IV, 198); Nu eşti al singurului Dumnezeu,/ Ca luna, ca o stea, ca o pustie,/ Eşti şi al semenului meu. (II,

121); Durerea noastră surdă şi amară/ O grămădii pe-o singură vioară,/ Pe care ascultând-o a jucat/ Stăpânul, ca un ţap înjunghiat. (I, 10); Şi-uneori sunt ca o cracă,/ Singură care se-apleacă,/ Singură ce se frământă,/ Singură plânge şi cântă,/ Singură se încovoaie/ De un gând ascuns de ploaie,/ Ca o pasăre în foi. (I, 147); Ia seama bine./ Ceasul o singură dată vine./ Bagă de seamă./ Nu tăcea dacă auzi că te cheamă. (I, 177); Singură cu-aureolă/ În imperiul de urzici,/ Cum te cheamă? Luciolă?/ Sau te cheamă Licurici? (II, 34); Turmele şi carele,/ Vremea, vântul trec şi pier./ Ea stă singură la cer,/ Cu Acela Carele... (II, 101); Icoana singură surâde ca o păpuşe.// A bătut cineva la uşe? (II, 235); Eşti ca vioara, singură, ce cântă/ Iubirea toată pe un fir de păr,/ Şi paginile tale, adevăr,/ S-au tipărit cu litera cea sfântă. (III, 11); Iată-l cuprins în singura lumină/ Ce-o altoieşte cerul pe pământ. (I, 125); Singuri, acum, în marea ta poveste,/ Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies învingător./ Vreau să te pipăi şi să urlu: „Este!” (I, 62); Singure vin lucrurile din trecut,/ Duhul lucrurilor fără fiinţă, fără umbră. (II, 75). SINGURÁTIC (9), -Ă, singuratici, -ce, adj. Singur + suf. -atic. 1. (Despre oameni) Care trăieşte departe de alte persoane, izolat de societate; retras, singur. 2. (Despre lucruri, aşezări omeneşti etc.) Care este izolat; solitar; p. ext. liniştit. El, singuratic, duce către cer/ Brazda pornită-n ţară, de la vatră./ Când îi priveşti împiedicaţi în fier,/ Par, el de bronz, şi vitele-i de piatră. (I, 50); Patul era nedesfăcut./ Cearşaful nou, perina proaspătă./ Unde ai plecat?/ Unde umbli noaptea singuratic? (II, 78); A stat cu mine-n bătătură o viaţă,/ El într-o ceaţă, eu într-altă

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 329 ceaţă./ Copilă,/ Mi-e mâhnire şi milă./ Tovarăşi, prieteni, vecini,/ Dar singuratici, dar streini. (II, 160); Singuratice belşuguri,/ Bube: boabele şi struguri –/ Luna-n spicele de scai:/ Seceriş de mucegai, (II, 242). Variantă fonetică: singuratec (5). Într-un titlu de poem: Stă singuratec (II 149). În mocirlă şi apă/ Calcă momâia ciungă şi şchioapă/ Şi duce carul ei cu gloabe mici,/ Ca un jeluitor singuratec, cu bici. (II, 98); Aşa se face, măre, că bietul de ţăran/ Rămâne singuratec, uitat din an în an./ Odrasla lui stricată îl ţine, ca pe vite,/ Să tragă-n jug la moara lichelei ciocoite. (III, 152); Să nu mă mai ştiu vitreg în marea ta vecie,/ Strein si singuratec, pe stânci, când va să vie/ Sorocul, când şi zarea şi timpul se-ntrerup. (III, 297). SINGURĂTÁTE (14), singurătăţi, s.f. Singur + suf. -ătate. 1. Faptul de a fi singur; starea celui care trăieşte singuratic; spec. izolare morală. 2. Loc retras pe unde oamenii nu umblă deloc sau trec foarte rar; loc pustiu; pustietate; p. ext. izolare. Dintr-a mea singurătate/ Las în voie timpul viu,/ Care ştie ce nu ştiu,/ Şi prin veacuri destrămate/ Fac cu pana semn şi scriu. (I, 77); Le-am scris cu unghia pe tencuială/ Pe un părete de firidă goală,/ Pe întuneric, în singurătate,/ Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan. (I, 199); De zeci de vieţi îl cheamă/ Pe cel fără vârstă, fără ţărm, fără vamă,/ Din singurătate. (II, 109); N-o să mai uit nici lupta cu sineţi, nici această,/ În cerc de orizonturi imens, câmpie vastă./ În mijlocul ei, omul vedeai cum strâns se zbate/ Încăierat cu umbra lui în singurătate. (III, 79); Nu erai tu, pe sus, peste palate,/ Rotindu-te-n singurătate,/ Când te-am chemat din frumuseţile pustii,/ Şi tu te

afundai mai tare-n sihăstrii,/ Viteaz în zbor, învierşunat în luptă/ Cu negura neîntreruptă? (IV, 11); Prin singurătatea lui brumar/ Se risipeşte parcul, cât cuprinzi,/ Învăluit în somnul funerar/ Al fumegoaselor oglinzi. (I, 17); Singurătatea-n zale mi-a străjuit cavoul/ Ales pentru odihna rănitului oştean/ Şi i-a cules auzul catifelat ecoul/ Cu şase foi, al frunzei căzute din castan. (II, 154); Singurătatea marelui cuprins/ Neclătinată-ntinde stăpânire/ Peste ţinutul ei de cimitire./ Am pus urechea: cântă a lăcustă./ Ce lungă mi-e poteca şi îngustă!/ Mă pot gândi că nimeni nu mai vine/ Să tulbure tăcerile din mine. (II, 179); Luceferii de noapte, scăpărători, i-adun/ Din cerul ca o coadă deschisă de păun./ Singurătatea-mi doarme culcată-n somn alături,/ De-a lungul, între pături./ Mă-ntreabă câteodată, trezită dintr-un vis:/ – „Eşti tot aici cu mine şi tot cu mine-nchis?”/ Nu mă sfiiesc de dânsa, nici ei nu-i e ruşine/ Că fuge să se-ascundă de lume lângă mine. (III, 255); Singurătatea mi-e întotdeauna/ Şi pretutindeni bună-nsoţitoare,/ Asemuindu-mi sufletul cu luna/ Care înghiaţă viaţa, cum răsare. (III, 260); Să năzuiască-n marmură schimbare,/ Singurătăţi, de sus, de stalactit,/ Fiind cu toate-n veac nepotrivit/ Şi aripile fiindu-i veşnic călătoare. (I, 143) El năzuieşte-n lespede schimbare,/ Singurătăţi, de sus, de stalactit,/ Din veac cu toate find nepotrivit/ Şi aripile strânse fiindu-i călătoare. (I, 160). SINÍSTRU (2), -Ă, siniştri, -stre, adj. Din fr. sinistre. Care trezeşte sentimente de spaimă, de groază; groaznic, înspăimântător. * Care inspiră oroare; oribil. De foamea şi chinul răbdării/ Lipită li-i burta de şira spinării,/ Şi-n fundu-i, distrat şi ridicul,/ Ocheşte sinistru buricul. (I, 221); Nu înţeleg nici

330

Simona Constantinovici

azi că m-am ţinut/ S-aud un ceas sinistra secătură,/ Fără să-i pun bocancul în şezut/ Şi să nu-i ard o palmă peste gură. (IV, 230). SINÓD (2), sinoade, s.n. Din sl. sinod. Adunare de ierarhi care constituie forul suprem al Bisericii (sau al unei eparhii) ortodoxe şi care se întruneşte periodic pentru a rezolva probleme de administraţie bisericească. Tot soborul e în păr/ Şi-i sobor într-adevăr,/ Un sinod adevărat,/ Scuturat şi periat,/ Desfăcut ca din cutie/ Cu pitici de jucărie. (IV, 202); Veneau neaşteptate, de-a gata, ajutoare,/ Tipicuri întocmite-n sinoade şi soboare./ Te-nvaţă stăpânirea, hrănit cu terci, rumâne,/ Să rabzi şi jumătatea din an ce mai rămâne. (III, 120). SIRÉNĂ (2), sirene, s.f. Din fr. sirene, it. sirena, lat. siren, -enis. I. 1. Aparat care produce sunete de mare intensitate şi cu care se dau semnale în fabrici, navigaţie etc. Şi dacă mai e locul, tocit şi scâlciat,/ Să fie-a doua oară, cu preot, îngropat./ Dar când porni convoiul sicrielor devale,/ Urla din nou „sirena”-n văzduh a plâns şi jale. (II, 272). II. (În mitologia greacă) Fiinţă fabuloasă, cu aspect de femeie, cu picioare şi aripi de pasăre, mai târziu cu coadă de peşte, care, prin cântecele ei, ademenea pe corăbieri în locuri primejdioase, unde aceştia îşi găseau moartea. Pământul antic s-a civilizat./ Nici nimfe, nici naiade, nici sirene,/ Crucificate ritmic şi alene/ În aşternutul undei ondulat. (I, 72). SIRÓP (1), siropuri, s.n. Din fr. sirop. Soluţie lichidă densă, obţinută din zahăr şi apă sau din suc de fructe ori de plante, folosită ca băutură răcoritoare, ca adaos la pregătirea unor dulciuri etc. Puneai o chiflă şi ieşeau o mie,/ Crescute câte cinci pe-o farfurie,/ Cu frişcă

şi-nmuiate în sirop,/ Cu rom o picătură ori un strop. (IV, 217). SÍTĂ (6), site, s.f. Din sl. sito. Ţesătură de fire metalice sau textile ori tablă perforată, cu ochiuri de dimensiuni foarte mici, prinsă pe un cadru şi folosită la separarea prin cernere a materialelor granuloase sau pulverulente. În giulgii clătinate se leagănă cu lacul/ Făptura, pretutindeni de faţă şi dosită,/ A celui ce, cu firul de umbră şi cu acul/ Scânteii, îndeseşte pânza mereu pe sită. (I, 122); Şi căuta bunica, subt lacrima de rouă,/ Crâmpeiele de carne, pierdute-n iarba nouă,/ Să o culeagă moartă, să fie prohodită./ Până-n amurg strânsese de-abia un fund de sită. (II, 278); Nimic nu te-ntârzie, căci trebuie s-aduni/ În coiful tău cu pene bani, repede şi buni./ Zgârcit la judecată, aleasă ca din sită,/ Cu gloria eşti darnic, când lauda-i plătită. (IV, 251); Am site fine de cernut polenul/ Împrăştiat cu-albinele pe bolţi./ Unelte, cu-ascuţişuri şi cu colţi/ Pentru găsit volumul, numărul şi genul. (I, 133); Noaptea s-a-ntunecat cu alte nopţi în fund,/ Şi din noapte-n noapte, nopţile urzite/ Cern ploaia ca nisipul mărunt/ Cu nişte site. (I, 167); Ghicesc prin rânduri, ca prin site,/ Un nume vechi de cititor,/ Semnat cu slove ruginite:/ Ieromonahul Nicanor. (III, 268). SLAB (13), -Ă, slabi, -e, adj. Din sl. slabu. 1. (Despre oameni şi animale sau despre părţi ale corpului lor) Care nu are strat (consistent) de grăsime sub piele; uscăţiv. 2. (Despre fiinţe) Lipsit de putere fizică, de rezistenţă; debil. * Fig. Lipsit de tărie morală, de fermitate, de energie. * Expr. Slab de înger = lipsit de energie morală, care se pierde uşor cu firea; fricos. 3. Lipsit de tărie, de intensitate; cu intensitate redusă. Ne-apropiem. Văzduhul miroase-a

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 331 vechi prin noapte,/ Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini./ Un abur slab se cerne, un cer spoit cu lapte,/ Departe-n orizonturi, se naşte prin tulpini. (I, 108); Se-nnalţă slabul, omul, pe aripi în Tării/ Şi-aduce de acolo noi legi şi mărturii. (III, 110); Nădejdea-ne pribeagă între noi/ Îşi lasă urmă slabă, ca o roată/ Cu spiţele de aur, în noroi. (I, 16); Se gândea că o albină-i/ Slabă, mică şi puţină,/ Pe când el, hoţ şi borfaş,/ Lângă ea-i un uriaş. (IV, 174); Te-au lăudat, fireşte, cu tine ce-i de-o seamă/ Sau cei mai slabi de înger sau chibzuiţi, de teamă. (IV, 36); Cucuvaie, cântecul tău târziu,/ În noaptea cu veştmânt argintiu,/ Are câteva tari silabe/ Cu câteva silabe slabe. (I, 83); Hai mărgele! Ia mărgele!/ Cerul meu e plin de ele./ Giuvaere, cruci, podoabe,/ Câte trei şi patru boabe,/ Cu scântei mai tari, mai slabe. (II, 114); Casele, cătunele,/ Colea, câte unele,/ Au rămas cu nişte babe,/ Vinete, scâlcii şi slabe. (II, 255). SLATINA (1), toponim. Oraş situat pe malul stâng al râului Olt. Şoseaua-i încă neagră-n locul gol/ Şi sforăie şi caii trecând şi-i dau ocol,/ Că sunt şi astăzi urme de moaşte ciocoieşti/ Pe drumul care duce din Slatina-n Piteşti. (III, 200). SLÁVĂ (35), slăvi, s.f. Din sl. slava. 1. (Mai ales la sg.) Glorie, faimă, renume. * Laudă, preamărire, proslăvire. 2. Înaltul cerului, văzduh. Vreau să pier în beznă şi în putregai,/ Nencercat de slavă, crâncen şi scârbit./ Şi să nu se ştie că mă dezmierdai/ Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit. (I, 19); Uite sânge, uite slavă./ Uite mană, uite otravă./ Am fugit de pe Cruce./ Ia-mă-n braţe şi ascunde-mă bine. (I, 145); Nu-i trebuia nici jilţ şi nici judeţ,/ Nici slavă, nici cântare, surd şi mut./ Pe om nici

nu l-ai cunoscut. (II, 194); Dar înnălţat în slavă, subt cingătoarea frunţii/ Ţi se făcură netezi şi mici, pitiţi, şi munţii,/ Căci văzul are harul şi voia de la soare/ Ca tot ce întâlneşte să scadă, şi scoboare. (III, 70); Părintele meu, mortul, şi rege mai nainte,/ Cum a trecut din slavă şi tron între morminte,/ Voinic şi încă tânăr, deodată, e ciudat! (III, 209); Mi-am încercat uneltele cu mâna,/ Am măsurat cu ochii şi ceaţa şi fântâna./ Una ducea în slavă, şi alta, jghiab şi vad,/ Se scobora prin cremene în iad. (III, 290); Viteaz în zbor, învierşunat în luptă/ Cu negura neîntreruptă?/ Semeţ de slavă, slava te-ncovoaie./ Ţi-a frânt avântul, te-a zvârlit în ploaie. (IV, 11); Ţi-aş face şi-o mărturisire,/ Eu team văzut mai sprinten, mai subţire,/ Şi urmărind în slavă drumul tău/ Te-aş fi crezut mai falnic, mai flăcău. (IV, 13); Toată noaptea, vere,/ Mare priveghere./ Ziua liturghie,/ Psalmi şi Slavă Ţie. (IV, 151); Şi mai dă-i, Doamne, vopsele/ Şi hârtie chinezească,/ Pentru ca, mânjind cu ele,/ Slava ta s-o smângălească. (I, 11); Cu tine dorul am/ Să fiu răsplămădit şi şters/ În slava mea de miligram/ De praf, suflat în univers. (I, 150); Fluturimea mă plăteşte/ De dureri, împărăteşte./ Cine poate să-mi dărâme/ Slava de peste fărâme? (II, 9); S-au prăbuşit în haos statuile, pe rând,/ Cu slava lor de idoli, de piatră şi pământ. (III, 108); Frontul, slava mea enormă,/ M-a-mbrăcat în uniformă./ Te rog, Domnule croitor,/ Să mă faci fermecător. (IV, 249); S-a-ndătinat copilul cel pitic/ Să are şi să strângă avuţie./ Osânda şi-a schimbat-o-n bucurie,/ Clădindu-şi slăvi şi veacuri cu nimic. (I, 15); Zicu-ţi şi eu o cântare/ De alean şi întristare./ Urcă-n slăvi, într-o stihie./ Scripca, taică, ţi-este vie. (II, 104); Şi s-au cuprins ca râpancleştată-n pisc de stâncă,/ Şi sărutarea

332

Simona Constantinovici

gurii le-a fost în slăvi adâncă./ Şi graiul stins, şi suflul mut.// Aripile, din ceruri, le-au căzut. (II, 178); Uscate stele, pe coceni şi ostreţe,/ Încep de slăvi şi cer să se dezveţe. (II, 230); Clocotul urcă-n slăvi a jertfă sfântă,/ Şi sculele, cărbunii şi tropotele cântă,/ Pe când, în viaţa vastă, pe timpul tău decliv,/ Tu-ngheţi pe câte-o rimă şi-aştepţi un adjectiv. (IV, 39); Toţi, abdicaţi din funcţia divină,/ Au renunţat la slăvile eterne./ Apolo-i profesor de mandolină,/ Pan lecţii dă, de limbile moderne. (I, 72). SLĂBĂNÓG (4), -OÁGĂ, slăbănogi, -oage, adj. Din bg. slabonoga. 1. (Adesea substantivat) Slab la trup, uscăţiv. 2. Lipsit de putere, de vlagă; debil. Miam simţit coapsele, gleznele, spinarea tari ca un luptător./ M-am vindecat şi m-am născut, sărutându-ţi talpa unui picior./ Fusesem slăbănog, fusesem orb, rătăcit/ Între uragane, miazănoapte şi răsărit. (II, 67); – „Iată de ce v-am chemat, –/ Zise tatăl, mai trezit,/ Slăbănog şi chinuit, –/ Mie ceasul mi-a venit./ M-am gândit întâia oară/ Să vă las şi o comoară,/ Soră bună cu belşugul,/ Cum v-am dat şi meşteşugul.” (IV, 46). Cu valoare de adjectiv antepus substantivului: În toată inima bate şi tresare,/ În pruncul tăvălit de lingoare,/ În slăbănoagele lui mădulare,/ În stolul de muşte/ Tăbărâte să-l muşte. (I, 187). SLĂBÍ (4), slăbesc, vb. IV. Din slab. Cf. bg. slabja, scr. slabiti. 1. Intranz. (Despre fiinţe) A pierde din greutate, a deveni (mai) slab. 2. Intranz. A pierde din forţă, din putere, din rezistenţă. Slăbeşte talpa ţării, el creşte în putere./ Dar când se-ngroaşă gluma şi se aprinde casa,/ Se-adună ceata-ntreagă şi-o ia la sănătoasa. (IV, 72); E doftor, mi se pare,-n medicină./ Dar când sughite, bunăoară,/ Se sperie, slăbeşte şi leşi-

nă/ La gândul c-ar putea şi el să moară. (IV, 231); Că nici Pronia cerească/ Nu-l doreşte să slăbească,/ Bucălat ca o păpuşe,/ Cu bărbia peste guşe. (IV, 180); Te-ai tăvălit pe pietre ca şarpele rănit./ Nu ţi-a slăbit nădejdea. Mereu te-ai prăbuşit. (III, 79). SLĂBÍT (3), -Ă, slăbiţi, -te, adj. V. slăbí. 1. Care a pierdut din greutate; care a devenit slab. 2. Lipsit de putere, de energie; istovit. Laboratoare ziua, condeie şi caiete,/ De dorul meseriei, mai da, pe îndelete,/ Câte o raită noaptea, în giulgiu nevăzut,/ Să gâtuie bolnavul slăbit, în aşternut. (II, 275); Nu mă privi din slavă atât de-nduioşat,/ Că-mi zdruncini hotărârea pe care am jurat./ Căci cu voinţa ruptă încep, slăbit, a plânge,/ În loc să plângă spada cu lacrime de sânge. (III, 216); Nevastă-ta îi pare pricepută,/ Dar, după faţă, cam trecută./ Nu ştie ce-ai că ai albit/ Şi te găseşte mai slăbit. (IV, 233). SLĂBÚŢ (1), -Ă, slăbuţi, -e, adj. Slab + suf. -uţ. Diminutiv al lui slab. Gândindu-se la cele întâmplate,/ Unchiaşul, cam slăbuţ şi mititel,/ O ia scâlciu prin târg cu greutate. (IV, 66). SLĂNINĂ (3), slănini, s.f. Din bg., scr. slanina. Strat de grăsime între pielea şi carnea porcului; parte, bucată din această grăsime, conservată şi preparată ca aliment. Ăsta-i oul de găină?/ Ăsta-i ochiul pe slănină?/ Ăsta s-a vândut în piaţă/ Ieri şi azi de dimineaţă? (II, 42); – „Burduful nu mai poate s-aţâţe-n vatră focul,/ Scânteia nu mai sare, s-a dus cu ea norocul./ Am încercat amnarul şi parc-a prins rugină,/ Şi cremenea e moale în vârf, ca de slănină./ Chibritele crezusem că-s umede şi-au tras./ Doar nişte beţe oarbe din ele-au mai rămas.” (III, 242); Vopsitorul are daruri din belşug,/ Dar suferă şi el de beteşug:/ Se

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 333 uită pieziş, cruciş,/ Un ochi la făină,/ Alt ochi la slănină;/ De unde i s-a tras/ Că s-a mânjit până la nas. (IV, 102). SLĂVÍT (2), -Ă, slăviţi, -te, adj. Din sl. slăví. Preamărit pentru merite deosebite; glorificat. * (Ca formulă de reverenţă) Slăvite Dumnezeu. – „Ai vrea cu vălul negru să-l scoţi din noua viaţă,/ Ai vrea să uiţi trecutul, dar iată-l, stă de faţă.”/ – „E tocmai, să mă ierte slăvitul Dumnezeu,/ Ceea ce mi se pare c-aş fi simţit şi eu...” (III, 224); Cântecul, lumina, taina, unda,- ntinsurile-albastre,/ Noi le ţinem, noi le strângem, cei căzniţi, urâţi şi goi./ Temeliile veciei oriceaţi face-s ale noastre./ Voi, întoarceţi-vă veseli şi slăviţi, întru noroi. (I, 105). SLEÍ (5), sleiesc, vb. IV. Din sl. sulijati. 1. Refl. (Despre substanţe grase; la pers 3) A se închega, a se solidifica (prin răcire). 2. Tranz. A seca o fântână. * Fig. A istovi, a epuiza. Să fii floarea ce-şi desparte/ Frumuseţea de ţărână/ Şi sleieşte sus, departe,/ Viaţa ei de-o săptămână? (I, 148); Domnul mi-a pus alăturea o ceaţă,/ Şi-un puţ adânc, răzbit într-alt tărâm,/ Să sec izvorul, ceaţa s-o dărâm;/ Căci mântuirea mea pentru o viaţă nouă/ Era să le sleiesc pe amândouă. (III, 289); N-ar fi mai scumpă vremea sleindu-se-n tăcere/ Decât bătută-n clopot de glas fără durere? (I, 154); Sleindu-se la poarta dintâi cinci călindare,/ Se pregătea şi Cerbul de ultima plecare. (IV, 81). SLEÍT (3), -Ă, sleiţi, -te, adj. V. sleí. Secat, golit de apă. * Fig. Secătuit de puteri; sfârşit. Ne vom iubi, negreşit, mereu/ Strânşi bucuroşi la masă,/ Subt coviltirele lui Dumnezeu./ Într-o zi piciorul meu va rămâne greu,/ Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă. (I, 189); Fântânile adânci sunt prihănite/ Şi trebuiesc sleite:/ Nu căuta viteazul să scoboare/ Drept în mocirlă, până

la izvoare. (II, 163); Şi le-am întors poveştile-ndărăt.../ Şi numai ca să-ţi mai arăt/ Că din scântei sleite şi surcele/ Poţi întocmi din nou un cer cu stele. (II, 176). SLÓBOD (10), -Ă, slobozi, -de, adj. Din bg. sloboden. (Pop.; în concurenţă cu liber) 1. (Despre oameni) Care se bucură de deplinătatea drepturilor politice şi cetăţeneşti; liber. 2. (Despre oameni) Care se găseşte în stare de libertate, care nu este închis, întemniţat. 3. Care nu este supus niciunei constrângeri, niciunei îngrădiri. * (Adverbial) În voie, nestingherit. Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă./ Necazul tău îl uită-ntreg pe prag./ Căci neamul trebuie să-ţi fie drag./ Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă. (III, 15); Erai o rădăcină şi nici de-abia un trunchi:/ Ai smuls-o de sub tine şiai frânt-o pe genunchi,/ Şi slobod de osânda de rob încremenit/ Te-ai desfăcut de locul osândei şi-ai pornit, (IIII, 69); Deşi trezit şi slobod, te frământai că ţi-s/ Şi zilele-ncâlcite în restul unui vis. (III, 87); Îngenunchiat pribeagul şi dosădit în rugă/ Se teme că e slobod şi se doreşte slugă? (III, 90); Eu, să-ţi spui adevărat,/ Aş avea în arătură/ Un loc slobod de-mpărat,/ Tocmai bun şi pe măsură. (IV, 243); Copacu-ntreg trăsare şi se-ndoaie/ Cu toate rădăcinile deodată./ O picătură slobodă de ploaie/ Pe-o frunză a căzut, înveninată. (I, 53); Slobodă iese luna din pământ,/ Şi-n roua ei trăsare nouă floarea./ El nu putea să uite lucrul sfânt/ Şi-l turbură jignit asemănarea. (IV, 247); O zi mărunţi, o noapte aprinşi cu foc de aştri,/ Când răstigniţi, când slobozi şi mari şi-adesea mici,/ Păstori de crizanteme, profeţi pentru furnici,/ Deasupră-ne vulturii pluteau în cer albaştri. (I, 57). SLOBOZÍ (2), slobód, vb. IV. Din slobod. Tranz. (Pop.) A pune în libertate;

334

Simona Constantinovici

a elibera. Frânarii, şi hamalii, şi muncitorii-n gară,/ Trufaşi, să-nfăţişeze ceva, şi ei, în ţară,/ Cu de la sine voie, aiurea şi obraznici,/ Au slobozit ţăranii şi-au dezarmat pe paznici. (III, 171); Pe robii-ncovoiaţi în temenele/ I-a slobozit de munci şi cazne grele,/ Iar bucătarilor, care-ncepeau să frigă,/ Le zise: – „Mie daţi-mi mămăligă.” (IV, 23). SLOI (2), sloiuri, s.n. Din bg. sloj. 1. Bloc de gheaţă care pluteşte pe apele curgătoare şi stătătoare, înainte ca acestea să îngheţe cu totul sau în timpul dezgheţului. Apele de-a valma, balta tot aşa,/ Au făcut deasupra sloi de tinichea./ Totul, dintr-odată, se copilăreşte,/ Vrând să se-mpietrească ce nu se-mpietreşte. (IV, 159). 2. (Rar) Ţurţur de gheaţă. Nu pot să mă mint./ Mă arde îngheţul: un sloi de argint,/ Şi deştele-n ceaţă/ Se fac peste unghii cărbune de ghiaţă. (II, 200). SLÓVĂ (40), slove, s.f. Din sl. slovo. (Pop.) 1. Literă (chirilică). * Scriere; alfabet. 2. Scrisul cuiva, cu caracteristicile lui. 3. Ştiinţă de carte; învăţătură. Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant. Femeie răspândită-n mine/ ca o mireasmă-ntr-o pădure,/ Scrisă-n visare ca o slovă,/ înfiptă-n trunchiul meu: săcure. (I, 116); Eşti ostenit de silă, cărturare,/ Te chinuie o slovă, o-ntrebare,/ Şi-n loc să-ţi dea odihnă, ţi-a tulburat-o, dragă,/ Şi-ai mai pierdut o vreme şi alt crâmpei de vlagă. (IV, 38); Craiul negru povesteşte/ Basmul, pe moldoveneşte,/ Stihuri vechi, de slovă veche,/ Mir de suflet şi ureche. (IV, 157); Te-ai cuibărit pe undeva-ntr-o buche/ Şi stai în slovă strâns ca un păduche. (IV, 244); Slova de foc şi slova făurită/ Împărechiate-n carte se mărită,/ Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte. (I, 10); Amestecată cu cafeniile rămăşiţe de moaşte,/ Slova, de multe ori

sfinţită, greu se mai cunoaşte. (I, 174); Doamne, vreau să-ţi mulţumesc.../ Dar în graiul omenesc/ Slova vorbelor tocită,/ Vorba slovei prihănită,/ Înţelesul otrăvit/ Le-a muşcat şi-mbolnăvit. (II, 99); Tocită-i pana-n slova ta,/ Şi corzile, nici ele, nu mai pot cânta. (II, 152); O scrie slova mâna şi e nemuritoare,/ Pe cât vor fi mai multe şi veacuri viitoare. (III, 81); O teapă nouă şi nebănuită,/ Aşa-numiţii scriitori,/ Se şi ivi în slova tipărită,/ Numindu-ne duşmani şi-asupritori. (III, 157); O mare de durere c-un val de bucurie/ Tresare ca o zare de după vijelie,/ În vremea de acuma, o vreme de-altădată,/ Căci cântecul şi stihul sunt slova lui cântată. (III, 292); Toate cele, mărunţele,/ Le am scrise pe o piele/ Şi-o să-ncerc să mă silesc/ Slova să le-o desluşesc. (IV, 207); În jurul tău misterul, cu slove negre scris,/ Ca-n mine pune golul alăturea de vis:/ Când visul dându-i margini, când golul, lui, vecie,/ Şi-mpreunaţi nici unul pe celălalt nu-l ştie. (I, 112); Vrui, cititorule, să-ţi fac un dar,/ O carte pentru buzunar,/ O carte mică, o cărticică./ Din slove am ales micile/ Şi din înţelesuri furnicile. (II, 7); Droaiele de alfabete/ Şi de litere schelete/ Se târăsc pe geam alene,/ Printre slove egiptene, (II, 11); Ochii tăi s-au pus pe slove şi cuvinte/ Ca nişte albine albastre, însetate de mirodeniile sfinte,/ Şi sugând mierea cărţii s-au îmbătat cu ea. (II, 62); Pui slove mici cu plod, şi mi le-ngână/ Şi le citesc în brazdă greierii citeţi/ Trei nopţi întregi şi două dimineţi,/ Şi ele cresc şi dau tulpini şi foi/ De cărţi înfăşurate strâns, de popuşoi. (II, 246); În mine-i scris destinul cu slove nevăzute./ Ghiceşteţi-l, să-l afli, de-ţi este plin sau gol./ Ţâţânele zidite alunecă tăcute,/ De-abia lăsând să treacă un fum, ca un simbol.

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 335 (III, 66); Citind, închisă-n casă, cărţi groase, pe alese,/ Văzu deşteptăciunea, ajunsă de prisos,/ Că nu dă mângâiere şi nu-i e de folos,/ Şi-a-mbătrânit pe slove şi pagini nenţelese. (III, 132); Ghicesc prin rânduri, ca prin site,/ Un nume vechi de cititor,/ Semnat cu slove ruginite:/ Ieromonahul Nicanor. (III, 268); Şi toate ale tale, menite să mănfrunte,/ Au fost ca nişte slove cuprinse-n umbra mare/ De veşnicii rostite în câte-o scăpărare,/ Izvoarele şi stânca, pădurea, umbra, vântul./ Al tău e şi cuvântul închis, ca şi pământul. (III, 298); Strânge slove, cărţi şi pană./ Dă-le toate de pomană/ Unui nou învăţăcel,/ Să se chinuie şi el. (IV, 95); L-a-ntărit cu un hrisov,/ Scris cu slove de ceaslov,/ În cerescul lui cerdac,/ Pe o coaje de copac. (IV, 190); Din coarde şi din graiuri, din slove şi mărgele,/ Au fost mai căutate la horă ale mele,/ Şi fetele, flăcăii le-au prins de la-nceput./ El a scrâşnit, a-ngălbenit şi a gemut. (IV, 245); Făcui semne, cercuri, cruci,/ Pe bordeie, pe uluci./ Se găsesc pe câte toate/ Slovele mele culcate. (III, 7); Slovele cele mai bune/ Le-am scris negre, cu cărbune,/ Pe deasupra cu vopsele./ Le-am pus ceară cu mărgele,/ Şi dintr-unele tipare/ Mi-a-ncolţit şi câte-o floare. (III, 8); Slovele prea îngroşate/ Trebuiesc cu el zvântate,/ Şi nisip când nu mai ai/ Iei ţărână şi presai. (IV, 212). SLUGÁRNIC (1), -Ă, slugarnici, -ce, adj. Slugar (înv. „slugă” < bg.) + suf. -nic. (Despre oameni) Care are o atitudine umilă, lipsită de demnitate faţă de cei pe care îi slujeşte sau de care depinde; servil. Sunt Pătru al Catrinii, va să zică,/ Şi nu sunt nici slugarnic şi nu mi-e nici o frică./ Noi singuri, cu nevasta,/ Ne-am învoit să punem sfârşit la treaba asta. (III, 190).

SLÚGĂ (26), slugi, s.f. Din sl. sluga. 1. Persoană angajată pentru a munci în gospodăria sau în mica întreprindere a altuia, fiind plătită în bani sau în natură. 2. Fig. Persoană subordonată alteia şi obligată, din cauza condiţiilor sociale în care se află, să-i execute voinţa. 3. (Înv.) Slujitor înarmat de pe lângă casa sau din suita unui boier. Îngenunchiat pribeagul şi dosădit în rugă/ Se teme că e slobod şi se doreşte slugă? (III, 90); E timpul, slugă veche şi robul celui rău,/ Tu, omule şi frate, să-ţi fii stăpânul tău. (III, 111); Eu slugă la jigodii nu m-aş vedea să fiu;/ Mă-ngrop mai repede de viu. (III, 118); Eu, totuş, slugă veche a Domnului rămân,/ Că nu pot pribegie să-ndur fără stăpân,/ Şi zic, la urma urmei, că domnilor bogaţi/ Le stă să nu le pese de robi şi de argaţi. (III, 296); Nu poţi rămâne fără parte,/ Argat şi slugă pân’ la moarte./ Te-am auzit cum cânţi şi-mi place./ Apropie-te, vino mai încoace. (IV, 20); Lasă-mă slugă, nu mă vreau stăpân,/ Ca să mă ţiu de domni şi să-i îngân,/ Să-mi fie frică de le-oi zice ba,/ De voi tăcea când ei m-or întreba. (IV, 21); Cu potera-n potecă, haiduciiodinioară/ Ştiau şi să şi moară,/ Pe când stăpânii lumii, de-obârşie crăiască,/ Şi sluga târâtoare ştiu numai să trăiască. (III, 95); E un joc viclean de bătrâni/ Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine,/ Joc de slugi şi joc de stăpâni,/ Joc de pasări, de flori, de câni,/ Şi fiecare îl joacă bine. (I, 189); Şi ins pe ins apasă îndată ce se suie,/ Şi-l răstigneşte-n cuie,/ Şi neamuri şi popoare şi mii de ani, întregi,/ Au fost ţinute-n lanţuri de slugi de regi şi regi (III, 106); La un ceas întârziat,/ Cotropit de-atâtea slugi,/ N-ai nici când, nici cum să fugi. (III, 138); Când eşti între slugi/ Nu ştii ce îndrugi,/ Parcă nu mai ştii/ Nici de unde vii;/ Dă-mi

336

Simona Constantinovici

răgaz să-ţi spun./ Şi bei şi tutun. (IV, 150); Puternic e stăpânul, dar doarme de-a-n picioare,/ Şi slugile-i fac treaba de Domn temut şi mare,/ Dar slugile şi Curtea, pe Cerb, sunt supărate/ Că umblă-nnalt cu fruntea, şi ele cocoşate. (IV, 80); Apoi, la-mpărtăşire, orânduiala are/ Cerinţi de-mpăciuire. Te duci să ceri iertare/ Ciocoiului obraznic şi slugilor fudule,/ Că n-ai făcut mătănii la uşa lor destule. (III, 120); Stăpânul de ogoare şi de ape/ Era un bun al slugilor de-aproape,/ Şi când voiai să-ţi vezi cârmacii/ Ţi-eşeau nainte psalţii şi tâlmacii. (IV, 17). SLUGĂRÍ (3), slugăresc, vb. IV. Din slugar (înv. „slugă” < bg.). 1. Intranz. A munci ca slugă la un stăpân; a sluji, a slugărnici. Că viermii, mărunţeii, rod în adânc, e-aşa,/ Dar slugăresc la viermii mai mari, Măria Ta. (III, 190); Cătunul a rămas şi mai sărac./ Ileana slugăreşte de-atuncea la conac./ E văduva lui Petre, ucis pentru stăpân/ Din ordinul ciocoiului bătrân. (III, 130). 2. Tranz. A servi pe cineva, stând în preajma lui; a fi la discreţia cuiva. Că e firesc, mai mult decât firesc,/ Să nu se prea încreadă în cei ce-l slugăresc/ Şi nu ar vrea să aibă vreo uimire,/ După ce va intra în aţipire. (IV, 70). SLUGĂRNICÍE (1), slugărnicii, s.f. Slugarnic + suf. -ie. Atitudine de linguşire în raporturile cu oamenii de la care se primesc sau de la care se aşteaptă avantaje materiale; servilism, ploconeală. Te-am urmărit prin stihuri, cuvinte şi silabe,/ Ori pe genunchi şi coate târâş, pe patru labe./ Zărind slugărnicia şi cazna mea umilă,/ Ai să primeşti flămândul, mi-am zis, măcar de milă. (III, 288). SLUGÓI (2), slugoi, s.m. Slugă + suf. -oi. Augmentativ al lui slugă; om slu-

garnic, de o supunere josnică, lipsit de demnitate. Câte un şef ministru, slugoi de teapă-nnaltă,/ Slujeşte asupririi din ţară, de unealtă,/ Duşmanilor dreptăţii ţărăneşti,/ Şi zi de zi dă seama-n raport la Bucureşti. (III, 160); Bătrân tâmpit! Iscoadă! Puteai lucra mai bine./ Te luasem drept stăpân’ tu, slugoi fără ruşine./ Vezi dacă nu te-astâmperi? O întâmplare scurtă/ Şi-un vârf de spadă ager ţi s-a-mplântat în burtă. (III, 214). SLUJBĂ (12), slujbe, s.f. Din sl. služiba. I. Serviciu, funcţie, post. Un medic îndrăzneţ/ Fusese dat afară din slujbă, la judeţ./ Într-un raport de-o coală, trimis la Bucureşti,/ Scria, nepriceputul, tot soiul de poveşti. (III, 154); Că poate şi armata în slujbă la ciocoi,/ Trezită la dreptate, să fie-atunci cu noi. (III, 205); Sunt semne rele-n fiece cătun/ Şi neguri în vârteje peste ţară./ Fiţi, Domnule Ministru,-aşa de bun/ Şi daţi-mă din slujba mea afară./ (III, 164); Ca bănuiala dreaptă din zvon să nu se nască,/ El împlineşte slujba stăpânilor, de mască/ Împarte miliardul cu ei în părţi egale:/ Atât la sută mie, şi restul dumitale. (IV, 72). II. Îndeplinire solemnă de către preot a ritualurilor prevăzute în canoanele bisericeşti pentru anumite ocazii şi sărbători; oficiere; serviciu religios, serviciu divin. Era să fie sărbătoare,/ Sau slujbă de înmormântare?/ Urlau şi câinii-n haite la năvală. (III, 116); La Mitropolie-n faţă/ Parcă-i slujbă, parcă-i piaţă. (III, 146); Şi noaptea, la utrenii, în post, de zeci de ori,/ Cu fruntea de pe lespezi te-nnalţi şi te scobori./ Era de mult, odată, prin ţări nemaiştiute.../ Călugării, la slujbă, în rând, câteva sute. (III, 226); A se şti, e legiuit/ Aspru, slujbele din schit,/ Buche, buchi, pe dinafară:/ O vecernie de seară, (IV, 196).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 337 SLUJÍ (12), slujesc, vb. IV. Din sl. služiti. Intranz. I. 1. A fi angajat, a munci în gospodăria sau în familia cuiva. * Tranz. A munci pentru altul, a fi la dispoziţia unui stăpân. * Refl. A se servi, a se folosi de cineva sau de ceva. Nalt candelabru, strajă de hotare,/ Stelele vin şi se aprind pe rând/ În ramurile-ntinse pe altare –/ Şi te slujesc; dar, Doamne, până când? (I, 36); De-aş fi un stei de peşteri, cioplit cu dalta-n lung,/ Aş sta să-aştept cu tihnă, culcat pe-o muchie dreaptă,/ Cele din urmă mute vecii să le ajung,/ Cu templul în spinare, cărui slujesc de treaptă. (I, 184); Un lazaret clădit în papainoage/ Slujeşte-n şes sadune pe răniţi,/ Aduşi pe tărgi, ca nişte şomoioage/ De cârpe-n sânge negru, şi zgârciţi. (II, 276); Nu va scăpa cu viaţă de-aici-nainte unul,/ Cât vom sluji pe Vodă cu puşca şi cu tunul. (III, 201); Ba se mai slujea/ Şi fără-a-ntreba,/ Vârându-şi-o goală/ Unghia în oală,/ Şi câte o dată/ Laba-n supă, toată. (II, 137); Mire căzut şi mire care trece,/ Căutătura albă ţi-e, şi rece./ Ţi s-a făcut puterea de prisos/ Slujind Erodiadei şi lui Isus Hristos. (II, 224). 2. (Despre obiecte şi despre abstracte) A servi la ceva; a folosi. Alifiile străbune,/ Mă gândesc, cu plecăciune,/ Că-i slujeau de-ntins şi tras/ Cutele de pe la nas, (IV, 188); SLUJÍT (1), -Ă, slujiţi, -te, adj. V. slují. Servit; ajutat. Dar chinuit de râvna de-a fi, muncit de jind,/ Miracolul trezirii l-ai săvârşit voind./ Ţi-ai depărtat pământul de buze la picioare,/ Slujit de-aci nainte de mâinile uşoare. (III, 70). SLUT (17), -Ă, sluţi, -te, adj., s.m. şi f. Cf. ucr. slutyj. (Om) mutilat, schilodit, infirm, diform, pocit; p. ext. (om) foarte urât, hâd. Nici slut nu sunt şi am destoinicie/ Şi la stihiri, dar şi la cerbicie. (II, 152); Călărind vârtej, s-a dus/ Nu departe într-apus/ Şi s-a-ntors din zarea

largă/ Slut şi-ntins şi mort, pe targă. (II, 205); Bănuiala, în greceşte, care-ncearcă să te prindă-i/ Că te vezi, după poreclă, în Esop ca în oglindă./ Dar pe cât era de slut,/ Pe atât deşteptăciunea îl făcuse mai temut./ (...)/ Un cumpărător, o dată, îl pusese bucătar,/ Că ştiind în slutul casei câtă minte se ascunde,/ A crezut c-aşa mai lesne, încurcându-l, să-l înfunde. (IV, 8); Iară altul, slut şi cârn,/ Cu mătură, sau cu târn,/ Sau cu snopul de urzici/ Pielea grasă i-o băşici. (IV, 185); Dar gura slută poate fi o vină,/ Dacă citezi din greacă şi latină,/ Şi dacă te vădeşti în stare/ Să aperi cu doi clasici un hoţ de buzunare? (III, 148); Strivişi în şapte zile ce-i zămislit în şapte./ Nu mai adie vântul în parcuri, parfumat./ De ţâţele femeii, rămase fără lapte,/ Prunci orbi şi muţi, schelete şi sluţi ai spânzurat. (I, 119); Sunt două mii dintr-alte mii de fraţi/ Şi-i arde-arşiţa-n câmp, ca un blestem./ Sluţi, ciuruiţi de gloanţe, despicaţi,/ Fără bărbie, fălci şi umeri, gem. (II, 276); S-au înnodat ca viermii şi limbricii/ Pe coridoare, adunaţi la zbeg,/ Toţi sluţii beznei, cocoşaţii şi piticii/ Cu haitele pământului întreg. (I, 238); Cu monştrii de mână aleargă zmintite/ Femeile slute, cu muget de vite,/ Subt biciul din haos ce şerpuie-n zare,/ Mânat de gigantul Satan gol, călare. (I, 28); Ai vrea să-nceapă noaptea? Vrei/ Strânge-mi încet un deget, două, trei,/ Neputincioase, somnoroase, putrede, slute,/ Pe adormite, pe tăcute. (II, 66); Namile, dihănii multe,/ Cât de lungi, pe-atât de slute,/ Mişunau necunoscute. (IV, 194). SLUŢÍ (2), sluţesc, vb. IV. Din slut. Tranz. A face să devină schilod, infirm, desfigurat; a mutila. Să-l înfrunte semenii/ Pe cărarea cremenii,/ Se temeau că, la bătaie,/ Îi sluţeşte şi-i mai taie. (IV, 90); Spinările zdrelite şi deştele zdro-

338

Simona Constantinovici

bite/ De cnutul domnişoarei cu cizme şi nădragi,/ Că a sluţit călare o sută de iobagi/ Şi sumedenii prinse-n zăvoiul ei, de vite. (III, 133). SMARÁLD (15), smaralde, s.n. Din it. smeraldo, ngr. smáragdos. Piatră preţioasă strălucitoare, de culoare verde, foarte transparentă. Variantă: smarágd (1). Asta te ţine scump, vezi bine!/ Un smaragd şi două rubine. (I, 232). Dă-i un fluture blajin/ Şi o broască de smarald./ Şi-n pădurea de pelin/ Fă să-i stea bordeiul cald. (I, 11); Spune tu, Noapte, martor de smarald,/ În careanume floare şi tulpină/ Dospeşte sucul fructului Său cald? (I, 48); Ai scos din buturugă o vioară/ Şi-i pui şi coarda-n care vrei să moară,/ Pleznind în miezul nopţii albe, de smarald,/ Pe strigătul şi zborul în sus cel mai înnalt (II, 195); În pleoape, ca petala de floare de gutui,/ E un smarald şi nu e, e de safir şi nu-i./ (...)/ De ce a plâns smaraldul la şoapta în andante/ A scripcii, două lacrimi în două diamante? (III, 85); E singură-ntr-o lojă şi-i e cald./ Poartă-n urechi cerceii de smarald,/ Brăţări pe braţe şi, la gât,/ Mărgăritare – şi i s-a urât. (IV, 47); În odăjdii de atlaz/ Vin lăstunii mici la iaz,/ Să se bucure şi scalde/ În vâltoarea de smaralde. (II, 10); M-ai dăruit cu aur şi podoabe,/ De care multor suflete li-e sete,/ Toate puterile răzleţe-mi fură roabe,/ Sunt plin ca de icoane un părete,/ Îngreuiat de nimburi şi smaralde. (III, 251). SMARANDA (6), antroponim feminin. Titlu de poem: Smaranda (III, 50). În mânăstire munca se cheamă ascultare/ Şi ţi-am ales şi două surori ascultătoare./ O Ana şi-o Smaranda, pe nume de botez./ Sunt fete foarte bune, dar le supraveghez. (III, 229); – „Dacă se duce Maica, plecăm şi noi cu ea./ N-ai

vrea să vii, Smarandă?”/ – „De! ce să zic? Aş vrea.” (III, 233). SMÂNGĂLÍ (1), smângălesc, vb. IV. V. mâzgălí. Cuvânt inventat, probabil, de Arghezi. Şi mai dă-i, Doamne, vopsele/ Şi hârtie chinezească,/ Pentru ca, mânjind cu ele,/ Slava ta s-o smângălească. (I, 11). SMÂNTÂNĂ (6), s.f. Cf. bg., ucr. smetana. Produs alimentar gras, de culoare albă-gălbuie, care se formează la suprafaţa laptelui nefiert, după ce a fost lăsat câtva timp la temperatura obişnuită. Mi-ai pus copila-n beci o săptămână/ Că ţi-a vărsat o cană de smântână. (II, 221); În dăsagi, pe umăr, văru-meu Păcală/ Aducea-n târg ouă şi smântână-n oală./ Numărând la mână cât e săptămâna,/ Cumpănea cu ouă brânza şi smântâna, (IV, 40); Ţi-este mâna/ Ca smântâna,/ Degetele ţi-s –/ Parcă ţi le-a scris –/ Gemene,/ Să semene; (I, 217); Pe cafeaua ta, cu lapte,/ Or să tabere vreo şapte,/ Ca să-ţi pape şi smântâna,/ Vârând limba, băgând mâna,/ Mierea, cornul, prăjitura,/ Şi furându-le cu gura. (IV, 208). SMÂRC (2), smârcuri, s.n. Din sl. smruku. Loc mocirlos (acoperit cu vegetaţie); ochi de apă pe un teren mlăştinos. Că din oamenii de rând/ Nu teai zămislit nicicând./ Doar anapoda şi spârc,/ Cine ştie din ce smârc,/ Morfolit de o copită/ De făptură negrăită (I, 218); Cum a intrat în mine ţara noastră ?/ Cum a-ncăput o ţară-ntr-o lopată?/ Pădurile într-un ghiveci de lut?/ O mare-ntreagă-ntr-un pahar băut?// Atuncea, dimpreună cu ele-n stropul meu/ De smârc, a încăput şi Dumnezeu. (II, 211). SMEÁD (4), -Ă, smezi, -de, adj. Din sl. smědu. (Despre oameni) Cu faţa negricioasă şi palidă; negricios. Cupido

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 339 zăreşte-n casă/ Pe domniţa smeadă, goală/ Prin cămaşa, ca o plasă,/ Cear fi prins-o vie-n poală. (II, 182); Al patrulea iubeşte, părtaş la o solie/ Să aibă logodita fecioară de soţie./ Prinos de închinare la frumuseţea smeadă,/ El poartă o cătuşe de aur drept dovadă. (III, 82); La zântâi de an şi lună,/ Ca din zodii ies pe lună,/ De prin sutele de ani,/ Plugurile cu plăvani,/ Ca să are,/ Pe ninsoare,/ Şi trag brazdă prin zăpadă. Cu flăcăi cu faţa smeadă; (IV, 155); Mahalaua cu cocoşi/ Are mulţi copii frumoşi,/ Fete smeade şi deştepte,/ Care nu pot să aştepte// Să se-ngrămădească anii. (II, 215). SMERÉNIE (1), s.f. Din sl. suměrjenije. Atitudine umilă, supusă, respectuoasă; comportare modestă, plină de bunăcuviinţă. Toţi au, ca şi pe vremuri, o faţă, doar să fie/ Smerenia văzută deatotfăţărnicie./ Bisericuţa-i martor, să v-amintiţi mereu/ Ciocoii că-s tovarăşi, de brâu cu Dumnezeu. (III, 119). SMERÍ (7), smeresc, vb. IV. Refl. A avea o atitudine umilă, modestă, supusă, plină de respect. * (Bis.) A se arăta plin de cucernicie, de evlavie faţă de Dumnezeu. De hramul Sfântului Anton,/ Maimuţele, -adunate în amvon/ Şi-n strană, se smeresc şi se sărută,/ Silind o psalmodie prefăcută. (II, 203); Toţi aţintesc cu pizmă pe cruntul căpitan,/ Căci fiecare-n sine de spada lui se miră;/ Porunca lui temută smeri şi pe Satan. (I, 164); Mamă dragă, mamă dragă,/ Parcă-mi creşte-n sân o fragă./ Am fost vinerea la schit:/ M-am rugat şi m-am smerit. (I, 146); S-au smerit bietele vite,/ Parcau fost călugărite./ Ochii-ntregi şi ochii lipsă/ Bat ca din Apocalipsă. (II, 258); Trudim o viaţă, Doamne, ca să ajungem firea,/ Şi ea dintr-o povară şi-un chin îşi face joc/ De frumuseţi gingaşe, smerindu-ne gândirea. (I, 241).

SMERÍT (13), -Ă, smeriţi, -te, adj. V. smeri. Umil, supus, respectuos; modest. * (Bis.) Cucernic, evlavios, pios. Poate-n genunchi mai cauţi târzia îndreptare/ Şi ceri smerit hodină la cerul tău pustiu./ E de prisos. Genunchiul de stei lipit ţi-l ţiu,/ Şi biciul greu de plumburi şi noduri, pe spinare. (I, 120); E smerit, bate metanii,/ Dă acatiste, face sfeştanii,/ Liturghii şi sărindare./ Plânge la icoana mare. (I, 219); Uite-l sfiios, ursuz şi mut,/ Smerit ca la-nceput,/ Destoinic însă şi a doua oară/ Să mai ridice un hotar de ţară, (II, 108); La licărul din deget răspunde-n ochi scânteia/ Pe care-au scăpărat-o surâsul şi femeia./ Al cincilea, gingaşul, mai micul, stă la coadă,/ Smerit că n-are cine să caute să-l vadă. (III, 83); Păşind pe dinaintea odăii l-am văzut/ Smerit în rugăciune, sfârşit şi abătut. (III, 211); Pofteşte-i, vântule, să intre şi să se-aşeze-n câteun jeţ,/ Să-mi povestească toată vremea ce s-a-ntâmplat cu Făt-Frumos,/ Căci vârful lor cunoaşte viaţa şi-a celui mai smerit drumeţ . (III, 258); Văpaia stelei albe mi-a tras prin noapte drum./ Lumina lui firavă se-nneacă grea, de fum./ Trecea încet şi viaţa, şi el s-a judecat/ Îmbătrânit, şi-n suflet smerit şingenunchiat. (IV, 245); Dar noaptea-n vis, printre strigoii reci,/ Vine smerit, şi şoapta lui blajină/ Îţi face rugăciune să-l dezlegi/ Şi să-l mângâi cu milă şi lumină. (IV, 247); Răscoala izbucnise deodată în Moldova,/ La Giurgiu, la Caracal şi Craiova,/ Pornind din suferinţa celor smeriţi şi blânzi./ Tu ţine minte satul flămând, numit Flămânzi. (III, 171). SMINTEÁLĂ (1), sminteli, s.f. Sminti + suf. -eală. Tulburare a minţii, scrânteală, nebunie. Şi tot dintr-o sminteală a minţii se mai spune/ Că singuri noi petrecem în case mari şi bune,/ Pe când

340

Simona Constantinovici

ei stau cu porcii şi vitele-n odaie,/ Grămadă peste claie. (III, 154). SMINTÍT (1), -Ă, smintiţi, -te, adj. V. smintí. Nebun, scrântit. Ce vagabond de spaţii şi smintit/ A dat peste păpuşa lor de fată/ Şi, sfărâmând-o, bravul, a fugit? (IV, 265). SMÍRNĂ (4), s.f. Din sl. smirna. Răşină extrasă din scoarţa unui arbore exotic, care arde răspândind un miros caracteristic şi care se foloseşte în medicină, în parfumerie, în ceremoniile religioase şi la îmbălsămare. Diaconii-n stihare/ Veneau de sus, din depărtare,/ Cădind pe câlcâie/ Cu fum de smirnă şi tămâie. (I, 223); Lână de tămâie/ Şi smirnă, molâie –/ Soiuri de lumină/ Făcută făină. (II, 17); Gânduri line,/ Spice coapte,/ Doniţi pline:/ Miere, smirnă, must şi lapte. (II, 26); Ramurile, poamele/ Fac mierea, smirna şi toate aroamele,// Şi căluşeii cercului cu zodii,/ Curcubeie de jivine şi jigodii. (II, 65). SMOÁLĂ (2), s.f. Din sl. smola. Substanţă neagră, vâscoasă, casantă, care rămâne de la distilarea păcurii sau a gudronului de cărbuni şi care se întrebuinţează la pavaje, în industria chimică etc. Pe coaja bulevardului de smoală,/ Subt ochii guarzilor, în cete,/ Nepoţii lui Orfeu se duc la şcoală/ Cu plăcile de piatră cu burete. (I, 72); – „Aşa mai vii de-acasă./ Ascultă, mă, nu-i boală./ Nu-ncape îndoială că ziua e de smoală.” (III, 241). SMOCHÍNĂ (1), smochine, s.f. Din sl. smokvina, bg. smokinja. Fructul smochinului. Pomul pe care Domnul îl oprise/ Făcea de toate, şi caise,/ Smochine, chitre, pere moi şi prune,/ Care de cari mai grase şi mai bune,/ Castan cu fel de fel de crăci,/ Cu flori, miresme şi murmure. Căci/ În Paradis se îmbinau deodată/ Tot bunătăţi din lumea toată. (IV, 219).

SMOLÍT (1), -Ă, smoliţi, -te, adj. V. smolí (< smoală). Dat cu smoală; înnegrit. Uns sau acoperit cu smoală topită. Unui bărbat cu braţe, scăpat din scrum mai plin;/ I se pierduse capul într-un coşciug străin./ De altfel, nici o faţă nu mai avea figură,/ Smolită şi-nchegată într-o caricatură; (II, 272). SMUCÍ (2), smucesc, vb. IV. Din sl. smučati. Tranz. A trage brusc şi cu putere pentru a scoate, a smulge, a desprinde ceva sau pe cineva din locul unde se află. Atunci, boier Alecu, scos din răbdări, vai, mamă!/ Smuci cureaua burţii din loc, cu cataramă,/ Şi începu pe oameni, cu urletul: – „Trăiască!”/ Pe faţă, peste gură şi pleoape să-i plesnească. (III, 127); Un maimuţoi dădea-n căruţă/ Un alt soi de maimuţă,/ Iar un vultur cît omul, subt zăvor,/ Smucea de o cătuşe bătută pe picior. (IV, 18). SMUCÍT (1), -Ă, smuciţi, -te, adj. V. smucí. Tras cu putere. Smucit în zigzag şi spirale/ De şolduri şi de braţe goale,/ Danţul plutit pe subsuori,/ Ca duca şirurilor de cocori,/ Ca o ghirlandă s-anvârtit şi s-a-nnecat în slavă,/ În pulbere şi pleavă/ Gălbuie şi trandafirie. (II, 179). SMÚLGE (9), smulg, vb. III. Lat. *exmulgere. 1. Tranz. A trage cu putere pentru a scoate sau a deplasa din locul unde se află. 2. Tranz. Fig. A obţine ceva cu mari eforturi; a lua cu forţa. 3. Tranz. şi refl. A (se) despărţi, a (se) dezlipi. Dar cum să smulgi comoara pe care-ai flămânzit/ Tăcerii cetluite cu lespezi de granit? (III, 73); Te potoleşte, Doamnă, şi nu-ţi mai frângeaşa/ Albele mâini degeaba; mai bine şezi colea,/ Sau inima ţi-ai smulge-o din cârpe, mai degrabă,/ Dac-ai avea, vezi bine, o inimă detreabă. (III, 214); Uite-o, bâjbâie-n ogradă./ Morţilor, veniţi, grămadă./ Veniţi, maici, flăcăi, fâr-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 341 taţi./ Smulgeţi crucile şi daţi. (II, 214); Nu ştiu cine, pe furiş,/ Mi-a smuls toamna-n miez de noapte,/ Din grădini, ca un afiş. (II, 47); Încă o dată Făt-Frumos/ Şi-a smuls din grinda casei spadă,/ Arc bun şi buzdugan mai noduros,/ Să dea din munte namila grămadă. (II, 262); Papagalul şi păuna/ Şi-au smuls pana, câte una,/ Ca să-i facă pinsulă/ Domnului din insulă, (IV, 110); Au şi simţit din depărtare corbii/ Şi-n stoluri peste lagăr s-au lăsat./ Iată-i în luptă crâncenă cu orbii,/ Smulgându-le cu pliscul tifonul sângerat. (II, 277). SMULS (4), -Ă, smulşi, -se, adj. Din smulge. 1. (Despre plante) Care este tras afară din pământ cu rădăcină. 2. (Despre obiecte) Desprins, deplasat cu brutalitate din locul în care se află fixat. Potcoava ciocănită s-a învârtit ovală./ N-auzi gemând ciocanul, bătut pe nicovală?/ Se zbate fierul smuls din vâlvătaie,/ Se-mpotriveşte, rabdă silit, dar se-ncovoaie. (IV, 39); Într-un avânt vremelnic voi şi ciocârlia/ Cu aripile smulse să urce-n răsărit. (I, 120); Ţi-aş fi pus, ca să nu suferi,/ Pleoape smulse de la nuferi,/ Ochi câte un bob de rouă,/ Licurici în lună nouă. (I, 149); Foile tale scrise, de hârtie,/ Se rup şi zboară, ca dintr-o livadă/ Frunzele smulse-n vijelie,/ Fără ca piersicul să şi le vadă. (III, 271). SNOÁVĂ (4), snoave, s.f. Din sl. iz nova „din nou”. Mică povestire (de tip popular) cu conţinut anecdotic. Pildă, fabulă, zicală, snoavă, haz şi ghicitoare/ Au slujit să-l mai mângâie omului de tot ce-l doare,/ Însă fabula-i o pildă-n care omul, cum o face,/ Pune a vorbi pe faţă-n locul lui pe dobitoace. (IV, 7); Din snoavă, cititorul de stihuri o să-nveţe/ Că frica se numeşte, la unii-n târg, nobleţe. (IV, 69); „Fă şi tu o snoavă/ C-un

cui şi-o potcoavă/ Şi zi că măgarul/ L-a găsit pojarul.” (IV, 152); Iar cucuiele dentăi,/ Cu vârf bont şi vânătăi,/ Îşi aduc mai bine-aminte,/ Fără snoave şi cuvinte,/ Ce-am făcut şi ce-am umblat/ Până ce le-am căpătat. (IV, 191). SNOP (10), snopi, s.m. Din sl. snopu. 1. Legătură mare făcută din mănunchiuri de cereale păioase (secerate). 2. Grup de lucruri de acelaşi fel care formează un mănunchi, o legătură. * Fig. Fascicul de lumină, de raze luminoase etc. Ne minte stăpânirea şi o minţim şi noi./ Ciocoiul fură lumea, şi lumea pe ciocoi,/ Dar pe când noi ascundem de el un snop de soare,/ E1 suge vlagă, sânge şi sudoare. (III, 193); Cine fuge pe barieri,/ Alergând din răsputeri?/ Are barba până-n brâu,/ Cât un snop vărsat, de grâu,/ Şi cum fuge şi se duce,/ De subt barbă-i saltă-o cruce,/ Pe un lanţ de aur gros, Ca să-i placă lui Hristos. (IV, 252); În holda cu spic, suflecată,/ Tăia snopul plin dintr-odată,/ Încinsă cu soare/ Şi fulgere scăpărătoare. (III, 33); Cu gârbaciul despletit,/ Iară altul, slut şi cârn,/ Cu mătură, sau cu târn,/ Sau cu snopul de urzici/ Pielea grasă i-o băşici. (IV, 185); Coşul ei cu soare,/ Proptit în şold, pe cingătoare,/ Ducea snopi de ochi galbeni, cu gene de lapte,/ Şi garoafe de noapte. (I, 210); Coalele lumii sunt făcute sul,/ Cu papura, cu ape, cu snopi şi stuh destul,/ Cu toate felurile de tipare/ Ghicite-n străvedere sau când ni se năzare. (II, 169); Leana seceră şi taie,/ Cinge snopii pe mijloc,/ Şi din snopi clădeşte claie,/ Câte cinci, din loc în loc, (III, 52); Venise de cu noaptea, cu luna prinsă-n plopi,/ Şi se întoarce seara pe carul nalt de snopi. (III, 74); Pe vremea noastră singuri ştiau cititul popii./ Noi ne trudeam cu plugul, cu secera, cu snopii,/ Şi popii,

342

Simona Constantinovici

vai de lume, că preoţii de ţară/ Spuneau din molitvelnic mai mult pe dinafară. (IV, 76). SOÁRE (75), (2) sori, s.m. Lat. sol, -is. 1. Corp ceresc principal al sistemului nostru planetar, incandescent şi luminos, în jurul căruia gravitează şi se învârtesc Pământul şi celelalte planete. 2. Nume dat aştrilor care, ca Soarele (1), au lumină proprie. 3. Fig. Fericire, bucurie, bunăstare. Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant. Doamne, fă-i bordei în soare,/ Într-un colţ de ţară veche,/ Nu mai nalt decât o floare/ Şi îngust cât o ureche. (I, 11); Lumina-şi cară-n matcă nămolul alb al ceţii,/ Din care se prăvale o turlă după alta,/ Nămiezul întârzie în ora dimineţii,/ Şi ca să-ajungi la soare, îl scoţi din zid cu dalta. (I, 30); Casele-adunate, ca nişte urcioare/ Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,/ Stau în ţărmu-albastrual râului de soare,/ Din mocirla cărui aur am băut. (I, 45); M-am zămislit ca-n basme cu şapte frunţi şi şapte/ Grumazi şi şapte ţeste./ Cu-o frunte dau în soare, cu celelalte-n noapte,/ Şi fiecare este/ Şi nu este. (I, 128); Ca un norod de paşnici şi veseli asasini/ Ce pregătesc dreptatea luminii viitoare,/ Unii-nvârtesc săcurea, ceilalţi desfoaie crini,/ Cu sufletele-n beznă şi degetele-n soare. (I, 139); Coşul ei cu soare,/ Proptit în şold, pe cingătoare,/ Ducea snopi de ochi galbeni, cu gene de lapte,/ Şi garoafe de noapte. (I, 210); Fetele, albinele/ Au furat sulfinele,/ Ţărâna de soare,/ De pe flori uşoare, (II, 17); Ne-ncinse ţarina cu brâu/ De râuri şi-i urzi năframă/ Jurîmprejur, de grâu./ În soare bate-a zale de aramă. (II, 252); Din fântână bate-n soare/ Biciul rece-al apei vii. (III, 9); De vecii, flăcăul soare/ Umblă-n hău să se însoare/ Şi o caută prin lume,/ Cu inel, să se cunune. (III,

48); Îţi ridicaseşi capul de jos, chemat de soare,/ Şi începu îndată şi cugetul să-ţi zboare. (III, 69); Iar păianjenul cel mare/ Stă în mijloc, ca-ntr-un soare/ De mătase. (III, 145); Deşteaptă-te în sufletul meu, soare,/ Ca-ntre făcliile pădurii./ Străbate-mă cu sărbătoare/ Şi dă-mă-n leagăn cu vulturii. (III, 252); Să mi se pară clipa de azi nemărginită,/ Ostrov pierdut, cu luntrea legată de-o răchită/ Încovoiată-n soare şi adormită-n undă? (III, 295); Nu mai are tinereţe/ Moşul ca să mai înveţe/ Că-n văpaia vetrei mele/ Am pus o poală cu stele/ Şi c-am luat pentru dogoare/ Cocă, pe cârlig, din soare. (IV, 236); Cine ţi-a pus cuţitul în pământ/ Şi a pornit cu soarele întâiul,/ Hotărnicind moşiei căpătâiul,/ Şi dumicatul socotitu-şi-l-a sfânt? (I, 15); Ce poţi avea, sufletul meu,/ Când soarele ne pune-n ramuri iară/ Ori un inel de foc, ori o brăţară,/ Cu mâna caldă a lui Dumnezeu? (I, 53); Soarele-i scump potecii şi prinde vieţi de tină,/ Dar covârşit de sineşi prea-i foc şi prea-i lumină. (I, 112); Soarele-apune zilnic şi răsare/ Într-ale sale patru buzunare. (I, 131); Usca-s-ar izvoarele toate şi marea,/ Şi stinge-s-ar soarele ca lumânarea. (I, 140); Cu o floare-n dinţi/ Rada-i un măceş cu ghimpi fierbinţi./ Joacă-n tină/ Cu soarele-n păr, ca o albină. (I, 234); Ziua cenuşie, vânătă şi tristă,/ Îşi cocoloşeşte soarele-n batistă.// (...)// Soarele rămâne spânzurat: un bumb./ Zi crochiu. Estompă şi condei de plumb. (II, 147); De multe ori ţi-a fost ruşine/ Sculându-te cu soarele pe tine,/ Că-n raza lui din aşternut/ O nouă zi a şi-nceput. (II, 239); Beteala şi-o desface la mine şi mi-o lasă,/ Când soarele rămâne să-l găzduiesc în casă. (III, 255); Un timp de vreme, soarele/ A luminat şi-ntunecat izvoarele,/ Şi luna-şi lua lin drumul prin zăvoaie/ Culcată pe

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 343 un nor, ca pe o oaie. (IV, 24); A luat un ghem de sfoară/ Şi i-a dat drumul afară,/ Din cer în mare,/ Şi scoase soarele cât o căldare. (IV, 97); Munte, cădelniţi de izvoare,/ Altar de şoimi, sălaş de sori,/ Care nu suferi floarea trecătoare/ Să te îmbete cu miros de flori – (I, 16). SOÁRTĂ (5), sorţi, s.f. Lat. sors, -tis. 1. Destin, fatalitate, noroc, scrisă, ursită. 2. Totalitatea evenimentelor care compun viaţa unei fiinţe umane; condiţie de viaţă. Ce demon am, ce sorţi, ce ţară?/ Şi pentru ce pământu-ntreg/ Mai strâmt/ Decât bolita mea cămară? (I, 26); Într-o secundă oarbă, dintre sorţi,/ Trăiai în două vieţi şi-n două morţi. (II, 281); De-o viaţă mă tot îngropi,/ Dus de fauni, ca de popi./ Trăgând zodia la sorţi,/ Mi-au ieşit mai multe morţi (IV, 272); Secunda, numai una-n vecie, o clipită,/ Va hotărî să bată, sunată sau dogită./ Izbânda, dacă sorţii n-o fură s-o ascundă,/ Atârnă-n întregime de-o parte de secundă. (III, 79); – „Aruncatam, frate, sorţii/ Şi eşti dat de-acuma morţii./ Mort vei fi între cei vii,/ Asta trebuie s-o ştii.” (IV, 211). SÓBĂ (3), sobe, s.f. Din tc. soba. Instalaţie pentru încălzit (cu lemne, cărbuni etc.) încăperile de locuit sau pentru gătit, făcută din cărămidă, din teracotă, din fier sau din fontă. În colibe, lângă sobă,/ Sună trâmbiţa cu tobă./ Iar la han, între tingiri,/ Au tras şase musafiri; (IV, 154); Aşezaţi la gura sobii/ (Soba-i soarele pătrat)/ Dă-mi, pământule, cu bobii,/ După cum ne-am mai jucat. (III, 270). SOBÓL (4), soboli, s.m. Din (1) bg. sobolec, (2) rus., ucr. sobol’. (Zool.) 1. Cârtiţă. 2. (Înv.) Samur. Căci iar Ierusalimul se-arată după ploaie,/ Cum l-au ştiut întocmai, pe vremuri, cuvioşii./ Ce vezi? Sobolii-nalţă biserici, muşuroaie./ Ce-auzi? Văzduhul cântă întreg

cu toţi cocoşii. (I, 88); Sobolii şi viermii să treacă pribegi/ Prin stârvuri de glorii întregi. (I, 140); Nu te teme de cuvinte, cel cu degete-n urechi:/ O să te prăvale noaptea şi-au să amuţească solii,/ Sfărâmat în lutul vremii, ca un vraf de oale vechi,/ Adăpost nu vor mai cere de la tine nici sobolii. (I, 192); Să fi fost el, sau zvonul stârnit de prin Scripturi,/ Rătăcitor prin noapte, prin vii, prin arături,/ Ca broaştele ţestoase, sobolii şi zefirii?/ Prins între-nchipuire şi unda nălucirii/ Nu mă-ncumet răspunsuri să caut, şi m-ascund/ De ochiul cu scânteie de cremene, rotund. (III, 298). SOBÓR (11), soboare, s.n. Din sl. suboru. 1. (Înv.) Adunare, întrunire; sfat. * (Bis.) Sinod. 2. Slujbă religioasă ortodoxă oficiată de un număr mare de clerici. Cu câinii-mpreună/ Văd şcoala spoită cu lună,/ Clopotniţa-n plopi,/ Sobor cu trei popi,/ Şi-n deal primăria. (II, 202); Un sobor de vlădici, la matcancleită,/ S-a făcut buturugi de răchită./ A trecut, undeva, şi oaste:/ Ies din ţărână suliţi, coifuri şi coaste. (II, 230); Dar crinii-mbrăcaţi în panglici,/ Pe cârji de irozi şi vlădici,/ Se roagă-n sobor pentru mine,/ În isonul maicilor schivnice-albine. (III, 274); Să cred că nu senneacă şi-n veci nu se scufundă,/ Şi că din ţărm, plutită pe-o dâră de lumină,/ Ar duce pân’ la tine,-ntr-o insulă vecină?/ Că un sobor de îngeri m-ar aştepta, din lume,/ Să-mi ia din luntre vâsla şi-n stuf să mi-o îndrume? (III, 295); Am rămas locului noi,/ Vrăbii, corbi şi piţigoi,/ Şi cu înţelegere/ Trupul c-o să degere./ Vara, vor cânta-n sobor/ Că se-ntorc în ţara lor. (IV, 166); Tot soborul e în păr/ Şi-i sobor într-adevăr,/ Un sinod adevărat,/ Scuturat şi periat,/ Desfăcut ca din cutie/ Cu pitici de jucărie. (IV, 202); La răspântii, e sobor:/ Umbre lungi în umbra lor./ Din popas

344

Simona Constantinovici

într-alt popas,/ Lumânări de parastas. (IV, 273); Şi soborul soroci/ O duminică pe zi./ Un pitic – s-a legiuit –/ Să stea mai mult aţipit. (IV, 180); Veneau neaşteptate, de-a gata, ajutoare,/ Tipicuri întocmite-n sinoade şi soboare. (III, 120); – „Ca să ne-ncerce, Domnul ne dă câte un drac/ Şi-i pune-n obşte mitră, potcap sau comanac,/ Şi pâra pleacă, merge, ca şarpele, târât,/ Mut, moale şi prin umbră-ntr-ascuns, după pârât./ Ea place când te spurcă smerit, cu-o sărutare,/ Şi-i cea mai aşteptată de capii din soboare.” (III, 225). SOC (1), soci, s.m. Lat. sabucus (= sambucus). Nume dat mai multor specii de arbuşti de dimensiuni mici, cu flori grupate în inflorescenţe, care au proprietăţi sudorifice, şi cu fructe, scoarţă şi rădăcini cu proprietăţi laxative şi diuretice. Ţăranul scoase trişca din sân: – „Păi, e de soc/ Şi mică, zise, alta-n cămaşă n-are loc./ Cu mâna mea am rupt-o din pom, şi cu briceagul./ O-nvârt pe subt mustaţă, de mi-e mai mare dragul./ Ea s-a-nvăţat să cânte de când era-n copac/ Şi-mi cântă-n sân, la piele, şi singură, de-o tac.” (IV, 77). SOCIETÁTE (1), societăţi, s.f. Din fr. société, lat. societas, -atis. (Comerţ) Asociaţie de oameni de afaceri alcătuită pe baza unor investiţii de capital, în vederea obţinerii unor beneficii comune. De vrei, din temelie, să ştii ce haimanale/ Te stăpânesc pe tine şi rodul ţării tale,/ Iei condicile-nchise, subt chei, la tribunale.../ Şi n-ai aflat nimica, ai dat de o mulţime/ De societăţi pitite, numite „anonime”. (III, 204). SOCOTEÁLĂ (19), socoteli, s.f. Socoti + suf. -eală. 1. Calculare, calcul numeric, evaluare numerică. * Expr. A face (sau a da cuiva) socoteală = a plăti (cuiva) ceea ce i se cuvine, ceea ce are de primit. A ieşi la socoteală (cu ceva

sau cu cineva) = a ajunge la o rezolvare convenabilă, favorabilă (în legătură cu ceva sau cu cineva). 2. Proiect, plan, gând, idee. 3. (În expr.) A cere (sau a da) socoteală cuiva (de ceva) = a răspunde în faţa cuiva (de ceva). Numai că, la socoteală,/ Stă cârligul la-ndoială./ Pune-un ochi ce nu se cade,/ Sau adaosul îl scade. (III, 56); Gândind întâi în şoaptă, şi mai târziu pe faţă,/ Te-i aduna cu alţii-nţărcaţi de-aceeaş viaţă,/ Şi celor ce v-apasă, vă mint şi vă înşeală/ În ceasul judecăţii le-ţi cere socoteală. (III, 119); Măcar o socoteală de-a surda, cu plaivazul,/ L-a bucurat în suflet, i-a luminat obrazul./ Să vezi cum pe hârtie/ Se face zece – o sută şi o mie. (III, 196); Şi, în sfârşit, şi-n dormitor năvală./ Portarul porunceşte: – „Tovarăşe, ia scoală!/ Avem cu dumneata o socoteală.” (IV, 71); N-ai mai aflat că unu-i egal cu trei, şi treiul/ Egal cu ununtocmai, cum nu prea-i obiceiul?/ Greşeala-n socoteală unde era, mă rog?/ Că nu citeau şcolarii, întâi, un teolog. (IV, 83); Socoteală să-i mai ceară?/ Nu! L-au îmbrăcat cu ceară,/ De la bot până la coadă,/ Tăbărâte mii, grămadă,/ Şi l-au strâns cu meşteşug,/ Încuiat cantr-un coşciug. (IV, 174); Colo-n drum, nişte gheboşi/ Bat în palme bucuroşi./ Dar gheboşii iar se-nşeală/ Şi nu ies la socoteală. (IV, 274); Aduceţi cerneala:/ Se face acum socoteala. (I, 221); Fiindcă-ncepeţi viaţa din nou cu noi în frunte,/ Să ţinem socoteala şi-a trebilor mărunte. (III, 104); Ia seama să nu te-nşeli,/ Că trecem la socoteli.// Zece, şapte, nouă, una/ Deopotrivă-s totdeauna. (II, 131). SOCOTÍ (17), socotesc, vb. IV. Cf. ucr. sokotyty. 1. Tranz. A face socoteală (1); a calcula. * A număra. 2. Tranz. A avea ceva de gând; a plănui, a intenţiona. 3. Tranz. şi refl. A analiza ceva cumpă-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 345 nind toate eventualităţile; a (se) gândi. 4. Tranz. A lua în seamă; a aprecia, a preţui. * Tranz. şi refl. A (se) considera, a (se) crede. Variante: socot (5), socoţi (1). De atunci lipsesc de-acasă/ Un paroh şi-o preoteasă./ Haita i-a mâncat, socot,/ Cu cojoc cu păr cu tot. (III, 60); Cât ne-am trudit cu glasul, socot că bănuiţi,/ Să vă-nnălţăm în rândul de oameni fericiţi. (III, 104); Şi te socoţi ca iedera, deodată,/ Rămasă-n legănare şi pustiu./ Ai bănuit că platoşa-i pătată,/ Pe care odihniseşi, cu rachiu. (III, 14). Atâta avuţie ascunzi, şi-ntre comori/ O socoteşti deşartă pentru că ştii că mori?/ S-a prăbuşit vecia. Pe marginile gropii,/ În bâlciul de morminte, rămân să plângă plopii... (III, 299); Necunoscând că jertfa i-a fost în cer primită,/ Îşi socoteşte truda, mâhnit, neizbutită. (I, 243); „Cum se-nvoiau mai-marii cu musca şi ţânţarii?/ Se pare, ca iscoade, când socoteau mai-marii”,/ Se întrebase Cerbul, neştiutor de cele/ Ce se petrec pe lume, subt pătura de stele. (IV, 80); O suferinţă între alte două/ N-am socotit-o suferinţă nouă./ Haide şi tu, aşează-te-n spinare./ Mă simt voinic. Pe cine ce-l mai doare? (II, 212); Cine ţi-a pus cuţitul în pământ/ Şi a pornit cu soarele întâiul,/ Hotărnicind moşiei căpătâiul,/ Şi dumicatul socotitu-şi-l-a sfânt? (I, 15); Stăpânii judecăţii, fără jind,/ Dau pildă şi osânda ce faptei se cuvine,/ Că ţara ne rămâne, socotind,/ Cu cinzeci de morminte mai puţine. (III, 122); Avea ca vreo şase ani/ Şi visa să strângă bani,/ Socotind pe uşi, cu cretă,/ Cât costa o bicicletă. (IV, 135). SOCOTÍT (2), -Ă, socotiţi, -te, adj. V. socoti. 1. Calculat. Socotite, numărate,/ Două sute zece, toate,/ Şi cu pui, cu tot, cu ouă,/ Ar mai fi o sută, două. (IV, 125). 2. Considerat, privit (ca...). Îndemnurile mele în pustiu/ Sunt soco-

tite nişte vorbă goală./ Mă tem, mă rog, pe câte văd şi ştiu,/ Că se-nteţeşte ura în răscoală. (III, 164). SÓCRU (1), socri, s.m. Lat. socrus (= socer). (La pl.) Părinţii unuia dintre soţi, în raport cu celălalt soţ. Cum tenţelegi cu socrii şi cu fata?/ De unde-ai cumpărat cravata?/ De mult nu se mai poartă cu dungi şi picăţele:/ „De-i trece pe la mine, ţi-arăt pe ale mele”. (IV, 233). SODOMA (1), toponim cu rezonanţă biblică. Sodoma şi Gomora au fost două cetăţi la sud de Marea Moartă, care, conform Bibliei, au fost distruse, din porunca Domnului, pentru desfrânarea de acolo. Neavând de lucru-n câmp,/ Nici în luncă, nici în dâmb,/ Că muriseră şi pomii/ De arşiţele Sodomii,/ Cu care ne-a osândit/ Leatul anului cumplit,/ Mătrăguna şi leşia/ Năpădindune moşia,/ M-apucai, molâu, să-nvăţ/ În ţărână-a scri cu băţ. (III, 7). SOFÁ (3), sofale, s.f. Din tc. sofa. Divan îngust, de obicei cu un căpătâi mai ridicat. Variantă: sofauă. L-au mirosit câini lungi cu labe scurte,/ L-au miorlăit pisicile, cu blană/ Molatică şi nazuri de cucoană,/ Trântite-n perini cât sofaua/ De-o lene tremurată ca damblaua. (IV, 18); Pe tine, cadavru spoit cu unsoare,/ Te blestem să te-mpuţi pe picioare./ Să-ţi crească măduva, bogată şi largă,/ Umflată-n sofale, mutată pe targă. (I, 141); Dar să te duc, mai bine,-n chilia dumitale./ N-are oglinzi, covoare, tablouri şi sofale,/ Nu-i luxul strălucirii, pe care-l părăseşti./ E chipul vieţii noastre, ştiut, călugăreşti. (III, 224). SOI (27), soiuri, s.n. Din tc. soy. Grup de plante sau de animale care aparţin aceleiaşi specii ori varietăţi. * Loc. adj. De soi = de bună calitate, ales. * (Fam.) Varietate, gen, fel, categorie de oameni sau de obiecte. Abia se scoală vântul. În

346

Simona Constantinovici

fund – un ultim cer./ Văzduhul se închide cu lacăt şi zăvoare,/ Se pregăteşte, iute, un soi de întristare/ Ce pare hotărâtă în schituri şi-n mister. (I, 30); Că şi ciocoiul nostru a fost un soi de spumă,/ De zgârciuri încleite, cu oase ca de gumă. (III, 199); Un maimuţoi dădea-n căruţă/ Un alt soi de maimuţă,/ Iar un vultur cît omul, subt zăvor,/ Smucea de o cătuşe bătută pe picior. (IV, 18); Eşti obosit de-o vană osteneală/ Cătând alt soi de pană şi cerneală,/ Ca să-nveleşti cu licăriri de paie/ Un ban de o lăscaie/ Şi să faci galben dintr-un firfiric. (IV, 37); Limba băţului nu-nşală,/ Că-i din veac universală./ Şi-i ciudat că, de-orice soi,/ Câinii latră ca la noi. (IV, 121); E un soi de făcătură/ Să se-ntindă prin ruptură/ Şi a fost un soi de lege/ Ce-i legat să se dezlege, (IV, 181); Credeau că Domnul e culcat/ Şi n-o să ştie ce s-a întâmplat,/ Că n-avea doară fluturii iscoade/ La fiştecare soi de roade. (IV, 220); Tata s-a îngrijit de voi,/ V-a lăsat vite, hambare,/ Păşune, bordeie şi oi,/ Pentru tot soiul de nevoi/ Şi pentru mâncare. (I, 190); Boieru-şi dă moşia, în arendă,/ Cui dă mai mult, şi are, pe agendă,/ Tot soiul, scris, de muşterii,/ Şi gospodari, mai buni de puşcării. (III, 176); De pe izma-creaţă/ Broboane de ceaţă,/ Lână de tămâie/ Şi smirnă, molâie –/ Soiuri de lumină/ Făcută făină. (II, 17); Floarea nu mai vrea să dea/ Şi s-a făcut nuia./ Apa face minuni/ Şi soiuri de minciuni. (II, 50); În fiecare urzică/ A pus Domnul o mărgică/ Şi-a croit tulpini şi floare/ După soiuri de tipare/ Cu osârdnică migală,/ Să nu stea ţărâna goală. (II, 95); Ţi-s mai dragi când ne ucizi/ Roiurile de omizi,/ Coropijniţa şi toate/ Soiurile blestemate. (II, 242); Să te-ncurci pe unde ies,/ Din bârloagele de şes,/ Soiurile de jivine/ Care m-au pândit pe mine? (IV, 195).

SOL (1), soluri, s.n. Din fr. sol, lat. solum. Pământ, teren. Să-mi fie verbul limbă/ De flacări ce distrug,/ Trecând ca şerpii când se plimbă;/ Cuvântul meu să fie plug./ Tu, faţa solului o schimbă,/ Lăsând în urma lui belşug. (I, 150). SOL (5), soli, s.m. Din sl. solu. Persoană trimisă (oficial) undeva cu o misiune; emisar. * Vestitor. Călătorind pe malul furtunilor latine,/ L-am întâlnit, sol paşnic, pe-o stâncă de topaz,/ Cu ochii, râpi de umbră, deschişi din cer spre mine,/ Cu talpa roză, linsă, subt munte, de talaz. (I, 98); În izbelişte şi hulă,/ Mângâiere mi-e destulă,/ Şi mă simt în lumea lor/ Sol, în loc de cerşetor. (II, 9); Deşi-i şi băiatul gol,/ Nu-i ruşine, nici păcat,/ Că-i trimis numai ca sol/ De fecior de împărat. (II, 183); Nu te teme de cuvinte, cel cu degete-n urechi:/ O să te prăvale noaptea şi-au să amuţească solii,/ Sfărâmat în lutul vremii, ca un vraf de oale vechi,/ Adăpost nu vor mai cere de la tine nici sobolii. (I, 192); Umblau solii prin norod/ C-un carâmb şi-un calapod./ Lu-la, la-lu/ Viva, va-lu. (II, 129). SOLDÁT (6), soldaţi, s.m. Din fr. soldat, it. soldato, germ. Soldat. Militar care nu are niciun grad; militar care are cel mai mic grad într-o armată; p. gener. Militar care îşi execută stagiul. Într-un cătun mai zace, fost soldat,/ Un chip de om trei sferturi mai scurtat,/ Dintr-un război mai vechi cu turcii,/ Şi-i ciuguleşte ciocul curcii/ Medalia târâtă pe subt pat,/ Cu care Vodă pieptul i-a scuipat. (III, 177); Doi câte doi, sătenii răzvrătiţi/ Aveau să fie duşi între soldaţi,/ Dintr-o comună de săraci lipiţi,/ Şi puşi să-şi sape groapa şi-mpuşcaţi. (III, 121); Şi râseră părtaşii de-această socoteală./ Pe când soldaţii, tineri, cu lacrimile-n gene,/ Umblau cu-ncetineală,/ Tărăgănind, să vie sfârşitul mai

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 347 alene. (III, 128); Eşti urmărit de poteri de patru ani întregi/ Şi-ai izbutit cu una să şi te înţelegi,/ Şi te-au urmat soldaţii şi-ai întocmit o bandă. (III, 189); Când la un turn bătuse de miezul nopţii, pare/ Că-ntr-adevăr se-ncheagă-n văzduh o arătare./ E-aşa cum spun soldaţii castelului de pază,/ Se-ntunecă, tresare, se pierde, scânteiază. (III, 210). SÓLDĂ (1), solde, s.f. Din fr. solde. Sumă de bani plătită militarilor şi personalului civil din armată. De unde are el moşia nu se ştie,/ Că toţi boierii au moşie,/ Din furnituri, comenzi şi misitie,/ Din orzul cailor de la armată,/ Advocatură, soldă sau camătă furată. (III, 176). SOLÉMN (3), -Ă, solemni, -e, adj. Din lat. sollemnis. 1. Care are loc după un anumit ceremonial; cu fast, sărbătoresc. 2. Important; grav, serios. * Măreţ, grandios, maiestuos. Toţi câţi împăduchează icoanele şi spurcă,/ Făţarnici, treapta albă a cerului ce-l urcă,/ Au şovăit că ochiul i-a prins şi i-a-nţeles,/ Acolo unde cârdul solemn era mai des. (IV, 225); Ce să mă fac, Doamne, acuş?/ Nu e fată de măritat, e un lăcătuş/ Cu ochelarii, mari, pe nasul mic,/ Calcă-n pantofi cu călcâie de gumă/ Şi merge rigidă, solemnă, ca un dric/ Împiedicat în brumă. (IV, 30); „Ştii ce măreaţă-ar fi o adunare/ Cu ăsta la tribună, în picioare,/ Când şi aci, pe resturi bălegate,/ E plin de-aşa solemnă majestate?” (IV, 56). SOLFÉGIU (1), solfegii, s.n. Din it. solfeggio. Mică piesă muzicală fără cuvinte, compusă în vederea exerciţiilor. Tu nu ştii ce-s acelea şi nici nu ai idee,/ O gamă, un solfegiu, un portativ, o cheie./ Nici când te dai de gol/ La un diez, la un becar, la un bemol. (IV, 75). SOLIDARITÁTE (1), s.f. Din fr. solidarité. Faptul de a fi solidar (cu cineva

sau cu ceva); sentiment care îi determină pe oameni să-şi acorde ajutor reciproc. Dar mai cumplita lui vinovăţie,/ Ticăloşit de crima îndoielii,/ E c-a simţit în sânge o frăţie/ Şi-o solidaritate cu rebelii. (III, 122). SOLÍE (6), solii, s.f. Sol „emisar; vestitor” + suf. -ie. 1. Misiune, însărcinare încredinţată unui sol. 2. (Concr.) Veste, mesaj (adus de un sol). 3. (Concr.) Grup de persoane trimise ca soli; delegaţie. Într-un titlu de poem: Solie pierdută (II, 177); A venit o solie/ De o mie/ Să-i cânte la ureche/ Ruga bălţii veche. (II, 22); Singur, orbeşte-n ceasul rău,/ Simţindu-se-ntărit ca de-o solie,/ Cu o chemare din pământ şi hău,/ Pe care o-nţelege şi n-o ştie, (II, 262); Al patrulea iubeşte, părtaş la o solie/ Să aibă logodita fecioară de soţie. (III, 82); Cercasem eu, cu arcul meu,/ Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!/ Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia/ Să-ţi jefuiesc cu vulturii Tăria. (I, 25); Alăturaţi de-aproape şi legănaţi în zbor,/ I-a dezlegat uitarea şi de solia lor.// Şi s-au cuprins ca râpa-ncleştată-n pisc de stâncă,/ Şi sărutarea gurii le-a fost în slăvi adâncă. (II, 178). SOLITÁR (6), -Ă, solitari, -e, adj. Din fr. solitaire, lat. solitarius. Care se găseşte singur; izolat, singuratic. * (Despre locuri) Pustiu, neumblat. Piuliţa de aramă/ Luceşte ca un astru solitar,/ Şi luna şi-a făcut un far/ Din turla-nvăluită-n scamă. (I, 42); Poetul, strâns în casă, pe piscul dintre hornuri,/ Întârzie-n mândria tăcerii, solitar./ Visează pentru Domnul cu dulce în zadar/ Şi se hrăneşte zilnic cu ceai şi două cornuri. (I, 111); Şi acum c-o văd venind/ Pe poteca solitară,/ De departe, simt un jind/ Şi-aş voi să mi se pară. (I, 14); Du-te, purtată-n soare cu mândrie,/ Până acolo unde-s zori de seară,/ Şi varsă-te în bezna cenuşie/ Întreagă, liniştită, soli-

348

Simona Constantinovici

tară. (I, 125); Voi îngriji ca-n fiecare seară/ Să-ţi ardă-n vârf nestinsa noastră stea,/ Pe care voi aprinde-o solitară/ Cu sufletul şi ruga mea. (III, 10); Împotrivite, aspre, solitare,/ Aţi biruit cu blestem şi năpastă/ Şi vă crezusem strepezi şi amare,/ O blestemată bălărie proastă. (II, 94). SÓLNIŢĂ (1), solniţe, s.f. Din bg., scr. solnica. Vas mic în care se serveşte sarea (şi piperul) la masă. Variantă neliterară de plural: solniţi. Clopotele-au ostenit,/ Liliecii din clopotniţi/ Dau de cerul risipit/ Pretutindenea din solniţi. (I, 66). SOLZ (5), solzi, s.m. Refăcut din *soldzi (pl. lui *soldu < lat. solidus „monedă de aur”). Fiecare dintre plăcile mici, dure şi lucioase, de natură tegumentară, care, suprapunându-se parţial, acoperă corpul celor mai mulţi peşti, al celor mai multe reptile, picioarele păsărilor şi anumite părţi ale corpului unor mamifere. Solz de sticlă-n unghie./ Ochiul tău înjunghie,/ Gura ta subt firişoare-i/ Pafta cu mărgăritare. (I, 218); Mângâie-se piticul cu unghia de ceară,/ Ca solzul de plătică, de lin şi albişoară,/ Că primăvara-i pune, primit pe un fuior,/ Cel mai aprins şi galeş inel de mărţişor. (III, 83); Mi-a umblat în păpădie/ O goangă cu pălărie/ Şi cămaşe stacojie/ Avea fuste şi manta/ Tăiate din catifea/ Şi pieptar cu solzi de ţiplă,/ Căptuşit c-un fel de sticlă. (II, 28); – „În cinci, parcă ţi-e scris,/ Ai zgudui o lume, la Roma şi Paris,/ Nu în veştmântul negru, mâhnit, dar într-o fustă,/ Până la şolduri cercuri, şi-n şale mai îngustă/ Şi presărată-n unde cu solzi şi stropi de foc./ O, ce nenorocire! Te strângi cantr-un ghioc.” (III, 228); Zalele noastre nu se mai ating/ Să-şi oţărască solzii lor, de tine./ Platoşa noastră n-a mai

oglindit/ Văpaia negurilor toate, pline/ Din răsărituri şi din asfinţit. (I, 123). SOMN (29), (rar) somnuri, s.n. Lat. somnus. Stare fiziologică normală şi periodică de repaus a fiinţelor, necesară redresării forţelor, caracterizată prin încetarea totală sau parţială a funcţionării conştiinţei, prin relaxare musculară, prin încetinirea circulaţiei a respiraţiei şi prin vise; starea celui care doarme. * Fig. Stare de inerţie; toropeală, amorţire. Într-un titlu de poem: Cântec de somn (IV, 107). Eu am dorit de bunurile toate./ M-am strecurat cu noaptea în cetate/ Şi am prădat-o-n somn şi-n vis,/ Cu braţu-ntins, cu pumnu-nchis. (I, 24); După pana ce te-a scris,/ Vii şi tu din somn şi vis./ Căci vopseli asemeni nu-s/ Decât colo, tocmai sus, (II, 28); Cu toate că i-am spus că nu vreau,/ Mi-a dat noaptea-n somn să beau/ Întuneric, şi am băut urna întreagă./ Ce-o fi să fie, o să se aleagă. (II, 55); O mie de neamuri te-au strâns cu zăbavă,/ Trecându-te tainic prin somn tuturor,/ Cules, pe-nserate, de cugetul lor,/ Prin pomii nădejdii cu frunza bolnavă. (III, 13); Luceferii de noapte, scăpărători, i-adun/ Din cerul ca o coadă deschisă de păun./ Singurătatea-mi doarme culcată-n somn alături,/ De-a lungul, între pături. (III, 255); La fiece cuvânt, o şovăire/ Te face să tresari şi-ai aştepta./ Parcă trăieşti în somn şi-n amintire/ Şi nu ştii cine-a scris cu mâna ta. (III, 271); Tăcerea-şi simte rana cum i-o atinge leacul,/ Pe care crunt, pe suflet, apasă-n noapte veacul./ Ecoul se înnalţă, cântarea face ramuri,/ Zăpezi ca liliacul, şi ninge-n somn subt geamuri. (III, 292); Prin singurătatea lui brumar/ Se risipeşte parcul, cât cuprinzi,/ Învăluit în somnul funerar/ Al fumegoaselor oglinzi. (I, 17); Şi toate frunzele

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 349 te cer/ Să-ţi legene lin somnul,/ Ştiind că leagănă spre cer,/ În sânul tău, pre Domnul. (I, 74); Mi-am stăpânit pornirea idolatră/ Cu o voinţă crâncenă şi rece;/ Căci somnul tău nu trebuia sănnece/ Sufletul meu de piscuri mari de piatră. (III, 14); Şi cum putea clădirea veciei s-o răstoarne/ Plăpânda ta făptură, de-abia-nchegată-n carne,/ Când tainele şi somnul lăuntrice, vecine,/ Se prelungeau din ocna pământului şi-n tine? (III, 73); Lasă-ţi, cum îmi place mie,/ Somnul greu pe seama mea,/ Pun un bob şi-mi dai o mie./ Dormi şi nu te deştepta. (III, 270); Într-adevăr, destinul e turburat de-o floare/ Ieşită de neunde, necum şi la-ntâmplare,/ Şi se trezeşte-n rouă din somnul ei închis,/ Trecând dintr-o visare tăcută într-alt vis. (III, 283); Genunchii, copţi ca grâul,/ Duc somnului prinos./ Fără-ndoială, râul/ Îşi lasă pleoapa-n jos. (I, 79); Şi somnului şi nopţii le este-adevăratul/ Tâlc, a dospi în matcă, fierbintele aluatul,/ Ca să-ncolţească plodul şi mugurii să dea,/ De la stejar la trestii, garoafă şi lalea. (III, 91). SOMNORÓS (11), -OÁSĂ, somnoroşi, -oase, adj. Somn + suf. -uros. 1. Căruia îi este somn; ameţit, toropit de somn. 2. Fig. Lipsit de vioiciune, de vigoare, de strălucire; fără viaţă, slab, şters, stins. Variantă fonetică: somnuros (1). Melcul urduros/ S-a făcut somnuros:/ Dintr-un fel de pămânţel,/ Pe care-l ştie el,/ Şi cu un fel de meşteşug,/ Şi-a făcut un fel de belciug (II, 50). Dar i-a ieşit cam somnoros şi cam/ Trândav şi nărăvaş strămoşul meu Adam;/ Că l-a făcut, cum am aflat,/ Cu praf şi niţeluş scuipat; (IV, 215); De subt foi, unde-i culcat,/ Capul singur i se vede./ Somnorosul din livede/ A vorbit. Poate-a visat. (II, 134); Ce prost, întâi, s-anfricoşat de tine,/ De cântecul tău cu

chemări străine,/ De fiinţa de abur şi pucioasă/ În noaptea lui somnoroasă? (I, 83); E albastră şi frumoasă,/ Scrum de umbră somnoroasă,/ Şi-i subţire, din tipare,/ Ca un fum şi ca o boare. (II, 10); Streină? Şi streină! Venise de departe,/ Din insula pribeagă dintre vecii şi moarte,/ Pe care-o duce vântul şi fulgerul o-ncearcă,/ Alene somnoroasă în trestii, ca o barcă. (III, 280); Şi din toate ferestrele odată,/ Mii şi sute de mii,/ Heruvimii fac cu mâna bucălată/ La somnoroşii noştri copii. (II, 16); Ai vrea să-nceapă noaptea? Vrei/ Strângemi încet un deget, două, trei,/ Neputincioase, somnoroase, putrede, slute,/ Pe adormite, pe tăcute. (II, 66). SONÉT (3), sonete, s.n. Din fr. sonnet, it. sonetto. Poezie cu formă prozodică fixă, alcătuită din 14 versuri repartizate în două catrene cu rimă îmbrăţişată şi două terţine cu rimă liberă. Într-un titlu de poem: Sonet de izbândă (I, 164); Şi nu-ţi şoptesc sonete, nici mituri nuţi îngân,/ Pe unde trece umbra acestui hoit păgân./ Aplec eternitatea spre tine, şi rămân// Cu ochi-închişi în zâmbet, copil abia-nflorit; (I, 127); Ştie pe dinafară Iliada, în original,/ Sonetele lui Petrarca,/ Pe Goethe, pe Calderon de la Barca. (IV, 29). SONÓR (5), -Ă, sonori, -e, adj. Din fr. sonore, lat. sonorus. 1. Care produce, prin vibrare, sunete (puternice); care răsună sau face să răsune. 2. Care are un sunet plăcut, armonios (şi pătrunzător). Cântecul tău a umplut clădirea toată,/ Sertarele, cutiile, covoarele,/ Ca o lavandă sonoră. Iată/ Au sărit zăvoarele,/ Şi mânăstirea mi-a rămas descuiată. (I, 33); Când am plecat, un ornic bătea din ceaţă rar,/ Atât de rar că timpul trecu pe lângă oră./ I-am auzit întâia bătaie amândoi,/ Pierzându-se-n noiembre prelungă şi sonoră. (I, 115);

350

Simona Constantinovici

Un murmur nentrerupt, de epitafe,/ Cari mai străine, care mai sonore./ Prin aer, timpu-i despărţit de ore,/ Ca de mireasma lor nişte garoafe. (I, 63); Iată pentru ce-mprejuru-mi se-nvârteau atâtea hore/ Ca talazele stârnite la văpaia unui far./ Iată pentru ce voinicii dintre văile sonore/ M-au încins cu brâu de dafin şi cunună de stejar. (III, 254); Ţi-e sufletul ca floarea duminicii sonore,/ Mireasma de lumină şi leacul fericit./ Otrăvurileascunse în ierburi ţi-l ucid. (III, 261). SÓRĂ (24), surori, s.f. Lat. soror, -oris. 1. Persoană de sex feminin considerată în raport cu copiii aceloraşi părinţi sau ai aceluiaşi tată ori aceleiaşi mame. 2. (Fam.; la voc.) Termen cu care cineva se adresează unei fete sau unei femei în semn de intimitate, de prietenie sau de dragoste; dragă. 3. Fig. Tovarăşă, prietenă. 4. Cel mai mic grad în ierarhia călugărească în mănăstirile de femei; femeie care are acest grad. 5. Infirmieră. Un medic îngrijea piciorul stafidit,/ O fată mică şi o soră grasă./ Parcă un străin a-ncremenit/ Între făclii pe masă. (I, 41); Aprinde-ţi două umbre de fiece lumină,/ Fii nouă deopotrivă şi soră şi străină./ Fii ca o apă pură, în care se ascund/ Nămolurile negre cu pietrele la fund. (I, 154); Azi-noapte, soră,/ N-a mai bătut nici o oră. (I, 237); Fabula de-atunci încoace s-a lărgit cu toateacestea,/ Soră geamănă cu gluma, păcăleala şi povestea,/ Şi o mai lărgim, cu voia cititorului, şi noi,/ Adunând în cusătură câteva altiţe noi. (IV, 9); M-am gândit întâia oară/ Să vă las şi o comoară,/ Soră bună cu belşugul,/ Cum v-am dat şi meşteşugul. (IV, 46); Mai poţi căsca de lene, iarăş,/ Când ai o soră şi-un tovarăş?/ S-au luat de mâini şi au cutreierat/ Grădina toată-n lung şi lat. (IV, 216); Eu v-am adus la sora Dalila-n ascultare./ Ce-ar mai putea să

creadă de-asemenea purtare? (III, 234); Turnurile par trimişii/ Unui rege, ca s-asculte./ El le-a pus pe cap comori,/ Chivăre eu pietre multe,/ Şi le-a dat şi trei surori. (II, 189); În mânăstire munca se cheamă ascultare/ Şi ţi-am ales şi două surori ascultătoare./ O Ana şi-o Smaranda, pe nume de botez./ Sunt fete foarte bune, dar le supraveghez./ (...)/ N-am dat greş niciodată, şi fostele surori/ Mai vin să mă mângâie, şi ele, uneori, (III, 229); S-a întors cercetătoarea/ Să le spuie la surori/ Căci deschisă toată floarea/ Şi câmpia, de cu zori. (IV, 173); Dar nu e voie de-asta/ Să stea de vorbă maica, surorile, nevasta,/ Şi nu e voie nici să te gândeşti,/ Că ori iscoadă ori vândut eşti. (II, 253); Cu frunza şi florile./ Au rămas surorile/ Numai cu ce-aveau pe ele:/ Nişte aripi dintr-o piele. (IV, 171). SORBÍ (17), sorb, vb. IV. Lat. *sorbire (= sorbere). Tranz. 1. A bea ceva trăgând în gură puţin câte puţin, cu buzele ţuguiate (şi cu zgomot). 2. A înghiţi. 3. A trage în piept (cu nesaţ), a inspira adânc (aer, vânt, miresme). Caut izvorul cu undele noi/ Şi sorb din borş de noroi,/ Mocirlă şi zmârc. (I, 187); Vai! apa s-a fiert în urcioare./ Tânjesc să o sorb din izvoare./ Mi-aş vrea pălmile, tălpile, reci,/ Proaspătă iarbă, crăiţe-n poteci. (II, 235); Turta-i turtă, vinul vin:/ Îl sorb tot şi-ntâi mă-nchin. (IV, 205); O lacrimă-ţi căzu pe mână/ La plug şi în ţărână./ Te soarbe brazdancet şi seacă. (II, 165); Iudeea, piramidele, pustiul.../ Cine-a-ntrebat al cui era sicriul/ Mânat pribeag printre vârtejuri oarbe,/ De-l varsă unul, celălalt de-l soarbe? (III, 30); În strălucirea nopţii, mari stelele şi oarbe,/ Chemându-mă-n Tărie, prăpastia mă soarbe./ Am apucat pe drumul pustiei, cel mai lung,/ Şi tot nu pot pe nici o potecă să te-ajung.

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 351 (III, 288); Şi limba umflată-ntre buze/ Să lingă lumina şi ea să refuze,/ Şi-n vreme ce apa din şesuri se strânge,/ Să soarbă-n mocirla copitelor sânge. (I, 141); Pământul umblă după tine să te soarbă/ Cu vârfuri boante de iarbă oarbă./ Din sângele tău băut şi din sudoare/ Pot să iasă alte poame şi feluri noi de floare. (II, 62); O insulă şi-o luntre plutiseră-mpreună./ Talazele frământă, bat neguri de furtună/ Şi-aleargă să le soarbă prăpastia, întregi./ Nu ai putea tu vraja ispitei s-o dezlegi? (III, 280); Izvorul nu se poate nici uita/ În ochii celuia ce bea,/ Nerăbdător ţâşnirea să i-o soarbă/ Cu gura lacomă şi oarbă. (IV, 16); Dar n-ai să ştii, prin mine ce izvoare S-au strecurat şi câte, liniştit./ Şi nu cunoşti pe buza mea scânteietoare/ Buzele calde câte m-au sorbit./ (...)/ Ele-s aci-n văzduh, ca nişte foi,/ Când îmi încerci răcoarea nebăută,/ Şi gura ta, sorbindumi stropii noi,/ Buzele-n zbor, umbrite, ţi-o sărută. (III, 12). SORBÍT (2), -Ă, sorbiţi, -te, adj. V. sorbí. Băut puţin câte puţin; înghiţit, absorbit. Nici nu simţi ce fel şi unde/ Talpa stă să se scufunde,/ Şi, sorbit încet în prund,/ Mâlul te trage la fund. (IV, 193); Să nu se întâlnească nicidecum,/ Una să sece-n drum,/ Sorbită de pustie,/ Şi alta, subţiată, s-ajungă-n marea vie. (III, 193). SÓRCOVĂ (1), sorcove, s.f. Probabil din sorcovi (derivat regresiv). Beţişor sau rămurică împodobită cu flori artificiale de diferite culori, cu care copiii îi lovesc pe spate pe părinţii, cunoscuţii etc. lor în dimineaţa zilei de Anul Nou, urându-le, în versuri speciale, sănătate şi noroc. Deosibeşti chemarea pruncului în vânt/ Cântată de o voce din pământ./ Născut în mine, pruncul, rămâ-

ne-n mine prunc/ Şi sorcova luminii în braţe i-o arunc. (I, 20). SORÓC (13), soroace, s.n. Din sl. suroku. (Pop.) 1. Termen fixat pentru săvârşirea unei acţiuni sau pentru îndeplinirea unei obligaţii; interval de timp în cuprinsul sau la sfârşitul căruia se efectuează un lucru. * Expr. A i se împlini (cuiva sau la ceva) sorocul = a ajunge la sfârşitul existenţei; p. ext. a muri. 2. Dată fixată în practica creştină, când se pomenesc morţii; slujbă religioasă care se face cu acest prilej. 3. Margine, limită. 4. Rost, socoteală, orânduială. Plata la Sfânta Mărie,/ Ori la un soroc, ştiu eu?/ Când o vrea şi Dumnezeu. (II, 114); Zbiară cioara, cântă cucul,/ Fiecare la soroc./ Pentru toţi e timp şi loc. (II, 215); Cuiburile, cu chirie,/ El le ia pe datorie/ Şi, la şase, şapte poşti,/ Face pasările cloşti./ Cât priveşte plata dreaptă,/ E soroc la Moş-Aşteaptă. (IV, 64); Clădită-ncet cu dalta şi mistria,/ Zidirea lui atinge-n cruci Tăria./ Pleşuve piscuri, zvelte, drepte, rupte:/ Sorocul împlinit al unei lupte. (II, 106); Când crede împlinit sorocul,/ Sufleurul face semn să vie/ Alţi măscărici să ţie locul/ Şi ţara luată cu chirie – (III, 173); Un clopot de biserică săracă/ Se auzea dogit din depărtare./ – „Vezi câtă grijă are/ Şi popa de sorocul dumitale?” (III, 198); Să nu mă mai ştiu vitreg în marea ta vecie,/ Strein si singuratec, pe stânci, când va să vie/ Sorocul, când şi zarea şi timpul se-ntrerup. (III, 297); De-i moare una din copile,/ Zice că nu mai are zile,/ Dar la soroace nu pot să rămâie/ Mormintele fără tămâie, (III, 50); Necăutând în turle şi oraşe/ Unde se-nseamnă timpul cu-o bătaie,/ Soroacele stau scrise în stelele urmaşe./ Şi ne simţeam acasă subt cer, ca-ntr-o odaie. (I, 124).

352

Simona Constantinovici

SOROCÍ (3), sorocesc, vb. IV. Din soroc. 1. Tranz. (Pop.) A fixa termenul la care urmează să se efectueze un lucru; p. gener. a hotărî, a fixa. Orânduirea firii a sorocit să-i fie/ Copila diafană bărbatului soţie. (III, 43); Şi soborul soroci/ O duminică pe zi./ Un pitic – s-a legiuit –/ Să stea mai mult aţipit. (IV, 180). 2. (În superstiţii) A ursi, a sorti; a meni. Şi, nevăzută, fata s-a strecurat în pâcla stătătoare/ Şi a orbecăit, târâş ca o lipitoare,/ Pe dihania nopţii, vreme lungă,/ Până ce i-a fost sorocit, undeva să ajungă. (I, 200). SOROCÍT (1), -Ă, sorociţi, -te, adj. V. sorocí. Ursit, sortit. Tu ai rămas de-a pururi, şi viaţa noastră piere./ Te mulţumeşti cu-atâta mângâiere/ Că singur, între neguri, eşti veşnic; sorocit/ Prin mărturia celor ce-au murit. (II, 195). SORTÍT (1), -Ă, sortiţi, -te, adj. V. sortí. Menit, ursit, predestinat. Tu ştii găsi la mine odihnă şi uitare,/ Cum nu ţi-au dat trufia şi braţul tău învins./ Eşti slăbănog. Eu ţie sortită-s într-adins,/ Ca şi tu câteodată să crezi a fi în stare. (II, 206). SOS (2), sosuri, s.n. Din fr. sauce. Preparat culinar lichid sau vâscos (de obicei, condimentat) cu care se pregătesc sau cu care se servesc unele mâncăruri. Icre, stacoji, sos franţuzesc/ Totuna mi-s, că tot mă murdăresc,/ Şi, tot trecând prin pipăiri şi guri,/ Nu mai cunosc mâncarea de lături. (IV, 32); Au trecut prin burta lui/ Iezii, mieii câmpului/ Şi-a-nvăţat cum să prăjească/ Sos cu pasăre cerească. (IV, 264). SOSÍ (15), sosesc, vb. IV. Din ngr. sóso (viit. lui sóno). Intranz. A ajunge întrun anumit loc (şi într-un anumit moment). * Expr. A-i sosi (cuiva) ceasul = a-i veni cuiva timpul să moară. Tu te-ai dumicat cu mine vaporos –/ Ne-

despărţit – în bolţi./ Eu veneam de sus, tu veneai de jos./ Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi. (I, 34); Sosesc în cohorte, se duc în cirezi,/ Ca bivolii negri, întinşi după coarne,/ Năvală de şuier, de suflet şi carne –/ Şi doliul înfaşă tării şi livezi. (I, 28); A primit înştiinţare/ Că sosesc din depărtare/ Viespile de fier, pe sus. (IV, 252); Odinioară, ne soseau prin curte/ Şi stau de vorbă-n cântece cu noi,/ Îngerii mici cu aripile scurte/ Şi sfinţii candizi în stihare noi. (I, 72); Şi tot mergând din ins în ins/ Soseau pe dos, parcă-ntr-adins. (IV, 17); S-a suit pe-un fir de iarbă:/ Vrea s-ajungă mai degrabă./ Are nouă săptămâni/ Să sosească la salcâmi. (IV, 105); Vino să te ascund în trestii şi papuri/ Până-or sosi hainele din cufere şi dulapuri, (II, 61); Ce-i colo sus, în ceruri, în zenit?/ Că berzele de-o vreme-au şi sosit./ Să fi întârziat un cârd? Să fi rămas/ Un stol răzleţ aiurea, de pripas? (II, 267); A stat ce-a stat la colţ, şi-apoi lungit,/ Şi ceasul care sună la vreme i-a sosit,/ Şi n-a sunat dogit. (III, 148); A sosit cu bine Moş Crăciun, dar ştiu/ C-a ţinut şi plosca, bine, cu rachiu. (IV, 161); Când traduci, pare că scrii,/ Şi când scrii, parcă traduci./ Ai plecat şi parcă vii,/ Ai sosit, parcă te duci. (IV, 249). SOSÍT (2), -Ă, sosiţi, -te, adj. V. sosí. Ajuns (într-un anumit loc şi într-un anumit moment). Mă doare că-i sosită vremea lor,/ A gândului şi-a lacrimilor,/ Fără să văd că fragedul sân mic/ Creşte tiptil în cuibul lui de borangic. (II, 157); Că nu mai este moartea săracă, de-altădată,/ Idilică şi proastă, din basme şi poeme,/ Sosită cu o coasă, la vreme şi nevreme,/ Ţărancă ofilită la fân şi la cosit. (II, 273). SOŢ (1), soţi, s.m. Din lat. socius. Lat. socius. Bărbat căsătorit în raport cu so-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 353 ţia lui; bărbat. Eu ştiu de o cam dată ceva şi mai cumplit,/ Când ai ucis un Rege şi, pe neruşinate,/ Ai murdărit căminul şi-ai luat de soţ pe frate. (III, 214). SOŢÍE (5), soţii, s.f. Soţ + suf. -ie. Femeie măritată considerată în raport cu bărbatul ei; nevastă, soaţă. Ce sufăr mi se pare că-ţi este de durere,/ De faţă-n tot ce naşte, de faţă-n tot ce piere,/ Apropiată mie şi totuşi depărtată,/ Logodnică de-a pururi, soţie niciodată. (I, 47); Orânduirea firii a sorocit să-i fie/ Copila diafană bărbatului soţie. (III, 43); Al patrulea iubeşte, părtaş la o solie/ Să aibă logodita fecioară de soţie./ Prinos de închinare la frumuseţea smeadă,/ El poartă o cătuşe de aur drept dovadă. (III, 82); Tu n-ai să uiţi, tâlharul că mi-a răpit coroana,/ C-a pângărit frăţia şi a mânjit icoana/ Soţiei multiubite, târâtă-n desfrânare./ Tu n-ai să uiţi ocara, că şi-n pământ mă doare. (III, 211). SPÁDĂ (19), spade, s.f. Din it. spada. Armă formată dintr-o lamă dreaptă cu două tăişuri, din gardă şi mâner, cu care se poate tăia şi împunge. Şi când îl rod păduchii câteodată/ Pe dedesubtul platoşei domneşti,/ Prinţul te simte, spadă fermecată,/ Prinsă de şold, c-ai tremurat şi creşti. (I, 71); De-aş avea un cal şi-o spadă/ Şi-o domniţă de furat!/ Du-te, lună, din ogradă. (II, 189); Încă o dată Făt-Frumos/ Şi-a smuls din grinda casei spadă,/ Arc bun şi buzdugan mai noduros,/ Să dea din munte namila grămadă. (II, 262); Vezi dacă nu teastâmperi? O întâmplare scurtă/ Şi-un vârf de spadă ager ţi s-a-mplântat în burtă. (III, 214); Se ivise nalt, spătos,/ La lumină, Făt-Frumos./ Cu o pavăză, la soare,/ Limpede scăpărătoare,/ Şi cu spadă-n cingătoare. (IV, 89); Toţi aţintesc cu pizmă pe cruntul căpitan,/ Căci fiecare-n sine de spada lui se miră;/ Po-

runca lui temută smeri şi pe Satan. (I, 164); În ce împărăţie şi-n ce fel de hotare/ Stau scaunul şi zmeul cu spada-n cingătoare? (III, 90); Pe spada de la coapsă, atunci, îngenunchiat,/ Cum se topea în zarea senină, am jurat./ Şi-am scris pe luciul spadei jurata judecată:/ „Tu n-ai să uiţi ocara şi crima niciodată”. (III, 211); Nu mă privi din slavă atât de-nduioşat,/ Că-mi zdruncini hotărârea pe care am jurat./ Căci cu voinţa ruptă încep, slăbit, a plânge,/ În loc să plângă spada cu lacrime de sânge. (III, 216); Nu-i şuierul săbiilor ce se ascut/ Şi-al spadei ciocnite de scut./ Nu e bătaia inimii. Nu-i/ Turnul şi ornicul lui/ În care timpul colinse. (I, 168); Tablouri fără dată, cărţi, portrete,/ Pendule-n care cucul s-a oprit,/ Spade cu vârful ars şi ruginit,/ Icoane, pajuri, chivote, stilete... (I, 133). SPÁIMĂ (15), spaime, s.f. Et nec. 1. Emoţie puternică şi violentă, provocată de ceva neprevăzut şi primejdios; groază. 2. Fiinţă, lucru, fenomen care înfricoşează. Şi totul se-ncheagă şi-n gol se prăvale/ Cu scrâşnet, cu spaimă, cu jale. (I, 29); Vânt e? Geamăt e? Agonie este?/ Spaimă liniştită stăpâneşte preste./ Al cui e glasul mare care bate?/ Au vine din Psaltire? Au vine din cetate? (I, 157); Sufletele amândouă/ Tremurând de-o spaimă nouă,/ Şi fiecare se strânge/ Celălalt c-o să-l mănânce. (II, 35); În zori, când ochii vineţi vor da de soare iar,/ Şi noaptea, când perdeaua, ca plasa, va fi plină/ De stele, 1îngă coapsa ce-o vei simţi vecină,/ Lipeşte-te cu spaimă că sunt şi că răsar. (II, 206); Şi mi-e spaimă de ceva urât,/ De o fiară, de un ceas pe care/ Îl aşteaptă sufletul atât,/ Lângă viaţă, lângă închisoare. (III, 284); Ion îşi zise: „Doamne, cel din cer,/ De spaimă-mi vine iar să zbier./ Nu e aievea, ăsta-i vis/ Şi numai

354

Simona Constantinovici

Duhul rău mi l-a trimis.” (IV, 21); Potecile, miriştea,/ Durerile, neliniştea,/ Ploaia, negura, vântul,/ Hohotul, spaima, frământul. (II, 211); Numai şoapte,/ Parc-ar fi un miez de noapte,/ Pe muţeşte, ca de frică,/ Spaima mută că se strică. (III, 146); – „Doamne! ofta ciobanul abătut,/ Mai rău tu nu m-ai fi bătut.”/ Şi se sucea tiptil prin casă,/ Înfricoşat că spaima îl apasă. (IV, 19). SPÁRGE (16), sparg, vb. III. Lat. spargere. 1. Tranz. şi refl. A (se) preface în bucăţi, în cioburi; a face să plesnească sau a plesni, a (se) crăpa. 2. Tranz. A distruge, a nărui, a nimici. 3. Tranz. A împunge, a străpunge cu un obiect ascuţit sau tăios; p. ext. a ucide. Şi cum ceasul bate-n larg/ Peste noi şi peste plante,/ De s-ar crede că se sparg/ Subt ciocane diamante; (I, 66); Nu. Mână crâncen, timpul tu sparge-l cu potcoava,/ S-apropiem vecia mai repede de noi./ Păstrează-ţi sărutarea, ca florile otrava,/ Ca să o dăm ţărânii întreagă înapoi. (I, 109); Un talaz se frământă,/ Zguduie marea frântă,/ Rupe unda şi viscolul de alge/ Şi nu se sparge! (I, 173); În gloata răzvrătită, puhoi ca de catarge,/ O negură se-ngroaşă, o negură se sparge. (III, 108); Armăsarii-n lumea largă/ Călcau Dunărea s-o spargă,/ Cu cirezile năuci,/ Speriate de năluci,/ Năvălind să se afunde,/ Aiurite, în neunde. (III, 59); S-a culcat peste mine o fiară/ Fără picioare, cu coarnele arse./ Alergase lanurile de secară,/ Şi zidul cu nările-l sparse,/ Buturugă de tăciune. (II, 236); S-a spart oglinda şi-am suflat-o-n foc/ Şi s-au făcut oglinzile la loc. (II, 176); Bulibaşa nimereşte/ Cu gingia drept în cleşte,/ Şi-un ţigan în pielea goală/ Şi-a spart gura-n nicovală. (IV, 240); Şi fuse scos pe moarte, de subt genunchii lui,/ Ciocoiul Nastasachi, moşier din Covurlui,/ Care bătea

plugarii cu furca şi lopata./ Tâlharul i-o zdrobise, spărgându-i beregata. (III, 188). SPÁRGERE (1), spargeri, s.f. V. sparge. Acţiunea de a sparge şi rezultatul ei. * Furt prin efracţie. Are patru spargeri, în dosare./ Nouă furturi de buzunare./ Şi un păcat neiertat:/ Un asasinat. (I, 220). SPART (12), -Ă, sparţi, -te, adj. V. sparge. Prefăcut în bucăţi, în cioburi; plesnit, crăpat; găurit. Din fosta-mpărăţie azi a rămas o hartă,/ Cu care-n vântul iernii cârpeşti fereastra spartă. (I, 106); Plângi după bijuteria spartă/ Ori fă cum vrei, sau blestemă, sau iartă./ Dar dând clavecinul şi canapeaua-n lături,/ Vine noaptea! grăbeşte-te să mături. (II, 25); Mişunau omizile-n ălbii uscate/ De ape adevărate./ Luna spartă/ Căzusentr-o scorbură moartă,/ Ca un urcior de lut. (II, 110); O ţandără-nvie o amforă spartă./ Dă sunet şi iedera moartă/ Şi vocile stinse luând graiuri, pe rând,/ Şi murmură parcă şi parcă şi râd. (II, 199); Doi îngeri au adus o carte/ Cu copcile sparte,/ Doi o icoană,/ Doi o cârjă, doi o coroană. (I, 223); Mă frânge un zăvor, mă rupe un belciug./ Am în gâtlej lacăte sparte./ Un lanţ m-a-ncolăcit cu zale moarte. (II, 232); Câteodată pare, parcă,/ Pe sticlete că-l încearcă/ Sau căngână pe departe/ Pila-n ciob de sticle sparte, (IV, 128). SPÁTĂ (4), spete, s.f. Lat. spatha. 1. Porţiune a scapulei care susţine articulaţia umărului; p. ext. regiunea corespunzătoare a corpului. * Loc. adj. Lat în spete = cu umerii largi spătos, voinic. Oacheş, nalt şi lat în spete,/ El a luat-o pe-ndelete,/ Şi-n răstimpuri, trei minute,/ Bate coasa şi-o ascute. (III, 53); De ani de zile-ncoace, mânia se răzbună./ Şi s-a împletit gârbaciul şi l-a-nnodat cu plumb/ Şi alungând ţăranii prin grâu

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 355 şi prin porumb/ Harapnicul se-abate pe spete şi răsună. (III, 133); Patru diaconi falnici, înnalţi şi laţi în spete,/ Drept sfeşnice de mână, cu puşti şi baionete,/ Păzeau arhiereul de temniţă, de-aproape. (III, 187). 2. (Reg.) Spătarul scaunului. Amurg. Se-ntoarce-n sat o ceată./ Unchiaşul iarăş se arată./ Un om ţinea în mână o vioară,/ Altul un ghem de sfoară,/ Şi altul, dintr-un scaun, spata,/ Unul o greblă ruptă şi lopata. (III, 185). SPÁTE (9), spate, s.n. Lat. spathae (pl. lui spatha). 1. Partea posterioară a corpului omenesc, de la umeri până la şale. * Loc. adv. În (sau pe) spate = pe umeri sau pe partea dorsală a corpului; în spinare. 2. Parte a unor obiecte opusă feţei. La moara voastră, sacul dus în spate/ Scădea făina mea la jumătate. (II, 221); L-a dus din spate un vătaf,/ Trăgându-şi prin belşuguri de odoare,/ Ca vai de lume, bietele picioare. (IV, 18); De mii de ori pier droaie, le pierzi, ca nişte ace,/ Şi se arată-ndată, din nou în stol. Le place/ Să-şi facă drum din spate, furiş, câte-o grămadă,/ Cu-o patimă ciudată şi râvnă pentru coadă. (IV, 79); Frumos cum îi din fire şi uns, din voievozi,/ La cap şi alta-n spate, el are două cozi. (IV, 81); Dar ajungi neapărat/ Într-o zi la scăpătat,/ Însetat şi nemâncat./ Pântecul, lipit de spate,/ Ţi-a scăzut la jumătate. (IV, 192); Cum te-ntorci niţel din spate,/ Îţi văd cheilenşirate/ Şi-ţi fur, când se-ascunde luna,/ Din curea tot câte una,/ Şi cu ele pipăi toate/ Lacătele încuiate... (IV, 274). SPÁŢIU (4), spaţii, s.n. Din lat. spatium, fr. espace. 1. Întindere nemărginită care cuprinde corpurile cereşti; văzduh; întinderea, locul care ne înconjoară. 2. Loc, suprafaţă, întindere limitată. Copacii însă uită de flori şi relief,/ În ceaţa-ntinsă, sură, din spaţiu; deopo-

trivă,/ Tămâie pentru frunze, şi pentru morţi colivă./ Par începuţi pe-o stofă de lână, pe gherghef. (I, 110); Se-nnalţă-n rotogoale, se învârtesc şi zboară,/ Contrafăcând arcuşul pe strune de vioară./ Numai că-n ridicarea spre spaţii, cu elan,/ S-au repezit de-a surda şi-ajung de-abia-n tavan. (IV, 78); Ce vagabond de spaţii şi smintit/ A dat peste păpuşa lor de fată/ Şi, sfărâmând-o, bravul, a fugit? (IV, 265); Prin spaţiile mele înnoţi ca-n balta lină/ Şi-mi dai caricatură, pe când îţi dau lumină,/ Că-mi ştii şi însuşirea din care ea purcede:/ Lumina mea se uită la voi şi nu vă vede. (III, 39). SPĂLÁ (22), spăl, vb. I. Lat. *expellavare (= ex-per-lavare). 1. Tranz. şi refl. A (se) curăţa folosind apă, săpun, detergenţi etc. * Tranz. Fig. A face să se şteargă, să dispară o greşeală, un rău, o insultă. 2. Tranz. A uda, a scălda (un ţărm). Unda-ntinsă, val cu val,/ Până-n malul celălalt/ Spală-n lapte de opal/ Cerul scund şi plopul nalt. (I, 21); Limpezeşte şi îşi spală,/ Noaptea, farfuria goală,/ Porţelanu-având o pată/ De argint necurăţată. (II, 122); Titirez ori vrabie/ Zboară către albie,/ Unde maica spală rufe. (IV, 115); Vorba-i ca ulceaua goală,/ Te câştigă şi te-nşeală,/ Şi te spurcă şi te spală. (IV, 181); Oftează Eva a pustiu,/ Când povesteşte, mai târziu,/ Copiilor ţinuţi în poală,/ De câte ori îi culcă şi îi spală, – (IV, 216); Spălaţi-vă degrabă, daţi bine cu săpun,/ O mie de metanii, cinci zile de ajun! (III, 234); Dar nu-i nimic:/ Cu un pic/ De benzină/ O să-i iasă nasul la lumină./ Căci, deşi au terminat,/ Meşterii încă nu s-au spălat. (IV, 102); Cam miroase-a iarbă-mare:/ Şi-au gătit şi de mâncare./ De spălat, ele-au spălat:/ Rufe-ntinse la uscat. (IV, 170); S-a spălat în loc de apă/ Cu lapte proaspăt de

356

Simona Constantinovici

iapă./ Ca să-şi facă piele nouă,/ A cerut găleţi de rouă. (IV, 235); Întorci un fir prin fire, de beteală,/ Şi altă faţă iese din urzeală,/ Izvoade noi, din două, trei vopsele,/ Şi n-a putut nici veacul să le spele. (II, 175); De funinginile lunii/ Nu mai poate să se spele/ Cel ce s-a mânjit cu ele. (II, 198); Rouă, stropeşte colţul ierbii mele/ Şi unge-mi-l cu mir./ Duios şi fraged să mi-l spele/ Mirosul lui curat de trandafir. (III, 252); Că s-a mai şi mâzgălit/ Cu albuş, cu gălbenuş,/ De atunci şi până-acuş/ N-a ajuns să se mai spele,/ Că intrase mâzga-n piele. (IV, 135); Să-şi radă pingelele,/ Să-şi spele obielele/ Şi să-şi frece cioarecii,/ Alergând ca şoarecii; (IV, 192). SPĂLĂTÓR (1), spălătoare, s.n. Spăla + suf. -ător. Chiuvetă specială în care se spală vasele de bucătărie. Tacâmurilor, linguri, furculiţe şi cuţite,/ Le-am auzit revolta pe şoptite/ În spălătorul din bucătărie. (IV, 32). SPĂLĂTORÍE (1), spălătorii, s.f. Spălător + suf. -ie. Încăpere sau construcţie special amenajată în care se spală rufe. De ce-ar sta spălătoria/ Rând în rând cu croitoria,/ Şi de ce, dacă tembraci,/ Treci alături, la cârpaci?/ Pentru că aşa ţi-e dat/ Dacă eşti pitic curat. (IV, 198). SPĂLĂTÚRĂ (1), spălături, s.f. Spăla + suf. -ătură. Curăţare a cuiva sau a ceva cu ajutorul apei, săpunului etc. Concesii, monopoluri, furnituri,/ Treceau prin patul ei de hetairă,/ Ieşite din lighean şi spălături.// Acestea le ştiai şi le tăceai./ Te-ntrebi acum, de ce mereu te miră/ Că ţara sta-ntre zmârc şi putregai? (III, 178). SPĂRGĂTÓR (1), -OÁRE, spărgători, -oare, adj., subst. Sparge + suf. -ător. S.m. şi f. Hoţ care intră undeva cu forţa (spărgând uşi, încuietori etc.) pentru a jefui. Îmi pare rău că Dumnezeu, pe

toţi,/ Ne ia drept nişte spărgători şi hoţi/ Şi nişte haimanale,/ Crezând că tot umblăm după parale/ Şi după giuvaerele Măriei Sale. (II, 185). SPĂRTÚRĂ (3), spărturi, s.f. Spart „ciobit; crăpat” + suf. -ură. 1. Crăpătură, gaură, deschizătură produsă prin spargere. 2. Ciob, aşchie (produse prin spargere). Pasărea aspră, de Tărie/ S-a sfărâmat ca o farfurie./ Păcat că din cioburi şi spărturi/ Nu se pot lipi şi face vulturi. (II, 25); Copite cu nimb îngeresc,/ Spărturi de icoane, păstrând a mustrare,/ O schiţă de bine şi rău cuvântare,/ O lacrimă prinsă-n pictură,/ O mână rănită, o căutătură,/ Şi clopote, parcă, departe,/ Şi câte o foaie de carte. (II, 199); Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins./ Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins./ Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut/ Ca orbul, ca să cânte, spărturile pe flaut. (I, 89). SPĂTÁR (1), spătari, s.m. Din ngr. spathários. (În evul mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Dregător la curtea domnească care purta, la ceremonii, sabia şi buzduganul domnului, iar mai târziu avea comanda cavaleriei. Stăpânul, n-aveai voie, ca pe moaşte,/ Nici de-a-l zări, necum de-a-l mai cunoaşte./ În dreptul buzelor şi-al feţii/ Făceau de strajă logofeţii,/ Şi dintre ei spătari, scutari,/ Păzeau fruntaşii cărturari. (IV, 17). SPĂTÓS (1), -OÁSĂ, spătoşi, -oase, adj. Spată + suf. -os. (Despre oameni) Cu umerii largi, lat în spete; robust, voinic. Se ivise nalt, spătos,/ La lumină, Făt-Frumos./ Cu o pavăză, la soare,/ Limpede scăpărătoare,/ Şi cu spadă-n cingătoare. (IV, 89). SPÂN (3), -Ă, spâni, -e, adj. Lat. *spanus. (Despre bărbaţi sau despre faţa lor; adesea substantivat) Care este (biologic) lipsit de barbă şi de mustăţi. Că

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 357 nu-i stăpân pe lume, cu barbă, ras ori spân,/ Să n-aibă, ca noi ăştia, şi el un alt stăpân. (IV, 82); Protosinghelul bătrân,/ Vechi unchiaş, oleacă spân,/ Cam ursuz şi, nu degeaba,/ Poreclit în schituri „Baba”. (IV, 196); Dar în masă, de odată,/ Se porni un pumn să bată./ Însemna, din asistenţă,/ Că grăieşte-o excelenţă./ Spânului, ca o femeie,/ Îi venise o idee. (IV, 260). SPÂNZ (1), spânzi, s.n. Et. nec. Plantă erbacee toxică, cu rizomul gros şi ramificat în numeroase fibre lungi, care se foloseşte în medicină. Cum ţi-e răul,/ Cârmâzul, spânzul, scăpăul,/ Sânge de nouă fraţi, coconari,/ Migdale amari,/ Aşa îţi este şi leacul:/ Ducă-se de-a berbeleacul. (I, 232). SPÂNZURÁ (9), spânzur, vb. I. Probabil lat. *expendiolare. 1. Tranz. A omorî, a executa pe cineva (în urma unei condamnări) prin strangulare, cu ajutorul spânzurătorii. * Refl A se sinucide, strangulându-se. 2. Tranz. A agăţa un obiect de unul dintre capete, lăsând restul să atârne liber în jos. * Intranz. A atârna, a cădea liber în jos (fiind prins sau agăţat de ceva). Voie dă-mi să spânzur graiul/ Şi să-ţi mulţumesc cu naiul./ Cântecul care mă doare/ Frate-i cu tăcerea mare,/ Cu îngerii, cu lăstunii/ Şi cu şoapta rugăciunii. (II, 99); Şi un coşciug spânzură-n văzduh:/ Al Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh. (II, 231); Mâna-mi spânzură în jos,/ Răzimată, pe baros,/ Şi luleaua-n gură râde. (IV, 240); În turlele rămase jos/ Clopotele spânzurau de prisos/ Cu funiile de pulbere, scufundate/ Ca nişte feştile arse pe jumătate,/ În drojdiile nopţii uleioase. (I, 182); Îl spânzurase Pătru al Catrincii./ Întâi, îl amorţisem cu tălpile opincii,/ Şi-l agăţai, pe urmă, de cumpăna fântânii,/ Să-l vadă şi cireada flămândă şi bătrânii. (III, 189); Strivişi

în şapte zile ce-i zămislit în şapte./ Nu mai adie vântul în parcuri, parfumat./ De ţâţele femeii, rămase fără lapte,/ Prunci orbi şi muţi, schelete şi sluţi ai spânzurat. (I, 119). SPÂNZURÁT (12), -Ă, spânzuraţi, -te, adj., s.m. şi f. V. spânzura. 1. (Adesea substantivat) Care a fost omorât sau s-a sinucis prin spânzurare. 2. Agăţat, atârnat, suspendat. Soarele rămâne spânzurat: un bumb./ Zi crochiu. Estompă şi condei de plumb. (II, 147); Pe drumul mut al marilor stihii/ Pământul mort pluteşte-ntre stafii/ Şi-atârnă putred, spânzurat în cete,/ Cu hoiturile altor vechi planete. (III, 30); Nu aţi găsit atuncea ciocoiul spânzurat?/ Se legăna-n frânghie, la marginea de sat. (III, 188); În grădina-n care scriu,/ Cerne aur argintiu/ O tipsie ca de jar,/ Spânzurată-ntr-un arţar. (II, 18); Călugărul din poartă-i adormit/ Cu cheia spânzurată lângă broască./ De zeci de ori străinii au lovit/ În lemnul surd, şi poarta nu se cască. (II, 148); Eşti ca o cracă-n furci, de care-atârnă/ O carne spânzurată de sărac,/ Gâtlejul găunos şi tigva cârnă./ Ai auzit-o? rage zbierat, ca un malac. (II, 270); Mergându-şi Domnul drumurile sfinte,/ Doi orbi ieşiră Domnului nainte./ Legaţi de braţ şi spânzuraţi în bâte,/ Păreau, iscaţi din depărtare,/ O plăsmuire cu-arătări urâte,/ Cu coarne, cu spinări şi opt picioare. (I, 165); Trecui pe o rază, de lume./ Pădurile albe, postume./ Ciorchini spânzuraţi între zodii./ Robi, calea străbate prin codri de rodii,/ Bătută cu mărgăritare./ Trecutul acela e-al meu, de mă doare? (III, 35). SPÂNZURĂTOÁRE (1), spânzurători, s.f. Spânzura + suf. -ătoare. Spânzurare. Aude şi nu-i vine/ Să creadă: – „Jos!... Ruşine!/ La temniţă cu tine!/ La moarte!” strigă unii şi:/ – „La spânzu-

358

Simona Constantinovici

rătoare!”/ L-apucă o sfârşeală, gândindu-se că moare. (IV, 71). SPÂRC (2), spârcuri, s.n. Cf. ucr. špyrka, pol. szperka. (Pop.) Bucată mică (şi nefolositoare) din ceva. Doar anapoda şi spârc,/ Cine ştie din ce smârc,/ Morfolit de o copită/ De făptură negrăită/ Cu coarne de gheaţă,/ Cu coama de ceaţă,/ Cu uger de omăt –/ Iese aşa fel de făt. (I, 218); Se puse-n calea negurii cu coarne/ Şi găurindu-i pântecul în zmârc/ Şi împlântându-i sabia în carne,/ Au curs din ea otravă, muci şi spârc. (II, 262). SPECIALITÁTE (1), specialităţi, s.f. Din fr. spécialité, lat. specialitas, -atis. Ramură a ştiinţei, a tehnicii, a artei etc. din studiul şi din aplicarea căreia cineva îşi face o profesiune. Sătean de mămăligă şi de ciorbă lungă,/ Ştiuse să se facă ciocoi şi să ajungă./ Şi-a mai ales şi-o specialitate:/ Moşia câştigată-n proces pe jumătate. (III, 149). SPERÁNŢĂ (1), speranţe, s.f. Din it. speranza. Nădejde. Şi se-ntreba atuncea speranţa mea mirată:/ Cine-ar fi fost să fie bărbatul uriaş,/ Oprit pe ţărmul lumii, cu-o mână-atât de lată/ Încât putea să joace pe deget un oraş? (I, 98). SPERIÁ (13), spérii, vb. I. Lat. *expavorere (< pavor). 1. Tranz. şi intranz. A (se) umple de frică, de spaimă; a (se) înfricoşa. 2. Tranz. A face ca o fiinţă sau un grup de fiinţe să se înfricoşeze (de o mişcare ori de o apariţie bruscă şi neaşteptată) şi să fugă; p. restr. a stârni un animal din culcuş. Că stihiile, grămadă,/ Au luat parte la paradă,/ Pana mea, să nu te sperii/ Că vin gloate şi puzderii, (II, 12); Nu lua ceas, nu măsura/ Calea, timpul, nu cumva/ Să te sperii ce-n răspăr/ Merge vremea-ntradevăr. (IV, 193); Mişti doar subsuorile,/ Ca să sperii ciorile.// Însă rogu-te,

grăbeşte,/ Că hermina se topeşte. (IV, 243); Te temi şi-acum de ce te-ai mai temut,/ De pagina curată şi de rândul,/ Şi de cuvântul de la început./ Te sperie şi litera şi gândul. (III, 271); – „Nici nu se putea/ Să îl cheme altcumva./ Prea uşor se sperie/ Şi parcă-i o perie.” (IV, 104); E doftor, mi se pare,-n medicină./ Dar când sughite, bunăoară,/ Se sperie, slăbeşte şi leşină/ La gândul c-ar putea şi el să moară. (IV, 231); În cutia de sidef şi aloi/ Au venit podoabe noi,/ Lăcuste, păianjeni, brotăcei./ Nu te speria de ei. (II, 88); Când păduchii-l vor mânca,/ Făt-Frumos s-o scărpina,/ Când căţeii vor lătra,/ Făt-Frumos s-o speria. (IV, 90). SPERIÁT (5), -Ă, speriaţi, -te, adj. V. speria. Cuprins de frică; înspăimântat, înfricoşat. Te urmăresc prin veacuri, prin vârste şi milenii,/ Încă de când spinarea ţi-o-ncovoiai pe brânci,/ Când, speriat şi singur, târâş printre vedenii,/ Umblai numai să cauţi culcuş sau să mănânci. (III, 65); Proprietari, boieri şi arendaşi/ Sunt speriaţi şi umblă ca guzganii./ Şi încolţiţi, simţindu-se vrăjmaşi,/ Doresc să se împace cu ţăranii. (III, 164).Armăsarii-n lumea largă/ Călcau Dunărea s-o spargă,/ Cu cirezile năuci,/ Speriate de năluci,/ Năvălind să se afunde,/ Aiurite, în neunde. (III, 59). SPIC (17), spice, s.n. Lat. spicum. Inflorescenţă caracteristică plantelor graminee, alcătuită din mai multe flori mici cu peduncul scurt, dispuse pe o axă centrală lungă. Stihuri de suflet, dintre spini culese,/ Îndurerate-n spic şi-n rădăcini,/ Pătrundeţi, înţelese şi neînţelese,/ În suflete de prieteni şi străini. (I, 195); Poteca de suflete şesul străbate,/ Ca nişte săcară cu spic./ Puterea dospeşte-n grăuntele mic/ Şi holdele-aşteaptă tot nescuturate. (III, 13);

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 359 În holda cu spic, suflecată,/ Tăia snopul plin dintr-odată,/ Încinsă cu soare/ Şi fulgere scăpărătoare. (III, 33); Că vă cumpără din piaţă,/ Marţea, dis-de-dimineaţă,/ Tot seminţe dulci la gust,/ De fir lung cu spic îngust, (IV, 163); Buruieni cu fir aprins,/ Nu vă caut după lins,/ Spicul nu-l aleg cu must/ Şi nici ghimpii după gust. (II, 96); Chemarea înnălţării ca spicul se-mplinise./ Tărâmurile toate te aşteptau deschise/ Şi te mutai pe ele în voia ta deplină,/ Scăpat de-nţelenirea pe loc şi rădăcină. (III, 77); Se-arată când pe-o stâncă, şi când păşeşte-n şes,/ Se-apropie, stă, pleacă, şi-n stelele ce ies/ Şi-şi pierd pe rând scânteia şi spicul din Tărie,/ Se mistuie şi umbra în zarea alburie. (III, 209); Sămânţa brazdei grase, muncită strâns şi crunt,/ Din spicul cu mustaţă, zbârlit, cu miez de unt,/ Şi sacii grei cu aur de mălai –/ Plecau în coviltirile cu cai. (IV, 15); Gânduri line,/ Spice coapte,/ Doniţi pline:/ Miere, smirnă, must şi lapte. (II, 26); De suflet îţi atârnă cerceii ca de boltă,/ Ţii în verigi şi luna şi soarele şi norii./ Tresari din tot azurul când l-au atins cocorii,/ Şi stelele din spice adie ca o holdă. (III, 261); Luna-n spicele de scai:/ Seceriş de mucegai,/ Ochii stelelor se zbat/ În urdori de-argint umflat. (II, 242). SPILCUÍT (2), -Ă, spilcuiţi, -te, adj. V. spilcui. (Fam.) Cu aspect (prea) îngrijit, (exagerat de) gătit; dichisit. Spilcuit ca o mireasă,/ Şi paharul stă pe masă,/ Tuturora să se-arate/ În palatul din cetate. (IV, 184); Spilcuiţii de coconi,/ Din fuduli ajung claponi./ Cucurigu! sus, pe claie;/ Jos, în ploaie, cucuvaie. (III, 143). SPIN (20), spini, s.m. Lat. spinus „prun sălbatic”. 1. Organ în formă de ţeapă care creşte pe tulpina, pe ramurile, pe frunzele, pe fructele etc. unor plante;

ghimpe. 2. Nume dat mai multor plante erbacee sau lemnoase care au spini. Fata noastră e bolnavă,/ Fata mea şi-a dorului./ În vârful piciorului/ A-nţepat-o cu otravă/ Spinul prins de crini şi laur. (I, 148); Stă singuratec câinele. De pază/ Nu ştie cui, pe la amiază:/ Fântânii rupte, spinului uscat,/ Drumului, cerului, omului? A tremurat. (II, 149); Gingia moale, înţărcată, suge,/ Ochiul porneşte blând să se usuce,/ În pântec spini, urzici şi aguride/ Dau ştiri de beteşugul ce-l ucide. (I, 131); Aici nu mai stă nimeni/ De douăzeci de ani.../ Eu sunt risipit prin spini şi bolovani... (I, 145); Stihuri de suflet, dintre spini culese,/ Îndurerate-n spic şi-n rădăcini,/ Pătrundeţi, înţelese şi neînţelese,/ În suflete de prieteni şi străini. (I, 195); Bivolul cu coarne de jar/ Paşte spini, pulbere şi lut,/ Şi lasă scrum şi pojar/ Pe unde-a păscut şi-a şezut. (II, 234); Mărgelelor din ghimpi şi spini nu preget/ Să le adaog o mărgea din deget. (III, 202); Şopteşte prin spini o-ntrebare:/ Ce are? Ce-l doare?/ Că nici el nu ştie,/ Nătâng între foi de hârtie. (III, 274); De-o viaţă, nepăsarea ţi-o rabd robind aici,/ Înghemuit în suflet şi-n spini, ca un arici. (III, 296); Unde ţi-s mâinile să-ntoarcă/ în aer căile luminii?/ Unde sunt degetele tale/ să-mi caute-n cunună spinii? (I, 117); Prin gândurile mele căile se ţes/ Mereu, pe unde spinii mi-am cules,/ De unde corbii-nvăluiţi de ploaie/ Ridică/ Pe aripe blestemul celui ce se-ndoaie/ Şi face-ntâiul pas, în zori, cu frică. (I, 121); Nu ţi-am spus eu, la călcâi,/ Să pui floare de sulfină/ Şi, ca steaua, să mângâi/ Ghimpii, spinii cu lumină? (I, 148); Te caut printre spinii din grădini,/ Dau buruienile deoparte, de otravă,/ Şi pipăi locul urmei tale cu zăbavă. (II, 167); Mă doare fiecare cui,/ Mă doare locul unde-a fost bătut./ Mă dor mor-

360

Simona Constantinovici

mântul, spinii, crucea – şi mi-e sete/ Şi mie, ca şi lui, de apă. (II, 207). SPINÁRE (47), spinări, s.f. Lat. spinalis. 1. (Anat.) Spate. * Loc. adv. În (sau pe) spinare = ţinând o povară peste umăr, pe spate, în spate. 2. Parte a unui obiect de îmbrăcăminte care acoperă spatele omului. Dar el, oltean cu coşuri pline şi cu balanţa fără greş,/ Întârzie din drum la tine, când drumul lui spre tine duce./ Ia cobiliţa din spinare, cu coşurile de cireşi,/ O pune jos şi, cu sfiială, scoţând căciula, face cruce. (I, 114); De-aş fi un stei de peşteri, cioplit cu dalta-n lung,/ Aş sta să-aştept cu tihnă, culcat pe-o muchie dreaptă,/ Cele din urmă mute vecii să le ajung,/ Cu templul în spinare, cărui slujesc de treaptă. (I, 184); Şi i-a pus ca din greşeală/ Două coji cu căptuşeală/ În spinare,/ Ca să zboare,/ Şi aproape în zadar/ Patru puncte, ca de zar. (II, 19); Ia-n vârteje turmele/ Şi le pierde urmele,/ În spinare, să răstoarne/ Taurii izbiţi, în coarne. (II, 112); O suferinţă între alte două/ N-am socotit-o suferinţă nouă./ Haide şi tu, aşează-te-n spinare./ Mă simt voinic. Pe cine ce-l mai doare? (II, 212); De cobiliţa dusă în spinare/ Mi-atârnă zilele în câte o căldare/ Şi calc încet, să nu le vărs în mers. (II, 239); Cum poţi să fii de zbor în stare/ Cu câtămai movila în spinare? (IV, 13); Mai rămânea să facă o-ncercare,/ Să ia de-acuma dânşii măgarul la spinare. (IV, 67); „Eu sunt ăla care/ Perii veveriţele pe spinare –/ Şi încovoi cu cleşte calde şi reci/ Zulufii coarnelor de la berbeci.” (IV, 101); Iei în tolba din spinare,/ Răzimată-n cingătoare,/ Straie, pâine, brânză, nuci,/ Dar mai trebui’ s-o şi duci. (IV, 192); O prăjină-ntre picioare/ Ţi-ar ieşi cam prin spinare,/ Şi o cobiliţă-n vânt/ Te-ar da-n leagăn, când şi când. (IV, 242); Şi totul se-ncheagă şi-n gol

se prăvale/ Cu scrâşnet, cu spaimă, cu jale./ În râpi stau la pândă satirii, ciclopii,/ Frecându-şi spinarea de marginea gropii. (I, 29); Cu ce fel de drept/ Mi-aş umfla bârnele din piept/ Şi mi-aş întinde pe zarea/ Toată, spinarea? (I, 185); E adevărat? Nu-i adevărat!/ Gângăniile au cam întârziat/ Şi cutia de lemn de aloi/ S-a întors din drum înnapoi,/ Pe spinarea furnicilor/ În hamul şi hăţul panglicilor. (II, 89); Strămoşul lui făcuse dintr-o piele/ Hotarul ţării sale nou,/ Împrejmuind cu noduri de curele/ Croite din spinarea unui bou. (II, 252); Te urmăresc prin veacuri, prin vârste şi milenii,/ Încă de când spinarea ţio-ncovoiai pe brânci,/ Când, speriat şi singur, târâş printre vedenii,/ Umblai numai să cauţi culcuş sau să mănânci. (III, 65); Cel ce gândeşte singur şi scormone lumina/ A dat o viaţă nouă şi-un om de fier, maşina,/ Fiinţă zămislită cu gândul şi visarea,/ Nenchipuit mai tare ca braţul şi spinarea. (III, 110); Mergându-şi Domnul drumurile sfinte,/ Doi orbi ieşiră Domnului nainte./ Legaţi de braţ şi spânzuraţi în bâte,/ Păreau, iscaţi din depărtare,/ O plăsmuire cuarătări urâte,/ Cu coarne, cu spinări şi opt picioare. (I, 165); Spinări, picioare, -ncheieturi ca fierul,/ Unghii de şoimi şi colţii lungi, de fiare,/ N-ar cuteza nici şarpele, nici jderul/ Să simtă-n ceafă crâncenele ghiare. (II, 33); Bărăganu-i, între zări,/ Coame, coarne şi spinări. (III, 59); Ţâţânile-ngropate, cu drugi şi cu belciuge,/ Le pot urni nainte, când vor să li se-njuge,/ Şi-nchide înnapoi,/ Spinările de tauri, alături, câte doi. (III, 21); Spinările zdrelite şi deştele zdrobite/ De cnutul domnişoarei cu cizme şi nădragi,/ Că a sluţit călare o sută de iobagi/ Şi sumedenii prinse-n zăvoiul ei, de vite. (III, 133).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 361 SPINÓS (2), -OÁSĂ, spinoşi, -oase, adj. Spin + suf. -os. 1. (Despre plante) Cu spini; ghimpos; (despre locuri, terenuri) pe care cresc plante cu spini. 2. Fig. Greu de parcurs; aspru. Oriunde capul caută să-şi puie/ Locu-i spinos şi iarba face cuie./ Cocorii trec Tăria fără el/ Şi nu-l mai cheamă zborul lor defel. (I, 46); Şi de ni-s rupţi genunchii de căile spinoase,/ De ce pentru-ntristare să fie tot ce-a fost?/ Nu-i toamnă? Să ne facem din noi un adăpost/ Şi s-adunăm deşertul, la cald, pe lângă case. (I, 57). SPINTECÁ (1), spíntec, vb. I. Lat. *expanticare (< pantex). Tranz. A despica trupul unei fiinţe (sau o parte a trupului) cu un instrument ascuţit, printr-o tăietură lungă şi adâncă. – „Mântuitorule! strigară cât putură,/ Trimite orbilor căutătură./ Spintecă gloata cu cuvântul,/ Că ne strivesc bolnavii şi ne ceartă,/ Şi porunceşte a cădea pământul/ De pe lumina ochilor-ne moartă.” (I, 165). SPIÓN (3), -OÁNĂ, spioni, -oane, s.m. şi f. Din germ. Spion, it. spione. Cf. fr. espion. 1. Persoană însărcinată să culeagă clandestin informaţii secrete privitoare la un stat şi să le transmită altui stat; iscoadă. 2. Persoană care pândeşte, observă pe alţii (pentru a furniza cuiva informaţii). Drept, mişună suspecţii peste tot,/ Dar cu jandarmi călări, săteşti,/ Am arestat şi dus convoaie, cot la cot,/ Trei trenuri cu spioni din Bucureşti. (III, 167); Post-scriptum: Printre arestaţi/ Sunt unii costumaţi şi deghizaţi/ În popi şi militari./ Ei sunt spionii cei mai mari. (III, 168); Dar ucigaşul tatii, simţind că nu-i a bine,/ Ar vrea să mă trimită, scăpându-se de mine,/ Departe, peste mare, ca-n valuri, când voi trece,/ Spionii de la Curte să poată să mă-nnece. (III, 211). SPIRÁLĂ (4), spirale, s.f. Din fr. spiral. Curbă plană deschisă care se roteşte

(sau se înfăşoară) în jurul unui punct fix; p. ext. obiect care are această formă. Tu te deschizi ca uşa, lăuntru şi-n afară,/ Cobori şi urci în tine ca printrun turn o scară./ Ea singură scoboară şi suie în spirală,/ Ori că o umblă pasul, ori că rămâne goală. (III, 89); Smucit în zigzag şi spirale/ De şolduri şi de braţe goale,/ Danţul plutit pe subsuori,/ Ca duca şirurilor de cocori,/ Ca o ghirlandă s-a-nvârtit şi s-a-nnecat în slavă,/ În pulbere şi pleavă/ Gălbuie şi trandafirie. (II, 179); Ai dat ceva ? Un zbor pierdut agale/ Între Tării şi stele, în spirale./ Şi ca să te putem avea,/ Noi te-am făcut de bronz şi tinichea. (IV, 12); Tu nu eşti frumuseţea spiralelor candide./ În ochi tu nu duci moartea şi perlele lichide/ În cari răsfrâng misterul văpăile livide. (I, 126). SPIRT (1), spirturi, s.n. Din rus. spirt. (Pop.) Alcool etilic (care se vinde în comerţ); p. ext. băutură alcoolică tare. Şi avu neobrăzare,/ Feţelor judecătoare/ Care caută lumină,/ Să le spuie: – „Nu-s de vină”/ Şi că sticla era plină/ Cu spirt bun de tescovină. (IV, 186). SPITÁL (9), spitale, s.n. Din germ. Spital. Instituţie medicală în care sunt internaţi bolnavii, accidentaţii sau răniţii. Spital de întristare, de căinţă,/ În care-ţi plângi iubirea nentâmplată/ Şi-ţi aminteşti cu dor, cu-o suferinţă,/ Făptura nentâlnită niciodată. (I, 17); La patul vecinului meu/ A venit az-noapte Dumnezeu./ Cu toiag, cu îngeri şi sfinţi./ Erau aşa de fierbinţi,/ Că se făcuse în spital/ Cald ca subt un şal. (I, 223); Vulturii, corbii au venit cu toţii/ Şi râd în coruri grave de metal/ Văzând cum mor în noaptea lungă hoţii/ Subt lacătele mari de la spital. (I, 238); La subsuoară, vântul duce-n şal/ De frunze galbene-n furtună,/ Pe sălile pădurii, de spital,/ Coşciugul ctitoriei din schit, furat la

362

Simona Constantinovici

lună:/ Frumoasa, negricioasa, uscăţiva/ Domniţă cu paftale de aur Paraschiva. (II, 204); Tu taci, tu te-ai ascuns, tu pieri/ Cu sculele şi farmecele tale./ Te cheamă din biserici, din temniţi, din spitale,/ Şi nu răspunzi durerii nicăieri. (II, 155); Au de furcă trei spitale,/ Patru cimitire-n vale,/ Puşcăria, balamucul./ Zbiară cioara, cântă cucul,/ Fiecare la soroc./ Pentru toţi e timp şi loc. (II, 215); Realităţi: Ucişi câteva mii/ De mume, de bătrâni şi de copii/ Şi dărâmate două catedrale/ Şi, pe bolnavii-n paturi, trei spitale. (II, 268); Din gârla fiartă vine în sacale/ Leşia apei: gurilor li-e sete./ Până a fi culeşi pentru spitale/ I-aşteaptă agoniile încete. (II, 276). SPÍŢĂ (7), spiţe, s.f. Din bg., scr. spica. 1. Stinghie, spetează. 2. Fig. Grad de rudenie; neam; p. ext. origine. –„Ăsta trăieşte cât butucul roţii./ O să nengropi şi strănepoţii,/ Parşivă spiţă de boier,/ Şi ne jupoi, rugându-te la cer”,/ Scrâşneau din dinţi şi din măsele/ Ţăranii goi, cu ce-au rămas din piele. (III, 196-197); Cărturarul dintr-odată,/ Mândru, fericit şi demn,/ Le avu dintr-o bucată,/ Poliţe şi cărţi de lemn./ Toată spiţa-i boierească/ Va avea ce să citească. (IV, 62); El a ştiut cum eşti, ce eşti şi unde/ Făptura ta suavă se ascunde,/ Din câte spiţe şi în câte, cel ce taci,/ Te faci şi te desfaci. (II, 193); Sfat ţinură zile şase,/ După naţii, după case,/ Căci piticii-s multe neamuri,/ Trunchiuri, rădăcini şi ramuri,/ Când corcite, când pestriţe/ Şi cu graiuri după spiţe. (IV, 179); Nădejdea-ne pribeagă între noi/ Îşi lasă urmă slabă, ca o roată/ Cu spiţele de aur, în noroi. (I, 16); Ne-au mai rămas prea multe de-nvins şi de ştiut./ Şoseaua se strâmtează, cărările se-mbină./ Le simţi apropiate din ce în ce mai mult,/ Ca spiţele din roată, crăpate de lumină. (I, 108).

SPIŢÉR (1), spiţeri, s.m. Din ngr. spets(i) éris. (Pop.) Farmacist. A orbit de boală grea/ Hoţu’ tatii, şi-aş fi vrut/ Să-i găsesc un leac, ceva./ Niciun vraci nu l-a avut./ N-am aflat niciun spiţer,/ Nici la târg, şi nici în cer. (IV, 118). SPLÉNDID (1), -Ă, splendizi, -de, adj. Din fr. splendide, lat. splendidus. Foarte frumos, minunat; strălucitor, măreţ. Biblioteci legate îi căptuşesc pereţii,/ Împodobiţi de rame; portretul tinereţii,/ Icoane şi tablouri, covoare ţărăneşti,/ Şi porţelanuri rare, chineze; tăvi şi ceşti./ În mijlocul odăii, un crucifix splendid/ I-arată legătura cu omul răstignit. (III, 151). SPOÍ (2), spoiesc, vb. IV. Din sl. supojiti. Tranz. 1. A acoperi o suprafaţă cu un strat subţire de var; a vărui. 2. A unge (pe deasupra). * Tranz. şi refl. (Peior.) A (se) farda. Sudorile de sânge şi suferinţa mută/ Le-ar fi-mpărţind câştigul cu el, atât la sută./ Când ne spoim a jale, mânjind şi cele sfinte,/ O ducem cu samsarii credinţei înnainte. (III, 119); – „Eu lucrez cu bidinea,/ Cu pensulă şi vopsea./ Am înmuiat în mare/ Şi am spoit, din zare/ Până-n zare,/ Toată ţara bolţilor cuprinzătoare.” (IV, 101). SPOIÁLĂ (2), spoieli, s.f. Spoi + suf. -eală. Văruială. * (Concr.) Strat protector cu care se acoperă suprafaţa unui obiect. * (Peior.) Fard. Ţânţarii se-mprumută la gâze mai de seamă/ Cu feluri de spoială streine, fără teamă,/ Şi naiba-i mai cunoaşte ce-au fost şi cum îi cheamă. (IV, 79); Mormintelor spoite li s-a cojit spoiala,/ S-a deslânat cuvântul, a-ngălbenit cerneala,/ Culoarea şi accentul s-au stins şi risipit,/ Lovite de arsura surâsului acid. (IV, 225). SPOÍT (5), -Ă, spoiţi, -te, adj. V. spoi. 1. Acoperit cu un strat subţire de var; văruit. 2. (Despre obiecte, vase metalice) Acoperit cu un strat subţire de me-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 363 tal protector. Să las s-o umple cerul cu vastul lui tezaur?/ Înveştmântat domneşte, să trec cu giulgiul rupt;/ Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur/ Şi tatuat cu fulger, să nu-nving? să nu lupt? (I, 58); Ne-apropiem. Văzduhul miroase-a vechi prin noapte,/ Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini./ Un abur slab se cerne, un cer spoit cu lapte,/ Departe-n orizonturi, se naşte prin tulpini. (I, 108); Pe tine, cadavru spoit cu unsoare,/ Te blestem să te-mpuţi pe picioare./ Să-ţi crească măduva, bogată şi largă,/ Umflată-n sofale, mutată pe targă. (I, 141); Cu câinii-mpreună/ Văd şcoala spoită cu lună,/ Clopotniţa-n plopi,/ Sobor cu trei popi,/ Şi-n deal primăria. (II, 202); Mormintelor spoite li s-a cojit spoiala,/ S-a deslânat cuvântul, a-ngălbenit cerneala,/ Culoarea şi accentul s-au stins şi risipit,/ Lovite de arsura surâsului acid. (IV, 225). SPOR (3), sporuri, s.n. Din sl. sporu, bg. spor. 1. Faptul de a progresa uşor, de a avea randament în muncă; progres. * Loc. adj. şi adv. Cu spor = cu mare randament; spornic, repede. 2. Abundenţă, belşug; folos, câştig. 3. Creştere, mărire; adaos, supliment. Dormiţi, dormiţi!/ Hipnoza nopţii suflă boare/ În muşchii voştri veştejiţi/ Şi mâine veţi avea izvoare/ Din spor, pământul, să-l stropiţi/ Cu bale călătoare. (I, 55); Tânjind doi ani, trei ani, să-şi cate/ Un rost mai bun şi mai cu spor,/ Nu s-a putut lipsi de vacile bălţate,/ De sufletul şi prietenia lor. (III, 174); Şi se măsoară-n ce-a făcut. Răsplata/ Este că-şi vede lucrul năzuinţii gata./ Moşia străjuită de statui/ E doară sporul frământării lui. (II, 106). SPORÍ (10), sporesc, vb. IV. Din spor. 1. Intranz., refl. şi tranz. A creşte sau a face să crească; a (se) mări, a (se) înmulţi. 2. Intranz. A progresa, a înainta,

a avea spor. Tu, suflet, nu-ntreba, nemântuit,/ Care din cei doi semeni te-a minţit,/ Domnul din ceruri, bun, sau Necuratul./ Că-ţi mai sporeşti osânda şi păcatul. (III, 291); Dai voie bună, voia bună creşte./ Dai dragoste şi dragostea sporeşte. (II, 170); Sporeşte-ţi seminţia, Majusculă,/ De onkli, tante, mutere, şi hai!/ Că ţara n-are muşiţă destulă. (IV, 267); Cât ţine anul, toamna, iarna, vara,/ Sporeau durerea şi povara/ Şi se-adâncea o graniţă mereu/ În sânul ţării şi-n poporul meu; (III, 193); Totuşi, spori-ndoiala şi, ostenind pietrarul,/ Adoarme, pe când luna-şi urca prin brazi pătrarul. (I, 242); Bogata moştenire l-a aşteptat, muncită,/ Să-i dea rodire nouă,-nsutită şi-nmiită,/ Şi avuţia zestrei spori îmbelşugată./ Dar iată că mâncăii şireţi se şi arată. (III, 100); Sângele lui, de-atunci l-aţi tot vărsat,/ Sporind cu sângele nevinovat. (II, 222). SPORT (1), sporturi, s.n. Din fr. sport. Complex de exerciţii fizice şi de jocuri practicate în mod metodic, cu scopul de a dezvolta, de a întări şi de a educa voinţa, curajul, iniţiativa şi disciplina. Şi de box, pe fălci şi nas,/ Au făcut din Bob un as,/ Cum s-a spus în grai de sport,/ Când câştigi aproape mort. (IV, 122). SPOVEDÁNIE (1), spovedanii, s.f. Din sl. ispovědanije. Faptul de a (se) spovedi; mărturisire. * Spec. Ceremonia mărturisirii păcatelor în faţa preotului. Te amăgeşti cu voie, şi te mângâi – ai vrea –/ Că nu-i păcatul vostru, ci nebunia mea.../ Căieşte-te mai bine în rugă şi metanii,/ Fă-i cerului cumplitul şir lung de spovedanii. (III, 217). SPOVEDÍ (3), spovedesc, vb. IV. Din sl. ispovědati. Refl. (În practicile Bisericii creştine) A mărturisi unui duhovnic greşelile făptuite spre a obţine iertarea

364

Simona Constantinovici

lor. * Tranz. (Despre duhovnici) A asculta mărturisirea greşelilor făptuite de un credincios. Tu, cuminecătura o ceri spre mântuire,/ Te spovedeşti la popa, îngenunchiat, Zamfire,/ Şi el te şi pârăşte, de-ai chibzuit vreo faptă/ Ce ţie ţi se pare a fi răsplata dreaptă. (III, 120); Par să se-nchine, să se spovedească/ În grai sucit şi-n limbă păsărească./ Un hohot cântă, altul plânge-n tindă,/ Şi lumânările nu vor să se aprindă. (II, 203); I-a spovedit de asta de mult, de la-nceput;/ Să spuie cuconiţii şi slugilor că fac,/ Ea-n curte, el în staul, o slujbă la conac. (III, 152). SPRÂNCEÁNĂ (5), sprâncene, s.f. Probabil lat. *supercina (< supercilia + gena). Fire de păr scurte şi dese crescute în linie arcuită deasupra orbitei ochiului. * Expr. A ridica (sau a da din) sprâncenele = a privi mirat, a arăta surprindere sau nemulţumire. El dă dintr-o sprânceană, l-am şi-nţeles, că-l ştiu,/ Fie că-i cu coroană, tichie sau chipiu,/ Şi voia lui de pace/ Sau de război e lege, că vrea sau se preface. (III, 102); Nu se ştie veştmântarul/ Unde-şi mângâie amarul,/ La ce schit, în mare taină./ Căci aduce pe subt haină,/ Încruntat dintr-o sprânceană,/ Cât un pui, o damigeană. (IV, 205); Tata mişca numai sprânceana,/ Şi vinul alerga cu damigeana. (IV, 217); Zmălţându-ţi ochii, luai tipar verbina,/ Drept pleoape, foi adânci de trandafiri,/ Pentru sprâncene firele subţiri/ De iarbă nouă ce-a-nţepat lumina. (I, 81); – „Şi Maica noastră-mi pare duminica mai albă.../ La teatru, ăsta-i roşul de buze... un creion/ De gene şi sprâncene, o carte, un flacon/ Şi sumedenii multe mărunte, de crâmpeie.” (III, 232). SPRÂNCENÁT (2), -Ă, sprâncenaţi, -te, adj. Sprânceană + suf. -at. (Adesea substantivat) Cu sprâncene mari

şi dese. Îţi las în grije bună pe iedul, mai ales,/ Cel sprâncenat şi-n frunte cu scârlionţul des, (III, 297); Şi mai zise glasul iară:/ – „Scoateţi-l pe mort afară”,/ Către patru sprâncenaţi/ Gâzi, călăi şi crunţi gealaţi. (IV, 211). SPRE (33), prep. Lat. super. 1. (Cu sens local) În direcţia..., înspre, către, la. 2. (Cu sens temporal) În apropierea..., cam la vremea..., pe la... 3. (Introduce un complement circumstanţial de scop) În vederea... pentru a... Se mai ghiceşte mâna ridicată/ Spre bolţi, cum se ciopli din început. (I, 12); Mai sus, mai sus! Spre ce? Spre unde? (I, 27); Surâsul tău mi-i drag,/ Căci e ca piatra-n fund,/ Spre care-noată albi/ Peşti lungi cu ochi rotund. (I, 43); Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut/ Ca orbul, ca să cânte, spărturile pe flaut. (I, 89); Voi aţi rămas întorşi tot spre apus,/ Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus. (I, 96); Şi-atunci visez cu gloata să bat poteca humii,/ Purtând în vârful lăncii, spre cer, o stea mai nouă. (I, 139); Vin, iată-le, tot de la sine,/ Frânturile toate spre mine, (II, 199); Din asfinţitul palid, boltit spre răsărit,/ Întâia oară cerul de-a lungul l-ai zărit. (III, 70); Tu, cuminecătura o ceri spre mântuire,/ Te spovedeşti la popa, îngenunchiat, Zamfire, (III, 120); Se auzea un zgomot înfundat,/ Amestecat spre ziuă cu lătrat. (III, 182); Numai că-n ridicarea spre spaţii, cu elan,/ S-au repezit de-a surda şi-ajung de-abia-n tavan. (IV, 78); Dar, spre groapă, ce alaiuri/ De cimpoaie, scripci şi naiuri! (IV, 273). SPRÍJIN (3), sprijine, s.n. Din sl. suprenženu. Fig. Ajutor, asistenţă, ocrotire. Cine eşti tu, acel de care gândul/ Se-apropie necunoscându-l?/ Cui cere milă, sprijin şi putere/ Neştiutor nici cum, nici cui le cere? (II, 170); Atâtea oale zmălţuite/ Nu ţin nici vânt, pe cât

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 365 sunt de dogite,/ Şi stau în sus doar într-o doară,/ Cu sprijinul cojelii dinafară. (II, 162); – „Iar cuvântări! iar sfaturi! iar psalmi! iar vorbe late,/ Să dovedească iarăş că are el dreptate!/ Parc-ar putea să facă, oricât e Dumnezeu,/ Ceva fără de ştirea şi-a sprijinului meu!” (III, 246). SPRIJINÍ (3), spríjin, vb. IV. Din sprijin. Tranz. şi refl. A (se) susţine, a (se) rezema, a (se) propti (ca să nu cadă). Şi din toate, singur eu/ Nu-ndrăznesc s-o prind de mână/ Şi, c-un şold în pieptul meu,/ Să o sprijin la fântână. (I, 32); Ţi-l vâr în brâu, păstrează-l treaz în teacă./ Sprijină-ţi pieptul în plăseaua lui/ Şi-nvaţă-ncins cu fier de te apleacă/ Să-ntâmpini cuviinţa orişicui. (III, 17); Se sprijină cuvântul târâş, pe alt cuvânt,/ Şi ai şi tu un petec de umbră pe pământ,/ Şi nici măcar un petec întreg, căci nula-şi lasă/ Şi umbra găunoasă. (IV, 37). SPRIJINÍT (1), -Ă, sprijiniţi, -te, adj. V. sprijiní. Susţinut, rezemat, proptit. Cobiliţa-n cer se urcă,/ Sprijinită-n crac de furcă,/ Pe când moara, strânsă glugă,/ Ţine loc de buturugă. (II, 116). SPRINCEANĂ (5), sprincene, s.f. Vezi sprânceană. Cu vreo câteva tuleie,/ Mă, tu semeni a femeie./ La sprinceană/ Fetişcană,/ Subsuară/ De fecioară. (I, 217); El îşi întoarse capul puţin, strâmbând în loc/ Planetele ca mingea, şi luna cum e chifla –/ Şi încruntând sprinceana pe ochiul lui de foc,/ Răspunse Europei, orgolios, cu tifla. (I, 99); Dintr-un lunecuş cu pana/ I s-a-ncondeiat sprinceana./ E tot pana care scrie/ Fluturii din păpădie. (II, 85); Ghici.../ Am împletit ibrişim cu arnici/ Şi i-am tivit sprincene şi gene/ Ca să-ngreuieze pleoapele alene. (II, 24); Curcanul, umflat în pene,/ Scoate moţul din sprince-

ne:/ Cântă-n poartă caterinca.// Directoare: Baba Tinca. (II, 135). SPRÍNTEN (17), -Ă, sprinteni, -e, adj. Cf. scr. spretan. (Despre fiinţe) Care se mişcă repede şi cu uşurinţă; vioi, iute; (despre mişcări, acţiuni ale fiinţelor) care arată vioiciune, iuţeală. Curmeziş, talazu-l taie/ Şi despică-l ca un pinten,/ Luntre-a visului vioaie,/ Cu călcâiul zvelt şi sprinten. (III, 27); Ţi-aş face şi-o mărturisire,/ Eu te-am văzut mai sprinten, mai subţire,/ Şi urmărind în slavă drumul tău/ Te-aş fi crezut mai falnic, mai flăcău. (IV, 13); Omul e mai ager, mai vioi, mai sprinten,/ Ca un roib agale, îndemnat de pinten. (IV, 41); Zmeu’, dog de vânătoare,/ E frumos la arătare,/ Falnic, sprinten şi semeţ./ Nu e câine de coteţ. (IV, 120); Zări de zmalţ, văzduh de ceramică,/ Streaşini, un cuib de rândunică./ Sprintenul aer miroase/ A răchită tânără şi a mătase. (II, 65); Tu putuşi întoarce hora-mpotrivirilor şi-a humii/ Şi ieşişi măruntă, sfântă, sprintenă, din legea lumii,/ Făr’a pierde nici un fulger, nici o za de curcubeie,/ Mişunând în vălvătaia însului tău de scânteie. (I, 153); Îmbătându-se cu ochii/ Îşi întoarse capul, una,/ Sprintenă prin faldul rochii./ Şi atunci bătu şi luna. (I, 162); Uite buza, uite gura,/ Ochii sprinteni, ca de lup./ Casa, patul şi făptura/ Îi miros a miez de stup. (II, 182); Nădejdea celor sprinteni a murit./ Umerii-s rupţi şi sufletu-i strivit./ Carul de aur cu împăraţi şi zei/ Trecu prin gloate peste ei. (II, 240); Aş putea vecia cu tovărăşie/ Să o iau părtaşa gândurilor mele;/ Noi viori să farmec, nouă melodie/ Să găsesc – şi stihuri sprintene şi grele. (I, 18); Vedeai vizirii la-nălţimea lor,/ Înfipţi în vârfuri sprintene de plopi,/ Iar pentru sfinţi, vlădici şi episcopi/ Avea lemn sfânt şi bun mirositor. (I, 102).

366

Simona Constantinovici

SPRINTENEÁLĂ (1), sprinteneli, s.f. Sprinten + suf. -eală. Vioiciune, rapiditate şi uşurinţă în mişcări. Nu ştie sprinteneala suavei domnişoare/ Că ridicându-i coapsa mai sus de locul ei,/ Făptura o-aşezase din veac peste femei,/ Apropiindu-i pasul înnalt, de zburătoare. (III, 37). SPULBERÁ (1), spúlber, vb. I. Lat. *expulverare. Tranz. şi refl. A (se) risipi, a (se) împrăştia. Unde lucea o muscă era şi o fărâmă,/ Un nod, un zgârci, o coajă, o sfoară ca o râmă./ Din trei, câţi spulberase vârtejul, la cules,/ Cât un cântar de prune, atât s-a mai ales. (II, 278). SPUMÁT (1), -Ă, spumaţi, -te, adj. V. spuma. (Despre animale, mai ales despre cai) Plin de spumă, acoperit cu clăbuci de sudoare. Rada-i un măceş cu ghimpi fierbinţi./ Joacă-n tină/ Cu soarele-n păr, ca o albină./ Se-apleacă, se scoală, sare,/ Cu sălbile zornăitoare,/ Ca nişte zăbale spumate. (I, 234). SPÚMĂ (6), spume, s.f. Lat. spuma. 1. (Adesea fig.) Strat albicios care se formează la suprafaţa unui lichid agitat. 2. Strat care se ridică deasupra unor alimente (lichide) în timpul fierberii sau al fermentaţiei. 3. Clăbuci de săpun, de sudoare, de salivă. Abur de aur, spumă de lumină,/ Culese dimineaţa din grădină/ Cu plasa şi năvodul de mătase,/ Tiptil, prin buruieni şi printre case,/ Lătrat de câini şi ocărât în zori,/ De cucuvăile bătrâne, cu urdori. (II, 210); Dar iată că încep să-i dea, domoale/ Azurului albastru rotogoale/ De spumă albă, ca de tibişir,/ Şi-s rânduite pasările-n şir. (II, 267); Că şi ciocoiul nostru a fost un soi de spumă,/ De zgârciuri încleite, cu oase ca de gumă. (III, 199); Probabil, autorul se bucură, nu glumă,/ Că a frecat fărâma să dea atâta spumă/ Şi că şi-a scris-o, cartea, cu săpun./

Nu-i vorbă, pămătuful pare bun/ Şi pe bărbie-alunecă mai bine. (IV, 48); Dacă iese spuma-n clocot,/ Şi-a bătut un ceas de clopot,/ Pregăteşti, fără zăbavă,/ Şi cuptorul pentru tavă,/ Mai ungând şi cu lipici./ Şi ies tocmai opt pitici. (IV, 206); Pe culmi zboară spume şi valuri de sare,/ Cu monştrii de mână aleargă zmintite/ Femeile slute, cu muget de vite,/ Subt biciul din haos ce şerpuie-n zare,/ Mânat de gigantul Satan gol, călare. (I, 28). SPUMÓS (1), -OÁSĂ, spumoşi, -oase, adj. Spumă + suf. -os. (Despre lichide) Cu spumă, înspumat, spumegos. * Fermentat. Şi s-a întins leşinul şi putreda duhoare/ De le-a răbdat în suflet şi cuget fiecare,/ Un timp, câteva timpuri. Mocirla adunase/ Din loc în loc, să zacă, lăturile spumoase. (III, 107). SPÚNE (191), spun, vb. III. Lat. exponere. Tranz. 1. A exprima prin viu grai un gând, o părere etc.; a rosti, a zice, a declara. 2. A expune, a relata; a povesti, a istorisi, a nara. 3. A destăinui, a mărturisi ceva cuiva. 4. A explica un lucru cuiva, a lămuri pe cineva. 5. A numi; a porecli. Într-un titlu de poem: Nu spune (III, 282). Forme iotacizate: spui, spuie. Vino joc de vorbe goale./ Suntem singuri. Ce să-i spun? (I, 32); Să cutez ceva să-i spun?/ Nu ştiu ce are să creadă. (IV, 117); Şi să mai cutez să spun/ Că Nichifor bea tutun? (IV, 197); Zburdalnică pe glezne/ Se-ntoarce către casă./ O! vântule, ţi-e lezne/ Să-i spui că e frumoasă. (I, 79); O să-ţi spui multe poveşti. Ai s-alegi./ Dar pe nici una nu ai s-o dezlegi. (I, 172); Ce să le spui? Ştiu eu ce să le spui?/ Că gândul, maică, nu mai e al lui... (II, 145); Ce să-i spui Dascălului sentimental?/ Că e un cal,/ Ca un cal de cioclu,/ Cu valtrap şi binoclu? (IV, 30); N-aş vrea nici atât să-l supăr/ Cât piperul de ienupăr,/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 367 Dar o să vă spui ceva:/ Nici carte nu prea ştia. (IV, 109); Să nu spui, ar fi păcat,/ C-au plecat la căpătat. (IV, 157); Să mai spui? Să nu mai spui?/ Nu-i în toana orişicui./ M-aş gândi, precum se cere,/ Să găsesc o încheiere. (IV, 214); Eu, să-ţi spui adevărat,/ Aş avea în arătură/ Un loc slobod de-mpărat,/ Tocmai bun şi pe măsură. (IV, 243); O să-mi spuie altădată, Dumnezeu,/ În ceasurile mici din amurg,/ Când vom vorbi în patru ochi. (II, 74); Cuvintele să nu mi le mai dezmierzi,/ Să nu le mai spuie agale/ Buzele tale, (II, 87); Cotoarele legate cu aur vor să spuie/ Ce ţin cuprins în scoarţe, şi-un gând/ cum se descuie, (III, 80); Întâi nu prea-nţelese şi n-avea ce să spuie/ Şi pipăindu-şi fruntea dădu şi de cucuie. (IV, 52); S-a întors cercetătoarea/ Să le spuie la surori/ Căci deschisă toată floarea/ Şi câmpia, de cu zori. (IV, 173); Spune tu, Noapte, martor de smarald,/ În care-anume floare şi tulpină/ Dospeşte sucul fructului Său cald? (I, 48); Vino, mâna mi-e caldă şi pură,/ Să te dezmierd copilăreşte./ Dumi-o la rană, du-mi-o la gură./ Spune – duhovniceşte, şopteşte. (I, 128); La uşă, drugii zac în scoabe./ Paznicul numără şi spune./ Nu se face nici o minune. (I, 205); Mai mult spune cucuruzul/ Decât gura şi auzul. (II, 30); Spune-le că m-au amăgit destul,/ Că sunt de vânt, de drum şi de copaci sătul,/ Că zac olog, mârşav şi amărât... (II, 145); Ce gând, în ce cuvinte, s-a-nvrednicit a spune/ Cum s-a ivit din sânge uimita lor minune? (III, 85); Toată ziua, toată noaptea treaz,/ Cine-mi spune de o viaţă-ntreagă/ Să fiu gata pentru care ceas/ Când o taină poate se dezleagă? (III, 284); Cei chemaţi cu vorba care i se spune/ Înfloresc în sine-ndată. Ce minune? (IV, 40); Cui apucă de o-ntreabă,/ Maica spune c-are

treabă. (IV, 165); I-am spus că vreau să caut un mormânt,/ Pe care l-am săpat, de mult, cântând. (I, 97); Cu toate că i-am spus că nu vreau,/ Mi-a dat noaptea-n somn să beau (II, 55); I s-a urât şi lui cu lacrimile mute./ Un gând i-a spus: aşteaptă./ Alt gând îi spune: dute. (II, 159); Am adunat trudiţii pământului. Le-am spus/ Să-şi dezlipească ochii şi să se uite-n sus. (III, 190); Cine mi-a spus că omul e înnălţat şi mare/ Pentru că ştie singur dintre făpturi că moare? (III, 299); Mi-a spus cu glas de pitulice:/ -„Să-mi zici Beatrice”/ Şi, ca un strănepot,/ Am văzut că nu pot. (IV, 29); V-aş da miez de cozonac,/ Dar să vă jucaţi cu fata,/ Cum v-a spus odată tata. (IV, 108). SPURCÁ (10), spurc, vb. I. Lat. spurcare. (Pop.) 1. Tranz. şi refl. A (se) murdări, a (se) mânji. * Refl. A-şi evacua excrementele sau urina. * Tranz. Fig. A pângări, a profana, a necinsti. 2. Tranz. A atinge o mâncare sau un vas de gătit de ceva murdar, scârbos sau oprit de biserică. Că duhurile rele, a ocară,/ Mânjesc catapeteasma cu aripa murdară?/ Că-i îmbălează varul şi-i vâră viermi în grindă?/ Că neputând să-l spurce, îl spurcă în oglindă? (II, 107); – „Teadmir cât rabzi, vecine. Te spurcă şi te bate,/ Şi tu primeşti cu zâmbet şi cu seninătate.” (IV, 69); Vorba-i ca ulceaua goală,/ Te câştigă şi te-nşeală,/ Şi te spurcă şi te spală. (IV, 181); Toţi câţi împăduchează icoanele şi spurcă,/ Făţarnici, treapta albă a cerului ce-l urcă,/ Au şovăit că ochiul i-a prins şi i-a-nţeles,/ Acolo unde cârdul solemn era mai des. (IV, 225); Erau prin zare herghelii,/ Cirezi, şi se-auzeau, din rug,/ Nechez de cai şi vitele că mug./ Au spart piane lungi şi canapele/ Şi s-au spurcat în ele. (III, 185); Şi când voiai să-ţi vezi

368

Simona Constantinovici

cârmacii/ Ţi-eşeau nainte psalţii şi tâlmacii./ I-ai fi privit:/ I-ai fi mânjit./ I-ai fi rugat:/ I-ai fi spurcat. (IV, 17). SPURCÁT (7), -Ă, spurcaţi, -te, adj. V. spurca. 1. Murdar; respingător; scârbos, scârnav. 2. Fig. (Despre oameni şi manifestările lor; adesea substantivat) Vrednic de dispreţ; mârşav, ticălos. Un cumpăt şi-o măsură sunt chiar şi la nebuni./ Ce duh spurcat te-mbie cu-atâtea spurcăciuni?/ De ai fi fost o toantă, o proastă de duzină,/ Nu-ţi terfeleai mai tare obrazul de regină. (III, 215); Şi mi-au zvâcnit odată şi inima şi spada:/ Aveam din însăş gura spurcatului dovada – (III, 211); Făt-Frumos era frumos:/ I-a căzut falca de jos./ L-au mâncat pe jumătate/ Toate rănile spurcate. (II, 255); De-asemenea spurcate, stilistice belele,/ Nu-i vine nimănuia curajul să se spele. (IV, 55); Se răzbună şi murmură/ Pe păretele din şură,/ Murdărit cu câte toate,/ Pâri, măscări şi-ocări spurcate. (IV, 213). SPURCĂCIÚNE (2), spurcăciuni, s.f. Spurca + suf. -ăciune. Lucru spurcat, greţos; scârnăvie, murdărie. „(...)/ S-a căutat cu sapa o zi, nămiaza mare./ Nu s-au găsit nici oase, nici cap, nici mădulare./ Ce aţi făcut cu ele? Le-aţi luat cu voi, se spune.”/ – „Nici câinii n-au nevoie de-asemeni spurcăciune./ (...)” (III, 199); Un cumpăt şi-o măsură sunt chiar şi la nebuni./ Ce duh spurcat tembie cu-atâtea spurcăciuni?/ De ai fi fost o toantă, o proastă de duzină,/ Nuţi terfeleai mai tare obrazul de regină. (III, 215). SPUS (5), -Ă, spuşi, -se, adj., s.f. V. spune. 1. Care a fost exprimat prin viu grai; care a fost explicat, lămurit. Trimise, spuse şi umblate,/ Poruncile-ajungeau schimbate, (IV, 16). 2. Adj. Care a fost relatat, povestit, narat. Din povestire spusă te mirai/ Că n-ajungea din fapte

să se-nchege/ Şi nu aveai din pleavă ce culege,/ Pribeagă umbră, praf şi mucegai. (IV, 271). 2. S.f. (Mai ales la pl.) Vorbă. Dreaptă-i spusa şi povaţa:/ Nu-i nimic gingaş ca viaţa. (III, 54); Ce nu afla maimuţa, din spusa nimănui,/ Ar fi o-ndreptăţire şi o nobleţe-a lui. (III, 299); SPÚZĂ (2), (rar) spuze, s.f. Lat. *spudia (= spodium). Cenuşă fierbinte (amestecată cu jeratic). Într-un titlu de poem: Spuză fierbinte (II, 232); Spuză fierbinte, drumul fierbinte./ Câmpie de oseminte.// Mi-e ca o coajă de pâine arsă gura,/ Şi balele-s ca saramura. (II, 232). SPUZÍ (2), spuzesc, vb. IV. Din spuză. Refl şi tranz. A (se) umple de bubuliţe; p. gener. a (se) acoperi, a (se) umple de... Te-ai cuibărit pe undeva-ntr-o buche/ Şi stai în slovă strâns ca un păduche./ Ţi s-a spuzit hârtia pe care umbli-n lat/ Şi vrând să te înnalţi te-ai cocoşat. (IV, 244); Aşa mi-a fost arşiţa povestită,/ Că umbra dintre cedri ardea ca o văpaie,/ Spuzind răcoarea-n munte şi-n văi ca un cuptor./ Se mai vedea cărarea din câteva pâraie/ Ce gâdâlau al’dată cireşii-n drumul lor. (I, 243). SPUZÍT (1), -Ă, spuziţi, -te, adj. V. spuzí. Umplut de bubuliţe. Ţi-s buzele spuzite, ca bulgării de var./ Nădejde sau mânie?/ În zadar./ Şi porumbieii, de dogoare,/ Mor încâlciţi în columbare. (II, 224). STA (207), stau, vb. I. Lat. stare. Intranz. I. 1. (Despre oameni şi animale) a se opri din mers, a rămâne pe loc; (despre aparate, mecanisme etc.) a se opri din funcţionare, a nu mai merge. * (La imperativ, având şi valoare de interj.) Opreşte! Aşteaptă! * A conteni, a înceta, a se opri. * Expr. A sta ţintuit (sau nemişcat) (pe loc) = a nu face nicio mişcare. 2. A rămâne nemişcat într-un

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 369 loc, a nu pleca, a nu se îndepărta de undeva. II. 1. A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. 2. A trăi, a vieţui; a locui. III. 1. A avea o anumită poziţie sau atitudine, a se ţine, a se aşeza sau a fi aşezat într-un anumit fel. 2. A fi fixat, prins în ceva sau de ceva, a atârna de ceva. IV. (În expresii şi locuţiuni verbale) A sta la (sau de) pândă = a pândi. A sta de vorbă (sau la taifas, taclale, poveşti etc.) (cu cineva) = a vorbi cu cineva. În titluri de poeme: Stă singuratec (II, 149). Forme neliterare: stăi, stam, stete. Stăi, călăreţ!/ Întoarce-ţi calul semeţ./ Fă un ocol şi lasă./ Vecia e mare, deasă. (III, 19); Stăi bine, ce te ghemuieşti?/ Tu nici nu ştii ce meşter eşti/ Şi ce cinstire ţi se mai cuvine/ Faţă de unul nensemnat, ca mine. (IV, 20); Ţi-arătam eu, stăi niţel,/ Că nu suntem toţi la fel. (IV, 259); El odihneşte, şi el, pe locul unde stete,/ Cu faţa la statuie, cu-o lespede subt cap,/ Uimindu-se că-n cerul, plecat ca un părete,/ Stejarii mari ca norii şi plopii mai încap. (I, 241). Formă scurtă stam, de indicativ, mai mult ca perfect: Să te cunosc? Să mă cunoşti?/ Stam unul lângă altul ca plopii mari – şi proşti. (III, 281). În râpi stau la pândă satirii, ciclopii,/ Frecându-şi spinarea de marginea gropii. (I, 29); Odinioară, ne soseau prin curte/ Şi stau de vorbă-n cântece cu noi,/ Îngerii mici cu aripile scurte/ Şi sfinţii candizi în stihare noi. (I, 72); Eu o să râd şi o să tac,/ O să mă culc la pământ./ O să stau fără cuvânt,/ De pildă, lângă copac. (I, 189); Seara stau cu Dumnezeu/ De vorbă-n pridvorul meu. (II, 30); În seara sură, care-ncepe,/ Stau faţă-n faţă două stepe,/ Una, de ceruri, alta, de pământ. (II, 169); Stau ca-ntre sălcii, noaptea, călătorul,/ Şi nu ştiu cine-i binefăcătorul. (II, 171); Orbii, ologii, ciungii, muţii, şchiopii/ Stau la pomeni şi la co-

liva popii, (III, 176); Până ce subt maluri unda, răzvrătită an de an,/ M-a silit să stau din cântec şi s-ascult zburând cocorii, (III, 254); Lupul, mielul, leul, mânzul, câine, şoarece, pisoi/ Stau în fabulă, de sfadă, ca la teatru, câte doi. (IV, 7); Fiarele sunt adunate/ De trei nopţi şi jumătate,/ Însă stau nebotezate. (IV, 103); De când stau pe dinafară/ Ei suspină după ţară. (IV, 255); Tu eşti şi-ai fost mai mult decât în fire/ Era să fii, să stai, să vieţuieşti. (I, 68); Eu înţeleg vorbirea pe limba păsărească./ Ci stai pe loc, aşteaptă, făptură îngerească,/ Să-ţi pui oglinda-n faţă, să vezi, să te cruceşti,/ Să ştii mai de aproape ce eşti şi cine eşti. (III, 213); Te-ai cuibărit pe undeva-ntr-o buche/ Şi stai în slovă strâns ca un păduche. (IV, 244); De ce nu pot să nu ştiu, de ce nu pot să n-aud/ În ce stă rostul zilei şi preţul de-a ţi-o trece? (I, 59); L-am găsit/ Zgârcit./ El stă acum în pat./ Unde-i sufletul lui? Nu ştiu. A plecat. (I, 224); Stăi! Nu tentoarce./ Coapsa ta sucită stă aşa de bine,/ Caldă, lângă mine! (II, 66); Atâta cer pentru atâta sat!/ Atâta Dumnezeu la un crâmpei!/ Un greiere de om stăngenunchiat/ Cu cobza-n rugăciunea ei. (II, 150); Tu trebuia să suferi, să rabzi cumplita lege,/ Că omul, ca şi piatra, stă sterp şi nu-nţelege; (III, 71); Iar păianjenul cel mare/ Stă în mijloc, ca-ntr-un soare/ De mătase. (III, 145); Se-arată când pe-o stâncă, şi când păşeşte-n şes,/ Se-apropie, stă, pleacă, şi-n stelele ce ies/ Şi-şi pierd pe rând scânteia şi spicul din Tărie,/ Se mistuie şi umbra în zarea alburie. (III, 209); Pe când vecinul mândru, de drept aristocrat,/ Stă-n raft, ca-ntr-o vitrină pantoful nencălţat. (IV, 47); Cobiliţa din spinare/ Îi stă-n cap şi nici nu-l doare. (IV, 114); Că subt coaja strânsă caier/ Stă păstrat un pic de aer,/ Ca, trezit din

370

Simona Constantinovici

nesimţire,/ Puiul mamii să respire. (IV, 136); Ea, cu lâna între deşte,/ Stă din lucru şi zâmbeşte. (IV, 165); Tipicarul, canonarhul/ Şi Chiril iclisiarhul/ Rânduiesc şi-n paraclis/ Să se cânte cum stă scris, (IV, 196); Dă-i un fluture blajin/ Şi o broască de smarald./ Şi-n pădurea de pelin/ Fă să-i stea bordeiul cald. (I, 11); Glasul tău depărtat şi sfânt/ Spune auzului de pe pământ/ Că sufletul trebuie să stea/ De veghe, înarmat în şea; (I, 84); Bună pază,/ Scăpărată dintr-o stea,/ Preacurata-i albă rază/ Casei candelă să-i stea. (II, 26); Cununa ta domnească, de scântei,/ Să stea în taina din firida ei. (II, 158); Să le stea noroacele/ La toate noroacele,/ În toate ogoarele/ Să le fie soarele. (III, 54); Şi s-au înţeles să nu stea/ Decât atunci când s-o putea. (IV, 102); Au mers horele şi-au stat./ Nici un glas n-a suspinat. (II, 12); Tu, plin de taine şi ştirbit în gură,/ Ai stat ascuns adânc în arătură. (II, 120); La gaura veciei, simţindu-te de mult,/ Am stat ascunsă vremuri, ca mâţa, să ascult. (III, 79); A stat ce-a stat la colţ, şi-apoi lungit,/ Şi ceasul care sună la vreme i-a sosit,/ Şi n-a sunat dogit. (III, 148); A stat ce-a stat acolo, cu hrisov,/ Între răchiţi şi trestii, în ostrov. (IV, 24). STACÓJ (1), stacoji, s.m. Din ngr. stakós. (Înv. şi reg.) Homar. Icre, stacoji, sos franţuzesc/ Totuna mi-s, că tot mă murdăresc,/ Şi, tot trecând prin pipăiri şi guri,/ Nu mai cunosc mâncarea de lături. (IV, 32). STACOJÍU (3), -ÍE, stacojii, adj. Stacoj + suf. -iu. De culoare roşu-aprins (ca a stacojului sau ca a racului fiert). Mi-a umblat în păpădie/ O goangă cu pălărie/ Şi cămaşe stacojie/ Avea fuste şi manta/ Tăiate din catifea/ Şi pieptar cu solzi de ţiplă,/ Căptuşit c-un fel de sticlă. (II, 28); Dar pestriţă şi bălţată,/

Albă, neagră, stacojie,/ S-a-ntrecut în fudulie –/ Şi-i stă bine, că e fată. (IV, 147); A răspuns că la mijloc/ E că suflă noaptea-n foc/ Înfundat. –”Fire-ai să fii!/ Deştele ţi-s stacojii”. (IV, 187). STAFÍDĂ (3), stafide, s.f. Din ngr. stafídha. Boabă uscată şi fără seminţe a anumitor specii de struguri (folosită la prepararea unor mâncăruri şi prăjituri). Hultanul a cerut boabe de sânge./ Leagă-i rana, nu i-o strânge,/ Şi pliscului, când i se deschide,/ Dă-i boabe de stafide. (I, 173); Pe cafeaua cu lapte/ Au tăbărât şaptezecişişapte,/ Şi roiurile avide/ Se îmbulzesc la felia de cozonac cu stafide. (II, 22); Şi am văzut şi altceva:/ Bomboane-n flori şi gârle de cafea,/ Zahăr movili şi cornuri mari cu mac,/ Stafide, nuci cu cozonac. (IV, 217). STAFIDÍT (1), -Ă, stafidiţi, -te, adj. V. stafidí. Fig. (Despre oameni şi despre părţi ale corpului lor) Zbârcit. Un medic îngrijea piciorul stafidit,/ O fată mică şi o soră grasă./ Parcă un străin ancremenit/ Între făclii pe masă. (I, 41). STAFÍE (14), stafii, s.f. Cf. ngr. stihíon. Fiinţă ireală pe care cred (sau pretind) că o văd unii oameni, şi care ar reprezenta, de obicei, duhul unui mort legat de pământ; fantomă, nălucă, strigoi. Cucoană cu pălărie,/ Pe-nnoptate, pe câmpie,/ Ce putea să fie?/ Arătare, stafie. (I, 215); Regatul Danemarcei a început să fie/ Cutreierat de-o vreme de-o umbră, de-o stafie./ (...)/ Pe la cântat, cocoşii, când strigă şi se-ngână,/ Stafia se destramă ca un fuior de lână./ (...)/ Zvonesc de arătare toţi oamenii, din strajă./ Eu, în strigoi şi stafii nu cred. E poate-o vrajă,/ O înşelare-a zării, o spaimă, o nălucă,/ Un abur care joacă pe câmp şi se usucă./ După cât spun oştenii, strigoiul arătat/ E o stafie naltă, de bărbat,/ Şi-ar fi asemănare, pe cât se înţelege,/ Între pribeaga umbră şi răpo-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 371 satul rege. (III, 209); Şi aşteptând să vie/ Temuta lor stafie,/ Când la un turn bătuse de miezul nopţii, pare/ Că-ntradevăr se-ncheagă-n văzduh o arătare. (III, 210); Au rămas în sate vii/ Numai câteva stafii,/ Fără păr, fără gingii. (II, 257); Pe drumul mut al marilor stihii/ Pământul mort pluteşte-ntre stafii/ Şiatârnă putred, spânzurat în cete,/ Cu hoiturile altor vechi planete. (III, 30). STAGNÁ (1), pers. 3 stagnează, vb. I. Din fr. stagner, lat. stagnare. Intranz. (Despre fluide) A sta pe loc, a nu curge. Tu ştii că de când lumea e linişte şi pace,/ Că drumul e pe care păianjenul îl face/ Ţesând în umbră caldă velurele să-mbrace/ Subt cari stagnează ochii şi pletele-ţi opace. (I, 126). STAL (1), staluri, s.n. Din fr. stalle. Scaun numerotat, situat la parterul unei săli de spectacole, în spatele fotoliilor; p. ext. parte a sălii de spectacole unde se găsesc astfel de scaune. Schimbările la faţă, subit, le-au învăţat/ La şcoala de principii a balului mascat,/ Iar saltul acrobatic, la circ, privind din stal/ Cum sare dansatorul şi cade iar pe cal. (IV, 79). STALACTÍTĂ (3), stalactite, s.f. Din fr. stalactite. Depunere calcaroasă de formă conică, fixată cu baza pe tavanul unor goluri subterane (peşteri, galerii), rezultată din depunerea, de-a lungul timpului, a calcitului din picăturile de apă. Variantă de singular: stalactit. Să năzuiască-n marmură schimbare,/ Singurătăţi, de sus, de stalactit,/ Fiind cu toate-n veac nepotrivit/ Şi aripile fiindu-i veşnic călătoare. (I, 143 – în poemul Miez de noapte şi I, 160 – în poemul Suiş); E o luncă de Irozi/ Împietriţi de vad în jos,/ Zale-n piept şi coif sticlos./ Unii-s plopi, alţii răchite,/ Paznici pe neadormite,/ Îmbrăcaţi în stalactite. (IV, 155).

STÁMBĂ (1), s.f. Din ngr. stámba, it. stampa. Ţesătură de bumbac cu desene imprimate în culori, folosită la confecţionarea îmbrăcămintei de vară pentru femei. Cu tobele nainte, mergeam ca la paradă,/ Cu pajura pe steaguri, o pasăre de pradă/ Încă săraci, noi ceştia, cârpeam odinioară,/ Pe un ştergar cu coadă, ce-aveam şi noi, o cioară,/ Şi dincolo de Milcov, un cap de bou blajin,/ Pe-ntinderea de stambă, pe băţ, de un arşin. (III, 97). STAN (10), antroponim masculin. Din sl. stanu. V. stană. Într-un titlu de poem: Stane, căpitane (III, 184). Văcarul Stan le cântă şi le spune,/ Şi-n mâna lui se lasă de plăcere,/ Şi, către seară, vine să adune/ Stăpânul, lapte, cinzeci de ciubere. (III, 174); – „Îţi dăm ce vrei, cât vrei şi başcă./ Întoarce-te la vacile vădane,/ Că nu ne mai dau lapte nici o ceaşcă,/ Şi se zăpresc şi ugerele, Stane.”// (...)// Se-ntoarse Stan, şi vacile iubite/ Au scos un muget lung de bucurie./ Săracule, blajinele de vite/ Se dăruiesc de-a-ntregul numai ţie. (III, 175); Ia ouăle, trecute prin inel,/ Şi dacă trec e vai de el,/ De Stan, Ion, Manole şi-orişicare. (III, 196). STANCA (1), antroponim feminin. Cf. bg. Stanka. – „Atât le mai lipseşte, un pui de gărgăune,/ Să nu le mai stea mintea deloc la rugăciune!”/ – „De unde este fata?”/ –„Ascultă, soră Stancă,/ Dulceaţă şi cafele! Copila e ţărancă.” (III, 228). STÁRE (17), stări, s.f. V. sta. Situaţie în care se află cineva sau ceva; mod, fel, chip în care se prezintă cineva sau ceva. * Expr. A fi în stare (să...) = a putea, a fi capabil să... Tu ştii găsi la mine odihnă şi uitare,/ Cum nu ţi-au dat trufia şi braţul tău învins./ Eşti slăbănog. Eu ţie sortită-s într-adins,/ Ca şi tu câteodată să crezi a fi în stare. (II,

372

Simona Constantinovici

206); E bâlbâirea noastră în stare să mai ştie/ Ce amintiri de noapte, rămase din Tărie,/ Căzând pe-o dâră lungă, de aur, dintre stele,/ S-au închegat la tine în două peruzele,/ Domniţă-al cărei zâmbet mă tulbură şi-nghiaţă? (III, 85); Şi jaful măsluirii pe faţă este-n stare/ Să fie datorie, numită de onoare. (III, 151); Guvernul ia cojocul, la noi, de pe ţărani,/ Că-i trebuie la plata poliţiilor bani./ Îşi are pretutindeni agenţi cu leafă mare,/ Că fără ei de-o treabă ca lumea nu-i în stare. (III, 159); Cui să vorbesc de nu ştiu ce mă doare?/ Cine s-asculte sufletul e-n stare/ Cu degetul trecut în cingătoare,/ Fără să-mi ceară să-i vorbesc mai tare? (III, 260); Cum poţi să fii de zbor în stare/ Cu câtămai movila în spinare?/ Nu m-aşteptam, spun drept, să fii atât/ De-mpiedicat şi de urât. (IV, 13); Văd că lucrul nu ţi-e drag,/ Coşi de-o zi la un nădrag/ Şi nu te-am văzut în stare/ Să pui nişte buzunare. (IV, 49); El a luat mai bine-o pană/ De la ţarca năzdrăvană/ Şi-ascuţindu-şi-o-ntre deşte,/ Despicând-o şcolăreşte,/ Şi-a făcut condei, în stare/ A scri şi pe piatră tare. (IV, 110). STÁREŢ (16), -Ă, stareţi, -e, s.m. şi f. Din sl. starici. Călugăr sau călugăriţă care conduce o mănăstire; egumen. Variantă regională: stariţe (1). Din ştiubeie şi prisacă/ Stariţele nu mai pleacă,/ Şi maicile cuvioase/ Au pus obloane la case, (IV, 171). Ar putea să fie stareţ/ Nepismătareţ/ Şi arhimandrit/ Neprihănit. (I, 219); Iov primise-nsărcinare/ Să dea-n mână o scrisoare/ Stareţului dintr-un plop,/ Arhiereu sau protopop;/ Unui stareţ mai din vale/ De dudul Sfinţiei Sale. (IV, 186); Un pitic vrând să se joace/ Ia pe stareţ şi îl face/ Dinspre nas, şi cârn, pe zid. (IV, 213); Stareţul prea supărat/ Câteodată s-a-ncruntat,/ Şi deşi-i sunt fraţii dragi,/ Îi mai pişcă

la nădragi. (IV, 185); Stareţul, suindu-i scara,/ Strânge-n şold cu subsuoara/ Cartea groasă, de canoane. (IV, 208); Dar osânda întârzie,/ Findcă stareţul nu ştie/ Cine i-a întors pe dos/ Cartea, şi cu susu-n jos,/ Şi tocmai atunci, ca dracul,/ I-a pierit şi comanacul. (IV, 210); Mă gândesc ce-i de făcut/ S-o feresc de neştiut,/ Îngrijat de ce-o să zică/ Maica stareţa furnică/ De-o lipsi din furnicar,/ Şi-o aşteaptă în zadar. (II, 41). STÁROSTE (1), starosti, s.m. Din sl. starosta. Persoană care conducea, în trecut, în Moldova, un ţinut aflat la marginea ţării. Ca să-i încingă lanţul de robie,/ Noi am fi pus în sate şi o jandarmerie,/ Să le păzească zilnic şi sufletul, şi gândul,/ Cu puşca, până-i vine şi starostelui rândul. (III, 156). STAT (8), state, s.n. Din it. Stato, lat. status (cu unele sensuri după fr. état). 1. Teritoriul şi populaţia asupra cărora îşi exercită autoritatea această organizaţie; ţară. * Om (sau bărbat) de stat = persoană care are un rol important în conducerea treburilor ţării. 2. (Mil.; în sintagma) Stat major organ de conducere a trupelor format din ofiţeri, care funcţionează pe lângă comandamentele marilor unităţi militare sau la nivelul întregii armate. O simplă neghiobie le poate da de gol./ Mascate de-o nevoie de stat, de vreo uzină,/ Se-ntâmplă tâlhăria să iasă la lumină. (III, 149); Cu-atâta nu v-aţi mulţumit,/ Aţi dus legaţi şi un mitropolit,/ Şi-un general de stat-major,/ În văzul tuturor. (III, 169); Buimac, holbează ochii, apoi şi-i cască iarăş./ Bărbat de stat cu un portar tovarăş?/ (...)/ Îşi aducea aminte, pe paie, în ungher,/ C-ar fi purtat porecla, în stat, de „om de fier”./ I se suia un nod în gât. (IV, 71); Şi desigur, cei mai tineri,/ Veri, nepoţi, băieţi şi gineri,/ Trebuiau încurajaţi/ Să ajungă deputaţi,/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 373 Senatori, bărbaţi de stat. (IV, 258); În temeiul căpătat/ Orişicare ipistat/ Este şi bărbat de stat. (IV, 262). STATÚIE (27), statui, s.f. Din fr. statue. Cf. lat. statua. Sculptură care reprezintă, în trei dimensiuni, imaginea integrală a unor fiinţe, a unor figuri alegorice etc., expusă, de obicei, într-un spaţiu deschis. E o statuie de-ntuneric sfântul,/ Şi ochiul care să-l pătrundă/ Nu l-a născut din lutul lui pământul,/ Ca să-l ridice peste el şi undă. (I, 125); Eu ştiu tăcea când visul a murit,/ Şi-n toată clipa-nalţ câte-o statuie/ Tăcerii, pe un drum ce suie/ Neisprăvit. (I, 143); Şi măcar o să-ţi rămâie/ Drept statuie o momâie. (IV, 242); Statuia zveltă şinsemnând, se pare,/ Iubire, tinereţe sau credinţă,/ Subt frunza toamnei cenuşii dispare,/ Întinsă-n şes pustiu velinţă.// (...)// Pământul se-aşternu peste făptură,/ Clipă cu clipă, neînduplecat./ Nemuritoare-n cripta lor obscură,/ Tiparele statuii s-au păstrat. (I, 12); Statuia ei de chihlimbar,/ Ai răstigni-o, ca un potcovar/ Mânza, la pământ,/ Nechezând. (I, 234); Femeia-şi simte viaţa, puterea ei şi-o ştie:/ Statuia i se pare-ngheţată-n trup străin./ De cea dintâi nevastă ce-ar trece la fântână/ Cu strugurii-i de lapte, umflaţi ca-ntr-un ciorchin,/ S-ar ruşina statuia, ca sluga de stăpână. (I, 241); Statuia se străvede mai vie, mai fierbinte/ Şi poartă-ntr-însa jertfa de sineşi răbdătoare/ A tinereţii caste, strivită-n sân de minte,/ Schimbând în hotărâre lăuntrica dogoare.// Totuşi, spori-ndoiala şi, ostenind pietrarul,/ Adoarme, pe când luna-şi urca prin brazi pătrarul./ Doar stelele din cuiburi pogoară firul drept,/ Vărsând statuii miruri pe cap cu degetarul/ Şi sărutându-i mâna pietrarului pe piept. (I, 242); Se scoală. Ia ciocanul şi, locul hotărându-l,/ Se duce să doboare cum îl trimite gândul./

Dar descleştându-şi talpa din lespede, statuia/ Fugi spre piscuri goală şi vie. Aleluia! (I, 243); Statui se răstoarnă în hold de fum./ Se cleatină cerul în drum/ Şi frigul străpunge golanii/ Şi bântuie ploaia castanii (I, 28); S-au aşezat în mine făr’ să ştiu,/ Cum nici pământul ştie pe-ale lui,/ În care dorm statui lângă statui/ Şi-i zăvorât sicriu lângă sicriu. (I, 63); Sufletul tău e parc, de stâlpi, la rând,/ Cu statui albe, sus, pe fiecare,/ Încremenite-n câte o mişcare/ Ce-a obosit în piatră şi s-a frânt.// (...)// De subt cerdacuri, răzimat în coate,/ Oprit sfiios, tăcerea să nu-nvii,/ Aştept să treacă statuile toate/ În drumul lunii albe, cenuşii. (I, 136); Să număr codrii-n piscuri şi nuferii din baltă,/ Mi-a ostenit răbdarea din stepa ceastalaltă./ Că nici numărătoarea n-o mai pricep, în şir,/ Între statui şi candeli şi sfincşi de cimitir. (III, 298); S-au prăbuşit în haos statuile, pe rând,/ Cu slava lor de idoli, de piatră şi pământ. (III, 108). STATÚRĂ (1), staturi, s.f. Din fr. stature, lat. statura. Înălţime a corpului omenesc. * Înfăţişare, conformaţie a corpului; talie, trup, siluetă. Sufăr, dar sunt fără păreche/ Şi-n lumea de-azi şi-n ceealaltă veche./ De-orice statură şi lungime,/ Într-adevăr, nu mă ajunge nime./ Am fost şi sunt şi-n veac voi fi/ Cum noaptea-i noapte şi cum ziua-i zi. (IV, 88). STÁŢIE (1), staţii, s.f. Din fr. station, lat. statio, -onis. Punct de oprire, amenajat special pe traseul unor vehicule publice, destinat pentru urcarea şi coborârea călătorilor, mărfurilor etc. De pildă, trenul, care, cu sute de ţărani/ În lanţuri, se oprise în staţia Paşcani./ Vagoanele de vite îi aduceau la Iaşi,/ Să ia osânda ocnei, de hoţi şi de vrăjmaşi. (III, 171).

374

Simona Constantinovici

STÁUL (12), staule, s.n. Lat. stab(u)lum. Grajd sau adăpost (pentru oi). Şi isprăvind, sfiios se-ntoarce-n sat./ Se-ascunde chibzuind ce să mai facă./ O ciutură mai mare de-adăpat/ Şi-un staul mai ca lumea, pentru vacă. (II, 263); Vâltori şi limbi de flacări aşteaptă să se mişte,/ Pitite după staul şi curţi, în porumbişte. (III, 120); Îngerii tăi să vadă de staul, cum se cere,/ Să cate să nu scadă nici apa din ciubere,/ Să mai vegheze pomii livezii pân’ s-or coace,/ Şi să păzească drumul de pe la tine-ncoace. (III, 296); Îţi dă tiptil ocoale de dihor./ Ţi-ar otrăvi odrasla şi ţi-ar pune/ Foc în pătul, în staul şi pridvor,/ De nu şi-ar teme mâna de tăciune. (IV, 247); Trei sate, adunate jurîmprejur, grămadă,/ Răcneau de suferinţă la stâlpii de ogradă,/ Ca staulul de vite, în fierbere, când rage./ Ameninţau cu puşca, ele strigau: – „Păi, trage!” (III, 126); Dar la fereastra staulului, sus,/ De câte ori oprindu-ne, din grabă,/ Nu am zărit lumina lui Isus/ Şi-am auzit că vocea lui ne-ntreabă? (I, 73); Stăpânul, trândăvind în slava lui,/ Nicicând nu se-arătase şi nicicui,/ Şi simbriaş la staule de-o viaţă,/ El nu ştia măcar cum e la faţă. (IV, 15); Conacu-i gol şi staulele-s goale./ Nici un argat nu e să dea răspuns./ Sătenii, hotărâţi să se răscoale,/ S-au înţeles cu toţii într-ascuns. (III, 161). STAVROFÓR (2), stavrofori, s.m. Din ngr. stavrofóros. Preot sau arhimandrit (în Biserica ortodoxă) care poartă, ca distincţie ecleziastică, o cruce (de aur) pe piept. Pe când părinţii-arhimandriţi/ Şi arhondarul stavrofor/ Se jăluiesc, nemântuiţi,/ Cum că păcatul e al lor. (I, 87); Un pitic mai gros e şchiop,/ Dar în treaptă-i protopop,/ Stavrofor sau mitrofor./ E mai scurt de un picior,/ Şi ciubotele, la ducă,/ Îl sucesc şi îl hurducă. (IV, 201).

STĂNILEŞTI (1), toponim. Stănilă + suf. -eşti. În anii nouă sute şapte,/ Ca din senin, în marte, într-o noapte,/ S-a ridicat spre cer, din Hodivoaia,/ Şi din Flămânzi, şi Stănileşti, văpaia. (III, 115). STĂPÂN (82), -Ă, stăpâni, -e, s.m. şi f. Et. nec. Cf. sl. stopanu. 1. Persoană în a cărei proprietate se găseşte un bun material, considerată în raport cu acesta; persoană în a cărei proprietate se găsea un sclav; proprietar. 2. Persoană în serviciul căreia se găseşte angajat cineva; spec. patron. 3. Persoană sub a cărei putere, autoritate, dominaţie se găseşte cineva sau ceva; (în legătură cu ţări, popoare etc.) suveran, domnitor. Priveghe însă visul, stăpân peste durată,/ Să nu se depărteze de oameni niciodată. (I, 155); De tânăr eşti mai vârstnic, mai trist, ca un bătrân,/ Eu ştiu ce-ţi trebuise de-o vreme: un stăpân. (III, 90); Eu, totuş, slugă veche a Domnului rămân/ Că nu pot pribegie să-ndur fără stăpân, (III, 296); Căci între oameni şi stăpâni/ Era un gol zidit, ca la fântâni,/ În care apa suie-n gol de-a gata,/ Târâte sus cu lanţul şi găleata. (...)// (...) Dar fiecare se-mputernicise/ Cu un crâmpei din pravilele scrise,/ Şi fiecare-şi ascundea la sân/ Fărâma lui de petec de stăpân. (IV, 16); Că nu-i stăpân pe lume, cu barbă, ras ori spân,/ Să n-aibă, ca noi ăştia, şi el un alt stăpân. (IV, 82); Durerea noastră surdă şi amară/ O grămădii pe-o singură vioară,/ Pe care ascultând-o a jucat/ Stăpânul, ca un ţap înjunghiat. (I, 10); Prea măguliţi în sine şi fericiţi să intre,/ Ei află ce gândeşte stăpânul şi din vintre. (III, 106); E timpul, slugă veche şi robul celui rău,/ Tu, omule şi frate, să-ţi fii stăpânul tău. (III, 111); Dar subt cuvânt că unul are un simţ şi-o minte,/ Şi altul braţe grele, vorbirea asta minte,/ Când spune că

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 375 stăpânul, mai mare, se cuvine/ Să ia tot rodul zilei, sleindu-te pe tine. (III, 205); Stăpânul, n-aveai voie, ca pe moaşte,/ Nici de-a-l zări, necum de-a-l mai cunoaşte. (IV, 17); De cea dintâi nevastă ce-ar trece la fântână/ Cu strugurii-i de lapte, umflaţi ca-ntr-un ciorchin,/ S-ar ruşina statuia, ca sluga de stăpână. (I, 241); Privirea ta târâşă şi-mpiedicată-n tină/ Primi din depărtare întâia ei lumină,/ Şi-odată dezlegată de mâl şi de ţărână,/ Ajunse scrutătoare, senină şi stăpână. (III, 69); Culcă-mi-te trândavă pe coarne,/ Fă-te jugul meu de carne,/ Stăpâna mea, frumoasă ca aurul,/ De care tremură taurul. (II, 60); Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite/ Şi leagăne urmaşilor stăpâni. (I, 9); E un joc viclean de bătrâni/ Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine,/ Joc de slugi şi joc de stăpâni,/ Joc de pasări, de flori, de câni, (I, 189); Şi erau stăpâni, aleşi,/ Cei care mâncau cireşi,/ Stând pe pântec, drept din pom;/ Elefanţi cu trup de om. (IV, 121); Tu ai rămas de-atuncea-n răspăr şi răzvrătit,/ De câte ori stăpânii şi vremea te-au minţit. (III, 76); A fost o noapte oarbă, cu luna-n ceruri lipsă./ Stăpâniişi amintiră, treziţi, de-Apocalipsă. (III, 108); Stăpânii judecăţii, fără jind,/ Dau pildă şi osânda ce faptei se cuvine,/ Că ţara ne rămâne, socotind,/ Cu cinzeci de morminte mai puţine. (III, 122); C-au apăsat, c-au prigonit/ Stăpânii timpului, trăit/ În plânsete şi suferinţă,/ Tu întăreşte-te-n credinţă (IV, 227). STĂPÂNÍ (7), stăpânesc, vb. IV. Din stăpân. 1. Tranz. A deţine un bun în calitate de proprietar; a poseda. 2. Refl. Fig. (despre oameni) A se reţine (de la manifestarea unui sentiment, a unei porniri etc.); a se înfrâna, a se domina. 3. Intranz. A domni într-o ţară, a guverna, a conduce. De vrei, din temelie, să

ştii ce haimanale/ Te stăpânesc pe tine şi rodul ţării tale,/ Iei condicile-nchise, subt chei, la tribunale... (III, 204); Vânt e? Geamăt e? Agonie este?/ Spaimă liniştită stăpâneşte preste. (I, 157); Prinţesei mici îi pare bine/ Că stăpâneşte ţara de albine. (II, 21); Conaşul stăpâneşte zece moşii, şi are/ Mai multe mii câmpie şi codri de hectare. (III, 119); De nu te stăpâneşte un sfânt din ceata asta,/ Ibovnica te ţine în hăţuri, sau nevasta. (IV, 82); Mi-am stăpânit pornirea idolatră/ Cu o voinţă crâncenă şi rece;/ Căci somnul tău nu trebuia să-nnece/ Sufletul meu de piscuri mari de piatră. (III, 14); Puterea-nscăunată a stăpânit cu jugul/ Popoarele, pământul, gândirea şi belşugul. (III, 106). STĂPÂNÍRE (13), stăpâniri, s.f. V. stăpâní. 1. Proprietate, posesiune. 2. Domnie, suveranitate; conducere, guvernare; dominaţie. 3. Fig. Înfrânare, dominare a propriilor porniri, sentimente etc. Cocoloşeşti o-mpărăţie mare/ Ca o foiţă de ţigare./ Dintr-o stăpânire semeaţă/ Ai făcut puţină ceaţă. (I, 132); Singurătatea marelui cuprins/ Neclătinată-ntinde stăpânire/ Peste ţinutul ei de cimitire. (II, 179); Şi fără capi cu carte şi făr-a fi-nvăţaţi,/ Sătenii fură-n ţară cu miile-mpuşcaţi./ Că vinovată fuse, de şi-a ieşit din fire/ Poporul, preacurvia de sus, din stăpânire. (III, 156); De altfel, dogma-nvaţă pe mişel/ Că orice stăpânire-i de la El,/ Că focul, sângele şi fierul/ I le-a trimis spre pocăinţă cerul, (IV, 227); Vecinul meu a strâns cu nendurare/ Grădini, livezi, cirezi, hambare./ Şi stăpânirea lui sentinde-acum/ Pân’ la hotarele de fum. (I, 131); Vine toată omenirea/ Să dea ochi cu stăpânirea./ Capitala răsfăţată/ E de-azi-noapte-mpresurată, (III, 138); Gătit cu giuvaere, brăţări de lanţuri grele,/ Îi dase stăpânirea, la glezne,

376

Simona Constantinovici

şi ghiulele,/ Şi strălucea în fiare, ca un mitropolit,/ Ros în călcâi de scoabe cu nituri şi strivit. (III, 187); Ne minte stăpânirea şi o minţim şi noi./ Ciocoiul fură lumea, şi lumea pe ciocoi,/ Dar pe când noi ascundem de el un snop de soare,/ El suge vlagă, sânge şi sudoare. (III, 193); Jandarmii, popa şi învăţătorii/ Tânjesc, de parcă fiecare-i mort./ Prefectul ştie ce cam vrea poporul/ Şi scrie stăpânirii un raport. (III, 161). STĂPÂNITÓR (1), -OÁRE, stăpânitori, -oare, s.m. şi f. Proprietar, posesor, stăpân. În ţară, două soiuri de boieri/ Împart puterea între ele,/ Boieri de-o zi, boieri de ieri,/ Stăpânitorii vieţii mele,/ Şi unii, şi-alţii de pripas,/ Şi nu le poţi mai da de nas. (III, 172). STĂREŢÉSC (1), -EÁSCĂ, adj. Stareţ + suf. -esc. Care aparţine stareţului. –„Ce-ai făcut nici nu cutează/ Gura noastră să grăiască”,/ Spuse vocea stăreţească./ Sfetnicul mai vechi din Sfat/ E ciupit, ca de vărsat,/ Din greşeală împuşcat,/ Într-un pom cu mult vânat,/ Cu alice. (IV, 209). STĂREŢÍE (2), stăreţii, s.f. Stareţ + suf. -ie. 1. Funcţie, demnitate de stareţ. 2. Locuinţa sau cancelaria stareţului sau stareţei unei mănăstiri. Fiştecare vizunie/ Are hram şi stăreţie,/ Şi prin scorburi şi prin foi/ Stau piticii câte doi,// Câte trei sau mulţi de tot/ Şi se-nghesuie cum pot. (IV, 181-182); Iară altul, slut şi cârn,/ Cu mătură, sau cu târn,/ Sau cu snopul de urzici/ Pielea grasă i-o băşici./ Sau îl ţii în colivie/ Agăţat la stăreţie. (IV, 185). STĂRUÍ (1), stărui, vb. IV. Din bg. staraija se. Intranz. A rămâne statornic, neclintit; a persevera, a persista. Câţiva răzleţi, prin schituri şi parohii uitate,/ Mai stăruiesc în râvnă şi cad în strâmbătate./ Toţi au, ca şi pe vremuri, o faţă,

doar să fie/ Smerenia văzută de-atotfăţărnicie. (III, 119). STĂRUÍNŢĂ (1), stăruinţe. s.f. Stărui + suf. -inţă. Rugăminte, cerere repetată şi insistentă; insistenţă, stăruire. * Loc. adv. Cu stăruinţă = în mod insistent. Căutătura teafără şi tare/ Mi-a pus din tencuieli o întrebare,/ Cea prinsă de un vis a tresărit./ Pleoapele, frunze, cad în asfinţit.// Doi ochi mocnesc scânteia-n nefiinţă/ Şi mă scrutează bezna lor cu stăruinţă. (II, 229). STĂTĂTÓR (2), -OÁRE, stătători, -oare, adj. Sta + suf. -ător. Care stă pe loc, care nu se mişcă, imobil, fix; (în special despre ape) care nu curge. Şi, nevăzută, fata s-a strecurat în pâcla stătătoare/ Şi a orbecăit, târâş ca o lipitoare,/ Pe dihania nopţii, vreme lungă,/ Până ce i-a fost sorocit, undeva să ajungă. (I, 200); Dintr-un balcon începe prelung, atunci pierdut,/ Un cântec lin, şi nu ştii de când a început,/ Uşor întâi ca fulgul, ca scama de mătasă,/ Abia se-nnalţă seara, că vălul ei se lasă,/ Şi-n liniştea-nserării, în frunze, stătătoare,/ Se-ntinde pe durere a unt de sunătoare. (III, 292). STĂTÚT (4), -Ă, stătuţi, -te, adj. V. sta. Care nu mai este proaspăt (şi a căpătat un miros, un gust sau un aspect neplăcut caracteristic); clocit. Să-ţi pută sărutul, oftatul să-ţi pută,/ Mormânt cu mocirla stătută. (I, 142); Clopotul ştirb, din visul de-altădată,/ Sună a ciob şi-a putină uscată,/ Şi-n apa de mocirlă, stătută şi cleioasă,/ Strigoiul face cruce şi-aghiazmă mincinoasă. (II, 204); Câte puţin sunt dator/ Fără să-mi fi dat nimic, tuturor –/ Şi lemnului uscat, şi bălţii stătute,/ Şi florilor, şi pietrelor, şi vitelor bătute,/ Şi oamenilor din răstignire./ Cu ce să plătesc nefire şi fire? (I, 185); Din buboaiele stătute,/ Scos din el, ciocoiul pute. (III, 144).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 377 STĂVILÁR (2), stăvilare, s.n. Stavilă + suf. -ar. Construcţie de lemn, de beton sau de fier înălţată transversal pe cursul unei ape curgătoare, servind la reglarea nivelului apelor din amonte cu ajutorul stavilelor; baraj, zăgaz. Mai sus, mai sus de nori şi aştri,/ E frig, pustiu, şi e-n zadar/ Să pleci,/ Minţit de-atâţi satiri albaştri, –/ Spre stăvilarul secular/ Înfipt în haos cu pilaştri, –/ Căci nu-i făcut să treci. (I, 26); Măcar cât mai adie în unda călătoare,/ Fără să simtă-n zarea, închisă din apus/ Cu porţi de fier strâmptate, cu munţi şi stăvilare,/ Măcar cât oglindirea arţarilor de sus? (III, 68). STÂLP (7), stâlpi, s.m. Din sl. stlupu. Lemn lung şi gros, de obicei cioplit şi fixat în pământ, care serveşte pentru a susţine ceva; element masiv de construcţie, care serveşte la susţinerea unei clădiri, a unei instalaţii, a unui pod etc. Tocmai când cuiul trebuia să-l bată,/ Iată-l, ciocanul a sărit din coadă./ Nu prinde dalta, cleştele n-apucă/ Şi nu sembină stâlpul de ulucă. (II, 162); Îmi creşte-n suflet iarăşi o strună de vioară,/ Dar cântecul în mine, tânjind să se deştepte,/ Sfiios şi şovăielnic şi-acum ca-ntâia oară,/ Răsună-n depărtare, mai sus şi mai afară,/ Ca-ntr-o vecie albă cu stâlpi şi turle drepte. (I, 122); Sufletul tău e parc, de stâlpi, la rând,/ Cu statui albe, sus, pe fiecare,/ Încremenite-n câte o mişcare/ Ce-a obosit în piatră şi s-a frânt. (I, 136); Se mai gândi şi Cerbul din codrii lui să iasă/ Şi să-l ajungă-ncaltea pe Împărat acasă.../ O casă cu clopotniţi şi stâlpi cu feţe drepte,/ Avea câteva sute de lespezi şi de trepte. (IV, 80); E un palat cum altul nu-i./ Te simţi sfiios când treci prin dreptul lui./ Se uită luna-ncremenind la el/ Clădit pe stâlpi înnalţi, cu capitel, (IV, 226); De harapnice şi bice/ Bolţile stăteau să

pice,/ Şi în huiet şi urale/ Stâlpii lor să se prăvale. (III, 59); Trei sate, adunate jurîmprejur, grămadă,/ Răcneau de suferinţă la stâlpii de ogradă,/ Ca staulul de vite, în fierbere, când rage./ Ameninţau cu puşca, ele strigau: – „Păi, trage!” (III, 126). STÂNĂ (5), stâni, s.f. Et. nec. Aşezare păstorească de vară, la munte sau în afara satului, unde se adăpostesc oile şi ciobanii şi unde se prepară produsele din laptele oilor. Variantă de plural: stâne. – „Venim chiar de la stână.”/ – „Am pus-o la răcoare căldarea cu smântână./ Avem şi o copaie de unt şi-un coş de ouă.” (III, 230); O altfel de-ntocmire şi putere/ Decât la stână şi la plug,/ Altfel de meşteşug/ I se vădeau argatului la curte. (IV, 18); Şi grindină şi trăznet; tăceri şi presimţiri/ Urzeau păinjinişul rostirilor subţiri,/ Încât ascultătorii, din câmp şi de la stână,/ Scăpau şi ţâţa oii şi secera din mână, (IV, 74); Tu ai încredere în mine,/ Ciobanule de munte, sălbatec, şi ţi-e bine,/ Să te mângâi cu glasul şi cu mâna,/ Că simţi în mine Gorjul de piatră, strunga, stâna/ Şi sarica şi-opincile de-acasă. (III, 266); Un ţărm şi-un cot de mare,/ Ca să clădim pe piatră castele cu pridvoare,/ Conace şi palate, grădini pentru stăpâne,/ Cu mori, cirezi şi turme şi herghelii şi stâne. (III, 104). STÂNCĂ (19), stânci, s.f. Et. nec. Bloc mare de piatră (în munţi), de obicei cu pereţii drepţi şi colţuroşi; stană. Călătorind pe malul furtunilor latine,/ L-am întâlnit, sol paşnic, pe-o stâncă de topaz,/ Cu ochii, râpi de umbră, deschişi din cer spre mine,/ Cu talpa roză, linsă, subt munte, de talaz. (I, 98); Şi s-au cuprins ca râpa-ncleştată-n pisc de stâncă,/ Şi sărutarea gurii le-a fost în slăvi adâncă./ Şi graiul stins, şi suflul mut. (II, 178); L-am ascultat şi-am prăbuşit

378

Simona Constantinovici

din munte/ Pleşuva stâncă, ruptă de la frunte./ Nu are, prăvălită din creasta ei înnaltă,/ Ştirbire de la daltă. (III, 22); Cinci degete-ale dreptei cu cinci din mâna stângă/ Putuseră s-o-nnalţe şi-ursitele să-nfrângă;/ Aceleaşi mâini şi braţe care-au cioplit în stâncă/ Şi Sfinxul, păzitorul nisipurilor încă. (III, 81); Când căutam în cerb şi în mistreţ/ Zgârieturi pe stâncă, nu eram isteţ,/ Nu mă chema nicicum si nu ştiam nicicât/ Şi nu-mi era de mine sfiială şi urât. (III, 273); Sunt înger, sînt şi diavol şi fiară şi-alte-asemeni/ Şi mă frământ în sinemi ca taurii-n belciug,/ Ce se lovesc în coarne cu scânteieri de cremeni,/ Siliţi să are stânca la jug. (I, 128); Cel ce făcuse lumea, Iehova sau Satan,/ Nu prevăzuse mintea şi-n minte un duşman./ A scăpărat un fulger din caznă şi-ntâmplare/ Şi fu decât şi stânca şi legile mai tare. (III, 71); Au fost ca nişte slove cuprinse-n umbra mare/ De veşnicii rostite în câte-o scăpărare,/ Izvoarele şi stânca, pădurea, umbra, vântul./ Al tău e şi cuvântul închis, ca şi pământul. (III, 298); Urletul fiarei a mutat din loc/ Cremenea stâncii, brazdele şi marea./ Dar Făt-Frumos avu şi-acum noroc/ Şi se-mplini de-a-ntregul ei chemarea. (II, 263); Din noapte ia ciorchinii de stele şi scântei/ Pentru brăţări, paftale, inele şi cercei,/ Luceferii de aur din piatră seacă-i scoate,/ Muşcat de colţii stâncii şi sângerat în coate. (III, 43); Şi, fără umilinţă şi fără de mândrie,/ Să ne-amintim în noapte, de noi, din fir în fir,/ Şi să privim zigzagul, pe stânci, de tibişir,/ În care-şi puse pasul fragila mărturie. (I, 57); Dintre cetăţi de plumb şi de omăt/ Purcede înnainte şi-ndărăt,/ Se dezmorţesc din stâncile oprite/ Zvonuri de lănci, murmure de copite. (II, 107).

STÂNG (7), -Ă, stângi, adj. Lat. *stancus (= stanticus) „obosit”. 1. (Despre părţi sau organe ale corpului) Aşezat în partea corpului în care se află inima. * (Substantivat) (La f. sg. art.) Mâna stângă (1). 2. Care reprezintă gruparea radicală a unui partid. * (Substantivat, f. art.) Aripa radicală a unui partid, a unei şcoli filosofice etc. Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară./ Şi mă durea mâna ca o ghiară/ Neputincioasă să se strângă./ Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă. (I, 199); Lemnul i se tot dăvângă,/ Zugrăveala se mănâncă,/ Trupul se cunoaşte încă,/ Povârnit pe mâna stângă. (II, 101); Şi meşterul Manole visa o mânăstire,/ Dar cine-a scos-o vie din moarta-nchipuire?/ Cinci degete-ale dreptei cu cinci din mâna stângă/ Putuseră s-o-nnalţe şi-ursitele să-nfrângă; (III, 81); Sfetnicul din stânga pare/ Că-i cu el de o părere,/ Însă stareţul le cere/ Pedepsiri pilduitoare (IV, 21); Să avem vreo cinci guverne,/ Cu miniştri de Externe,/ Dreapta, stânga şi mijlocul./ Şi nentoarcem şi cojocul. (IV, 263). STÂNGÁCI (5), -CE, stângaci, -ce, adj. Stâng + suf. -aci. 1. (Despre oameni; adesea substantivat) Care lucrează, scrie etc. mai bine cu mâna stângă decât cu cea dreaptă. 2. Fig. Lipsit de îndemânare, de abilitate; lipsit de siguranţă, de supleţe în mişcări, în exprimare, în gândire. Ne vom iubi, negreşit, mereu/ Strânşi bucuroşi la masă,/ Subt coviltirele lui Dumnezeu./ Într-o zi piciorul meu va rămâne greu,/ Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă. (I, 189); Cucoană cu pălărie,/ Pe-nnoptate, pe câmpie,/ Ce putea să fie?/ Arătare, stafie./ Ea şchiopăta, se poticnea stângace,/ Ca o răgace. (I, 215); Zi-i, dacă vrei, şi „Papă”, în vorbe ticluite,/ S-alunece uşoare, plăcute, că le-nghite./ O să

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 379 se cam arate stângaci, dar vino-ncoace/ Să-ţi spui la o ureche că mult şi tare-i place. (IV, 82); Iar bărbierul s-a tăiat:/ Bun băiat, dar prost băiat!/ E stângaci, şi-n sus şi-n jos,/ Şi duce briciul pe dos. (IV, 102). STÂRC (1), stârci, s.m. Din sl. struku. Nume dat mai multor specii de păsări de baltă cu ciocul, gâtul şi picioarele lungi şi, de obicei, cu un smoc de pene pe cap (care se hrănesc cu peşte); bâtlan. Piţigoiul, cucul, stârcul/ Vin să vadă cum e târgul.// Vulpea e cu-nsărcinare./ Cioara vine de plimbare. (II, 127). STÂRNÍ (5), stârnesc, vb. IV. Et. nec. 1. Tranz. A mişca, a urni ceva din loc; a face să se ridice în sus praful, frunzele etc. 2. Tranz. A provoca pe cineva la ceva; a îndemna, a aţâţa. 3. Refl. A se porni, a se isca, a se dezlănţui, a izbucni. Hamlet, stârneşti în mine durerile secrete:/ Cine-ar putea să-mi şteargă din gând atâtea pete? (III, 215); Dar văzu că vorba „maestre” stârneşte/ O înviorare, parcă-i franţuzeşte,/ Şi la bătrâneţe şi la tinereţe./ El, un an de zile puse să o-nveţe. (IV, 40); De ce stârnişi ţărâna şi viu m-ai zămislit,/ Dacă-nceputului i-ai dat sfârşit/ De mai nainte de-a fi şi-nceput? (II, 195); Din plămădirea nouă a zmârcului cu ceaţa/ Se va stârni, pesemne, fierbinte, iarăş viaţa. (III, 68); Sunt cei mai teferi oameni dintr-un sat,/ Dar i-au stârnit boierului gras hula,/ Că, tot hrăniţi cu ceapă şi păsat,/ Nu-şi scot din cap, să-şi ţie-n mâini căciula. (III, 124). STÂRNÍT (5), -Ă, stârniţi, -te, adj. V. stârní. 1. Mişcat, urnit din loc. 2. Iscat, dezlănţuit. Pândit să crească peste tine/ Şesul turtit, flămând de înălţime,/ Şi să te-ajungă praful care vine/ Stârnit de turme şi desime; (I, 16); Să fi fost el, sau zvonul stârnit de prin Scripturi,/

Rătăcitor prin noapte, prin vii, prin arături,/ Ca broaştele ţestoase, sobolii şi zefirii? (III, 298); S-a-mpuţinat văpaia şi,-aproape stinsă, vine/ De creşte iar vâltoarea, stârnită de la sine. (III, 91); Iată pentru ce-mprejuru-mi se-nvârteau atâtea hore/ Ca talazele stârnite la văpaia unui far./ Iată pentru ce voinicii dintre văile sonore/ M-au încins cu brâu de dafin şi cunună de stejar. (III, 254). STÂRPÍ (6), stârpesc, vb. IV. Din sterp. 1. Tranz. A face să dispară cu desăvârşire o specie de animale sau de plante dăunătoare; a extermina. 2. Tranz. A face să dispară (pentru totdeauna) un rău, un flagel. Vă fac direct răspunzători,/ De nu stârpiţi îndată mătrăguna./ De ce avem atâtea închisori,/ De parcă n-am avea nici una? (III, 166); Voinţa nu se teme de-acum de-o înviere –/ Şi ca să nu mai cerce să fie fericit,/ A luat în cleşte insul întreg şi l-a stârpit,/ Cu dreptul ce i-l dete sălbatica putere. (I, 120); Şi Grivei s-a învârtit în bot/ Şi a căzut. S-au stârpit cucuruzii,/ S-au uscat busuiocul şi duzii,/ Au zburat din streaşina lunii,/ Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii. (I, 144); Dar aţi răzbit în piatră: Pace vouă!/ Şi binecuvântare cui v-a dat./ Sunt bucuros de mulţumirea nouă/ Că s-a stârpit gustosul zarzavat. (II, 94). STÂRPÍT (1), -Ă, stârpiţi, -te, adj. V. stârpí. Dispărut. Ca să se piardă urma, cel ce-a intrat să fure/ Dă foc şi la pădure./ Să ardă codrii, munţii şi zimbrii-n jar, şi cerbii,/ Stârpit în pleşuvia de scrum şi colţul ierbii. (III, 95). STÂRPITÚRĂ (3), stârpituri, s.f. Stârpi + suf. -tură. Fiinţă nedezvoltată, pipernicită, pocită; pocitură, stârpiciune; avorton. Făţarnică, vicleană, puhavă stârpitură,/ Neputincios stătuseşi cu tălpile la gură,/ Şi unghiile-n carne

380

Simona Constantinovici

gingia ţi le-a ros,/ Lipit de întuneric şi zvârcolit pe jos. (IV, 245); Tu, pentru stârpitura cu-o slujbă peste oale,/ Iei temniţa şi ocna Prea Înnălţimii Sale,/ El caută război./ Războiu-i pentru trântori, iar lupta-i pentru noi. (III, 99); De obicei, în taină, lingând le umblă gura./ S-or împăca, mai bine, cei mari cu stârpitura? (IV, 83). STÂRV (8), stârvuri, s.n. Din sl. struvo. Cadavru (de animal); leş, hoit, mortăciune. Trupu-i bălan, de osândit,/ Cu pravila s-a răzvrătit/ Şi, făcând cruci, bătând mătănii,/ Se simte stârv între jigănii. (I, 22); De-altfel întotdeauna şi-ncins cu chiparoase/ Şi crini, un tron miroase/ A stârv, a murdărie, avutul strâns porceşte/ Îi dă trufie celui ce, prost, te porunceşte. (III, 106); – „Nu vă lăsaţi! Mâncaţi-l de viu, să-l arză focul,/ Că spurcă, unde şade, nemernicul, şi locul./ Zmunciţi-vă din funii pe el, lovi-l-ar boala./ Măcar un stârv ca ăsta să ne fi dat răscoala!” (III, 126); „(...)/ Dihanie ca asta n-am văzut,/ Cât un morman, din cap până-n şezut,/ Şi-o burtă, Doamne! nu ştii ce să zici./ Ce namilă, cumetre, de stârv şi de şorici!” (IV, 57); Pe stârvul vostru mila de lumină/ Aşterne un linţoliu murdar, o rogojină./ Suflete proaste şi înguste,/ Aveaţi un înger să vă mustre/ Ş-o şoaptă-n cuget, care să vă cheme. (II, 222); Nădejde, sânge, har, ca un burete,/ Le soarbe aurul cu sete,/ Şi-n beciul tău zidit înghiaţă/ Neprihănita oamenilor viaţă,/ Avântul, bucuria, puse bine/ De stârvul tău, păstrate pentru tine. (II, 226); Unii mi-ar cere stârvul, şi ceialalţi mă ştiu/ Că pot să le dau sânge sălbatec şi de viu./ N-am ce lovi prin norul cu care mă încaer,/ De muşiţă zburată, văzduh şi numai aer. (IV, 84); Să nu mai dea ploaie, şi vântul/ Să zacă-mbrâncit cu pământul./ Sobolii şi viermii să treacă

pribegi/ Prin stârvuri de glorii întregi. (I, 140). STEA (155), stele, s.f. Lat. stella. Corp ceresc cu lumină proprie, format dintr-o masă de gaze aflată la o temperatură foarte ridicată; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepţia Lunii) care străluceşte noaptea pe bolta cerească. Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant. În structura unor titluri de poeme: Steaua-n iarbă (II, 34); Toate stelele (II, 76); La stele (III, 71). Stea, nu poţi tu intra-n veriga lui/ Şi lacătul tăcerii să-l descui? (I, 39); Când magii au purces după o stea,/ Tu le vorbeai – şi se putea. (I, 54); Şi-acum, când îşi ridică/ O mână peste zare,/ O vede-o rândunică/ Umplând cu-o sărutare/ Azurul prins de-o stea. (I, 79); Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu./ O stea era pe ceruri. În cer era târziu. (I, 103); Stea cu stea pe-ntinsul undei liniştite pun cleştar,/ Şi printr-însul zugrăvite lebezile par şi luna. (I, 104); Vino-mi tot tu-n fereastră, stea-n fundul lumii vie,/ Ce mă cunoşti aproape cu geamul de Tărie,/ Cea stinsă cea din urmă şi-aprinsă cea dintâi./ Coboară-te la mine şi până-n zori rămâi. (I, 112); Din vălul nopţii rupi o stea:/ O guşti şi-o scuipi când strălucea. (I, 158); În cer,/ Bate ora de bronz şi de fier./ Într-o stea/ Bătu ora de catifea. (I, 237); Ghici ghicitoarea mea./ S-a pogorât un păianjen dintr-o stea,/ Din Carul mic, din Carul mare,/ Pe un fir de cânepă lucitoare. (II, 23); Nu eşti al singurului Dumnezeu,/ Ca luna, ca o stea, ca o pustie,/ Eşti şi al semenului meu. (II, 121); Voi îngriji ca-n fiecare seară/ Săţi ardă-n vârf nestinsa noastră stea,/ Pe care voi aprinde-o solitară/ Cu sufletul şi ruga mea. (III, 10); A toate frământarea răgazuri nu-mi mai lasă,/ Din stea în stea mă duce orb, ca din casă-n

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 381 casă. (III, 297); A luat atunci o nuia/ Şi a însemnat cu ea,/ Cu argint, stea lângă stea./ Şi ca să vadă pe schele,/ A făcut şi cruci de stele. (IV, 110); Iar în frunte, iada mea/ Poartă, brează, semn: o stea. (IV, 147); În altar e-o intrătură/ Pentru cuminecătură./ Un potir cât o zorea/ E cu stea de peruzea. (IV, 203); O scânteie sare-ncoace:/ Se mânie de ce-i place/ Şi scuipând s-o stingă, ea/ Fuge şi se face stea. (IV, 237); Am luat ceasul de-ntâlnire/ Când se turbură-n fund lacul/ Şi-n perdeaua lui subţire/ Îşi petrece steaua acul. (I, 14); Ştiu că steaua noastră, ageră-n Tărie,/ Creşte şi aşteaptă-n scripcă s-o scobor. (I, 18); Şi cum scoboară noaptea, al’dată aşteptată,/ Îmi pare veche luna – şi steaua ce se-arată,/ Ca un părete de-arme, cu care-aş fi vânat. (I, 90); Nu ţi-am spus eu, la călcâi,/ Să pui floare de sulfină/ Şi, ca steaua, să mângâi/ Ghimpii, spinii cu lumină? (I, 148); Zilele albe, iată, au început să plece,/ Ca nişte bărci tăcute, pornind fără lopeţi./ În ţărm se face seară, şi steaua-n cerul rece/ Păzeşte cripta nopţii cu candeli şi peceţi. (I, 184); Ascunde-ţi-o şi steaua, ca-n sânul unei cremeni./ Ea ştie că-i zălogul de taină al luminii. (III, 282); Steagul nopţii, desfăşat cu stele,/ Adăpostea faptele mele/ Şi adormea străjerii-n uliţi/ Răzimaţi pe suliţi. (I, 24); Ca-n oglindirea unui drum de apă,/ Pari când a fi, pari când că nu mai eşti;/ Te-ntrezării în stele, printre peşti,/ Ca taurul sălbatec când se-adapă. (I, 62); Pentruntunericul întins în tine/ Am stele mici, pe care eu le pui/ Să străjuiască-n lănci diamantine/ Basmul tiptil şi trist din visul lui. (I, 136); Zăbrelele s-au îndopat cu faguri de cer/ Şi atârnau candele de stele/ Printre ele. (I, 224); Mii de mii şi mii de sute/ De-arătări nemaivăzute/ Sunt streine între ele,/ Ca şi fragedele

stele,/ Ca şi stelele de mute. (II, 12); Merge marea, merge cerul împovărat de stele.// Numai corabia şi noi ne-am oprit între ele. (II, 68); S-au stricat cuvintele mele!/ Umblă prin mocirle cu stele/ De cositor/ După un mărţişor, (II, 87); Mă uit la flori, mă uit la stele:/ Eşti chinul dulce al tristeţii mele. (II, 167); A doua zi, lumina/ Cernea cu stele mute, de candelă, grădina. (II, 278); Din noapte ia ciorchinii de stele şi scântei/ Pentru brăţări, paftale, inele şi cercei, (III, 43); Într-un avânt sălbatic te-ai dus până la stele/ Şi te-ai întors, aprinsă, cu una dintre ele. (III, 72); Şi grâul şi porumbul şi florile, şi ele,/ Ies, număr după număr şi boabe, câte stele. (III, 286); Să te înnalţi între stihii viclene,/ Să tragi din nou hotar punctat cu stele,/ Pajura mea, împărăţiei mele. (IV, 11); Dintr-un ghem ascuns de fum,/ Se deşiră şi-şi ia drum,/ Şi de stele se agaţă/ Un subţire fir de aţă. (IV, 156); Când pământul doarme dus,/ Ochii-mi umblă tot pe sus,/ După stele logostele,/ Să mai fur una din ele. (IV, 275); Întălnite-n vărful crucii,/ Faţă-n faţă, steaua, luna,/ Se privesc şi, câte una,/ Stelele deşteaptă nucii. (I, 44); Că sufletul e-o sabie sticloasă/ Care trebuie trasă:/ Să-i scânteie stelele-n luciu! (I, 84); Coboare-se cerul, furtuni de alice/ În câmp să v-alunge cu stelele-n bice. (I, 141); O să pliviţi până la scăpătat,/ Cu fotele întoarse pe brâu,/ Stelele întârziate, încolţite, în pământ. (II, 76); Tresari din tot azurul când l-au atins cocorii,/ Şi stelele din spice adie ca o holdă. (III, 261); În strălucirea nopţii, mari stelele şi oarbe,/ Chemându-mă-n Tărie, prăpastia mă soarbe. (III, 288). STEAG (10), steaguri, s.n. Din rus. steag. Cf. sl. stěgu. Drapel; fanion. Într-un titlu de poem: Inscripţie pe steag (III, 31). Fereastra e cernită de un fag/

382

Simona Constantinovici

De care-atârnă noaptea neagră, toată, ca un steag. (I, 167); Ştiui ce te apasă, ghebosule-n toiag,/ Şi-ţi fermecai cu şoapte izvoarele deşarte/ Şi-ţi mâzgălii cu taine potecile, departe,/ Pe care zarea cade zbârcită ca un steag. (II, 206); Câte puhoaie, câtă omenire/ Se rânduiesc de-acuma în vileag,/ Să ceară bucurii şi fericire/ Scrise cu slove mari pe steag! (II, 261); Steagul nopţii, desfăşat cu stele,/ Adăpostea faptele mele/ Şi adormea străjerii-n uliţi/ Răzimaţi pe suliţi. (I, 24); Stelele lui nu şi le mai trimite/ Ca nişte steaguri sfinte zugrăvite,/ Şi vântul serii nu-i mai dă îndemn/ Cu-aromele-i de vin şi undelemn. (I, 46); Cu tobele nainte, mergeam ca la paradă,/ Cu pajura pe steaguri, o pasăre de pradă (III, 97); O să te pui pe steaguri, pe bani şi pe peceţi/ Şi ai să-nveţi ce n-ai visat să-nveţi. (IV, 12). STEI (8), steiuri, s.n. Cf. scr. stenje. Colţ (ascuţit) de stâncă. Se mai ghiceşte mâna ridicată/ Spre bolţi, cum se ciopli din început./ Un deget cerul fericit l-arată,/ Care de stei fusese cunoscut. (I, 12); Mă scald în gheaţă şi mă culc pe stei,/ Unde dă beznă, eu frământ scântei,/ Unde-i tăcere, scutur cătuşa,/ Dobor cu lanţurile uşa. (I, 24); Poate-n genunchi mai cauţi târzia îndreptare/ Şi ceri smerit hodină la cerul tău pustiu./ E de prisos. Genunchiul de stei lipit ţi-l ţiu,/ Şi biciul greu de plumburi şi noduri, pe spinare. (I, 120); De-aş fi un stei de peşteri, cioplit cu dalta-n lung,/ Aş sta să-aştept cu tihnă, culcat pe-o muchie dreaptă,/ Cele din urmă mute vecii să le ajung,/ Cu templul în spinare, cărui slujesc de treaptă. (I, 184); Căci a simţit lumina şi-n stei aceeaşi mână/ Ca-n fundurile lumii, ce-a fost şi-a zămislit,/ Rămasă de a pururi, deatunci încoa stăpână/ Pe negura înfrântă în timpul biruit. (I, 242); Cel care s-a

ascuns aci de lume/ A vrut un stei sălbatec, fără nume,/ Şi o grădină-n jurul mormântului, departe/ De orice mort, de orice moarte. (III, 22); Şi cu fruntea ridicată, ca un stei în rugăciune,/ Umilit şi trist cerui şi nesfârşitului de sus,/ Coarde noi şi alte glasuri în cântare să răsune./ Şi pe rând, în timpul nopţii, visu-n ele mi l-am pus. (III, 254); „Poate că trece Vodă vreodată pe la mine, –/ Se tot gândise Cerbul o vreme şi mai bine. –/ Plimbându-se prin codru, proptit în câte-o stâncă,/ Îşi scărpina şoriciul de stei, că-l cam mănâncă.” (IV, 80). STEJÁR (9), stejari, s.m. Cf. bg. stežer. (La pl.) gen de arbori înalţi cu tulpina dreaptă, cu coroana largă, cu lemnul rezistent şi dur, al căror fruct este ghinda; (la sg.) arbore din acest gen. * Lemnul arborelui descris mai sus. N-o mai zăriţi, din vârfuri, nicăieri?/ Ştiţi voi ce vorbă este vorba „ieri”?/ La poartă, umbr-aceluiaşi stejar./ Mă rog, intrând, de domnul grădinar. (I, 96); Cu-o coasă ruginită ce poţi să faci? Surcele./ Ca un briceag de-o şchioapă cojeşti cu ea nuiele./ Poţi reteza din munte şi piscuri un stejar/ Cu-asemenea cichie de brâu şi buzunar? (II, 273); Sunt cioplitură dreaptă, pe muche, de săcure,/ Dintr-un stejar de veşnică pădure,/ Cu scobituri cinstite, crestate de topor./ Am stat opt veacuri strajă aceluiaş izvor. (III, 21); Şi somnului şi nopţii le este-adevăratul/ Tâlc, a dospi în matcă, fierbintele aluatul,/ Ca să-ncolţească plodul şi mugurii să dea,/ De la stejar la trestii, garoafă şi lalea. (III, 91); Iată pentru ce voinicii dintre văile sonore/ M-au încins cu brâu de dafin şi cunună de stejar./ Dear dura măcar cât frunza doina mea de pe-nserate!/ De-ar mai ţine frăgezimea coardelor înseninate! (III, 254); – „Dar stejarul? Să-şi arate/ Vârfurile-ncununate./ Ţine cerurile-n braţe,/ Vrea de

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 383 stele să se caţe/ Lumea-ntreagă s-o cuprindă./ Rodul tău?” (IV, 25-26); Te-aud, vântule, că ari/ Prin ogoare, prin prăpăstii şi stejari,/ Zi şi noapte, în neştire,/ Săpând gropi şi cimitire. (II, 242); Vânturi treieră stejarii/ Şi-i zmuncesc./ Ploaia plânge rătăciţii./ Şi, în mine, şi iubiţii/ Mucezesc. (I, 95); El odihneşte, şi el, pe locul unde stete,/ Cu faţa la statuie, cu-o lespede subt cap,/ Uimindu-se că-n cerul, plecat ca un părete,/ Stejarii mari ca norii şi plopii mai încap. (I, 241). STELÁR (1), -Ă, stelari, -e, adj. Din fr. stellaire. Care aparţine stelelor, privitor la stele. Nimic nu mai luceşte şi cântă./ De dincolo de zarea sfântă/ Se-audeabia corul cetelor sfinte/ Cu peruci de aur şi cu încălţăminte/ Uşoară, de catifea stelară. (I, 169). STÉMĂ (1), steme, s.f. Din ngr. stémma. Semn convenţional distinctiv, caracteristic şi simbolic, al unei ţări, al unui oraş, al unei dinastii; emblemă, blazon. A pus să se găsească un zapis, vreo hârtie,/ Să-i dovedească spiţa de veche boierie,/ Cu slove-ncârligate, chirilice, şi, poate,/ Cu stemă, şoim sau cioară cu ghiare, jumătate,/ Alăturea de-o spadă şi-un coif vârât în scut,/ Să-i facă şi pe plicuri trecutul cunoscut. (III, 152). STÉPĂ (5), stepe, s.f. Din rus. step’. Întindere de loc arid, de obicei şes, acoperit cu o vegetaţie compusă în special din plante graminee, tufişuri şi plante spinoase. A cobze multe stepa sunase./ Ca nişte bivoliţe grase,/ Negri, norii urmăreau convoiul,/ Întinzându-şi pe stele noroiul. (I, 227); Să număr codrii-n piscuri şi nuferii din baltă,/ Mi-a ostenit răbdarea din stepa ceastalaltă./ Că nici numărătoarea n-o mai pricep, în şir,/ Între statui şi candeli şi sfincşi de cimitir. (III, 298); Piscul sfârşeşte-n punctul unde-ncepe./ Marea mă-nchi-

de, lutul m-a oprit./ Am alergat şi-n drum m-am răzvrătit/ Şi n-am scăpat din zarea marei stepe. (I, 80). Într-un titlu de poem: Stepele (II, 169); În seara sură, care-ncepe,/ Stau faţă-n faţă două stepe,/ Una, de ceruri, alta, de pământ./ Potecile şi drumurile nu mai sunt. (II, 169). STERP (14), STEÁRPĂ, sterpi, -e, adj. Et. nec. 1. (Despre pământ, locuri etc.) Care nu rodeşte, care nu este productiv; neroditor. * Fig. (Despre privelişti) Fără viaţă, sărac, dezolant. 2. Fig. Care nu produce nimic; infructuos, zadarnic, fără conţinut; steril. Când împrejur au început să zboare/ Semnele-mi par familiare/ Şi, scrise desluşit, ies dintr-un sul/ Golul pătrat, numărul sterp şi sensul nul. (II, 229); Dar când, întârziată, copita, pe răzoare,/ Se-ndreaptă către peşteri, a unei căprioare,/ Să înţeleg de unde se-ntoarce-mi vine greu.../ Din câmpul sterp şi rece, sau din sufletul meu? (III, 269); Dumnezeu te-a blestemat/ Să fii sterp şi îngâmfat,/ De nimic să nu ai parte,/ Nici de viaţă, nici de moarte. (IV, 238); Rânduri de pluguri,/ Cocorii taie brazdă stearpă şi ară/ Nămolul Tăriilor de ceară. (II, 66); În sânul meu sămânţa zvâcnită nu-ncolţeşte,/ Căci simţitoare ca o fântână şi o harpă,/ Nepipăite încă de ciutură şi deşte,/ Sunt nesfârşit de dulce şi nesfârşit de stearpă. (II, 206); Ecourile-acestea, pentru tine,/ Ţi le-am cules din vuietele line./ Vezi, nu mai zace nici o coardă stearpă,/ De când trecu dantela ta pe lângă harpă. (III, 279); Dormiţi, dormiţi,/ În monarhia minerală,/ Cu-obrajii, sterpi şi gălbejiţi,/ Lipiţi de carnea triumfală,/ Cu care, morţi, vă-nsufleţiţi/ O zi şi-o viaţă goală. (I, 55); Din pietre sterpe şi uscate/ Un fir de iarbă s-a ivit,/ Şi vârful lui în infinit/ A cutezat, străin, să cate. (I, 35); Fruntaria fusese şi-a

384

Simona Constantinovici

sângelui, mai des,/ În sufletele sterpe de-nţeles; (III, 193); Sus inimile sterpe! Trăiască putregaiul!/ Sărbătoresc se-ntinde în Bucureşti alaiul,/ Şi nengropaţi, pe drumuri, ucişii zac dovadă/ Că cine mai cârteşte, ca şi ei va să cadă. (III, 203). STÍCLĂ (17), (II) sticle, s.f. Din sl. stiklo. I. Substanţă solidă, amorfă, transparentă, translucidă sau opacă, dură, cu un luciu particular, casantă etc. II. Obiect sau piesă componentă a unui obiect confecţionat din sticlă (I). * Spec. Vas înalt, de formă cilindrică, cu gât îngust, făcut din sticlă (I); care serveşte la păstrarea lichidelor. Din învierea sufletului, de izvor,/ Beau caprele-amintirilor,/ Şi-n fluierul de sticlă al cintezii/ Se joacă mâţele cu iezii. (I, 20); Solz de sticlă-n unghie./ Ochiul tău înjunghie,/ Gura ta subt firişoare-i/ Pafta cu mărgăritare. (I, 218); Mi-a umblat în păpădie/ O goangă cu pălărie/ Şi cămaşe stacojie/ Avea fuste şi manta/ Tăiate din catifea/ Şi pieptar cu solzi de ţiplă,/ Căptuşit c-un fel de sticlă. (II, 28); Poteci de sticlă, ca atlazul,/ Leagă amurgul brazilor cu iazul,/ Şi apa de mătase/ A mir şi trandafir şi ea miroase. (IV, 23); Hamuri şi zorzoane îi încing măgarii,/ Albi cum e sideful, iuţi ca telegarii./ Potcoviţi cu sticlă şi cu giuvaere,/ Ca să aibă-n coastă copita putere. (IV, 161); Un răvaş de Episcop/ Se pune-n sticlă cu dop,/ Tainele sfântului Clir/ Cerând plicuri de clondir./ (...)/ Ca pe un nefericit,/ Duhu Rău l-a ispitit/ Şi-a pierdut prin frunză, bietul,/ Astupuşul şi biletul,/ Şi i-a dus Vlădichii-n poală,/ Pe la toacă, sticla goală. (IV, 186); Cu o sticlă de ispravă/ Obştea n-ar mai fi bolnavă,/ Şi-i păcat că-n săptămână/ Nu-i stă cheia la-ndemână. (IV, 204); I-a tras-o, pielea,-n jos, în guşe,/ Zgâindu-i un obraz ca de păpu-

şe,/ Întins ca sticla, neputând să râdă,/ Să nu plesnească luciul, să iasă mutra hâdă. (III, 179); Face pachete, sticlenfundate,/ Cocoloşeşte, dă la strung şi bate,/ Răsuceşte, face mingi de ceaţă,/ Închide fără lipituri, coase fără aţă. (II, 208); Câteodată pare, parcă,/ Pe sticlete că-l încearcă/ Sau că-ngână pe departe/ Pila-n ciob de sticle sparte, (IV, 128). STICLÉTE (5), sticleţi, s.m. Din scr. steglic, bg. stiglic. Mică pasăre cântătoare cu penele viu colorate cu roşu, negru, alb şi galben. Câteodată pare, parcă,/ Pe sticlete că-l încearcă/ Sau că-ngână pe departe/ Pila-n ciob de sticle sparte,/ C-are multe şi destule/ Şi gâtleje, dar şi scule. (IV, 128); Rândunici, sticleţi şi vrăbii,/ Ca nişte luciri de săbii,/ Le vedea că se perindă/ În văzduh ca-ntr-o oglindă. (IV, 124); Şi aş face o prinsoare/ Că sunt vrăbii, cât se pare,/ Piţigoi, sticleţi ori cuci/ Cuibăriţi colea prin nuci. (IV, 183); Le-am trecut în catalog,/ După litere, mă rog:/ Vrăbioii cu băieţii,/ Şi scatiii cu sticleţii. (IV, 125); „Să te-nţepe toţi ciulinii!/ Să-ţi dea coate toţi vecinii!/ Şi sticleţii să te ciupe!/ Viespile să mi te pupe!” (IV, 211). STICLÍ (7), sticlesc, vb. IV. Din sticlă. Intranz. A luci (ca sticla), a sclipi, a scânteia. * (Despre ochi, privire) A străluci, a scăpăra (de bucurie, de plăcere). Uitată-n lumină sihastră,/ Ogiva sticleşte pustie/ De-o flacără fostă albastră,/ Ajunsă în gol cenuşie. (I, 159); De ce jarul meu sticleşte/ Dacă vatra lui mocneşte?/ Vetrele ni-s peste drum:/ Eu fac jar, el scoate fum. (IV, 236); Pravila de baştină/ S-a pierdut în mlaştină./ Ochii mici ai literii/ Sticlesc ca ai viperii. (II, 99); Gâştele cuprinde-le-vei pe subt aripi şi vei duce./ Se va coborî prin tine turla răzimată-n cruce./ Plumbul tău cu feţe multe va sticli ca un vitrou/ Care-n fiecare petec scăpăra un soare nou. (I,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 385 152); Sufletul, ca un burete,/ Prinde lacrimile-ncete/ Ale stelelor pe rând/ Sticlind alb şi tremurând. (I, 193); Când pleci, să te-nsoţească piaza bună,/ Ca un inel sticlind în dreapta ta./ Nu şovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista./ Purcede drept şi biruie-n furtună. (III, 15); Pe frunţi purtau cunună cu fund, ca de tingire,/ Sticlind din diamante, smaralde şi safire./ Veneau sunând cădelniţi în jurul lor şi alţii,/ Un cor de glasuri, psalţii. (III, 102). STICLÍRE (1), sticliri, s.f. V. sticlí. Lumină vie, scânteietoare; lucire, strălucire, sclipire. Ştii suferi, iubi şi mângâia,/ Îndepărtat de oameni şi de tine,/ Dar bucurii tânjite şi suspine/ Nu aburesc oţelul şi sticlirea ta. (I, 160). STICLÓS (2), -OÁSĂ, sticloşi, -oase, adj. Sticlă + suf. -os. Ca de sticlă, lucios (şi neted) ca sticla; strălucitor. E o luncă de Irozi/ Împietriţi de vad în jos,/ Zale-n piept şi coif sticlos./ Unii-s plopi, alţii răchite,/ Paznici pe neadormite,/ Îmbrăcaţi în stalactite. (IV, 155); Glasul tău depărtat şi sfânt/ Spune auzului de pe pământ/ Că sufletul trebuie să stea/ De veghe, înarmat în şea;/ Că sufletul e-o sabie sticloasă/ Care trebuie trasă:/ Să-i scânteie stelele-n luciu! (I, 84). STIGMÁT (1), stigmate, s.n. Din fr. stigmate, lat. stigma, -atis. Urmă lăsată de ceva; spec. urmă ruşinoasă, semn dezonorant. Se sprijină cuvântul târâş, pe alt cuvânt,/ Şi ai şi tu un petec de umbră pe pământ,/ Şi nici măcar un petec întreg, căci nula-şi lasă/ Şi umbra găunoasă./ Cearcănul vânăt pune un stigmat/ Ochilor tăi de biet halucinat. (IV, 37). STIH (33), stihuri, s.n. Din sl. stihu. 1. (Înv., pop. şi poetic) Vers; p. ext. poezie. 2. Verset din psalmi sau dintr-o cântare bisericească. Cuvânt care face

parte din lexicul arghezian dominant. Titlu de poem: Stihuri (I, 154). Domnule, care citeşti/ Multe altele poveşti,/ Mai frumoase şi mai scrise,/ N-o să-ţi placă, pare-mi-se./ Te-ai deprins cu stih bogat,/ Cu care te-am învăţat. (IV, 177); Printre prunii din amurg/ Cântă-n ritmuri de tipsii/ Ghiersul moale, stihul turc/ Şi arab, de la geamii. (I, 85); Nemaiputând să ţi-1 sărut, eu, faur,/ Surâd în stihul ce ţi-1 scriu pe aur. (III, 23); Ţi-am scris de-o viaţă stihul de dragoste, întâiul,/ Într-un pantof de nuntă, uitat între caişi,/ Când ostenită-n vălul miresei adormişi,/ Ca să-ţi sărute talpa de-aproape şi călcâiul. (III, 37); Aş putea vecia cu tovărăşie/ Să o iau părtaşa gândurilor mele;/ Noi viori să farmec, nouă melodie/ Să găsesc – şi stihuri sprintene şi grele. (I, 18); Ai îmbătrânit, băiete,/ Cântând stihuri şi ştafete,/ Potrivind, ascuns de lună,/ Vorba-n fluier, care sună. (I, 64); Stihuri, zburaţi acum din mâna mea/ Şi schiopătaţi în aerul cu floare,/ Ca pasările mici de catifea/ Ce-ncep în mai să-nveţe şi să zboare.// Stihuri, acum, porniţi, vă scuturaţi,/ Ca frunzele-aurite, pentru moarte./ Pustnicii tineri, trişti şi delicaţi,/ Păstra-vă-vor într-un sicriu de carte.// Stihuri de suflet, dintre spini culese,/ Îndurerate-n spic şi-n rădăcini,/ Pătrundeţi, înţelese şi neînţelese,/ În suflete de prieteni şi străini. (I, 195); Sunt stihuri fără an,/ Stihuri de groapă,/ De sete de apă/ Şi de foame de scrum,/ Stihurile de-acum. (I, 199); S-au sculat şi, rumegând/ Stihuri mute şi litanii,/ Scapă, rupt din când în când,/ Şirul negru de metanii. (II, 31); Sufletule, iată stihuri fără chip,/ Fără sunet şi fără de răspuns,/ De pulbere şi de nisip./ Primeşte-le, murmură-le./ (...)// (...)//Alt’dată, am grăit în stihuri încălţate,/ Croite măsurat şi-mpodobi-

386

Simona Constantinovici

te./ Am ostenit să-mi fie strânsă limba în coturni/ Şi vreau s-o las să umble de acum desculţă. (II, 71); Sunt stihuri cu o floare în fiecare rând,/ Căzând pe-o altă floare, atinse gând la gând. (III, 292); Craiul negru povesteşte/ Basmul, pe moldoveneşte,/ Stihuri vechi, de slovă veche,/ Mir de suflet şi ureche. (IV, 157); Dă-mi voie să-l înmoi în apă tare/ Şi cu stihurile mele din urmă să fac însemnare/ Caligrafică, pe piele. (I, 100); Şi-s doară Făt-Frumosul din poveste./ Ajungă stihurile-aceste. (II, 153). STIHÁR (9), stihare, s.n. Din ngr. stihárion. Veşmânt lung şi larg pe care îl poartă preoţii ortodocşi în timpul serviciului religios. Aripile de dantele/ Încă-s cu bruma pe ele,/ Degetele, la picioare,/ Au în vârf mărgăritare,/ Şi călcâile-n stihar/ Ouă par, de nenufar. (II, 102); Mă simt ca un stihar de voievod,/ Ţesut încet cu degetele calde/ Ale întregului năpăstuit norod. (III, 251); E pardosită lumea cu lumină,/ Ca o biserică de fum şi de răşină,/ Şi oamenii, de ceruri beţi,/ Se leagănă-n stihare de profeţi. (I, 20); Odinioară, ne soseau prin curte/ Şi stau de vorbă-n cântece cu noi,/ Îngerii mici cu aripile scurte/ Şi sfinţii candizi în stihare noi. (I, 72); Cu mâna bălăcind în undă,/ Strici luna rece şi rotundă./ Din valuri îţi croieşti stihare,/ Scăldându-te-n lumini de mare. (I, 158); Diaconii-n stihare/ Veneau de sus, din depărtare,/ Cădind pe călcâie/ Cu fum de smirnă şi tămâie. (I, 223); Doi îngeri albi porniră din veac, de prin Tării,/ Să-i dea vestirea bună, de sus, Sfintei Mării.// Zburând alături, noaptea,-n stihare, printre ele,/ Au rătăcit cărarea de brumă dintre stele. (II, 177); Iată, iarna vine albă,/ Sunând ţurţurii din salbă,/ În odăjdii şi stihare,/ A venit mângâietoare. (III, 58); Zilele-n stihare/ Mi se fac amare,/ Şi de-atâta

rază/ Mi se-ngreţoşază./ Îngeri, aripi, stele,/ Păcatele mele! (IV, 151). STIHÍE (13), stihii, s.f. Din sl. stihija. 1. Fenomen al naturii care se manifestă cu o forţă irezistibilă, distrugătoare. 2. (În superstiţii) Duh rău personificând o forţă oarbă a naturii. * Fig. Himeră, nălucă. 3. (Poetic) Pustietate, singurătate, sălbăticie. Prin undele holdei şi câmpi de cucută,/ Fugarii-au ajuns în pustie/ La ceasul când luna-n zăbranice, mută,/ Intra ca un taur cu cornu-n stihie,/ Şi gândul meu gândul acestora-l ştie: (I, 140); După cum se ştie,/ La ei în stihie/ Câinii sunt cuminţi/ Şi n-au colţi şi dinţi, (IV, 148); Mi-e inima şi-n cocostârc/ Şi în săgeata-i vânătă din cer,/ În fierăstrăul de fier/ Al mărăcinilor de pe mormintele pustiei,/ În şoarecii de câmp ai stihiei,/ În viespe şi în tăun. (I, 188); În stihia geamănă/ Moş cu moş se-aseamănă. (IV, 152); Ce stihii străbaţi, streine de gândirea mea mirată,/ Ce comori nepipăite nici de visuri niciodată,/ Mărturia mi-o aduce, într-un tremur ca de jar,/ Licărul neprins de sculele-a niciunui argintar. (I, 153); Pe drumul mut al marilor stihii/ Pământul mort pluteşte-ntre stafii/ Şi-atârnă putred, spânzurat în cete,/ Cu hoiturile altor vechi planete. (III, 30); Dar ochii tăi? Albaştri, verzi, negri sau căprii/ Zălog a nu se ştie ce mute mărturii./ Câte stihii senine adânc se zbuciumară,/ Ca să-ţi răsară limpezi icoanele de-afară? (III, 85); Să te înnalţi între stihii viclene,/ Să tragi din nou hotar punctat cu stele,/ Pajura mea, împărăţiei mele. (IV, 11); Urându-i-se singur în stihii,/ A vrut şi Dumnezeu să aibă-n cer copii/ Şi s-a gândit din ce să-i facă,/ Din borangic, argint sau promoroacă, (IV, 215). STIHÍRĂ (3), stihiri, s.f. Din sl. stihiru, -ra. Imn bisericesc ortodox cântat în cadrul slujbei de dimineaţă. Că-n

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 387 Minee, se citeşte/ Subt stihire: „Poftoreşte”,/ Ca să cânţi de două ori,/ După sfinţi şi sărbători,/ Rugăciunea cuvântată/ Nu se prinde dintr-odată, (IV, 196); Nici slut nu sunt şi am destoinicie/ Şi la stihiri, dar şi la cerbicie. (II, 152); Ştii tu ce-i un andante, de pildă? Vezi? Nu ştii./ Faci ca nerozii doine, stihiri şi melodii,/ Că muzică şi artă şi contrapunct se-nvaţă/ În şcolile înnalte şi-n zece ani de viaţă. (IV, 75-76). STIHUÍ (1), stihuiesc, vb. IV. Stih + suf. -ui. Intranz. şi tranz. (Rar) A face, a compune versuri; a versifica. Ca un şarpe ce se zbate/ Suferind de cinci păcate,/ Stihuind m-am hotărât/ Să-mi trec noaptea de urât. (I, 65). STIL (2), stiluri, s.n. Din fr. style, lat. stilus. Mod specific de exprimare într-un anumit domeniu al activităţii omeneşti. (Stil arhitectonic) Tu n-ai de piatră decât semnul unui mormânt de domnitor,/ De nici un stil arhitectura ta nu râvneşte ca să ţie./ Zidită-n lut, din grinzi şi bârne, şi povârnită pe pridvor/ Istoria şi arta nu stau auzul să şi-l plece ţie. (I, 113); Şi adevăratul stil,/ Neaoş, scrie în exil. (IV, 262). STILÉT (1), stilete, s.n. Din fr. stylet. Pumnal mic, cu lama triunghiulară foarte fină şi cu vârf ascuţit. Am un bazar de zări şi firmamente/ De cioburi noi de lună şi planeţi./ Aştri defuncţi atârnă de păreţi,/ Împărecheaţi cu zeci de instrumente,// Tablouri fără dată, cărţi, portrete,/ Pendule-n care cucul s-a oprit,/ Spade cu vârful ars şi ruginit,/ Icoane, pajuri, chivote, stilete... (I, 133). STILÍSTIC (1), -Ă, stilistici, -ce, adj. Din fr. stylistique. Care ţine de stil; privitor la mijloacele de exprimare afectivă, la caracterul afectiv al expresiei. Ideea, aşa-zisă,/ Îi lua un teanc de coale şi rămânea nescrisă./ Şi cinci să fi avut,/

Le isprăvea pe toate nainte de-nceput.// De-asemenea spurcate, stilistice belele,/ Nu-i vine nimănuia curajul să se spele. (IV, 55). STIMÁT (1), -Ă, stimaţi, -te, adj. V. stima. Care se bucură de stimă, de consideraţie; respectat. Dar nu punem în scrisoare:/ „Domnule” sau „Frăţioare”,/ Sau: „Stimate”, „Onorate”,/ Titluri vechi şi perimate,/ Ci, dibaci cum suntem iarăşi,/ Vom începe cu: „Tovarăşi”. (IV, 260). STÍNGE (23), sting, vb. III. Lat. stinguere. 1. Tranz. A face să nu mai ardă, a opri din ardere focul sau obiectele care ard. * Tranz. şi refl. A (se) potoli; a (se) linişti, a (se) astâmpăra. * Refl. Fig. A slăbi, a deveni lipsit de puteri, a se topi. 2. Tranz. şi refl. A face să nu mai lumineze, să nu mai radieze etc. sau a înceta să lumineze, să radieze etc. * Refl. (Despre aştri; adesea fig.) A-şi pierde lumina şi strălucirea, a se întuneca. 3. Refl. şi tranz. A slăbi în intensitate; a se auzi sau a face să se audă tot mai puţin sau deloc. 4. Refl. A înceta din viaţă; a muri. La oricare moarte-a mea/ Ori aprinzi, ori stingi o stea,/ Una vie, alta moartă,/ Ca o candelă cu toartă./ Pe cea moartă o trezeşti/ Cu şoapte vrăjitoreşti./ Celei vii îi stingi obrocul/ De-a noroc şi nenorocul,/ Ca-n descântece şi-n rune,/ Cu o apă şi-un cărbune. (IV, 272); Viaţă de foc! ce faci în vatra noastră?/ Te-năbuşe chibritul şi te sting/ Hârtiile-aruncate în flacăra-ţi albastră. (I, 123); Clădeşte-ţi, frate, viaţa cu peşterile-n tine,/ Departe de-altă viaţă, departe de-altă rază,/ Şi pardosindu-ţi noaptea cu lespezi de rubine,/ Vei şti tu singur dacă se sting ori scânteiază. (III, 282); Le sunt dator odihna ce pleoapa nu-mi atinge?/ Le datoresc lumina şi faptul crud că sunt?/ Cu mine omenirea, Părinte, se va stinge?/ Dă-mi pacea

388

Simona Constantinovici

şi răbdarea s-o caut şi s-o cânt. (I, 139); Tu, cată-n cer de la pământ/ Şi stingeţi lacrima din când în când,/ Că dacă lacrima te doare,/ Alta-i durerea pentru fiecare. (II, 165); O scânteie sare-ncoace:/ Se mânie de ce-i place/ Şi scuipând s-o stingă, ea/ Fuge şi se face stea. (IV, 237); Bătu gongul de trei ori,/ Micilor ascultători!/ Şi stingeţi acum lumina,/ Că s-a ridicat cortina. (IV, 100); Orbit-a viaţa şi, cu ea,/ Şi cântecul şi luna,/ Şi unda-n care strălucea/ S-a stins pe totdeauna. (I, 60); Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins./ Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins./ Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut/ Ca orbul, ca să cânte, spărturile pe flaut. (I, 89); Mai un război de-a surda, pribeag sau într-adins,/ Şi vatra ni se sfarmă, şi neamul ni s-a stins. (III, 98); Mormintelor spoite li s-a cojit spoiala,/ S-a deslânat cuvântul, a-ngălbenit cerneala,/ Culoarea şi accentul s-au stins şi risipit,/ Lovite de arsura surâsului acid. (IV, 225). STÍNGERE (1), stingeri, s.f. V. stinge. Faptul de a (se) stinge. * Moarte, extincţie. Florile şi fluturii au rămas întrun vis/ De stingere în aghiezmele din Paradis./ Nimic nu mai luceşte şi cântă./ De dincolo de zarea sfântă/ Se-aude-abia corul cetelor sfinte/ Cu peruci de aur şi cu încălţăminte/ Uşoară, de catifea stelară. (I, 169). STINGHÉR (4), -Ă, stingheri, -e, adj. Et. nec. 1. Care este doar ici şi colo; izolat, răzleţ, singur. 2. Care a rămas fără pereche; desperecheat. Nu ştiu ce le-a căşunat/ Pe la ceasul înnoptat,/ Că pe un drumeac stingher/ S-au pierdut, intrând în cer... (II, 123); Când ei se bucură şi cântă,/ Eu ce mă iau cu viaţa mea la trântă?/ În loc să joc, să strig, să beau, stingher/ Mă uit, mă-ntreb, posac într-un ungher,/ Şi mi se pare că de-aş fi

călcat/ În hora lor, aş face un păcat. (II, 240); Ca să încerce dacă un altoi/ De stea putea să prindă pe noroi,/ Că, de urât, scuipând în patru zări, stingher,/ Făcuse şi luminile din cer. (IV, 215); Şi s-au aprins, de-a latul ţării, mii/ De lumânări şi de făclii,/ Ca la un Paşte şi o Înviere,/ Facle, şi vipii, şi-opaiţe stinghere. (III, 115). STINGHERÍ (2), stingheresc, vb. IV. Din stingher. Tranz. A împiedica pe cineva să lucreze, să acţioneze sau să se odihnească în bune condiţii; a stânjeni, a încurca, a incomoda, a deranja. Intrând judecătorii, cu cel chemat în faţă,/ Se stinghereau să-i rabde privirile de ghiaţă,/ Şi se făcuse-n sală/ Tăcere şi de suflet, ca-ntr-o clădire goală. (III, 187); Ciocoiul, cioclovina,/ A stingherit în muguri de-a şi-ncolţi lumina/ Şi s-a urcat în cârcă pe cei mulţi,/ Flămânzi, ca boii-n juguri şi desculţi. (III, 193). STÍNGHIE (1), stinghii, s.f. Et. nec. Bucată de lemn lungă şi îngustă care se fixează pentru a susţine, a întări ceva. Ţi-e groază că te mângâie pe faţă/ Şi că-ţi întoarce firul din mustaţă,/ Ţepoasă, mâna ei de ghiaţă./ Te strânge-n braţe şi te doare/ Pieptul de stinghii şi grătare. (II, 225). STINS (12), -Ă, stinşi, -se, adj. V. stinge. 1. Care nu mai arde. 2. (Despre ochi, privire etc.) Lipsit de strălucire, de vioiciune. 3. (Despre sunete, glas etc.) Lipsit de sonoritate, de intensitate; slab. 4. (Despre culori) Palid, şters. 5. Dispărut, mort. Într-un titlu de poem: Stinse scântei (I, 106). Deasupra nopţilor s-a-ntins/ Legendă ideală,/ Şi nu e suflet neatins,/ Oricât de stins,/ De diafana ei petală,/ În care să nu fi descins/ Lumina siderală. (I, 69); Şi s-au cuprins ca râpa-ncleştată-n pisc de stâncă,/ Şi sărutarea gurii le-a fost în slăvi adâncă./ Şi graiul stins, şi suflul

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 389 mut. (II, 178); Fugar de neam, de timp şi de popor,/ Stins ca un muc şi rece ca un ciot,/ N-avea răgaz, de-a fuga călător. (IV, 271); Să luăm cenuşa stinsă pe vechile altare,/ Să-i dăm din nou văpaia şi-un fum mai roditor./ S-o-mprăştiem, sămânţă, pe şesul viitor,/ Nădăjduind culesul târziu, cu întristare. (I, 57); Vino-mi tot tu-n fereastră, stea-n fundul lumii vie,/ Ce mă cunoşti aproape cu geamul de Tărie,/ Cea stinsă cea din urmă şi-aprinsă cea dintâi./ Coboară-te la mine şi până-n zori rămâi. (I, 112); E gângania cu stea/ Albăstruie, stinsă-n verde./ N-o atinge, pana mea,/ Nici cu gândul, că se pierde. (II, 34); O ţandără-nvie o amforă spartă./ Dă sunet şi iedera moartă/ Şi vocile stinse luând graiuri, pe rând,/ Şi murmură parcă şi parcă şi râd. (II, 199). STÍVĂ (1), stive, s.f. Din ngr. stivás. Mulţime de obiecte de acelaşi fel, aşezate ordonat unele peste altele, pentru a forma o grămadă; grămadă de obiecte astfel formată. Tună-n cer. Se surpă, poate,/ Stive de lemne tăiate./ Că nu-ţi vine chiar a zice/ Că joacă Domnul popice. (II, 44). STOÁRCE (5), storc, vb. III. Lat. extorquere. Tranz. 1. A presa, a strânge un lucru pentru a scoate (o parte din) lichidul pe care îl conţine. 2. A scoate, a extrage lichidul, sucul care îmbibă un lucru. 3. Fig. A obţine ceva cu mare efort. Un arendaş de ţară, dintr-o mie,/ A luat moşia Culmea cu chirie./ Hapsânul stoarce nouăzeci de vaci/ Măreţe şi bogate mulgătoare. (III, 174); – „Cum l-ai ucis?”/ – „Călcându-l în călcâie.”/ – „Păi, omul, ce? se stoarce şi-i crud ca o lămâie?/ Un om e trup şi os.”/ – „Călcâiele strivindu-l, şi osul i l-au ros.” (III, 199); Vinu-l stoarce-n poloboace/ Iosif mutul, care-l face./ Însă cheia de la beci,/ Cu butoaie mari şi reci,/ E la sta-

reţ, pe verigă,/ Şi piticii nu mai strigă, (IV, 203); Avidă, mâna ta se strânge./ Storci aur şi se scurge sânge./ Nădejde, sânge, har, ca un burete,/ Le soarbe aurul cu sete, (II, 226); Eu slugă la jigodii nu m-aş vedea să fiu;/ Mă-ngrop mai repede de viu./ Te strădui fără noimă şi dai pe brânci, te storci,/ Rândaş la boieria de cocină de porci. (III, 118). STOFĂ (1), stofe, s.f. Din germ. Stoff, it. stoffa. Ţesătură de lână mai groasă decât pânza, întrebuinţată pentru confecţionarea îmbrăcămintei, pentru tapisarea mobilei etc. Copacii însă uită de flori şi relief,/ În ceaţa-ntinsă, sură, din spaţiu; deopotrivă,/ Tămâie pentru frunze, şi pentru morţi colivă./ Par începuţi pe-o stofă de lână, pe gherghef. (I, 110). STOIAN (1), antroponim masculin. Din bg., rus. Stojan. Printre viţei şi-n grajduri, te întâlneşti cu morţii,/ Cu umbra lor de sânge. Se uită, stă şi piere./ Parcă-i în cârji bătrânul Stoian şi parcă cere./ Nici unul nu mai are nici braţe, nici putere. (III, 203). STOL (25), stoluri, s.n. Din ngr. stólos „flotă”. 1. Grup (mare) de păsări zburătoare de acelaşi fel. 2. Grup (mare) de fiinţe omeneşti; pâlc, ceată. Un stol de fluturi de sulfină/ De vântul scrânciobului se anină/ Şi râd, în vântul ce le ia/ Din geamul meu şi de subt lampa mea. (II, 172); Ce-i colo sus, în ceruri, în zenit?/ Că berzele de-o vreme-au şi sosit./ Să fi întârziat un cârd? Să fi rămas/ Un stol răzleţ aiurea, de pripas? (II, 267); Lăstunii se-ntorc să mă vadă,/ Copac desfrunzit în livadă,/ Rotindu-se stol –/ Şi cântă şi vântul a gol. (III, 274); Vin în stol puzderie,/ Şi la geam, pe latură,/ Mişunând se satură. (IV, 163); Psaltul mare, Ioil,/ A venit la schit copil,/ Şi acum îi ţin copiii/ Isonele liturghiii,/ Grămădiţi la strana lui/

390

Simona Constantinovici

Ca un stol de nişte pui. (IV, 202); Cei umiliţi în trudă şi-n răbdare,/ Pribegii, robii şi sihaştrii,/ Bătuţi de-a lunii vânătă dogoare,/ Aşteaptă stolul şoimilor albaştri. (I, 55); Dimineaţa, când mă scoală,/ Stolul e o ciripeală./ Le strig tare, ca la şcoală./ Porţia e câte trei –/ Zeci de boabe-n cioc, de mei. (IV, 140); În stoluri cade frunza sfiioasă şi se-ascunde,/ Ca nişte pui de pasări, din cer, necunoscute./ Un pas te urmăreşte de câteva secunde./ Nu-i nimeni. Scoate pipa şi-aprinde-ţi-o. Şi du-te. (I, 30); Nişte pui de porumbiei,/ De argint şi de polei,/ Vin în stoluri, ca o ceaţă,/ Se opresc, se strâng şi-ngheaţă. (II, 10); Copiii ni s-au deşteptat/ Cu stoluri în ferestre şi pridvoare,/ Şi sfeşnicele s-au aflat,/ Ale livezilor, aprinse cu o floare. (II, 15); Florile trezite mi-s./ Aripile şiau deschis,/ Şi desprinse din răzoare,/ Stoluri lungi încep să zboare. (II, 18); V-au blestemat şi mugetul cirezii/ Şi noaptea huhurezii/ Şi bufniţa de lună/ În stoluri împreună. (II, 220); Râuri de ochi şi brâie lungi, de pleoape,/ Tremură-n zid ca unda unei ape –/ Şi unii ochi din stoluri s-au ales,/ Orânduiţi cu feluri de-nţeles. (II, 229); Au şi simţit din depărtare corbii/ Şi-n stoluri peste lagăr s-au lăsat./ Iată-i în luptă crâncenă cu orbii,/ Smulgându-le cu pliscul tifonul sângerat. (II, 277); Stolurile lungi de ciori/ Îi aşteaptă pe feciori,/ Pe ispravnici şi pe fraţi,/ Să-i dumice spânzuraţi,/ Să frământe vitele/ Hoituri cu copitele. (III, 139). STOR (1), storuri, s.n. Din fr. store. Perdea de ţesătură, de împletitură sau din scândurele subţiri, orizontale, paralele şi mobile, care se poate lăsa şi ridica cu ajutorul unui resort, destinată să ferească interiorul unei încăperi de razele soarelui. În zidul vechei uliţi, un ochi

de geam cu stor/ De şase veacuri zace cu fiarele-i pătrate,/ La singura dugheană din cetate./ Calvin trecea pe-acolo, bolnav, spre Consistor. (II, 151). STORS (1), -OÁRSĂ, storşi, stoarse, adj. V. stoarce. Din care s-a scos lichidul prin strângere, presare etc. Şi strugurii viei storşi cu muşcătură/ Să lase în gură coptură./ Coboare-se cerul, furtuni de alice/ În câmp să v-alunge cu stelele-n bice. (I, 141). STRÁCHINĂ (4), străchini, s.f. Din ngr. ostrákinos. Vas de lut ars, de ceramică etc., uşor adâncit, întrebuinţat la ţară în loc de farfurie; blid. * Cantitate de mâncare cuprinsă într-un astfel de vas. Am uitat/ Să culeg şi să opresc/ O strachină din argintul ceresc./ Mi-l aşternuse luna pe masa cu scule/ Şi puteam să fac giuvaere destule... (II, 83); Măreaţă de cucoană,/ Mâncaşi o ciorbă lungă, de pomană,/ C-un strop sărac de undelemn,/ Din strachină, cu lingura de lemn. (III, 181); Unu-şi scaldă trupul sfânt/ În ghiveciul de pământ./ Într-o strachină mai rece/ Era altul să sennece, (IV, 200); – „Era la bucătărie/ Şi venea din chelărie./ Luând o strachină, nici vorbă,/ Din rântaşul pentru ciorbă,/ I-a vărsat-o pe chelie/ Cuviosului Ilie”, (IV, 209). Străchinile – formă de plural: Apele, oamenii, vitele,/ Pâinile, străchinile, cuţitele,/ Cu toate lucrurile de aramă şi fier/ S-au înnălţat într-o noapte la cer. (III, 20). STRÁDĂ (2), străzi, s.f. Din ngr. stráta, it. strada. Drum (pavat sau asfaltat) în interiorul unei localităţi, de-a lungul căruia se înşiră, de o parte şi de alta, trotuarele şi casele. De două ori o am văzut,/ Înstrăinată./ O dată, la fântâna Samaritencii,/ O dată, pe stradă, subt umbrelă. (II, 75); Ce viteaz era pe cal/ Falnicul domn general,/ Când, trecând

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 391 frumos pe stradă,/ În ţinută de paradă,/ S-arăta la Zece-Mai!/ S-a ales un putregai. (III, 144). STRAI (10), straie, s.n. Et. nec. (Pop.) Haină, îmbrăcăminte, veşmânt. Îmbrăcaţi în straie de iască/ Sunt gata cartofii să nască./ (...)/ Într-o noapte/ Li s-au umplut straiele cu lapte/ Ca să-şi hrănească un pui/ În fiecare vârf de cucui. (I, 171); Nu-i trufie-n jilţ şi straie/ Legea mea să n-o-ncovoaie/ Şi n-a fost pe lume trunchi/ Să nu-mi cadă în genunchi. (II, 192); Ce-i cu maimuţele-astea rase,/ Cu geam la ochi şi cu nădragi pe dungă,/ Înhăimărate ca la parastase,/ În straie negre şi cu coada lungă? (III, 162); Şesul arat se ţese în covoare,/ Şi-n straie albe omul calcă pe ogoare,/ Şi suie brazda până-n cer,/ Unde veghează plopii mari de fier. (IV, 38); Iei în tolba din spinare,/ Răzimată-n cingătoare,/ Straie, pâine, brânză, nuci,/ Dar mai trebui’ s-o şi duci. (IV, 192); Strânşi ca raţele, la ploaie,/ Cei mai graşi se scaldă-n straie,/ Neputând să se dezbrace/ De seu mult, ca de-o găoace. (IV, 199); O surdă-mută-n straiele-i vărgate,/ Scâlcie-n beregată, calcă-ncet,/ Sfădindu-se-n cuvinte-ncârligate/ Cu-o tidvă subsuoară, ca Hamlet. (II, 269); Leapădă straiele frumos,/ Dă chica şi căciula jos,/ Şi lasă-te în voia lor, la fete,/ Alt chip să-ţi facă, palid, măi băiete. (IV, 22); „Prinţul” Ion era de mult dorit,/ Dar straiele nu şi le-a primenit. (IV, 23). STRAJĂ (6), străji, s.f. Din sl. straža. 1. Pază, apărare, scut. * Loc. vb. A face (sau a ţine) strajă sau a fi (ori a sta, a se pune) de strajă = a străjui, a păzi. 2. (Azi, rar) Paznic, străjer, santinelă. Nalt candelabru, strajă de hotare,/ Stelele vin şi se aprind pe rând/ În ramurile-ntinse pe altare –/ Şi te slujesc; dar, Doamne, până când? (I, 36); Sunt

cioplitură dreaptă, pe muche, de săcure,/ Dintr-un stejar de veşnică pădure,/ Cu scobituri cinstite, crestate de topor./ Am stat opt veacuri strajă aceluiaş izvor. (III, 21); Zvonesc de arătare toţi oamenii, din strajă./ Eu, în strigoi şi stafii nu cred. E poate-o vrajă,/ O înşelare-a zării, o spaimă, o nălucă,/ Un abur care joacă pe câmp şi se usucă. (III, 209); În dreptul buzelor şi-al feţii/ Făceau de strajă logofeţii,/ Şi dintre ei spătari, scutari,/ Păzeau fruntaşii cărturari. (IV, 17). Variantă fonetică: streajă (2). Hrănit cu piatră şi-adăpat cu vânt,/ De-a fi-n vecii o streajă mănspăimânt./ Mi-e foame de nisip şi lut/ Şi dor de apele din care n-am băut. (I, 163); De-ar răsuna în lume măcar un glas de goarnă!/ De s-ar clăti pe lume un singur larg talaz!/ Nu. Nemişcată-n margini, lumina se răstoarnă/ Şi, ca să cânte, streaja de sus şi-a luat răgaz. (I, 184). STRÁNĂ (10), strane, s.f. Din sl. strana. 1. Fiecare dintre scaunele aşezate, în Biserica ortodoxă, la dreapta şi la stânga iconostasului, de-a lungul pereţilor naosului, pe care stau, în timpul slujbei, credincioşii. 2. Parte destinată cântăreţilor într-o biserică, unde se află, de obicei, şi un pupitru pentru cărţi. Noaptea, cotrobăieşte la strană şi în altar/ Un strigoi de ieromonah cărturar/ Cu faţa şi barba săracă/ În dulamă de aburi. Şi, iacă,/ Sunt închişi toţi în anii tăi, în trecut!/ I-ai trăit? Ţi s-a părut? (I, 174); Trestiile prin unghere/ Par aprinse la-Nviere./ Într-o scorbură de strană/ Şade-o maică-ntr-o icoană. (II, 119); De hramul Sfântului Anton,/ Maimuţele,-adunate în amvon/ Şi-n strană, se smeresc si se sărută,/ Silind o psalmodie prefăcută. (II, 203); Şi doi popi cât gămălia/ Cântă-n ison psaltichia,/ Pe când schivnicul din strană/

392

Simona Constantinovici

Doarme dus, chitit în blană. (IV, 182); Închinând la strana goală,/ Unde şade nevăzut/ Cel ce-a fost dintru-nceput,/ Întră-n strană sau se scoală/ Doisprezece-arhimandriţi/ Şi duhovnici preasfinţiţi./ (...)// Psaltul mare, Ioil,/ A venit la schit copil,/ Şi acum îi ţin copiii/ Isonele liturghiii,/ Grămădiţi la strana lui/ Ca un stol de nişte pui. (IV, 202); Te-aşteaptă-n strana dreaptă să vii Mitropolitul/ Tu, din altar, la hramuri, alegi pe Răstignitul,/ Că gol şi el, ca tine, prin fumul de tămâie,/ E tot bătut în cuie, în palme şi călcâie. (III, 119); Şi te sfiiai de sine-ţi ca de nişte/ Străini iviţi în privelişte,/ Din ape sure, lungi ca nişte strane. (IV, 18). Variantă de plural: străni (1). În străni, cu papuri la spinare şi şezut,/ I se părea că vede ce nu s-a mai văzut. (IV, 19). STRĂBÁTE (14), străbát, vb. III. Stră+ bate. 1. Tranz. şi intranz. A trece printr-un corp, a pătrunde prin..., a traversa, a răzbi. 2. Tranz. Parcurge, a cutreiera. 3. Intranz. A trece pe undeva cu greu, învingând obstacole; a răzbate. Vin înapoi din raiuri fericite/ Şi lumea-ntreagă-a stelelor străbat,/ Vechi credincioşi ai turlei părăsite/ Şi ai bisericii sărace dintr-un sat. (I, 38); Din vitejii şi biruinţi trecute/ Am câştigat puterea, ce-a rămas:/ Nu mai străbat destinul meu la pas,/ Ci furtunos de-acum, şi iute. (I, 80); Ce stihii străbaţi, streine de gândirea mea mirată,/ Ce comori nepipăite nici de visuri niciodată,/ Mărturia mi-o aduce, într-un tremur ca de jar,/ Licărul neprins de sculele-a niciunui argintar. (I, 153); Răzvrătit din mare-n sus,/ Să-l străbaţi întotdeauna/ Lin, ca pasul lui Isus,/ Şi uşoară-n val, ca luna. (III, 27); Poteca de suflete şesul străbate,/ Ca nişte săcară cu spic./ Puterea dospeşte-n grăuntele mic/ Şi holdele-aşteaptă tot nescuturate. (III, 13); Ciorchini spân-

zuraţi între zodii./ Robi, calea străbate prin codri de rodii,/ Bătută cu mărgăritare./ Trecutul acela e-al meu, de mă doare? (III, 35); Deşteaptă-te în sufletul meu, soare,/ Ca-ntre făcliile pădurii./ Străbate-mă cu sărbătoare/ Şi dă-mă-n leagăn cu vulturii. (III, 252); Străbatem iarăşi parcul, la pas, ca mai nainte./ Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte./ Aceeaşi bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni./ Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâni. (I, 89); Nechemat, cum a putut,/ Şi, târâş, a străbătut/ Spinii, pirul, praful moale,/ Cu dovleci de opt ocale. (IV, 27). STRĂBĂTÚT (2), -Ă, străbătuţi, -te, adj. V. străbate. Parcurs, traversat. E-o insulă? un munte? o apă? un deşert?/ De ce-ar sfârşi-n pustie călătoria noastră?/ Ne-a mai rămas s-ajungem, acolo, poate-un sfert/ Din calea străbătută, jos verde, sus albastră. (I, 108); Tu ce scrutezi, scoţându-ţi sânii/ pe jumătate din veştminte/ Ca să-i sărute focul gurii,/ cuprinşi de mâini cu luare-aminte,/ Pustia vremii, străbătută/ de şoimi de scrum şi de nisip,/ Cărora vântul lemprumută/ o-nfăţişare fără chip; (I, 117). STRĂBÚN (7), -Ă, străbuni, -e, adj., s.m. şi f. Stră- + bun. 1. Adj. Strămoşesc; străvechi. 2. S.m. şi f. Tatăl ori mama bunicului sau al bunicii, în raport cu strănepoţii lor; străbunic (1), strămoş. (Substantival) În seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la tine,/ Prin râpi şi gropi adânci,/ Suite de bătrânii mei pe brânci,/ Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă,/ Cartea mea-i, fiule, o treaptă. (I, 9); Pe ţărani, că-şi văd de muncă,/ De-i alungă şi-i aruncă,/ Şi se leapădă de ei/ Viii, morţii lor şi-ai mei/ Cu moşnenii şi străbunii. (III, 139). Variantă pentru G.-D.: străbunichii. În iia străbunichii, se împlinise veacul,/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 393 Pe-o floare întreruptă mai sta înfipt şi acul. (II, 175). (Adjectival) Moşneni, din vechi, pe ţarini, pădure şi imaş,/ Ajunserăm şi-n casa străbună chiriaşi. (III, 117); Nici o vioară nu mai pricepe să mai sune,/ Chiar stelele, sfinţite şi pure la-nceput,/ Au putrezit în bolta visărilor străbune,/ Şi zările, mâncate de mucegaiuri, put. (I, 119); Alifiile străbune,/ Mă gândesc, cu plecăciune,/ Că-i slujeau de-ntins şi tras/ Cutele de pe la nas, (IV, 188). STRĂBUNÍE (1), străbunii, s.f. Străbun + suf. -ie. Genealogie. Te scormoni toată vremea să afli, să-nţelegi./ Tencredinţezi aproape, te răzvrăteşti şi negi./ Îţi mai lipsea din tihnă, în suferinţa minţii,/ Să cauţi străbunia şi să-ţi găseşti părinţii. (III, 90). STRĂDÁNIE (1), strădanii, s.f. Din sl. stradanije. Silinţă, efort stăruitor depus de cineva pentru a realiza ceva; străduinţă. Strădania şi munca lui aspră pentru tine/ Fac zilele să-ţi fie mai mari şi mai depline,/ I s-au zdrobit genunchii şi i s-a frânt spinarea,/ Să-şi merite şi blidul gustos şi sărutarea. (III, 43). STRĂDUÍ (2), străduiesc, vb. IV. Din sl. stradati. Refl. A depune multe eforturi ca să realizeze ceva; a se sili, a se căzni. Te strădui fără noimă şi dai pe brânci, te storci,/ Rândaş la boieria de cocină de porci. (III, 118); De-atunci, cucoanele, sumese,/ Se străduiesc să mulgă în zadar,/ Şi-nvierşunate că nici strop nu iese/ De lapte, au trimis după văcar. (III, 175). STRĂDUÍT (1), -Ă, străduiţi, -te, adj. V. străduí. Căznit. Dă-mi fiecare deget, din cinci, să ţi-l sărut,/ Şi ţie, fată zveltă, care-nvârteşti în aer,/ Ca o sfârlează, fusul pe firul tors din caer,/ Şi ţie, străduitul cu palma grea şi tare,/ Cu ele îmbrăcate, de fier, ca-n degetare. (III, 81).

STRĂÍN (35), -Ă, străini, -e, adj., s.m. şi f. Et. nec. 1. Adj., s.m şi f. (Persoană) care face parte din populaţia altei ţări decât aceea în care se află sau trăieşte. 2. Adj. (Despre ţări, locuri) Care este altul decât cel de origine al cuiva. 3. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care nu se află în relaţii apropiate (de rudenie sau de prietenie) cu cineva; p. ext. om care este sau se simte stingher. 4. Adj. Care este în afară de preocupările sau de interesele cuiva. 5. Adj. (Despre obiecte) Care nu este proprietatea sa, care aparţine altuia. 6. Adj. Neobişnuit, bizar. Într-un titlu de poem: Vânt străin (II, 111). Din pietre sterpe şi uscate/ Un fir de iarbă s-a ivit,/ Şi vârful lui în infinit/ A cutezat, străin, să cate. (I, 35); Departe eşti, departe, ca fluturii ce-şi lasă/ În ramuri crisalida, din piersicul natal,/ Departe foarte, frate, de sine-ţi şi de casă,/ Gonind întreg oceanul, străin, din val în val. (I, 52); Voinicii apărară fruntarii şi ogoare/ De fala câte unui străin sau nestrăin,/ Şi-i retezară capul cu ochii de venin,/ Şi-i puseră zăbală-n gingii sângerătoare. (I, 164); Vântul cel adevărat/ E străin şi-nvierşunat. (II, 111); De-atunci încoace, focul străin a fost să-nceapă/ O vârstă hotărâtă în ţara ta de apă. (III, 76); S-aştept în noaptea goală s-aud suind un pas/ De prieten fără nume, străin şi fără glas? (III, 262); Te temi să pipăi banul când crezi că nu-i a bine,/ Şi harul, ai credinţa, că e străin de tine. (IV, 75); Tu ţi-ai învins pământul, mormântul şi destinul.// Se învinsese omul neaşteptat, străinul. (III, 69); De-acum străină mâna ta/ Îţi va şedea deoparte,/ Ca un condei, pe undeva,/ Alăturea de-o carte. (I, 60); Aprinde-ţi două umbre de fiece lumină,/ Fii nouă deopotrivă şi soră şi străină. (I, 154); În ochii-i deschişi, o lumină,/ A satului unde-i născut,/ A câmpului unde iezii-a

394

Simona Constantinovici

păscut,/ A încremenit acolo străină. (I, 209); În sufletul, bolnav de oseminte/ De zei străini, frumoşi în templul lor,/ Se iscă aspru un îndemn fierbinte/ Şimi simt sculate aripi de cocor. (I, 38); Şi te sfiiai de sine-ţi ca de nişte/ Străini iviţi în privelişte,/ Din ape sure, lungi ca nişte strane. (IV, 18); Călugărul din poartă-i adormit/ Cu cheia spânzurată lângă broască./ De zeci de ori străinii au lovit/ În lemnul surd, şi poarta nu se cască. (II, 148). STRĂINĂTÁTE (4), străinătăţi, s.f. Străin + suf. -ătate. 1. Ţară, regiune situată dincolo de graniţele propriei patrii. 2. Mediu străin în care se află cineva, departe de familie şi de cunoscuţi. Au căutat-o bine, dar clăile luau foc/ Şi oalele crăpară, şi n-au avut noroc./ Atunci, se răzgândiră, să fie cercetate/ Scrisorile studenţilor din străinătate. (III, 156); Ca să le pară mâinile curate,/ Dau zvon că răul vine doar din străinătate./ Şi caută prin lume pe cei care instigă/ Să scapere-n bordeie uscata mămăligă. (III, 160); Gândul li se-abate-n ţară,/ Însă hoitul, bunăoară,/ S-au grăbit cu-ntâietate/ Să şi-l ia-n străinătate; (IV, 255); Încercarea dacă vine,/ Ori cer oştilor străine/ Să le fientr-ajutor,/ Împotriva ţării lor,/ Care geme, care plânge,/ Înnecată-n fum şi sânge;/ Ori, ca de atâtea dăţi,/ Se pitesc prin străinătăţi. (III, 138). STRĂJÉR (3), -Ă, străjeri, -e, subst. Strajă + suf. -ar. Persoană care avea obligaţia să păzească graniţele (muntoase), în schimbul unor avantaje fiscale. * P. gener. (Înv. şi pop.) Paznic, strajă. Se deschisese floarea plăpândei primăveri/ Şi am păzit o noapte şi eu printre străjeri,/ Să văd: e-o aiurire rămasă de prin basme,/ Sau ce? că-n lumea vie nu-i loc pentru fantasme. (III, 210); Pasul pe marmur, tăcut,/ Călca lin, ca-n

lut,/ Steagul nopţii, desfăşat cu stele,/ Adăpostea faptele mele/ Şi adormea străjerii-n uliţi/ Răzimaţi pe suliţi. (I, 24). Variantă pentru forma de singular: străjar. Dar dorurile toate adunate,/ Pe unda-n fund a cerului străjar,/ Pe care noaptea trec, întunecate,/ Luntrile, lin, cu prora de cleştar? (I, 53). STRĂJUÍ (2), străjuiesc, vb. IV. Strajă + suf. -ui. (Pop.) Tranz. A păzi, a apăra. Pentru-ntunericul întins în tine/ Am stele mici, pe care eu le pui/ Să străjuiască-n lănci diamantine/ Basmul tiptil şi trist din visul lui. (I, 136); Singurătatea-n zale mi-a străjuit cavoul/ Ales pentru odihna rănitului oştean/ Şi i-a cules auzul catifelat ecoul/ Cu şase foi, al frunzei căzute din castan. (II, 154). STRĂJUÍT (1), -Ă, străjuiţi, -te, adj. Din străjuí. Păzit, apărat. Şi se măsoară-n ce-a făcut. Răsplata/ Este că-şi vede lucrul năzuinţii gata./ Moşia străjuită de statui/ E doară sporul frământării lui. (II, 106). STRĂLUCÍ (8), strălucesc, vb. IV. Stră+ luci. Intranz. A luci puternic, a răspândi, a emite, a reflecta o lumină vie. * A scânteia, a sclipi. La ce folos că-mi străluceşti, tu, soare,/ C-ai pus grădina noastră-n sărbătoare, (III, 202); Moară, roată şi morar/ Potmoliţi-s în cleştar./ Dintr-o gaură de cheie/ Străluceşte o scânteie. (IV, 156); Orbit-a viaţa şi, cu ea,/ Şi cântecul şi luna,/ Şi unda-n care strălucea/ S-a stins pe totdeauna. (I, 60); Din vălul nopţii rupi o stea:/ O guşti şi-o scuipi când strălucea./ Cu mâna bălăcind în undă,/ Strici luna rece şi rotundă. (I, 158); Poate că este ceasul, de vreme ce scoboară/ Din arbori toată frunza ce-a fost şi strălucit,/ Să ne privim trecutul în faţă, liniştit,/ Când urma lui de umbră începe să ne doară. (I, 57); Dormi la fereastra visului meu, ţară,/ Al cărei lan a strălucit întâia oară/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 395 Cădelniţelor sufletului meu fierbinte,/ Cu care ţi-am ieşit arzând nainte,/ Şi am călcat potecile lui Dumnezeu/ Cu luare-aminte. (I, 121); Fii cântecul viorii ce doarme nerostit,/ Smaraldul care încă pe mâini n-a strălucit, (I, 154). STRĂLUCÍRE (2), (rar) străluciri, s.f. V. strălucí. 1. Acţiunea de a străluci şi rezultatul ei; intensitatea unei lumini vii. * Lumină vie reflectată; scânteiere, sclipire. 2. Fig. Fast, splendoare, frumuseţe. În strălucirea nopţii, mari stelele şi oarbe,/ Chemându-mă-n Tărie, prăpastia mă soarbe./ Am apucat pe drumul pustiei, cel mai lung,/ Şi tot nu pot pe nici o potecă să te-ajung. (III, 288); Dar să te duc, mai bine,-n chilia dumitale./ N-are oglinzi, covoare, tablouri şi sofale,/ Nu-i luxul strălucirii, pe care-l părăseşti./ E chipul vieţii noastre, ştiut, călugăreşti. (III, 224). STRĂLUCÍT (4), -Ă, străluciţi, -te, adj. V. strălucí. 1. Care străluceşte; strălucitor, lucitor, sclipitor. 2. Fig. (Despre oameni) Distins, remarcabil prin însuşirile spirituale. Gândeşte mintea, zicu-mi, dar ce-ar putea să facă/ Fără gândirea mâinii, închisă şi săracă?/ În scoica ei lipită şi-ar duce în zadar,/ Pe funduri, strălucitul curat mărgăritar. (III, 81); Are-o fire minunată/ Strălucitul meu amic./ Nu refuză niciodată,/ Însă nici nu dă nimic... (IV, 250); Din strălucita mea tovărăşie/ Trec în lighean, de-a dreptul în leşie. (IV, 32); Mă-mbraci în strălucite odăjdii şi veştminte/ Şi măncununi cu lauri. La ce folos, Părinte? (III, 298). STRĂMÓŞ (9), -OÁŞĂ, strămoşi, -oaşe, s.m. şi f. Stră- + moş. Persoană care a trăit cu câteva generaţii înaintea cuiva şi care aparţine aceleiaşi familii; (la m. pl.) generaţii anterioare, înaintaşi care au trăit într-o epocă îndepărtată; străbun, străbunic. Strămoşul

lui făcuse dintr-o piele/ Hotarul ţării sale nou,/ Împrejmuind cu noduri de curele/ Croite din spinarea unui bou. (II, 252); De nu-nvăţau să scrie, strămoşul şi bunicul,/ Ei iscăleau hrisovul cu-acela, cu buricul. (III, 82); Dar i-a ieşit cam somnoros şi cam/ Trândav şi nărăvaş strămoşul meu Adam;/ Că l-a făcut, cum am aflat,/ Cu praf şi niţeluş scuipat; (IV, 215); Aibi grije mai cu seamă, strămoşule, de fată./ Mi-e frică ce se face, pe lume, fără tată./ Simţirea-i prea gingaşe şi fragedă, de floare,/ Mă urmăreşte-n taină şi noaptea, şi mă doare. (III, 295); (În expresia: din moşi-strămoşi) Voi creşteţi, dragii mei, sănătoşi,/ Voinici, zglobii, cu voie bună,/ Cum am apucat din moşi-strămoşi. (I, 191); Îi putrezise carnea pe oase, din strămoşi,/ Ca tuturor acestor bitongi de domni frumoşi. (III, 199); Când nu mai are timpul nici trup, nici os,/ Vântule, îmi cunosc neamurile şi strămoşii după miros. (I, 175); Ascultă valea, satele, cocoşii./ S-au deşteptat pe lanuri parcă şi strămoşii/ Brăzdând-o-n lung, fâşie cu fâşie;/ Atâta lume albă-i pe moşie. (IV, 38). STRĂMOŞÉSC (1), -EÁSCĂ, strămoşeşti, adj. Strămoş + suf. -esc. Ancestral, străvechi, străbun. O urare strămoşească:/ Spune-i vieţii să trăiască./ Dreaptă-i spusa şi povaţa:/ Nu-i nimic gingaş ca viaţa. (III, 54). STRĂMOŞIE (1), strămoşii, s.f. Strămoş + suf. -ie. Pământ străvechi, moştenit de la generaţiile anterioare. Cuvânt inventat, probabil, de Arghezi. Strămoşiile şi glia/ Merg cu genealogia./ Poţi fi mare patriot/ Chiar de n-ai pierdut de tot/ Sâsâitul pe silabă,/ Moştenit de la tarabă. (IV, 256). STRĂMUTÁ (5), strămút, vb. I. Lat. *extramutare (= transmutare). Refl. şi tranz. A (se) muta în alt loc, în altă par-

396

Simona Constantinovici

te; a(-şi) schimba locul, sediul, locuinţa. Strămută-mi gându-ntr-alte părţi,/ Strecoară-mi-l pe sub tulpini,/ Ca să-l întorc apoi pe cărţi,/ Nins, cum şi tu vii, de lumini. (I, 74); Ce dă carnea ia pământul:/ Aşa rânduieşte Sfântul –/ Toată lumea,-n fel şi cum,/ Se strămută peste drum,/ Trecând lin pe la uluci/ În hotarul alb, cu cruci. (II, 216); Au venit, să se strămute-n/ Care, ca la şapte sute,/ Cu căţei,/ Şi cu purcei,/ Cu căldări, cu pirostrii,/ Cu copăi şi cu copii. (III, 137); Turmele albe de azur şi foc/ Încet s-au strămutat din loc./ S-a răsucit lumina-n sine ca zuluful./ Cerul, dezumflat, şi-a strâns burduful. (I, 157); Nu-l vezi? E alb şi luciu ca fulgerul. De-ar vrea/ Şi muntele cu-o vorbă din loc l-ar strămuta. (III, 216). STRĂNEPÓT (3), -OÁTĂ, strănepoţi, -oate, s.m. şi f. Stră- + nepot. 1. S.m. şi f. Copil al nepotului sau al nepoatei de fiu sau de fiică, considerat în raport cu străbunii lui. 2. S.m. pl. Urmaşi, descendenţi. Mi-a spus cu glas de pitulice:/ – „Să-mi zici Beatrice”/ Şi, ca un strănepot,/ Am văzut că nu pot. (IV, 29); Împărăţia-i strânsă în patruzeci de care,/ Ca patruzeci de hambare./ Bunici şi strănepoţi/ Fac şcoală printre roţi. (I, 230); – „Ăsta trăieşte cât butucul roţii./ O să ne-ngropi şi strănepoţii,/ Parşivă spiţă de boier,/ Şi ne jupoi, rugându-te la cer”, (III, 196-197). STRĂNÚT (1), strănuturi, s.n. Derivat regresiv din strănuta. Strănutat. Te-aud şi-aş vrea să şi te-ascult,/ Dar bâzâitul tău nu ţine mult/ Şi-o ia mereu de lanceput,/ Ca un sughiţ, o tuse, un strănut. (IV, 244). STRĂNUTÁ (1), strănut, vb. I. Lat. sternutare. Intranz. (Despre oameni şi unele animale) A elimina cu zgomot, pe nas sau pe gură, aerul din plămâni, printr-o mişcare bruscă şi involuntară

a muşchilor expiratori. „Pesemne,-şi zise Cerbul, pe vremea asta rece/ Stă-n baie şi se lasă valeţii lui să-l frece./ Noiembrie-n pădure nu-i blând ca luna mai,/ Şi,-ntr-adevăr, se poate să ia şiun guturai./ Ce trebuie să fie când nasul îi strănută,/ Cu nouăzeci de goarne şi trâmbiţe o sută!” (IV, 80). STRĂOANE (1), toponim. – „Ascultă, Stane, căpitane,/ Ce-aţi chibzuit să faceţi la Străoane,/ Că aţi plecat pe jos şi pe cărări,/ Numai cu umeri şi spinări,/ Şi câte o ruptură de dăsagă./ Ori e răscoală, ori e şagă.” (III, 184). STRĂPITIC (1), străpitici, s.m. Stră- + pitic. Cuvânt inventat de Arghezi. Datinile din bunici,/ Din pitici în străpitici/ Au trecut din viaţă-n viaţă/ Şi piticii le învaţă. (IV, 196). STRĂPÚNGE (2), străpúng, vb. III. Lat. *extrapungere (= transpungere). Tranz. 1. A împunge cu un obiect cu vârf ascuţit, astfel încât vârful (sau întregul obiect) să răzbată în partea cealaltă. 2. Fig. A străbate, a pătrunde, a trece prin ceva. Se cleatină cerul în drum/ Şi frigul străpunge golanii/ Şi bântuie ploaia castanii/ Şi sufletul geme muşcat de trecut,/ Ca fiara, de-o fiară cu pas cunoscut. (I, 28); – „Sunt cu zăvor şi cu cheie”,/ Zise nasturele care se descheie./ – „Vârful meu fulgeră şi străpunge, –/ Zise lancea de mucava, – unde-ajunge”. (IV, 10). STRĂPÚNS (3), -Ă, străpunşi, -se, adj. V. străpunge. Care a fost străbătut dintr-o parte în alta de un obiect ascuţit. Petrece lumea toată, călare-n lat şi-n lung –/ Şi totdeauna ţinta la care ai ajuns/ Să-ţi cadă moartă-n suliţi, ca un vultur străpuns. (I, 107); Dar un leac întotdeauna/ I-l aduce noaptea luna,/ Şi când lună-n ceruri nu e/ Geme ca străpuns de cuie. (II, 118); Un ac îmi înglodeşte inima străpunsă,/ Medicu-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 397 le fără de prihană./ Sau e un cui de la Crucificat/ Sau un ghimpe din cununa lui. (II, 79). STRĂVÉCHI (2), -E, străvechi, adj. Stră- + vechi. Care datează de foarte multă vreme; foarte vechi. Regatul Danemarcei a început să fie/ Cutreierat de-o vreme de-o umbră, de-o stafie./ Aci,-n castelul nostru străvechi, din Elsinor,/ Se-arată-n toiul nopţii, uşoară ca un nor. (III, 209); Vine din mitologie/ Şi o muscă argintie,/ De prin vremuri vechi, străvechi/ Şi, ciupindu-i de urechi,/ Încep să se scuture/ Iezii, ca de fluture,/ Iar albinele, când pot,/ Le ling mierea de pe bot, (IV, 273). STRĂVEDEÁ (5), străvăd, vb. II. Stră+ vedea. Refl. A-şi vedea (neclar) propria imagine (în oglindă, în apă) sau a lăsa să i se vadă imaginea (printr-un corp străveziu). * Tranz. (Rar) A vedea ceva în mod neclar; a întrezări. Tristeţea mea străvede printre arbori zarea,/ Ca-ntr-un tablou în care nu-nţelegi:/ Boschet sau aşteptare opreşte-n fund cărarea?/ Şi liniştea-i ecoul buchetelor pribegi. (I, 17); Statuia se străvede mai vie, mai fierbinte/ Şi poartă-ntr-însa jertfa de sineşi răbdătoare/ A tinereţii caste, strivită-n sân de minte,/ Schimbând în hotărâre lăuntrica dogoare. (I, 242); Prin petala de opal/ Se străvede un cristal,/ Şi-ntr-un sâmbure de ceaţă,/ Strânsă-n tainele de viaţă,/ Încolţeşte veşnicia. (II, 42); În satele şi văile din Jii,/ Numai schilozi, numai muieri, numai copii/ Împleticiţi în ceaţă./ Carnea pe ei e vânătă şi creaţă,/ Şi osul se străvede-n piele./ Dau braţele de glezne, picioarele sunt grele. (II, 254); Vreai să faci aur dintr-un ban de plumb/ Şi un luceafăr dintr-un bumb./ Eu te citesc, amice, ş-aş vrea un plod mai nou/ Să se străvadă-n zare prin felul tău de ou. (IV, 36).

STRĂVEDERE (1), s.f. Stră- + vedere. Vedere neclară; (între)zărire. Coalele lumii sunt făcute sul,/ Cu papura, cu ape, cu snopi şi stuh destul,/ Cu toate felurile de tipare/ Ghicite-n străvedere sau când ni se năzare. (II, 169). STRĂVEZÍU (3), -ÍE, străvezii, adj. Străvedea + suf. -iu. 1. Care permite razelor de lumină să străbată prin el; prin care se văd clar obiectele; transparent. 2. Fig. (Adesea adverbial) Al cărui sens ascuns, neexprimat direct, poate fi înţeles cu uşurinţă; evident. Aci, se subţiază metalul străveziu,/ Şi, fir plăpând, ca firul de păr prin flori se coase:/ Tors ca din furci de aur şi ajungând mătase,/ Pe nicovala neagră, se iscă nimbul viu. (I, 91); Străveziu-i borangic/ S-a urzit în Carul mic,/ Şi-i gingaşă şi suavă/ Ca Ofelia bolnavă. (II, 10); Ce folos, căndată toate se topesc:/ Străveziu, uşure, horbote, broboade,/ Lucrul lui, ca scrumul, se sfarmă şi cade,/ Iar, ca să dureze, cât de cât mai bine,/ Trebuie să-l lase-n ramura ce-l ţine; (IV, 161). STRÂMB (23), -Ă, strâmbi, -e, adj., adv. Lat. pop. strambus (= strabus). I. Adj. 1. (Despre lucruri) Care prezintă neregularităţi sau abateri de la forma normală, dreaptă; diform. 2. Lăsat sau căzut într-o parte; aplecat, înclinat. 3. Fig. Nedrept, injust, incorect. II. Adv. 1. Cu spatele încovoiat sau cu corpul aplecat într-o parte, sucit. 2. Într-o parte, pieziş. 3. Fig. În mod fals, mincinos, neadevărat. Prin ceaţa mânjită cu humă/ Se micşorează carul cu paie de brumă,/ Dric vânăt, strâmb, pe jumătăţi de roţi,/ Şi cimitir întunecat, de hoţi. (II, 97); Buruieni de scamă şi otreapă./ Muntele-i strâmb. Ţarina crapă./ Cenuşe, funingini şi zgură./ Mucegai şi mălură. (II, 230); Ascuns de toată lumea, de ochii mei profunzi,/ Deschişi cît zarea largă, tu nu te mai ascunzi./

398

Simona Constantinovici

Mi te arăţi pe faţă şi fără de sfiială,/ Şinzorzonat de teatru şi strâmb în pielea goală. (III, 39); Un călcâi la un carâmb/ A ieşit la urmă strâmb./ Orice faci, oricum ai drege,/ Timpu-i scurt, n-ai cum alege. (III, 56); Insul cel adevărat/ E un strâmb, un cocoşat./ Desfăşat de blăni şi şube,/ Dedesubt e numai bube. (III, 144); Stăpân pe uragan şi peste vii şi morţi,/ Mă mir de ghebă, cum o porţi./ Numai în zbor eşti învăţat/ Să nu fii strâmb şi cocoşat? (IV, 13); Casele erau de lemn/ Şi ulucile de scânduri,/ Ca şi azi, întinse rânduri,/ Puse strâmb şi cap în cap/ Şi proptite cu proţap. (IV, 42); Întâi o apuci aşa,/ Patru poştii şi ceva,/ Şi o iei pe lângă dâmb,/ Unde-l taie podul strâmb. (IV, 193); Bătrâna băcăniţă-n târligi cârpiţi cu sfoară,/ De zeci de ani măsoară de-a strâmbul preşu-n lung./ Opt paşi din fund la uşe, şi îndărăt, i-ajung,/ Cu cârja de la dreapta, proptită-n subsuoară. (II, 151); Tu ştii că destinul e grav/ În pensula marelui zugrav./ Omule, gură strâmbă, gură hâdă,/ Pasărea nu ştie să râdă! (I, 83); Inima mi-e drumul cu ploile,/ Mi-e drumul cu praful şi oile,/ Drumul sterp dintre copaci,/ Mi-e via strâmbă pe haraci, (I, 187); Cizmele creţe-n carâmbi/ S-au dus pe bani strâmbi,/ Bumbii de-argint au trecut prin lulele,/ Şi ceata semeaţă e tunsă la piele. (I, 236); Poate şi târligi de casă;/ Însă lungi şi cu carâmbi,/ Fie otova sau strâmbi,/ Ori cu-ncreţituri şi fald –/ Numai să le ţie cald. (IV, 169); Trece ca o pânză, desfăcut din trâmbe,/ Vântul rău şi taie dealurile strâmbe./ Ia pustietatea vânătă din dungă,/ Răscolind scaieţii şi răchita lungă. (IV, 159). STRÂMBÁ (8), strâmb, vb. I. Din strâmb. 1. Tranz. A face ca ceva să nu mai fie drept; a îndoi, a încovoia, a curba. 2. Tranz. A face să devieze de la poziţia normală, a apleca într-o parte.

3. Refl. şi tranz. A (se) schimonosi, a (se) deforma (la faţă) în urma unei boli, a unui accident sau ca expresie a unui sentiment de durere, de dispreţ, de nemulţumire etc. Să casc de cască ei şi, la sudalme,/ Să mă ridic şi să le bat în palme/ Şi să mă strâmb şi să mă-nchin,/ Să zic la toate: „bine” şi: „amin”. (IV, 22); Dai din limbă, strâmbi din gură,/ Iese şi-o zmângălitură;/ Mai întingi, mai pui, mai pici./ Tot aşa-i şi la pitici. (IV, 212); Nu prea se simte bine:/ La noapte poate c-ar dormi la tine./ Te scoli, te strâmbi, el stă, puţin îi pasă./ N-are măcar cei şapte ani de-acasă. (IV, 234); Nu i-ai văzut, dând ochii la curte cu săracul,/ Că li se strâmbă mutra, de parcă văd pe dracul? (III, 119); Adam se strâmbă la noi/ Şi dă cu câte un pietroi./ Eva dă cu tifla şi ne-njură/ Prin bătătură. (IV, 103); I se strâmbase ceva/ Şi parcă puţea/ A tămâie./ Săteanul dete bici./ – „Ce cauţi noaptea, cernită, pe-aici?” (I, 215); A scăpat ciuntit şi mut./ Braţele şi le-a pierdut./ Doar genunchii, calea, valea/ S-au strâmbat ca alte alea. (II, 256); El îşi întoarse capul puţin, strâmbând în loc/ Planetele ca mingea, şi luna cum e chifla –/ Şi încruntând sprinceana pe ochiul lui de foc,/ Răspunse Europei, orgolios, cu tifla. (I, 99). STRÂMBÁT (1), -Ă, strâmbaţi, -te, adj. V. strâmbá. Deformat, pocit. Totuna-i ce faci:/ Sau culci pe bogaţi, sau scoli pe săraci./ Livizi ca strigoii şi şui,/ Strâmbaţi de la umeri, din şold şi picior,/ În blidul fierbinte, cu aburi gălbui,/ Îşi duc parcă sângele lor. (I, 203). STRÂMBĂTÁTE (1), strâmbătăţi, s.f. Strâmb + suf. -ătate. (Înv. şi pop.) Nedreptate; p. ext. neadevăr, minciună. Câţiva răzleţi, prin schituri şi parohii uitate,/ Mai stăruiesc în râvnă şi cad în strâmbătate./ Toţi au, ca şi pe vremuri,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 399 o faţă, doar să fie/ Smerenia văzută deatotfăţărnicie. (III, 119). STRÂMPTAT (1), -Ă, strâmptaţi, -te, adj. V. strâmta. Măcar cît mai adie în unda călătoare,/ Fără să simtă-n zarea, închisă din apus/ Cu porţi de fier strâmptate, cu munţi şi stăvilare,/ Măcar cît oglindirea arţarilor de sus? (III, 68). STRÂMT (7), -Ă, strâmţi, -te, adj. Lat. *strinctus (= strictus). 1. Care nu este (destul de) larg sau (de) lat; îngust. 2. Care nu este (suficient de) încăpător, în care nu încape mult. 3. Fig. Lipsit de măreţie sau de amploare; mărginit, redus; lipsit de orizont. Variantă fonetică: strâmpte (1). În şirul vieţii noastre întreg, se face seară,/ O seară fără sunet, nici vânt, nici amintiri./ Ieri a plecat o barcă, azi alte bărci plecară,/ Convoi de goluri strâmpte pe undele subţiri. (I, 184). Ce demon am, ce sorţi, ce ţară?/ Şi pentru ce pământu-ntreg/ Mai strâmt/ Decât bolita mea cămară? (I, 26); Ca o bucată de apă,/ N-are loc în ce să-ncapă,/ Nici pe piscuri, nici în groapă./ N-are de ajuns pământ./ Câmpul meu îi este strâmt. (II, 111); Traista-i gata, cârja-i în pridvor./ Drumul o să fie lung pe lună,/ Drumul de un om şi un picior/ Strâmt şi-ngust cu ceaţa dimpreună. (III, 284); Ţărani, femei, pe drumul de Periş,/ Îngenunchiaţi pe dâmbul strâmt şi frânt,/ Între lumini înfipte în pământ,/ Veghează un copil cu ochii-nchişi. (IV, 265); Când mă găsesc în pisc/ Primejdia o caut şi o isc,/ Mialeg poteca strâmtă ca să trec,/ Ducând în cârcă muntele întreg. (I, 24). STRÂMTÁ (1), strâmtez, vb. I. Din strâmt. Tranz. Şi refl. A face sau a deveni (mai) strâmt, (mai) îngust; a (se) îngusta, a (se) strânge. Ne-au mai rămas prea multe de-nvins şi de ştiut./ Şoseaua se strâmtează, cărările se-

mbină./ Le simţi apropiate din ce în ce mai mult,/ Ca spiţele din roată, crăpate de lumină. (I, 108). STRÂMTOÁRE (1), strâmtori, s.f. Strâmt + suf. -oare. Loc strâmt, îngust, între munţi sau între dealuri; defileu, trecătoare. * P. gener. Loc îngust. De-ţi ieşiră-n drum troiene de vecii şi piatra moartă,/ Care trebuie-n strâmtoare biruită-ncet şi spartă,/ Tu putuşi întoarce hora-mpotrivirilor şi-a humii/ Şi ieşişi măruntă, sfântă, sprintenă, din legea lumii,/ Făr’a pierde nici un fulger, nici o za de curcubeie,/ Mişunând în vălvătaia însului tău de scânteie. (I, 153). STRÂNGE (61), strâng, vb. III. Lat. stringere. I. 1. Tranz. A trage tare de capetele unei sfori, ale unei curele etc. înnodate sau înfăşurate în jurul cuiva sau a ceva, spre a lega ori a închide, a fixa etc. (mai) bine. 2. Tranz. A prinde, a apuca bine cu mâna, cu braţele, a ţine, nelăsând să-i scape. 3. Tranz. A presa, a apăsa din două părţi sau din toate părţile pentru a apropia, a comprima etc. 4. Tranz. A închide o parte a corpului prin apropierea părţilor componente. 5. Refl. şi tranz. A (se) ghemui, a (se) contracta. II. 1. Tranz. A aduna la un loc lucruri căzute, risipite; a face grămadă. 2. Tranz. A agonisi, a acumula; a aduna. 3. Tranz. A lua şi a pune la loc; a aşeza în ordine. O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut –/ Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut. (I, 89); Când lumina se aciuă,/ În oblon se face ziuă./ Încui uşa pe la clanţă/ Şi strâng bolta-n tărăboanţă (II, 115); Aerul o strânge. Cerul/ O dogoare şi-o sărută./ Unde trece-n câmp, ca fierul,/ Ţara caldă face-o cută. (I, 32); Cu aripa-n ţărână şi în vis,/ Strânge la piept comoara ta deplină./ Cât te iubesc, frumoasa mea albină,/ Că sarcina chemării te-a ucis! (I, 40); Parcă s-a deschis

400

Simona Constantinovici

şi s-a închis cutia/ Unui giuvaier, de sânge./ Ai pune gura şi-ai strânge. (I, 234); Azi n-are-nceput desluşit/ Şi pare o zi de sfârşit./ Mâine va fi, nu va fi... Iată,/ Umbra strânge orele aplecată... (II, 98); Acolo se strânge/ Tot ce de la sine se-adună,/ Frânturi de Scriptură şi haşchii de lună. (II, 200); Acum, vântul strânge iute/ Boarfele din crăci, pierdute,/ Între seri şi dimineţi/ Şi din zece nouă vieţi. (II, 215); Avidă, mâna ta se strânge./ Storci aur şi se scurge sânge. (II, 226); Limba mi-i ca piatra de ascuţit coasa./ S-au lăsat pe mine păreţii, bârnele, şi toată casa/ Se strânge coşciug. (II, 232); În ceasul ultim, umbra din lume se va strânge/ Din sufletele toate, la timp necunoscut,/ Din oamenii cu aripi, din oamenii de sânge,/ În negura-ntocmită din nou de la-nceput. (III, 67); În parcuri ocolite cu ghimpi, de vânătoare,/ Vom strânge-ntre zăplaze fazani şi căprioare; (III, 105); Teaud, te văd din ce-n ce mai puţin,/ Şi risipită-n mine, fărâme şi crâmpeie,/ Te-adun şi nu pot strânge din ele pe femeie. (III, 276); Strânge slove, cărţi şi pană./ Dă-le toate de pomană/ Unui nou învăţăcel,/ Să se chinuie şi el. (IV, 95); Puternicii beznei şi răii pădurii/ S-au strâns pentru pradă, ca furii. (I, 29); Vecinul meu a strâns cu nendurare/ Grădini, livezi, cirezi, hambare./ Şi stăpânirea lui se-ntinde-acum/ Pân’ la hotarele de fum. (I, 131); S-a răsucit lumina-n sine ca zuluful./ Cerul, dezumflat, şi-a strâns burduful. (I, 157); Iepuri albi cu blana groasă/ S-au strâns pâlcuri lângă casă. (II, 53); Am şi murit întocmai, taică,/ Şi toată suferinţa ta m-a strâns,/ De-a pururea Fecioară, maică./ Şi plâng, şi nu ştiu când şi tu ai plâns. (II, 207); Cu zâmbetul şi aşteptarea/ Am strâns acasă toată zarea/ Şi se va-ntoarce înc-o dată/ Şi câtă-a mai

rămas înstreinată. (II, 251); S-a strâns haosul să urle/ Tobe, buciume şi surle. (III, 59); Ca la cărţile de joc,/ S-au strâns craii la un loc,/ Crai de tobă, crai de ghindă,/ Cântă, joacă şi colindă. (IV, 157); Dar bătând un vânt odată/ Răscoli pădurea toată,/ Şi din pricinile fricii/ S-au strâns iarăş toţi piticii. (IV, 181); În faţa lunii, dreaptă, şoseaua-n vărgi cu plopii/ S-a pardosit cu ţoale din Jii şi Mehedinţi,/ Şi-n umbra fiecărui copac aşteaptă popii,/ Strângând în mâini tăcute cădelniţe fierbinţi. (I, 88). STRÂNGERE (2), strângeri, s.f. V. strânge. Faptul de a (se) strânge; strâns, strânsătură. E-o floare. Vâră-ţi faţa în ea şi ai să bei/ Mireasmă, amintire şi vis din palma ei./ Ea ştie să mângâie, să vindece, s-alinte,/ O strângere, o dată, o ţine-o viaţă minte./ (...)/ De câte ori o viaţă întreagă nu se-ngână,/ Mâhnită, printre lacrimi, cu-o strângere de mână?/ Şi câte visuri, câte şi vieţi nu au pierit,/ În suflet cu inelul părut făgăduit? (III, 80). STRÂNS (47), -Ă, strânşi, -se, adj., adv. V. strânge. I. 1. Legat, înfăşurat bine. * Întins, încordat. * (Despre îmbrăcăminte) Strâmt; ajustat (pe talie). 2. Prins, apucat, cuprins cu putere (în mâini). 3. Presat din mai multe părţi; înghesuit. 4. (Despre fiinţe sau părţi ale lor) Ghemuit; contractat. II. 1. (Despre lucruri) Adunat la un loc; îngrămădit. 2. (Despre bani, avuţii) Agonisit, economisit, acumulat. Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui putere. (I, 9); Poetul, strâns în casă, pe piscul dintre hornuri,/ Întârzie-n mândria tăcerii, solitar. (I, 111); Pasul strâns lângă pas/ Merge-mpiedecat, ca un compas. (I, 206); A stârv, a murdărie, avutul strâns porceşte/ Îi dă trufie celui ce, prost, te porunceşte. (III, 106); Sămânţa brazdei grase, muncită

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 401 strâns şi crunt,/ Din spicul cu mustaţă, zbârlit, cu miez de unt,/ Şi sacii grei cu aur de mălai –/ Plecau în coviltirile cu cai. (IV, 15); Parcă-i strâns din petice,/ Ca să-l tot împiedice,/ Ferfeniţele-i atârnă/ Şi pe ochi, pe nara cârnă, (IV, 130); Aici, viscol, frig şi ceaţă,/ Grâu-i strâns şi iazu-nghiaţă. (IV, 166); Teai cuibărit pe undeva-ntr-o buche/ Şi stai în slovă strâns ca un păduche. (IV, 244); Câte-o statuie îşi aduce-aminte/ De locul ei adevărat/ Şi se coboară strânsă în veştminte/ Până la capul celui aplecat. (I, 137); Împărăţia-i strânsă în patruzeci de care,/ Ca patruzeci de hambare. (I, 230); Şi-ntr-un sâmbure de ceaţă,/ Strânsă-n tainele de viaţă,/ Încolţeşte veşnicia./ Asta ţi-e bijuteria. (II, 42); Am ostenit să-mi fie strânsă limba în coturni/ Şi vreau s-o las să umble de acum desculţă. (II, 71); Cobiliţa-n cer se urcă,/ Sprijinită-n crac de furcă,/ Pe când moara, strânsă glugă,/ Ţine loc de buturugă. (II, 116); Că subt coaja strânsă caier/ Stă păstrat un pic de aer,/ Ca, trezit din nesimţire,/ Puiul mamii să respire. (IV, 136); I-am văzut sufletul trecând/ În lumea ceelaltă/ Prin plopii vineţi, strânşi la rând/ Şi laolaltă. (I, 41); Ne vom iubi, negreşit, mereu/ Strânşi bucuroşi la masă,/ Subt coviltirele lui Dumnezeu. (I, 189); Şi strânşi în cârd de pofte şi lăcomii căscate,/ Sunt cioclii şi otrava de peste mii de sate. (III, 119); Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa/ cu braţe strânse de grumaji/ Şi m-ai pornit ca să mi-o caut/ la tine-n palme şi-n obraji. (I, 116); El năzuieşte-n lespede schimbare,/ Singurătăţi, de sus, de stalactit,/ Din veac cu toate find nepotrivit/ Şi aripile strânse fiindu-i călătoare. (I, 160); În ţara mare vei putea s-arăţi/ Că,-nchise ca-n cetăţi,/ Stau strânse şi-ncuiate/ Belşugurile toate, (III, 192); Căci graiurile mele

sunt strânse şi-nvelite/ Ca poamele-n hârtia cu feţe poleite, (III, 210). STRÂNSÚRĂ (3), strânsuri, s.f. Strâns + suf. -ură. Adunare, grămadă, mulţime (strânsă la un loc). * (Peior.) Oameni lipsiţi de valoare; adunătură. * Loc. adj. De strânsură = de tot felul; comun, mediocru, improvizat. Sunt noi şi încheiate cu goluri între scânduri/ Şi aşezate, albe, pe câte zece rânduri,/ Şi toate pe-o măsură,/ Că vor intra în ele cadavre de strânsură. (II, 271); Te trezeşti şi te mai miri/ Cu panduri şi Vladimiri/ Şi cu lumea de strânsură,/ Care-ţi bagă pumnu-n gură/ Şi te scot şi din moşie,/ Să le faci cărăuşie. (III, 142); Putregaiul de strânsură/ Ajunsese la coptură,/ Şi buboiul de pe oase,/ Îngrăşat cu vârf, crăpase. (IV, 256). STREÁŞINĂ (16), streşini, s.f. Cf. sl. strěha. Prelungire a acoperişului unei construcţii, în afara zidurilor, care apără pereţi şi fundaţiile de ploaie. * Acoperiş (de şindrilă) înclinat, cu care se acoperă la ţară unele garduri sau porţi. Pe la Sfântul Niculaie/ Mai rămân niscaiva paie/ Şi coceni, de cap de vită,/ Pe o streaşină belită. (II, 259); S-aştept în noaptea goală s-aud suind un pas/ De prieten fără nume, străin şi fără glas?/ Cu aripi adormite în dimineaţa lunii/ S-aştept să mi se-ntoarcă în streaşină lăstunii? (III, 262); Şi Grivei s-a învârtit în bot/ Şi a căzut. S-au stârpit cucuruzii,/ S-au uscat busuiocul şi duzii,/ Au zburat din streaşina lunii,/ Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii. (I, 144); Păianjenii, preoţi şi arhierei,/ Puricând odăjdiile de scântei,/ În arcul streaşinii de la cerdac,/ Le cârpeau cu aţă şi ac. (II, 109). Variante fonetice neliterare: streaşine (1), streaşini (10). În streaşinele mele/ Vrăbiile au adus perini şi saltele. (II, 49); Zări de zmalţ, văzduh de ceramică,/ Streaşini, un cuib de rân-

402

Simona Constantinovici

dunică./ Sprintenul aer miroase/ A răchită tânără şi a mătase. (II, 65); Înnainte de-a-şi fi prins/ Firele de streaşini luna,/ Subţiată într-adins/ Din săgeţi el scoase una. (II, 182); Din prispa ta vreau să-mi aduc aminte,/ Din geamul tău gândi-voi la trecut,/ Privind în sus, la pasările sfinte,/ Ce-n streaşini cuib de-argilă şi-au făcut. (III, 10); Trimitemi pasări la fereastră şi rândunele ziditoare/ Să-şi puie cuiburile-n streaşini subt paza gândurilor mele,/ În puful nopţii adunate, dintre cămin şi-nvelitoare. (III, 258); Vrăbii casnice, ştiute,/ Am în streaşini, două sute,/ Şi mai am, de nu mă-nşeală/ Lista scrisă cu cerneală, (IV, 125); Biserica necunoscută, cu hramul şters, cu vârful rupt,/ Cu turla leşinată-n aer, se încovoaie-n osteneală,/ Şi streaşinile-i, adăposturi de cuiburi, prinse dedesubt,/ Păzesc şi-a îngerilor palizi închipuită poleială. (I, 113); Văzduhul sună de viori/ Subt streaşinile-adânci şi frânte,/ Ele-a cântare au purces din zori,/ Căci oameniiau uitat să cânte. (II, 15). STRÉCHE (4), s.f. Din bg. străk. Nume dat mai multor specii de insecte foarte vătămătoare pentru animalele domestice. Nelinişte, spaimă provocată animalelor de insectele descrise mai sus. * Expr. A-l lovi (sau a-l apuca) pe cineva strechea = a) (despre animale) a fi atacat de streche; a da semne de nelinişte; b) (despre oameni) a se purta ciudat. Titlul unui poem: Streche (I, 204). Tu trebuia să suferi, să rabzi cumplita lege,/ Că omul, ca şi piatra, stă sterp şi nu-nţelege;/ Că într-o trebuinţă şi alta, de jivină,/ Să nu-ţi răzbească firea, din pântec la lumină,/ Să fii o burtă numai, un zgârci care se-aruncă,/ Şi să asculţi orbeşte de streche, la poruncă. (III, 71); Mi s-a făcut./ Gem şi zbier ca un mut./ Mi-a lovit strechea/ Şi coapsa şi gura

şi urechea. (I, 204); N-are fir în cap, de chel,/ Şi, găsi-l-ar strechile,/ I-au căzut urechile./ Du-te, zgâlţâie-l niţel. (II, 134). STRECURÁ (26), strecór, vb. I. Probabil din s- + trece (după spânzura, vântura etc.). 1. Tranz. A trece un lichid printr-o strecurătoare, printr-o sită, printr-o ţesătură pentru a-l separa de părticelele solide sau de corpuri străine şi pentru a-l limpezi, a-l face omogen. 2. Refl. (Despre lichide) A curge (câte puţin) printr-o crăpătură, printr-un loc îngust; a picura, a se prelinge. 3. Refl. şi tranz. A pătrunde sau a face să pătrundă printr-un desiş, printr-un loc strâmt, greu accesibil. 4. Refl. A intra, a ieşi sau a se deplasa, a trece pe furiş, fără să facă zgomot şi fără să fie observat; a se furişa. M-am apărat zadarnic şi mă strecor din luptă/ În umbra lunii albe, cu lancea naltă ruptă. (I, 47); Te-nfăşuri între corzi şi harpe/ Şi de viole mute, şarpe!/ Şi-n fiecarele din noi/ Ştii să strecori chei mici şi moi. (I, 158); Strămută-mi gându-ntr-alte părţi,/ Strecoară-mi-l pe sub tulpini,/ Ca să-l întorc apoi pe cărţi,/ Nins, cum şi tu vii, de lumini. (I, 74); Dar hotărând privirea, de sus, pe umbra lumii/ Un suflet se strecoară în mine ca o rouă,/ Şi-atunci visez cu gloata să bat poteca humii,/ Purtând în vârful lăncii, spre cer, o stea mai nouă. (I, 139); De mult păzeşte cripta şi treapta ce scoboară,/ Dar vremea, nentreruptă de morţi şi crăci uscate,/ Prin mâinile tăcerii, de ceară, se strecoară/ Ca un fuior de pulberi şi brume deslânate. (II, 154); Baba Moartea, zgârci şi piele,/ Se strecoară prin zăbrele./ Pe un pat, într-o odaie,/ Arde-o fată, de văpaie. (II, 214); Fă-te, suflete, copil/ Şi strecoară-te tiptil/ Prin porumb cu moţ şi ciucuri,/ Ca să poţi să te mai bucuri. (IV, 95); De când e-n gospodărie/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 403 Multe a-nvăţat şi ştie,/ Şi, pe brânci, târâş, grăpiş,/ Se strecoară pe furiş. (IV, 130); Dar, vorba lui Terchea-Berchea,/ Fata trăsese cu urechea./ Se strecură pe lângă fata mătuşii,/ Ce dormea ca duşii/ De pe lume, şi-i luă locul încet. (I, 202); M-am strecurat cu noaptea în cetate/ Şi am prădat-o-n somn şi-n vis,/ Cu braţu-ntins, cu pumnu-nchis. (I, 24); Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine/ Într-o dup-amiază, când/ Fereastra sufletului zăvorâtă bine/ Se deschisese-n vânt,/ Fără să ştiu că te aud cântând. (I, 33); De pe podul râului/ M-am uitat în unda lină,/ Prin care s-a strecurat/ Fumul vremii albastru. (II, 77); Dar n-ai să ştii, prin mine ce izvoare/ S-au strecurat şi câte, liniştit./ Şi nu cunoşti pe buza mea scânteietoare/ Buzele calde câte m-au sorbit. (III, 12); Îmi voi ucide timpul şi visurile, deci,/ Cârpi-voi pe-ntuneric mantaua vieţii mele./ Drept mulţumire şti-voi că cerurile reci/ Vor strecura prin găuri lumina unei stele. (I, 58); Te voi strecura ca dintr-o plasă,/ Dând foile şi umbra de o parte,/ Cum ai făcut şi tu în carte,/ Mireasă! (II, 62). STRECURÁT (5), -Ă, strecuraţi, -te, adj. V. strecura. Trecut prin ceva; vârât; glisat. Iţe-n dungă, argintii.// Un păianjen ca o ghindă,/ Strecurat prin broderii,/ Cade-n ele, să se prindă. (II, 45); Inelul strecurat pe deşti/ Sărută-1 când ţi-1 scoţi şi când citeşti. (III, 23); El intrase pe furiş,/ Strecurat pe urdiniş./ Se gândea că o albină-i/ Slabă, mică şi puţină,/ Pe când el, hoţ şi borfaş,/ Lângă ea-i un uriaş. (IV, 174); Litera de fier, cerneala,/ Teascul, cartea şi momeala/ Strecurată prin cuvinte,/ Drept simţiri şi-nvăţăminte. (III, 142). STREIN (30), -Ă, streini, -e, adj., s.m. şi f. Vezi străin. Într-un titlu de poem: Streină (III, 280). Toate ale mele sunt şi de mine ţin,/ Tot ce nu-i al meu şi

e strein. (II, 57); Cine-i strein şi singur, cine?/ Să urce-n cârcă, pe samar, la mine. (II, 212); Strein în pribegie, plăpând şi venetic,/ Erai cât o fărâmă de fulg, şi de nimic, (III, 77); Aţi cucerit-o ţara, după amar şi chin,/ Cu sabia şi tunul, ca un pământ strein. (III, 204); Şi-ntr-o lipsă de oleacă/ Ouă-n cuib strein şi pleacă. (IV, 64); Între pomii din grădină/ Eşti acasă, dar streină (II, 38); Îmi intră moartea-n vatră şi nu mă pot păzi,/ De patru ori pe noapte, de patru ori pe zi./ Îmi zboară peste casă, pe beznă şi lumină,/ Nepăsătoare, rece, streină şi senină. (II, 273); Ce mi-ai părut odinioară,/ În zarea cenuşie şi streină,/ Un petec atârnat pe sfoară? (III, 31); Streină? Şi streină! Venise de departe,/ Din insula pribeagă dintre vecii şi moarte,/ Pe care-o duce vântul şi fulgerul o-ncearcă,/ Alene somnoroasă în trestii, ca o barcă. (III, 280); De când nu mai trece streina/ Rămâne pustie grădina. (III, 274); Tovarăşi, prieteni, vecini,/ Dar singuratici, dar streini. (II, 160). STREPEZI (1), adj. V. vb. strepezi. Acre, astringente. Cuvânt inventat, probabil, de Arghezi. Împotrivite, aspre, solitare,/ Aţi biruit cu blestem şi năpastă/ Şi vă crezusem strepezi şi amare,/ O blestemată bălărie proastă. (II, 94). STREPEZÍT (1), -Ă, strepeziţi, -te, adj. V. strepezi. (Despre dinţi sau mucoasa bucală) Iritat în urma consumului de fructe sau de alimente acre, astringente. Ce sta-ncuiat acuma stă căscat,/ Cheile noastre s-au încovrigat/ Şi, strepezite-n dinte, nu se-mbucă.// Cine şopteşte are dor de ducă,/ Şi cine pleacă vrea să stea:/ Lipseşte fitecui câte ceva. (II, 163). STRICÁ (8), stric, vb. I. Lat. extricare. 1. Tranz. şi refl. A (se) transforma din bun în rău; a (se) deteriora, a (se) degra-

404

Simona Constantinovici

da; a (se) defecta. 2. Tranz. A utiliza, a consuma în mod inutil. Din vălul nopţii rupi o stea:/ O guşti şi-o scuipi când strălucea./ Cu mâna bălăcind în undă,/ Strici luna rece şi rotundă. (I, 158); Calcă lin şi cu sfiială,/ Ca pe foi de poleială,/ Şovăind că poate strică/ Gâzele de majolică. (II, 102); Şi-ntr-atâta omenet/ Scapă şoaptele încet,/ Numai şoapte,/ Parc-ar fi un miez de noapte,/ Pe muţeşte, ca de frică,/ Spaima mută că se strică. (III, 146); S-au stricat cuvintele mele!/ Umblă prin mocirle cu stele/ De cositor/ După un mărţişor,/ Şi-ar voi să culeagă roade/ Fâstâcite şi neroade/ Din sălcii nici verzi. (II, 87); Scormonind pe la găini,/ Pe subt cloşti şi prin vecini,/ A stricat, pe neştiute,/ Ouă cam vreo două sute. (IV, 135). STRICÁT (7), -Ă, stricaţi, -te, adj. V. strica. 1. Bolnav; deteriorat. 2. Corupt. Într-un titlu de poem: Cuvinte stricate (II, 87). Mătuşa alerga către oraş,/ Ducând în braţe un făraş,/ Stricat şi ruginit,/ Şi un crâmpei de mătură tocit. (III, 183); Aşa se face, măre, că bietul de ţăran/ Rămâne singuratec, uitat din an în an./ Odrasla lui stricată îl ţine, ca pe vite,/ Să tragă-n jug la moara lichelei ciocoite. (III, 152); Odată cu sideful gingiilor stricate,/ Eu mi-am pierdut naiva dintâi virginitate. (III, 86). STRICĂCIÚNE (1), stricăciuni, s.f. Strica + suf. -ăciune. Faptul de a (se) strica; (concr.) ceea ce este stricat, deteriorat. Te potoleşte, Doamnă, şi nu-ţi mai frânge-aşa/ Albele mâini degeaba; mai bine şezi colea,/ Sau inima ţi-ai smulge-o din cârpe, mai degrabă,/ Dac-ai avea, vezi bine, o inimă detreabă./ Ori dacă, îngroşată, mai poate, prin minune,/ Să bată şi să simtă curat în stricăciune. (III, 214). STRICT (1), -Ă, stricţi, -te, adj. Din fr. stricte, lat. strictus. (Adverbial) Care

are un caracter absolut, care trebuie respectat, executat, aplicat în chip riguros. Senină-n imitarea-i eternă, rece, goală,/ Şi silitoare, iarna, ca un şcolar supus,/ Aplică-ntotdeauna, strict, regula de sus,/ Cuminte, mulţumită de-a fi gramaticală. (I, 110). STRIGÁ (40), strig, vb. I. Lat. *strigare (< strix, -gis „bufniţă”). I. Intranz. 1. A scoate sunete puternice, ţipete; a răcni. 2. (Despre animale şi păsări) A scoate sunete sau zgomote caracteristice speciei. II. 1. Tranz. A spune, a enunţa ceva cu glas puternic. 2. Intranz. A se răsti la cineva, a-i adresa cuiva vorbe aspre. 3. Tranz. A chema (pe cineva) cu glas tare să vină, să asculte etc. (spunându-i numele). 4. Tranz. A face cunoscut ceva (anunţând, vestind cu glas tare). 5. Tranz. A se adresa cuiva cu un epitet, a denumi pe cineva; a porecli. Nu pot să strig, de lanţuri şi cătuşe./ Da? Maica Domnului a încercat la uşe? (II, 236); În loc să joc, să strig, să beau, stingher/ Mă uit, mă-ntreb, posac într-un ungher,/ Şi mi se pare că de-aş fi călcat/ În hora lor, aş face un păcat. (II, 240); Dimineaţa, când mă scoală,/ Stolul e o ciripeală./ Le strig tare, ca la şcoală. (IV, 140); Calcă mut, ca pe târligi./ Nu se-ntoarce când o strigi. (II, 214); Scoabe, lacăte, ţâţâni,/ Eu le fac şi tu mă-ngâni./ Fac belciuge, vrei verigi/ Şi mă ţii de rău şi strigi. (IV, 239); Strigă: – „Nu-i adevărat! Nu sunt răstignit!/ Dovadă pălmile şi tălpile mele.” (I, 178); Glasuri mă strigă cu nume străine./ M-aţi chemat pe mine?/ Sunt eu cel căutat?/ Mi se pare că vântul s-a înşelat. (I, 185); Vântul strigă: nu-i răspunde./ Şi te cheamă: te ascunde./ Te găseşte? Dă cu frunză./ El nu ştie să se-ascunză. (II, 102); Pe la cântat, cocoşii, când strigă şi se-ngână,/ Stafia se destramă ca un fuior de

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 405 lână. (III, 209); Cine strigă? Nimeni n-a strigat?/ Cucuvaia, greierul, tâlharul?/ Voi fi fost chemat şi-apoi uitat?/ Bate timpul, trece minutarul. (III, 285); Şi strigă, dar ce strigă nu-nţelegi,/ Că n-auzi graiuri şi cuvinte-ntregi,/ Ci săţi ascuţi auzul, să te ţii!/ Sute de graiuri şi de seminţii. (IV, 70); Lanţul lui – de-a surda strigă –/ E de plumb de mămăligă. (IV, 241); Flautele bocitoare/ Gem jelind la-nmormântare./ Când mă scoli, la trebuinţă,/ Strigă-n vânt a biruinţă... (IV, 273); Dar glasul lui de blestem ridicat în slavă/ Striga şi-n hora voastră, de pe tavă. (II, 222); M-a strigat la gard un om/ Că-mi fug perele din pom./ Dar avui şi eu noroc,/ Erau cu coadă şi cioc. (II, 37); În ploi şi frig, făptura v-o plângeam,/ Strigându-vă: „Piţuici!” „Copii!” şi „Fete!”/ Veneaţi la noi cu bucurie, cete. (III, 263). STRÍGĂT (2), strigăte, s.n. Striga + suf. -ăt. 1. Chemare cu voce tare; ţipăt, strigare. 2. Sunet, şir de sunete sau zgomot caracteristic scos de un animal sau de o pasăre. Nu venise până la amiaz’./ N-a venit nici până la toacă./ Strigătul în pustiu începuse să tacă./ Păianjenii, preoţi şi arhierei,/ Puricând odăjdiile de scântei,/ În arcul streaşinii de la cerdac,/ Le cârpeau cu aţă şi ac. (II, 109); Ai scos din buturugă o vioară/ Şi-i pui şi coarda-n care vrei să moară,/ Pleznind în miezul nopţii albe, de smarald,/ Pe strigătul şi zborul în sus cel mai înnalt/ Un zbor i-ai dat şi şoimului la stele,/ Împiedicat în peticele mele. (II, 195). STRIGÓI (17), -OÁIE, strigoi, -oaie, s.m. şi f. Strigă + suf. -oi. (În superstiţii) Sufletul unui om (mort sau viu) care s-ar transforma în timpul nopţii într-un animal sau într-o apariţie fantomatică, pricinuind neajunsuri celor pe care îi întâlneşte. Într-un titlu de poem:

Strigoi pribeag (IV, 247). O fi fost măta vioară,/ Trestie sau căprioară/ Şi-o fi prins în pântec plod/ De strigoi de voevod? (I, 218); Un strigoi/ Pune-n negreală noroi./ Pravila de baştină/ S-a pierdut în mlaştină. (II, 99); Şi sfântul sânge s-a făcut strigoi,/ Rătăcitor deatuncea printre noi. (II, 222); Vor sângele-nnapoi,/ Sânge cald, nu sânge de strigoi./ Cer sânge viu, aţi auzit?/ Sângele vostru proaspăt şi corcit. (II, 224); Ce să cauţi, tu, voinic,/ Negreşit, dar încă mic,/ Să iei drumul prin pustii,/ Cu strigoi şi cu stafii, (IV, 195); Clopotul ştirb, din visul de-altădată,/ Sună a ciob şi-a putină uscată,/ Ş-n apa de mocirlă, stătută şi cleioasă,/ Strigoiul face cruce şi-aghiazmă mincinoasă. (II, 203); E gaia, cucuvaia,/ Strigoiul, măgăoaia. (II, 270); După cât spun oştenii, strigoiul arătat/ E o stafie naltă, de bărbat,/ Şi-ar fi asemănare, pe cît se înţelege,/ Între pribeaga umbră şi răposatul rege. (III, 209); Livizi ca strigoii şi şui,/ Strâmbaţi de la umeri, din şold şi picior,/ În blidul fierbinte, cu aburi gălbui,/ Îşi duc parcă sângele lor. (I, 203); Pana mea, să nu te sperii/ Că vin gloate şi puzderii,/ De scântei, verigi şi zale,/ În vârtej, în rotogoale,/ Cu strigoii fără nume,/ Stoluri, adunaţi din lume. (II, 12); Dar noaptea-n vis, printre strigoii reci,/ Vine smerit, şi şoapta lui blajină/ Îţi face rugăciune să-l dezlegi/ Şi să-l mângâi cu milă şi lumină. (IV, 247); Mai ştie cineva că-n neamul lor/ Ţânţarul cu hrisoave a fost nemuritor,/ Când nici strigoilor de ceaţă/ Slova de-aci nu le mai e citeaţă? (III, 30). STRIVÍ (7), strivesc, vb. IV. Din sl. sutryvati. 1. Tranz. A turti, a zdrobi, a omorî prin presare, strângere. * Fig. A nimici, a distruge. 2. Tranz. şi refl. A (se) îngrămădi, a (se) înghesui. Dar de stai şi te gândeşti,/ Mai bine să fii cum

406

Simona Constantinovici

eşti,/ Să te-nţepi, să te striveşti/ Prin bucate pământeşti. (I, 149); Strivişi în şapte zile ce-i zămislit în şapte./ Nu mai adie vântul în parcuri, parfumat./ De ţâţele femeii, rămase fără lapte,/ Prunci orbi şi muţi, schelete şi sluţi ai spânzurat. (I, 119); M-aş umili acum şi m-aş ruga:/ Întoarce-mă, de sus, din calea mea./ Mută-mi din ceaţă mâna ce-au strivit-o munţii/ Şi, adunată, du-mi-o-n dreptul frunţii. (I, 163); Dar, hotărât şi crâncen să-l curm, frângându-i chinul,/ Am rupt din cer secunda şi i-am strivit destinul (III, 265). STRIVÍRE (1), striviri, s.f. V. striví. Acţiunea de a (se) strivi; turtire, zdrobire. Aci, cunoşti călcâiul ciocanului, lovit/ În bulgării de aur supuşi silit strivirii/ Şi-ncovoiaţi de-o floare la locul potrivit,/ Prinzând înfăţişarea, treptat, anchipuirii. (I, 91). STRIVÍT (9), -Ă, striviţi, -te, adj. V. striví. Zdrobit, sfărâmat, turtit sau omorât prin presare, strângere. Strivit în uliţa măreaţă,/ Secat de drumul de asfalt,/ El e de felul cerului înalt,/ Care şoptind îi spune şi-l învaţă. (I, 35); Nădejdea celor sprinteni a murit./ Umerii-s rupţi şi sufletu-i strivit. (II, 240); Gătit cu giuvaere, brăţări de lanţuri grele,/ Îi dase stăpânirea, la glezne, şi ghiulele,/ Şi strălucea în fiare, ca un mitropolit,/ Ros în călcâi de scoabe cu nituri şi strivit. (III, 187); Statuia se străvede mai vie, mai fierbinte/ Şi poartă-ntr-însa jertfa de sineşi răbdătoare/ A tinereţii caste, strivită-n sân de minte,/ Schimbând în hotărâre lăuntrica dogoare. (I, 242); Că-n boabele culese, strivită-n fiecare,/ Zăcea c-un strop de sânge broboana de sudoare. (II, 220); L-a-ntărit cu un hrisov,/ Scris cu slove de ceaslov,/ În cerescul lui cerdac,/ Pe o coaje de copac./ I l-a scris cu vorbe-ncete/ Şi strivite cu pecete. (IV, 190).

STROP (17), stropi, s.m. Probabil din stropí (derivat regresiv). 1. Particulă globulară dintr-un lichid; cantitate mică dintr-un lichid; spec. picătură de ploaie. * Loc. adv. Strop cu strop = picătură cu picătură; puţin câte puţin; încetul cu încetul. Nici(un) strop = nimic. 2. Fig. Cantitate foarte mică dintr-o materie solidă; fărâmă. Deasupra muncii tale încet biruitoare/ Veghează-n toată lumea un singur strop de stea,/ Ca un păianjen care a pogorât din soare/ Ca-n trecerea vâltorii zălog şi scut să stea. (I, 51); Nu s-a calicit măcar/ Niciun strop de chihlimbar/ Sau cerneală de cleştar. (II,12); Ca un strop de rouă-aprins,/ Ce luceşte în poiană?/ Pentru gâze întradins,/ Să le-ndrume-n buruiană? (II, 34); Tu te închini şi mai nădăjduieşti,/ Fărâmă de ceva ce eşti,/ Şi glasul tău cântat ţi se îngroapă/ Ca-n heleşteu un strop de apă. (II, 150); De-atunci, cucoanele, sumese,/ Se străduiesc să mulgă în zadar,/ Şi-nvierşunate că nici strop nu iese/ De lapte, au trimis după văcar. (III, 175); Dar find mort, eşti totuş viu:/ Te înţărc şi de rachiu./ Nu-ţi mai las de-acum putere/ Nici să lingi un strop de miere. (IV, 211); Atuncea, dimpreună cu ele-n stropul meu/ De smârc, a încăput şi Dumnezeu. (II, 211); Mocirle, sânge, bale,/ Le înghiţea cu linişte ţărâna,/ A toate peste oameni, şi legi, şi timp, stăpâna,/ Ca stropul de cerneală hârtia sugătoare. (III, 198); Tu aduni de pe meleaguri,/ Pentru stupi şi pentru faguri,/ Pulberi, rouă, stropi şi leacuri,/ Poate că de mii de veacuri. (IV, 175); Ele-s aci-n văzduh, ca nişte foi,/ Când îmi încerci răcoarea nebăută,/ Şi gura ta, sorbindu-mi stropii noi,/ Buzele-n zbor, umbrite, ţi-o sărută. (III, 12); Stropii noştri de sudoare/ Se făceau mărgăritare/ În şiraguri săltăreţe/ Pentru circ şi călăreţe. (III, 140).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 407 STROPÍ (6), stropesc, vb. IV. Cf. sl. kropiti. Tranz., intranz., refl. şi refl recipr. A (se) uda (uşor, superficial) prin împroşcare, a (se) umezi uşor, a (se) acoperi cu stropi (de apă sau de alt lichid). * Refl. Fig. A se acoperi cu pete mici; a se păta. Ca să le placă/ În in se îmbracă/ Şi se stropeşte cu fum/ De parfum,/ Împresurată de un văzduh de boare/ De levănţică şi răcoare. (II, 21); Rouă, stropeşte colţul ierbii mele/ Şi unge-mi-l cu mir./ Duios şi fraged să mi-l spele/ Mirosul lui curat de trandafir. (III, 252); Vezi, aghiazma, nicidecum/ N-are gust niţel de fum,/ Şi n-aduce alinare/ La oricare mădulare,/ Fără numai sufleteşte./ Nici n-o guşti, că se stropeşte. (IV, 204); Dau cu tifla, se îngână,/ Se stropesc lângă fântână/ Sau se fluieră, se-nfruntă,/ Zbiară-n chiote de nuntă. (IV, 185); Izbânda strânse-alături vitejii la festin,/ În platoşe, subt coifuri, cu suliţi şi topoare./ Şi zalelor frecate din nou, licăritoare,/ Li se stropea oglinda cu picături de vin. (I, 164); Dormiţi, dormiţi!/ Hipnoza nopţii suflă boare/ În muşchii voştri veştejiţi/ Şi mâine veţi avea izvoare/ Din spor, pământul, să-l stropiţi/ Cu bale călătoare. (I, 55). STROPÍRE (1), stropiri, s.f. V. stropí. Acţiunea de a (se) stropi şi rezultatul ei; stropit, stropitură. Botezătorul v-a certat la vreme/ Şi drept răspuns c-aţi înţeles/ Taina stropirii prin botez,/ I-aţi retezat, odată, la beţie,/ Cinstitul cap, cu gura deschisă, pe tipsie,/ Şi-ncredinţaţi de-acum că tace,/ L-aţi dat dănţuitoarelor să-l joace. (II, 222). STROPÍT (1), -Ă, stropiţi, -te, adj. V. stropí. Acoperit, presărat, împroşcat cu stropi. Demonic Infinit!/ Descinde-n mine cum descind/ Tenebrele în schit,/ În care sunete se-ntind/ Dintr-o cupolă spre zenit,/ Stropită-n creştet cu argint. (I, 150).

STROPITÚRĂ (1), s.f. Stropí + suf. -tură. Stropire. Şi... atunci? Am luat în gură/ Apă, şi cu-o stropitură/ L-am scos dintr-o crăpătură./ Nimerisem subt perdea,/ Într-un colţ de duşumea. (IV, 128). STRÚGURE (9), struguri, s.m. Et. nec. Fructul viţei de vie, în formă de ciorchine; poamă. Pentru ca noaptea, în oglindă,/ Privindu-ţi sânul scris,/ Strugure, dudă sau ghindă,/ Să te uiţi în carne, şi să ghiceşti în vis. (I, 100); Şi se zguduie mădularele, pline/ Ca nişte struguri, cu chin,/ Ciorchin în ciorchin/ Şi boabe pe boabe. (I, 205); Pământul dă din el/ Tidve, izmă, muşeţel,/ Boance, piersice, struguri. (II, 65); Singuratice belşuguri,/ Bube: boabele şi struguri –/ Luna-n spicele de scai:/ Seceriş de mucegai, (II, 242); Făcu struguri pentru om,/ Şi aşa, pom lângă pom,/ Flori cu flori şi ape-n ape,/ Totul gata fu aproape. (IV, 98); Albinele, din bozii, aduc la stupi otravă,/ Izvoarele-năcrite-s şi strugurii scămoşi./ Ca să-ţi ajungă ploaia, pune-n văzduh zăbavă,/ Şi norii-n chiagul serii curg vineţi şi băloşi. (I, 119); Şi strugurii viei storşi cu muşcătură/ Să lase în gură coptură. (I, 141); Statuia i se pare-ngheţată-n trup străin./ De cea dintâi nevastă ce-ar trece la fântână/ Cu strugurii-i de lapte, umflaţi ca-ntr-un ciorchin,/ S-ar ruşina statuia, ca sluga de stăpână. (I, 241); Amintirea curge lin,/ Curge lină, zi şi nopţi,/ Ca din teascuri şi din lin,/ Din ciorchinii mari şi copţi./ Strugurii se scurg şi dor/ Apăsaţi pe ţâţa lor. (III, 257). STRÚNĂ (13), strune, s.f. Din sl. struna. Fir elastic confecţionat din metal, din intestine de animale etc., care se întinde pe unele instrumente muzicale şi produce, prin vibrare, sunete; coardă. Îmi creşte-n suflet iarăşi o strună de vioară,/ Dar cântecul în mine, tânjind

408

Simona Constantinovici

să se deştepte,/ Sfiios şi şovăielnic şiacum ca-ntâia oară,/ Răsună-n depărtare, mai sus şi mai afară,/ Ca-ntr-o vecie albă cu stâlpi şi turle drepte. (I, 122); Dintr-o strună de o sfoară/ Voi să mă căznesc să scot/ Geamătul şi-aleanul tot,/ Pâcla grea şi ceaţa rară. (II, 93); Deşi măreţi şi meşteri, ei nu ştiu că totuna/ Sunt harfa cu vioara şi flautul cu struna,/ Şi că puterea tainei lăuntricemprumută/ Şi scândurii crestate oftat de alăută. (IV, 77); Ei au cântat din buciume şi strune,/ Câte o rugăciune,/ Şi au binecuvântat/ Lângă doftorii şi lângă pat. (I, 223); Trecuse ca o adiere./ O presimţire parcă mă-ndeamnă şi mă cere./ Te-ai împletit pe strune, ca iedera subţire,/ Şi le-ai adus prisosul adaos de simţire. (III, 279); Fluiere, naiuri, trâmbiţe şi strune/ V-aţi adunat a geamăt, a zvon şi-a rugăciune. (III, 294); Pe strune cântă şi el, pe strune cânt şi eu./ Eu cânt, aşa-ntr-o doară, ca pentru Dumnezeu./ El îmi pândeşte ghiersul cu scripca lui săracă./ Eu nu m-aud. El, silnic, munceşte să mă-ntreacă. (IV, 245); Dar, spre groapă, ce alaiuri/ De cimpoaie, scripci şi naiuri!/ Câte buciume şi strune/ Dau a jale să răsune! (IV, 273); Pe strunele de la viori şi ghitare/ Să-ntinză paianjenii corzi necântătoare. (I, 140). STRUNG (2), strunguri, s.n. Din sl. strungu. Maşină-unealtă cu ajutorul căreia se execută operaţia de rotunjire, de filetare, de găurire etc., prin aşchiere, a unei piese. Face pachete, sticle-nfundate,/ Cocoloşeşte, dă la strung şi bate,/ Răsuceşte, face mingi de ceaţă,/ Închide fără lipituri, coase fără aţă. (II, 208); Face oameni şi lumină/ Din puţin scuipat cu tină,/ Şi dintr-un aluat mai lung/ Scoate luna ca din strung. (IV, 109). STRÚNGĂ (3), strungi, s.f. Cf. alb. sthtrungë. Loc îngrădit la stână, unde se

mulg oile; p. restr. deschizătură, portiţă îngustă făcută în acest loc, prin care trec oile, una câte una, la muls. La miazănoapte şi la zi-amiază,/ Munţii treziţi la veghe stau de pază,/ Şi îmbulzita coifurilor gloată/ Nu are-n strungă loc să treacă toată. (II, 107); Simţişi cum a trecut din gură-n gură/ Blestemul în porumb şi-n arătură?/ Şi peştera şi strunga-l înfiripă,/ Şi barza şchiopătată, oloagă pe-o aripă. (II, 220); Tu ai încredere în mine,/ Ciobanule de munte, sălbatec, şi ţi-e bine,/ Să te mângâi cu glasul şi cu mâna,/ Că simţi în mine Gorjul de piatră, strunga, stâna/ Şi sarica şi-opincile de-acasă. (III, 266). STRUNGĂREÁŢĂ (1), s.f. Strungă + suf. -ăreaţă. Spaţiu mai mare între dinţi, mai ales la incisivii maxilarului superior; strungă. Şi, nevăzută, fata s-a strecurat în pâcla stătătoare/ Şi a orbecăit, târâş ca o lipitoare,/ Pe dihania nopţii, vreme lungă,/ Până ce i-a fost sorocit, undeva să ajungă.// – „Oameni buni!” În strungăreaţa uşii/ Mâna fetei se lovi de mâna mătuşii. (I, 200). STUDÉNT (4), -Ă, studenţi, -te, s.m. şi f. Din it. studente, germ. Student, lat. studens, -ntis. Persoană care urmează cursurile unei universităţi sau ale unui institut de învăţământ superior. Îl urmăreşti şi vezi ce soi şi hal/ Ar putea fi de intelectual,/ Vreo javră de student sau scriitor,/ Aţâţător plătit şi trădător. (III, 169-170); În fustă de studentă şi în halat cu poale,/ Cu ochelari subt frunte, pe găurile goale, A învăţat degrabă, cu râvnă şi silinţă,/ Şi tainele ştiinţei, ştiinţă cu ştiinţă,/ Şi limbile vorbite, ajunsă pricepută/ Pe oameni să-i aţâţe şi, paşnici, să-i asmută. (II, 274-275); Încât, în aşteptarea concluziei frumoase,/ Din lecţia-nvăţată/ Se alegeau studenţii la nas cu o găleată,/ Şi multe generaţii din ea au mirosit. (IV, 55); Atunci, se

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 409 răzgândiră, să fie cercetate/ Scrisorile studenţilor din străinătate. (III, 156). STUDIÁT (1), -Ă, studiaţi, -te, adj. V. studia. Cercetat; examinat. Hoţiile sublime, afaceri aşa-zise,/ Sunt studiate-n taină, cu uşile închise,/ Concesii şi contracte, cu drept de monopol./ O simplă neghiobie le poate da de gol. (III, 149). STUF (7), stufuri, s.n. Lat. *styphus (= stypa + typyhe). Plantă erbacee perenă din familia gramineelor, cu tulpina înaltă şi dreaptă, folosită la acoperitul caselor, ca materie primă pentru obţinerea celulozei, a hârtiei etc.; trestie. * (Rar) Desiş; tufiş, boschet. Variante neliterare regionale: stuh, stufişuri. Şi capul tău mi-i drag,/ Căci e ca malu-n stuf,/ Unde păianjeni dorm,/ Pe zori făcute puf. (I, 43); Să cred că nu se-nneacă şi-n veci nu se scufundă,/ Şi că din ţărm, plutită pe-o dâră de lumină,/ Ar duce pân’ la tine,-ntr-o insulă vecină?/ Că un sobor de îngeri m-ar aştepta, din lume,/ Sămi ia din luntre vâsla şi-n stuf să mi-o îndrume? (III, 295); S-a suit pe-un fir de iarbă:/ Vrea s-ajungă mai degrabă./ Are nouă săptămâni/ Să sosească la salcâmi./ Dumnezeu printre stufişuri/ Zări nişte luminişuri. (IV, 105). Variantă fonetică: stuh (4). Mă tot uit în cer, mă tot uit în pământ,/ În baltă şi stuh/ Şi adânc în văzduh. (I, 186); Coalele lumii sunt făcute sul,/ Cu papura, cu ape, cu snopi şi stuh destul,/ Cu toate felurile de tipare/ Ghicite-n străvedere sau când ni se năzare. (II, 169); Mai scoate câte-o rămăşiţă,/ Fum prăbuşit de stuh şi şiţă./ Pribeagul suflet şchioapătă-n femeie/ Ca-n candelă, pe stinse, o scânteie,/ Şi cumpăna, la puţul lui Zamfir,/ Se-nnalţă ca-ntr-un cimitir. (III, 191); În căciuli de stuh şi paie/ Stupii stau pitiţi în ploaie./ Printre crăcile de prun/ Par un sat ori un cătun. (IV, 170).

STUFÓS (3), -OÁSĂ, stufoşi, -oase, adj. Stuf + suf. -os (cu unele sensuri după tufos). (Despre arbori) Cu frunze multe şi dese. * Fig. (Despre barbă, mustăţi) Cu păr mult şi des. Înnalt, stufos şi chipeş, s-ar zice, pe figură,/ Că ai un pisc în suflet şi oase de armură./ Călare pe o faimă severă, tu, frumos,/ Urcai târâş, în zale, şi scările dindos. (IV, 251); Amândoi cu barbă/ Stufoasă şi albă,/ Cu fuiorul moale/ Până la paftale,/ Ca doi arhierei/ Numai de-un crâmpei/ Cât geana la pleoapă/ Mai înnalţi de-o şchioapă,/ S-au oprit puţin/ La popa Marin. (IV, 149); Sunt trei într-o treime,/ Aidoma la suflet şi fată şi-nnălţime./ Ca nişte popi, cu barbă./ Păstrând asemănarea, stufoşi de-atâta iarbă,/ Cu cel de altădată,/ Tot Brătian, şi tată. (III, 159). STUP (25), stupi, s.m. Lat. *stypus. 1. Adăpost natural sau special confecţionat pentru albine, unde adesea trăiesc în familii, formează fagurii şi depun mierea; p. ext. adăpostul împreună cu albinele şi cu fagurii; ştiubei. 2. Totalitatea albinelor dintr-un stup; familie de albine. Într-un titlu de poem: Stupul lor (IV, 172). Neascultând de vântul de la stup,/ Te-ai aruncat în plasa verde-a zilei/ Şi darurile-acum, ale zambilei,/ Puterile-amorţite ţi le rup. (I, 40); Cred că va-ncăpea/ Într-un stup şi-o stea,/ Care a venit/ Şi s-a rătăcit/ Dintr-un roi de sus. (II, 17); Uite buza, uite gura,/ Ochii sprinteni, ca de lup./ Casa, patul şi făptura/ Îi miros a miez de stup. (II, 182); Înlăuntru însă-n stup/ Lucrătoarele sunt treze/ Şi făcând un singur trup/ Nu-ncetează să lucreze.// (...)// Că nici una n-a muncit/ Pentru sine, ci-mpreună/ Pentru stupul împlinit/ Cu felii de miere bună. (IV, 172); De cum s-a ivit lumina,/ A ieşit din stup albina,/ Să mai vadă, izma-creaţă/ A-nflorit de dimi-

410

Simona Constantinovici

neaţă? (IV, 173); Vinul are-aşezământ/ Cât e trup şi sânge sfânt,/ Că se face preschimbare/ Printr-o binecuvântare./ Ce e sânge şi e trup/ E ca fagurii din stup. (IV, 204); De-abia trezită-n soare alb, grădina/ Din somnul ei curat dintru-nceput,/ Că o şi turbură cu fulgere lumina/ Şi stupul lacom şi limbut. (II, 14); Însă paza-n stupi e bună,/ Că târziu, după apus,/ Colo jos, subt stupi, la lună,/ Ei zăceau cu burta-n sus.// (...)// Într-o zi, prin asfinţit,/ Şoaricele andrăznit/ Să se creadă în putere/ A prăda stupul de miere. (IV, 174); Tu aduni de pe meleaguri,/ Pentru stupi şi pentru faguri,/ Pulberi, rouă, stropi şi leacuri,/ Poate că de mii de veacuri. (IV, 175); Uite-n livadă stupii,/ Uite-n vifore lupii,/ Uite cerbii,/ Uite firul ierbii. (II, 57); Sălciile şi răchita/ Ne-au dat cu nemiluita/ Ştreanguri negre în zăvoi./ Stupii plini îs cu puroi. (II, 242); În căciuli de stuh şi paie/ Stupii stau pitiţi în ploaie./ Printre crăcile de prun/ Par un sat ori un cătun. (IV, 170); Trebuie să fie bine/ Iarna-n stupii de albine./ Adormit pe jumătate/ S-asculţi viforul cum bate. (IV, 171). STUPÍD (1), -Ă, stupizi, -de, adj. Din fr. stupide, lat. stupidus. Nătâng, mărginit. Dar mintea procurorului e tot stupidă?/ Mi-nchipuiam c-aveţi subt pălărie/ Oleacă de psihologie./ Aşa arată un agent suspect,/ Nemernicule domn prefect? (III, 169). SUÁV (9), -Ă, suavi, -e, adj. Din fr. suave. Care produce o impresie de gingăşie, de fineţe; delicat, graţios, fin. Maică tristă, maică suavă,/ Eşti bolnavă/ De seninătate şi slavă. (I, 170); Străveziu-i borangic/ S-a urzit în Carul mic,/ Şi-i gingaşă şi suavă/ Ca Ofelia bolnavă. (II, 10); Puteam să ştiu că-n zeama ei suavă/ Albastră alburie, era otravă? (II, 55); El a ştiut cum eşti, ce eşti şi unde/

Făptura ta suavă se ascunde,/ Din câte spiţe şi în câte, cel ce taci,/ Te faci şi te desfaci. (II, 193); Făptură de petală şi de un bob de rouă,/ Dă-i zilnic dimineaţa o bucurie nouă,/ Ofranda de răsplată e poezia lui./ O alta, mai suavă şi mai cinstită, nu-i. (III, 43); Şi Esop tot limbi aduse, răspunzând că, şi suavă,/ Nu se pomeneşte-n lume mai a dracului otravă. (IV, 9); Când a-nceput şi lacrima de viţă,/ Ai plâns şi tu, suava mea domniţă,/ Şi n-am avut să bănuiesc prilej/ Că s-a rănit o ramură de vrej. (II, 156); Nu ştie sprinteneala suavei domnişoare/ Că ridicându-i coapsa mai sus de locul ei,/ Făptura o-aşezase din veac peste femei,/ Apropiindu-i pasul înnalt, de zburătoare. (III, 37); Nu am nici pietre, nici metale/ Pentru suavele tale/ Diafane frumuseţi,/ Adunate din sute de firimituri de vieţi, (II, 83). SUB (10), prep. Lat. subtus. Introduce un complement circumstanţial de loc, de timp, de cauză, de mod, de relaţie etc. sau poate să apară în expresii specifice limbii române. Floarea mică, iarba toată,/ Sub dantela albei rochi,/ Spre genunche ridicată,/ Plină-i de pândiri de ochi. (I, 32); Şi anii mor şi veacurile pier/ Aci sub tine, dedesubt, subt cer. (I, 54); O mierlă-şi poartă pe sub tei/ Un cioc şi-o guşă-adâncă. (I, 75); Vine cine vrea să treacă/ Pe sub turla mea săracă. (II, 205); Eram numiţi o şleahtă, tâlhari şi negustori,/ Ieşiţi de sub tejghele, călăi şi lipitori. (III, 155); Şi-au gătit la cald o casă,/ În pământ, pe sub tulpini,/ În adânc şi-n rădăcini. (IV, 133); Pe sub toate uşile/ A trecut nesupărat,/ Decât lung mai mult pătrat/ Şi umblând de-a buşile. (IV, 146). SUBIÉCT (1), subiecte, s.n. Din lat. subjectum (cu unele sensuri după fr. sujet). (Lingv.) Partea principală a propoziţiei care arată cine săvârşeşte acţiunea ex-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 411 primată de predicatul verbal. În putina cu clei,/ El amintea, căzutul, pe unii dintr-acei/ Docţi oratori semeţi,/ Prinşi între substantive şi verbe, ca-n scaieţi,/ Dativul, imperfectul,/ Care nu pot să scoată dintr-un discurs subiectul. (IV, 54). SUBÍT (1), -Ă, subiţi, -te, adj. Din fr. subit. (Adesea adverbial) Care se produce într-un timp foarte scurt şi pe neaşteptate; brusc, neprevăzut. Schimbările la faţă, subit, le-au învăţat/ La şcoala de principii a balului mascat,/ Iar saltul acrobatic, la circ, privind din stal/ Cum sare dansatorul şi cade iar pe cal. (IV, 79). SUBLÍM (4), -Ă, sublimi, -e, adj. Din fr. sublime. Care se ridică sau se află la o mare înălţime în ierarhia valorilor (morale, estetice, intelectuale), la cel mai înalt grad de desăvârşire, de frumuseţe; măreţ, superb, înălţător, minunat. Drept pildă ia vecia ce-şi mână-n mări uscatul/ Şi tăinuieşte-n raze potecile şi leatul./ Şi fii-ne iubită în rostul tău sublim/ Şi fii-ne mai scumpă prin cele ce nu ştim. (I, 154); – „Citit-am cărţile sublimului învăţător./ Îl văd scriind, gândind şi mă-nfior./ L-aud vorbind şi mă-ngrozesc/ De focul Dumisale tineresc...” (IV, 87); Ce nu afla maimuţa, din spusa nimănui,/ Ar fi o-ndreptăţire şi o nobleţe-a lui./ Fantomă trecătoare, el ar fi fost să fie/ Dumnezeiasca lumii sublimă mărturie. (III, 299); Hoţiile sublime, afaceri aşa-zise,/ Sunt studiate-n taină, cu uşile închise,/ Concesii şi contracte, cu drept de monopol./ O simplă neghiobie le poate da de gol. (III, 149). SUBSTANTÍV (1), substantive, s.n. Din fr. substantif, lat. substantivus. Parte de vorbire care denumeşte lucruri, fiinţe sau noţiuni abstracte şi care se modifi-

că, în cele mai multe limbi, după număr şi caz. În putina cu clei,/ El amintea, căzutul, pe unii dintr-acei/ Docţi oratori semeţi,/ Prinşi între substantive şi verbe, ca-n scaieţi,/ Dativul, imperfectul,/ Care nu pot să scoată dintr-un discurs subiectul. (IV, 54). SUBSUOÁRĂ (20), subsuori, s.f. Sub+ *suoară („subsuoară” < lat.). Partea de dedesubt a încheieturii braţului cu umărul; subraţ. * Loc. adv. La (sau sub, rar, pe) subsuoară = sub braţ. Variantă fonetică: subsuară (1). Cu vreo câteva tuleie,/ Mă, tu semeni a femeie./ La sprinceană/ Fetişcană,/ Subsuară/ De fecioară. (I, 217). La subsuoară, vântul duce-n şal/ De frunze galbene-n furtună,/ Pe sălile pădurii, de spital,/ Coşciugul ctitoriei din schit, furat la lună: (II, 204); O surdă-mută-n straiele-i vărgate,/ Scâlcie-n beregată, calcă-ncet,/ Sfădindu-se-n cuvinte-ncârligate/ Cu-o tidvă subsuoară, ca Hamlet. (II, 269); Cu furca-n brâu şi subsuoară,/ O fură toţi, la târg, la moară,/ Şi nu-i femeie mai săracă./ Nu ştie număra şi pleacă. (III, 50); Cârja-i e, din subsuoară,/ Cât căluşul de vioară. (IV, 201); Ce-i aici? Un sân. Aici?.../ Cupido a semuit/ Subsuoara de arnici/ Cu un fluture lipit. (II, 182); Sunt greu cum era grea Fecioara,/ Din Duhul Sfânt, şi-s chinuit şi trist./ Mă doare gândul, doare subsuoara./ Se zvârcoleşte parcă-n mine Crist. (II, 207); Cu bondiţa-n subsuori/ Şi cu talpa goală-n flori/ N-a fost, când era mireasă,/ Nici Crăiasa mai frumoasă. (II, 35); Acum vre o săptămână/ Atârnau ciorapi de lână,/ Şorţuri, fote, ii, pe sfori,/ Bondiţe, de subsuori,/ Barişe, scurteici, la soare,/ Odăjdii de sărbătoare. (IV, 170); Că le degeră de-a dreptul/ Subsuorile şi pieptul,/ Şi le arde-n ochi şi ghiare/ Vântul, ca o apă-tare. (IV, 168); Mişti

412

Simona Constantinovici

doar subsuorile,/ Ca să sperii ciorile.// Însă rogu-te, grăbeşte,/ Că hermina se topeşte. (IV, 243). SUBT (108), prep. V. sub. Numai gura dumisale/ Se aude subt un prun. (I, 32); Şi anii mor şi veacurile pier/ Aci sub tine, dedesubt, subt cer. (I, 54); Pe coaja bulevardului de smoală,/ Subt ochii guarzilor, în cete,/ Nepoţii lui Orfeu se duc la şcoală/ Cu plăcile de piatră cu burete. (I, 72); Şi mi-am săpat odaia departe subt pământ./ Afară bătea ploaia. Afară era vânt. (I, 103); Şi ne simţeam acasă subt cer, ca-ntr-o odaie. (I, 124); Fantasmele de fildeş, regini ale tăcerii/ Nu ţi-au suflat mirezme subt salciile serii. (I, 126); Creştetul gol poţi să-l încerci/ Puhav subt pipăit, ca pe ciuperci. (I, 131); Buricul, bubat din născare,/ Să-ţi sângere subt cingătoare. (I, 142); Şi când ne ţii puterea pe braţul ce ne leagă,/ Simţind subt sărutare culcată lumea-ntreagă, (I, 155); Ne vom iubi, negreşit, mereu/ Strânşi bucuroşi la masă,/ Subt coviltirele lui Dumnezeu. (I, 189); Gura ta subt firişoare-i/ Pafta cu mărgăritare. (I, 218); Vulturii, corbii au venit cu toţii/ Şi râd în coruri grave de metal/ Văzând cum mor în noaptea lungă hoţii/ Subt lacătele mari de la spital. (I, 238); Dau adăpost subt un acoperiş cu mine/ Lui Dumnezeu şi marilor minuni,/ Cum aş putea să nu mă-nfricoşez? (II, 71); Sufletul îmi umblă beat/ Pe subt veac şi peste leat. (II, 117); Şi căuta bunica, subt lacrima de rouă,/ Crâmpeiele de carne, pierdute-n iarba nouă,/ Să o culeagă moartă, să fie prohodită. (II, 278); M-am născocit din ape de azur,/ Am îngheţat subt ţurţuri de lumină. (III, 12); Maestrul, orice-ai face, câştigă el la joc, Că are pe subt masă şi-n mânecă noroc. (III, 151); De vrei, din temelie, să ştii ce haimanale/ Te stăpânesc pe tine şi rodul ţării tale,/

Iei condicile-nchise, subt chei, la tribunale... (III, 204); Ori vine mintea iute, ori zace subt ursită/ Şi se trezeşte tocmai în clipa chinuită. (III, 230); Amintirea, ca pârâul,/ Pe subt puntea cenuşie,/ Duce aurul şi grâul/ Nentrerupt, unde nu ştie. (III, 257); Lăută simţitoare la vânt, ca subt arcuş,/ Ce vultur îşi va face în cuibul ei culcuş? (III, 280); Pe o piatră, subt un pom,/ Îmbuca pâine un om,/ Şi din pom un titirez/ Cerea fărâme de miez. (IV, 115); Pe subt cerul plin de salbe/ Se-ntind catifele albe. (IV, 155); Însă paza-n stupi e bună,/ Că târziu, după apus,/ Colo jos, subt stupi, la lună,/ Ei zăceau cu burta-n sus. (IV, 174); Culcă pe pitic subt ac,/ Coase de-a dreptul pe crac. (IV, 199); Pe subt masă Consistorul/ Chibzuieşte cu piciorul/ Şi se calcă pe picioare,/ Drept răspuns şi întrebare. (IV, 210); Şi cum fuge şi se duce,/ De subt barbă-i saltă-o cruce,/ Pe un lanţ de aur gros,/ Ca să-i placă lui Hristos. (IV, 252); Hoitul de subt piatra mea/ Şi-a dus viaţa pe saltea. (IV, 269). SUBŢIÁ (2), subţiez, vb. I. Lat. subtilare. Tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni mai subţire. Aci, se subţiază metalul străveziu,/ Şi, fir plăpând, ca firul de păr prin flori se coase:/ Tors ca din furci de aur şi ajungând mătase,/ Pe nicovala neagră, se iscă nimbul viu. (I, 91); Abia de-a-nvăţat să ştie/ Să se toarcă şi subţie,/ Să se facă lână moale/ Prin porumb şi ramuri goale,/ Pletele să-şi depene/ Prin zăbrele ţepene. (II, 102). SUBŢIÁT (3), -Ă, subţiaţi, -te, adj. V. subţia. Redus, micşorat în grosime, în lăţime, în volum. Înnainte de-a-şi fi prins/ Firele de streaşini luna,/ Subţiată într-adins/ Din săgeţi el scoase una. (II, 182); Să nu se întâlnească nicidecum,/ Una să sece-n drum,/ Sorbită de pus-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 413 tie,/ Şi alta, subţiată, s-ajungă-n marea vie. (III, 193); Farmece aş fi voit să fac/ Şi printr-o ureche de ac/ Să strecor pe un fir de aţă/ Micşorata, subţiata şi nepipăita viaţă/ Până-n mâna, cititorule, a dumitale. (II, 7). SUBŢÍRE (32), subţiri, adj. Lat. subtilis. I. 1. Care are grosime mică în raport cu celelalte dimensiuni. * (Despre oameni) Slab, uscat; zvelt. * Fin, delicat. 2. Fig. (Despre vânt) Viu, tăios, pătrunzător. 3. (Despre glas, voce) Cu ton înalt; ascuţit. II. Fig. 1. Ales, delicat, fin. 2. Subtil, rafinat. Am luat ceasul dentâlnire/ Când se turbură-n fund lacul/ Şi-n perdeaua lui subţire/ Îşi petrece steaua acul. (I, 14); Dar învierea celor ce-au licărit de sus/ Şi se întorc să urce pe zări, de prin apus,/ În pulberile lumii cernute-n amintire,/ Se întocmeşte goală, într-o perdea subţire. (I, 106); Unde purcezi? rosteam la despărţire/ Şi arătam cu braţul în apus,/ În miazăzi, prin aburul subţire/ Ce-l risipea cădelniţa de sus. (I, 123); Bălaie, subţire ea-şi ţine deschis/ Pe lespede trupul, defunct paradis,/ Pe când îşi arată gândul hâd/ Paznicii vii, care râd. (I, 221); Oraşele de sus, în sărbătoare,/ Au întins velinţe şi covoare/ Şi ard în potire/ Mireasmă subţire. (II, 16); Într-un plop cu turla subţire/ Corbii-şi alegeau mânăstire. (II, 109); Dar înmuiată-n sânge şi sudoare,/ Unghia lui ţi-a pus un zbenghi de floare/ Şi, ocolindu-ţi coapsa cu subţire/ Chenar, i-a dat noroiului simţire. (II, 120); Ochii-ntregi şi ochii lipsă/ Bat ca din Apocalipsă./ Rod în gard şi-n cimitire/ Lemnul crucilor subţire. (II, 258); Pe firul meu trec alte fire./ Se-ating cele groase de firul subţire./ O sfoară se curmă, şi alta se duce./ La toată răscrucea e-o cruce. (III, 35); Gândirea vine de la sine,/ Pe căi ascunse şi streine,/ Când n-ai chemat-o, fără ştire/ Pe firu-i nevă-

zut, subţire. (III, 272); Poate să fie lucru mai frumos/ Decât să laşi frânghiile în jos,/ Şi negura să o desfaci subţire/ În jurubiţe, iţe, fulgi şi fire? (III, 290); Dintr-un ghem ascuns de fum,/ Se deşiră şi-şi ia drum,/ Şi de stele se agaţă/ Un subţire fir de aţă. (IV, 156); Zmălţându-ţi ochii, luai tipar verbina,/ Drept pleoape, foi adânci de trandafiri,/ Pentru sprâncene firele subţiri/ De iarbă nouă ce-a-nţepat lumina. (I, 81); În şirul vieţii noastre întreg, se face seară,/ O seară fără sunet, nici vânt, nici amintiri./ Ieri a plecat o barcă, azi alte bărci plecară,/ Convoi de goluri strâmpte pe undele subţiri. (I, 184); Şi grindină şi trăznet; tăceri şi presimţiri/ Urzeau păinjinişul rostirilor subţiri,/ Încât ascultătorii, din câmp şi de la stână,/ Scăpau şi ţâţa oii şi secera din mână, (IV, 74); Cor de glasuri groase,/ Condace, icoase/ Şi coruri subţiri,/ Şi tot mânăstiri,/ Numai mânăstiri. (IV, 151). SUC (1), sucuri, s.n. Din fr. suc, lat. sucus. Lichid conţinut în substanţele vegetale, în special în fructe, de unde poate fi extras prin presare sau stoarcere; zeamă. Spune tu, Noapte, martor de smarald,/ În care-anume floare şi tulpină/ Dospeşte sucul fructului Său cald? (I, 48). SUCEVIŢA (1), toponim. Suceava + suf. -iţă. – „Am adus nişte urcioare./ Luaţi-mi-le din spinare.// De când mi le-am aninat/ De grumaz, m-au deşelat./ Nu sunt, Doamne, prea puţine/ Şi, cum vezi, îs toate pline./ Le-aduc, hăt! din Suceviţa/ Şi n-am rupt nici cobiliţa.” (IV, 27). SUCÍ (4), sucesc, vb. IV. Din sl. sucon, sukati. 1. Tranz. A răsuci un fir, o fibră textilă etc., pentru a-i da o rezistenţă mai mare sau pentru a confecţiona anumite obiecte. 2. Tranz. A da unui obiect o mişcare de rotaţie; a întoarce, a învâr-

414

Simona Constantinovici

ti. 3. Tranz. şi refl. A face să-şi schimbe sau a-şi schimba (brusc) poziţia corpului sau a unei părţi a corpului. E mai scurt de un picior,/ Şi ciubotele, la ducă,/ Îl sucesc şi îl hurducă. (IV, 201); – „Doamne! ofta ciobanul abătut,/ Mai rău tu nu m-ai fi bătut.”/ Şi se sucea tiptil prin casă,/ Înfricoşat că spaima îl apasă. (IV, 19); Eu le-am întors şi le-am tot fost sucit,/ Până ce s-au fărămiţit./ Povestea mare mi-am făcut-o mică./ Am deşertat Tăria cu-o ulcică. (II, 176); Nu mi-a făcut, sărmana domnişoară,/ Cosmografia mai uşoară?/ Nu mi-a sucit urechile tot ea/ Când nu-mi intra deloc în cap câte ceva? (IV, 28). SUCÍRE (1), suciri, s.f. V. sucí. Răsucire, învârtire. Ai încercat sucirea înceată, pe şezut,/ Din răsputerea caznei cu brânciul, şi-ai căzut./ Te-ai tăvălit pe pietre ca şarpele rănit./ Nu ţi-a slăbit nădejdea. Mereu te-ai prăbuşit. (III, 79). SUCÍT (4), -Ă, suciţi, -te, adj. V. sucí. 1. Răsucit în jurul lui însuşi sau în jurul a ceva printr-o mişcare continuă şi în acelaşi sens. 2. Care are corpul sau o parte a corpului întoarsă într-o parte. 3. Strâmb, încovoiat. Par să se-nchine, să se spovedească/ În grai sucit şi-n limbă păsărească./ Un hohot cântă, altul plânge-n tindă,/ Şi lumânările nu vor să se aprindă. (II, 203); Stăi! Nu te-ntoarce./ Coapsa ta sucită stă aşa de bine,/ Caldă, lângă mine! (II, 66); Tălpile-i sînt întoarse la gură,/ Genunchii-s rupţi din închietură;/ Fluierile sucite şi bătute/ S-au împietrit pe tăcute. (I, 233); Sfori sucite-n zeci de chipuri,/ Chiuluri, panglici şi tertipuri/ Şi, de s-ar ivi buclucul,/ Mângâieri cu cauciucul. (IV, 260). SUD (1), s.n. Din fr. sud. Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei ţări etc., aşezată spre sud. Eşti cunoscut

şi la Madera,/ În sud, unde matrozii te salută,/ Cheflii şi ei ca Prinţul, sută-n sută,/ Şi grecii pripăşiţi prin porturi. Kalispera! (IV, 268). SUDÁLMĂ (3), sudălmi, s.f. Din magh. szidalom (influenţat, probabil, de sudui). (Pop.) Înjurătură, ocară. Variantă de plural: sudalme. De aceea cărturarii/ Sunt subt pază ca tâlharii,/ Căci un vârf de scris pe scurt/ Dă venin şi doare mult,/ Şi-o fărâmă de sudalmă/ E mai rea decât o palmă. (IV, 213); Să casc de cască ei şi, la sudalme,/ Să mă ridic şi să le bat în palme/ Şi să mă strâmb şi să mă-nchin,/ Să zic la toate: „bine” şi: „amin”. (IV, 22); – „Uite cine mă învaţă!/ Îi răspunse ţaţa Aţă./ Un sfrijit, un găunos,/ Încrezut bărbat frumos./ Uită şi el că, la zor,/ L-am primit, de milă, chior./ De m-aş lua după sudalme,/ I-aş cârpi şi două palme.” (IV, 50-51) SUDOÁRE (16), sudori, s.f. Lat. sudor, -oris. Secreţie a glandelor sudoripare prin care se elimină o parte a substanţelor rezultate din metabolismul organismului; transpiraţie, năduşeală. * Fig. Muncă, osteneală, trudă; chin. Păstrată pentru Paşti în cămin cu-ncuietoare,/ Tiara stă-n părete, păzită de doi sfinţi./ Albastrul căptuşelii pătat e de sudoare,/ Pe creştetul, din vremuri, al foştilor Părinţi. (I, 91); În frig şi noroi/ Trec hoţii-n convoi, câte doi,/ Cu lanţuri târâş de picioare,/ Muncindu-se parcă-n mocirli de sudoare. (I, 203); Pământul umblă după tine să te soarbă/ Cu vârfuri boante de iarbă oarbă./ Din sângele tău băut şi din sudoare/ Pot să iasă alte poame şi feluri noi de floare. (II, 62); Dar înmuiată-n sânge şi sudoare,/ Unghia lui ţi-a pus un zbenghi de floare/ Şi, ocolindu-ţi coapsa cu subţire/ Chenar, i-a dat noroiului simţire. (II, 120); Că-n boabele culese, strivită-n fiecare,/ Zăcea c-un strop de sânge

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 415 broboana de sudoare. (II, 220); Stropii noştri de sudoare/ Se făceau mărgăritare/ În şiraguri săltăreţe/ Pentru circ şi călăreţe. (III, 140); Ei ostenesc şi luptă, pe oameni viaţa-i doare./ Noi nu avem durere, nici sânge, nici sudoare. (III, 246); Truda voastră, măi Ioane,/ V-au cărat-o-n geamantane,/ S-aibă să benchetuiască/ Din sudoare românească. (IV, 255); Ca să schimbăm, acum, întâia oară,/ Sapa-n condei şi brazda-n călimară,/ Bătrânii-au adunat, printre plăvani,/ Sudoarea muncii sutelor de ani. (I, 9); O lacrimă e şi sudoarea/ Când istovita carne plânge/ Şi ţi le bea, nesimţitoarea,/ Şi lacrimile rănilor de sânge. (II, 165); Bisericuţa-i martor, să v-amintiţi mereu/ Ciocoii că-s tovarăşi, de brâu cu Dumnezeu./ Sudorile de sânge şi suferinţa mută/ Le-ar fi-mpărţind câştigul cu el, atât la sută. (III, 119). SUFĂR (1), s.n. V. suferí. Suferinţă. Ce sufăr mi se pare că-ţi este de durere,/ De faţă-n tot ce naşte, de faţă-n tot ce piere,/ Apropiată mie şi totuşi depărtată,/ Logodnică de-a pururi, soţie niciodată. (I, 47). SUFERÍ (13), súfăr, vb. IV. Lat. pop. sufferire (= sufferre). 1. Intranz. A încerca, a simţi, a îndura o durere fizică sau morală. 2. Tranz. şi intranz. A îndura, a răbda, a suporta. 3. Tranz. A tolera, a suporta prezenţa cuiva sau a ceva, a trece cu vederea. 4. Tranz. A îngădui, a admite, a permite. Sufăr, dar sunt fără păreche/ Şi-n lumea de-azi şi-n ceealaltă veche./ De-orice statură şi lungime,/ Într-adevăr, nu mă ajunge nime. (IV, 88); Munte, cădelniţi de izvoare,/ Altar de şoimi, sălaş de sori,/ Care nu suferi floarea trecătoare/ Să te îmbete cu miros de flori – (I, 16); Te-ai împăcat sau suferi de vremea ce-a crescut?/ La ce visezi când ziua pe lampa ta se curmă/ Şi cade-n geam zăpada la ceasul cu-

noscut,/ Tu, care-ai stat bătaia s-asculţi, pe cea din urmă? (I, 115); Ţi-aş fi pus, ca să nu suferi,/ Pleoape smulse de la nuferi,/ Ochi câte un bob de rouă,/ Licurici în lună nouă. (I, 149); Ştii suferi, iubi şi mângâia,/ Îndepărtat de oameni şi de tine,/ Dar bucurii tânjite şi suspine/ Nu aburesc oţelul şi sticlirea ta. (I, 160); Tu trebuia să suferi, să rabzi cumplita lege,/ Că omul, ca şi piatra, stă sterp şi nu-nţelege; (III, 71); Cine te-a făcut să suferi,/ Să te-ncrunţi şi să te superi?/ Ca să-l caut prin odaie/ Şi să-l prind, să-i dau bătaie. (IV, 107); Întinsă leneşă pe canapea,/ Domniţa suferă în cartea mea./ Slova de foc şi slova făurită/ Împărechiate-n carte se mărită,/ Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte. (I, 10); Când mi-a mărturisit, pe scară, tinereşte,/ Că suferă şi mă iubeşte/ Şi că m-a aşteptat/ Să cresc,/ M-am înfricoşat,/ Tată ceresc! (IV, 29); Vopsitorul are daruri din belşug,/ Dar suferă şi el de beteşug: (IV, 102); Îngâmfat şi încrezut,/ Zmeu-i cneaz recunoscut/ Pe grădină şi ţinut./ El nu suferă şi nici/ Nu le iartă pe pisici. (IV, 122); Suspinau că piere ţara./ Venea vrajba cu ocara./ Boieria-n răzvrătire/ Suferea ca de-o jignire. (III, 136); Ca un şarpe ce se zbate/ Suferind de cinci păcate,/ Stihuind m-am hotărât/ Să-mi trec noaptea de urât. (I, 65). SUFERÍND (2), -Ă, suferinzi, -de, adj. Din suferí (după fr. souffrant). Care suferă de o boală; bolnav. Toţi sfinţii zugrăviţi în tindă/ Cu acuarelă suferindă,/ Ai cinului monahicesc,/ Scrutându-l, îl dispreţuiesc. (I, 22); Şi ţărmii-mi cresc în jur cât noaptea,/ pe cât talazul mi sentinde,/ Şi ai lăsat să rătăcească/ undele mele suferinde; (I, 117). SUFERÍNŢĂ (26), suferinţe, s.f. Suferi + suf. -inţă (după fr. souffrance). Durere fizică sau morală; starea celui care suferă. Variantă de G-D: suferin-

416

Simona Constantinovici

ţii. Deci, mi-ai ucis copiii, şi ţi-am ucis părinţii./ De ce? Fără pedeapsă? De dragul suferinţii? (III, 97). Spital de întristare, de căinţă,/ În care-ţi plângi iubirea nentâmplată/ Şi-ţi aminteşti cu dor, cu-o suferinţă,/ Făptura nentâlnită niciodată. (I, 17); Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă/ În recea mea-ncruntată suferinţă./ Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghies,/ Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des. (I, 54); Te-a luat părtaş, nici până-acum nu ştii,/ La suferinţă, la tovărăşii,/ Şi a jurat pe numele tău sfânt,/ Şi strâmb şi drept, cum jură pre pământ. (II, 193); O suferinţă între alte două/ N-am socotit-o suferinţă nouă. (II, 212); Îi cercetez pe cei închişi în casă,/ Pe care-o suferinţă îi apasă,/ Câţi în nădejde şi în rugăciune/ Nu au aflat alean şi-nţelepciune. (II, 240); Şi ocrotindu-şi sânul cu palma, şi rărunchii,/ Se frâng din nou şi iarăş i s-au deschis genunchii./ Aşa e înnălţarea, şi preţul se plăteşte/ Cu chin şi suferinţă şi slavă, omeneşte. (III, 79); Trupul de femeie, cel îmbrăţişat,/ Nu-l voi duce ţie, moale şi bălan;/ Numai suferinţa cerului, păcat/ Nu-i cu ea să turburi apa din Iordan. (I, 18); Sunt prins din patru laturi deodată,/ Şi-oricât m-aş măguli biruitor,/ Cunosc ce răni şi-anume unde dor/ Şi suferinţa mea necăutată. (I, 80); Îl ştii şoptind în zarea durerilor trecute/ Şi, drept ecou, răspunde o şoaptă de regret,/ Şi suferinţa veche pe cea de-acum se-ascute/ Şi simţi cum vine zilnic ecoul mai încet. (I, 161); Am şi murit întocmai, taică,/ Şi toată suferinţa ta m-a strâns,/ De-a pururea Fecioară, maică./ Şi plâng, şi nu ştiu când şi tu ai plâns. (II, 207); Şi pierde-te în mine ca un vâslaş în mare,/ Şi carnea mi-o brăzdează cu-adâncul tău înnec,/ Ca să ajungi mai iute la veşnica uitare/ A suferinţei tale şi-a rodului

ei sec. (II, 206); Suferinţele mă dor./ Eram gata să-l omor./ Să-l omor că de ce cântă?/ Gândul ăsta mă-nspăimântă. (IV, 129); Cântec şi joc,/ Prin lumea sufletului meu vă faceţi loc/ Şi fiţi-i zi cu zi aluatul/ La frământatul suferinţelor cu foc. (I, 121). SUFLÁ (11), súflu, vb. I. 1. Tranz. A elimina aer din gură sau din plămâni cu o anumită forţă; a expira forţat aerul. * A face ca ceva să se împrăştie sub acţiunea aerului expirat cu putere. * A introduce cu gura aer în deschizătura unor instrumente pentru a produce sunete. 2. Tranz. A fabrica obiecte de sticlă folosind procedeul introducerii de aer într-o mică masă de sticlă topită. 3. Tranz. A acoperi (un obiect de metal) cu un strat subţire de metal preţios; a arginta, a auri. Eu am crezut, să fie zicala mea iertată,/ Că flautul nu-mi face o ceapă degerată./ Îl cerc şi eu, aşa,-ntr-o doară,/ Şi suflu-n el şi-acum ca-ntâia oară. (IV, 21); De-i sufli, ca văpaia chibritului şi zboară,/ Stafii de morţi, călăii rămaşi de-odinioară. (III, 199); Dormiţi, dormiţi!/ Hipnoza nopţii suflă boare/ În muşchii voştri veştejiţi/ Şi mâine veţi avea izvoare/ Din spor, pământul, să-l stropiţi/ Cu bale călătoare. (I, 55); Mână boii grei la pas/ Şi desjugă la popas./ Suflă-n foc şi în ceaun./ E copilul nostru bun. (II, 111); Stau ciorapii la uscat./ Cinci duzini: le-am numărat./ Şi piticii suflă-n foale/ Goi şi-n picioarele goale. (IV, 197); Voind să duci tezaurul de ceară,/ Te prăbuşişi din drumul cel înalt./ Cine-o să vie, trupul tău de-afară/ Să-l caute şi-n jur să sufle cald? (I, 40); Tu nu cunoşti otrava gândirii şi-a vegherii:/ Fantasmele de fildeş, regini ale tăcerii/ Nu ţi-au suflat mirezme subt salciile serii. (I, 126); Le-am suflat cu zmalţuri de zile, de ore şi de secunde/ Şi le-am făcut rotunde:/ Cristale ca pia-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 417 tra acră şi ca sarea de lămâie,/ Neputându-le face tămâie/ Şi scârbit de diamante limpezii şi lucii. (II, 84). SUFLÁT (2), -Ă, suflaţi, -te, adj. V. sufla. Împrăştiat cu ajutorul aerului expirat. Cu tine dorul am/ Să fiu răsplămădit şi şters/ În slava mea de miligram/ De praf, suflat în univers. (I, 150); Erai o scamă-n haos, plutită la-ntâmplare,/ Suflat de-o adiere ca dintr-un puf de floare./ Între-ndoieli trecute, uitări şi presimţiri,/ Ţi s-a-mpletit ursita să ţii de două firi. (III, 89). SUFLECÁT (1), -Ă, suflecaţi, -te, adj. V. sufleca. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Îndoit, răsfrânt în sus; sumes. În holda cu spic, suflecată,/ Tăia snopul plin dintr-odată,/ Încinsă cu soare/ Şi fulgere scăpărătoare./ Iar, seara, vedeam că-şi agaţă/ Şi secera-n cer de o ceaţă. (III, 33). SÚFLET (154), suflete, s.n. Lat. *suflitus (< suflare). 1. Totalitatea proceselor afective, intelectuale şi voliţionale ale omului; psihic. 2. Factor, element esenţial al unui lucru, al unei acţiuni etc. 3. (În filosofia idealistă şi în concepţia religioasă) Substanţă spirituală care dă omului viaţă şi care este socotită de origine divină şi cu esenţă veşnică. 4. Viaţă. 5. Persoană, ins, om; p. gener. orice fiinţă. 6. (Pop.) Suflare, suflu, respiraţie. Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant. În structura unui titlu de poem: Toamnă de suflet (I, 184); Iată, sufletule... (II, 71); Câinele sufletului (II, 187); Ţi-e sufletul (III, 261). Copacul, darnic cu găteala lui,/ De sus îşi pierde foi de-argintărie,/ Căzând în drumul orişicui,/ În suflet sau pe pălărie. (I, 13); Şi pipăitu-i neted, de atlaz,/ Pune găteli la suflet şi grumaz./ (...)/ Din învierea sufletului, de izvor,/ Beau caprele-amintirilor,/ Şi-n fluierul de sticlă al cintezii/ Se joacă mâţele cu

iezii. (I, 20); De ce nu pot să nu ştiu, de ce nu pot să n-aud/ În ce stă rostul zilei şi preţul de-a ţi-o trece?/ Deschide-mite, suflet, prin şapte ochi de flaut,/ Şi cântecul şi viaţa şi moartea să le-nece. (I, 59); O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut –/ Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut. (I, 89); Aici, unde-a murit trecutul,/ Mă plimb ca-ntrun mormânt,/ În care sunt/ Legat s-ascult cum tace lutul,/ Pe când în suflet toarce mutul/ Regret, înfăşurat în vânt. (I, 130); Dar hotărând privirea, de sus, pe umbra lumii/ Un suflet se strecoară în mine ca o rouă,/ Şi-atunci visez cu gloata să bat poteca humii,/ Purtând în vârful lăncii, spre cer, o stea mai nouă. (I, 139); Şi din tot acest ştiut/ Ceas cu ceas te-aş fi cusut,/ Şi drept suflet ţi-aş fi pus/ Sabie cu vârf în sus. (I, 149); Stihuri de suflet, dintre spini culese,/ Îndurerate-n spic şi-n rădăcini,/ Pătrundeţi, înţelese şi neînţelese,/ În suflete de prieteni şi străini. (I, 195); Uitându-te-n suflet, biserică-nchisă,/ Te vezi însutit/ Cu toţi câţi în tine s-au fost zugrăvit/ Şi nu s-au cojit. (III, 36); Pribeagul suflet şchioapătă-n femeie/ Ca-n candelă, pe stinse, o scânteie,/ Şi cumpăna, la puţul lui Zamfir,/ Se-nnalţă ca-ntr-un cimitir. (III, 191); Ce spune? Bănuiala se face faptă plină,/ Şi-n noaptea mea din suflet a scăpărat lumină. (III, 211); De suflet îţi atârnă cerceii ca de boltă,/ Ţii în verigi şi luna şi soarele şi norii./ Tresari din tot azurul când l-au atins cocorii,/ Şi stelele din spice adie ca o holdă. (III, 260); Tăcerea-şi simte rana cum i-o atinge leacul,/ Pe care crunt, pe suflet, apasă-n noapte veacul. (III, 292); De-o viaţă, nepăsarea ţi-o rabd robind aici,/ Înghemuit în suflet şi-n spini, ca un arici. (III, 296); Craiul negru povesteşte/ Basmul, pe moldoveneşte,/ Stihuri vechi, de slovă veche,/ Mir de suflet şi

418

Simona Constantinovici

ureche. (IV, 157); Trecea încet şi viaţa, şi el s-a judecat/ Îmbătrânit, şi-n suflet smerit şi-ngenunchiat. (IV, 245); Înnalt, stufos şi chipeş, s-ar zice, pe figură,/ Că ai un pisc în suflet şi oase de armură. (IV, 251); Se-nchide înserarea ca o carte/ Şi sufletul în foi, ca o zăloagă. (I, 17); Mi-e sufletul bolnav de râie/ Şi pân’ la sânge se mângâie/ Cu ghearele-i de corb. (I, 26); Şi sufletul geme muşcat de trecut,/ Ca fiara, de-o fiară cu pas cunoscut. (I, 28); În sufletul, bolnav de oseminte/ De zei străini, frumoşi în templul lor,/ Se iscă aspru un îndemn fierbinte/ Şi-mi simt sculate aripi de cocor. (I, 38); Sufletul meu, deschis ca şapte cupe,/ Aşteaptă o ivire din cristal,/ Pe un ştergar cu brâie de lumină. (I, 48); Şi ce linişte se-aşterne!/ Şi cum sufletul se-aude,/ Scuturând aripe ude/ Peste brumele eterne! (I, 76); Că sufletul e-o sabie sticloasă/ Care trebuie trasă:/ Să-i scânteie stelele-n luciu!/ Povară mi-e mintea, ca tuciul. (I, 84); Sufletul răzleţ se-mbarcă/ În sicriu/ Şi vâsleşte spre pribegi,/ Şi te schimbă să-nţelegi/ Cenuşiu. (I, 94); Am chei pe toate uşile-ncuiate,/ Cântare, cumpeni şi măsuri/ De preţuit cenuşile necercetate/ Din sufletul imponderabilei naturi. (I, 133); În sufletul tău sufletele lor,/ Ale tuturor,/ Se aştern ca rufăria moale/ În sertarele goale (I, 175); Mărturiseşte-ţi, puică micşunea,/ Şoapta ce-o ţii pe buzele matale/ Şi lasă-ţi sufletul de catifea/ Să-şi scoată tot oftatul din petale. (II, 14); Sufletul îmi umblă beat/ Pe subt veac şi peste leat. (II, 117); Sufletul mi-e un leagăn de păpuşi,/ Un căluşel de leagăne-nvârtite/ În valsul unei muzici pe şoptite. (II, 172); Sufletul meu e câine credincios./ L-am dezlegat adeseori din lanţ. (II, 187); Şi, cu toamna-nfierbântată,/ Joacă sufletul în noi./ Scumpă! care-ai pus altoi/ Gura

pe durerea toată. (III, 9); Mi-am stăpânit pornirea idolatră/ Cu o voinţă crâncenă şi rece;/ Căci somnul tău nu trebuia să-nnece/ Sufletul meu de piscuri mari de piatră. (III, 14); Deşteaptă-te în sufletul meu, soare,/ Ca-ntre făcliile pădurii./ Străbate-mă cu sărbătoare/ Şi dă-mă-n leagăn cu vulturii. (III, 252); Dar sufletul ţi-e încă şi mai presus de toate,/ Câte n-ajunge gândul şi cerul nu le ştie./ Şi sufletul boleşte-n tristeţea că nu poate/ Ce nu poate să fie şi nu va fi să fie. (III, 261); Dar sufletul se roagă-n genunchi pe piatra goală/ „Mai scapă-mă, Părinte, măcar de îndoială”. (III, 298); Sunaţi în amintire, voi, suflete, pe rând,/ Câte-aţi trecut prin mine şi câte-aţi mai rămas,/ Câte v-aţi stins de-a pururi şi cărora un gând/ Sau licăr de lumină vă ţine loc de glas. (I, 161); Vindecă-mă, suflete./ Vin-acasă, suflete./ Adu leacuri, suflete. (II, 79); Poteca de suflete şesul străbate,/ Ca nişte săcară cu spic. (III, 13); Convoaiele de aripi, de suflete, departe,/ Se duc mereu pe văluri, prin lumea fără moarte. (III, 226); De vreme ce-ai să umbli prin suflete-n cuvinte,/ Te legi de la-nceputuri, visând, cu jurăminte. (III, 293); Fă-te, suflete, copil/ Şi strecoară-te tiptil/ Prin porumb cu moţ şi ciucuri,/ Ca să poţi să te mai bucuri. (IV, 95); Ce-i fi pierdut tu nu ştiu nici cât se mai cunoaşte,/ Dar sufletele noastre sunt boltniţe de moaşte. (III, 98); Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/ Sufletului nostru bucuros de moarte/ Palid aşternut e şesul cu mătasă./ Norilor copacii le urzesc brocarte. (I, 45); Cântec şi joc,/ Prin lumea sufletului meu vă faceţi loc/ Şi fiţi-i zi cu zi aluatul/ La frământatul suferinţelor cu foc. (I, 121). SUFLETÉSC (1), -EÁSCĂ, sufleteşti, adj. Suflet + suf. -esc. Al sufletului; privitor la suflet; p. ext. moral, spiritual.

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 419 Într-un titlu de poem: Prietenul sufletesc (IV, 233). SUFLETÉŞTE (1), adv. Suflet + suf. -eşte. Din punct de vedere sufletesc; moralmente. Vezi, aghiazma, nicidecum/ N-are gust niţel de fum,/ Şi naduce alinare/ La oricare mădulare,/ Fără numai sufleteşte./ Nici n-o guşti, că se stropeşte. (IV, 204). SUFLEUR (1), s.m. Cel care şopteşte textul actorilor aflaţi pe scenă, în timpul unui spectacol. Când crede împlinit sorocul,/ Sufleurul face semn să vie/ Alţi măscărici să ţie locul/ Şi ţara luată cu chirie –/ Şi unii vin, şi alţii pleacă/ Lăsând-o mai în jale, mai săracă. (III, 173). SUFLÓI (1), sufloaie, s.n. Sufla + suf. -oi. (Reg.) Ţeavă de trestie sau de soc prin care se suflă în foc, pentru a-l aprinde. – „Dar de atunci încoace/ Potcovăria tace şi nu mai ai ce face,/ Te-nvârţi pe lângă foale şi cauţi la sufloi/ Să-l umfli, ca să cânte pe rât, ca un cimpoi.” (III, 239). SÚFLU (5), sufluri, s.n. Din fr. souffle. Respiraţie. * Capacitate respiratorie mare. Şi s-au cuprins ca râpa-ncleştată-n pisc de stâncă,/ Şi sărutarea gurii le-a fost în slăvi adâncă./ Şi graiul stins, şi suflul mut.// Aripile, din ceruri, le-au căzut. (II, 178); – „Ai să te muţi, Ioane, din conac,/ Că flautele nu-i mai plac./ Are auzuri şi urechi mai multe,/ Şi alte scule vrea s-asculte./ Dar lasă-ţi flautul în cui,/ Cu suflu-n el, că suflul e al lui.” (IV, 24); Tăcerea îşi oprise şi suflul şiaştepta:/ Va birui pământul, sau zvârcolirea ta? (III, 79); – „Ori că-mi pute mie, or’ că/ Puţi matale a mahorcă.”/ El răspuns da orişicui/ Că aşa e suflul lui. (IV, 187). SUFOCÁ (1), sufóc, vb. I. Din fr. suffoquer, lat. suffocare. Refl. şi tranz.

(Adesea fig.) A nu mai putea sau a face pe cineva să nu mai poată respira; a (se) înăbuşi (din lipsă de aer), a (se) asfixia. – „Destrăbălarea voastră-i enormă! Mă sufoc!”/ – „Ce zice?...”/ – „Nu ş’ce zice...”/ – „Aş vrea să ies, fă-mi loc.” (III, 234). SUFRAGERÍE (1), sufragerii, s.f. Sufragiu (< tc. sofraci) suf. -ărie. Cameră special amenajată şi mobilată în care se serveşte masa. * Mobilierul pentru această cameră. Sufrageria nu ştiu să fi vorbit vreodată/ În stihuri ori în prozăşi cred că-n orice gen/ Să le surprindă graiul, ar fi rămas mirată/ Însăş urechea Domnului Jean de la Fontaine. (IV, 32). SUGACI (2), -CE, sugaci, -ce, adj. Suge + suf. -aci. (Adesea substantivat) Care se hrăneşte sugând, care nu a depăşit vârsta alimentării cu laptele mamei; sugar. Se cade fiecare, în vârstă şi sugaci,/ Să aibă câte-o ţară cu vii şi-un câmp cu vaci,/ O fabrică de zestre şi pivniţele sale;/ Să iasă, din ce curge şi pică mult, parale. (III, 105); Pruncii la sân le smulg, să morfolească/ Ţâţele maicii, ca de câlţ şi iască,/ Parcă hrănită numai cu bozii şi ciuperci./ Sugacilor le unge limba cu zer şi terci. (III, 155). SUGĂTÓR (3), -OÁRE, sugători, -oare, adj., s.f. Suge + suf. -ător. 1. (Înv.) Sugaci. 2. S.f. Hârtie sugativă. Era mai mult şi nu-i găseşti cuvântul,/ Era parcă dreptatea ce-o face chiar pământul,/ Şi toate cele ale,/ Mocirle, sânge, bale,/ Le înghiţea cu linişte ţărâna,/ A toate peste oameni, şi legi, şi timp, stăpâna,/ Ca stropul de cerneală hârtia sugătoare. (III, 198); Îi văd şi azi genunchiul înlemnit/ Şi-un mers rotund, ca de tampon de sugătoare,/ Cu cârja subsuoară, mai beat, mai obosit,/ Oprindu-se cu-o mână-n cingătoare. (III, 267); Ce-a

420

Simona Constantinovici

scris noaptea s-a zvântat,/ Apoi, pân’ la scăpătat,/ Cu sugătoare de soare –/ Şi ziua şi pe-nserare – (IV, 110). SÚGE (24), sug, vb. III. Lat. sugere. 1. A trage cu gura sau cu botul laptele din sân, din ţâţă. * A sorbi un lichid, un suc etc. * A dizolva ceva încet în gură şi a mânca; a topi ceva puţin câte puţin. 2. (Depr.) A goli conţinutul unui vas; a bea. Şi jivină cu jivină/ Sug bezmetica lumină. (II, 11); Ce-i dulce sug, şi scuip ce-mi face greaţă:/ Atât în bătătura mea se-nvaţă. (II, 247); N-aş vrea să-ţi sug scuipatul şi să mă-nfrupt cu bale/ Din trişca ta mânjită cu muci şi cu zăbale. (IV, 77); Dar scurteica-i, ca de vată,/ Cu opt nasturi e-ncheiată:/ Şi dormind şi dolofani/ Sug din ea cinci cotoşmani. (IV, 143); Gingia moale, înţărcată, suge,/ Ochiul porneşte blând să se usuce,/ În pântec spini, urzici şi aguride/ Dau ştiri de beteşugul ce-l ucide. (I, 131); N-ajunge că ne suge, mai face şi pe sfântul,/ Călca-l-ar vaca neagră şi l-ar mânca pământul. (III, 163); A muşcat din aramă şi-a supt./ Scrâşnit, clopotul a sunat şi s-a rupt. (II, 234); Findcă iezii le-au tot supt/ Caprele, pe dedesubt. (IV, 274); Îi ţes ţării, pe gherghef,/ Fire-n jur, ca de sidef,/ Să ne sugă, ca pe muşte,/ Când se ţin să nu ne-mpuşte. (III, 145); Ai noştri nu au aripi, să ciupe şi să fugă,/ Ci se înfig temeinic şi tare, să te sugă. (IV, 85); Pentru ca dragostea când ţi se-aţâţă/ Să le citească cel ce ţi-o cânta./ Pentru ca pruncul tău, sugând la ţâţă,/ Să-nveţe-n frumuseţea ta. (I, 100); Ochii tăi s-au pus pe slove şi cuvinte/ Ca nişte albine albastre, însetate de mirodeniile sfinte,/ Şi sugând mierea cărţii s-au îmbătat cu ea. (II, 62); Un nor de muşte, pus pe fiecare,/ Îl dumică bucată cu bucată,/ Neputincios de nici o apărare,/ Sugându-i buba ochilor umflată. (II, 276).

SÚGERE (1), sugeri, s.f. V. suge. (Rar) Acţiunea de a suge şi rezultatul ei; supt. N-a avut atâtea sugeri/ Câte ţâţe şi câţi ugeri/ La tot ceasul/ I-au lovit gura şi nasul. (IV, 269). SUGHÍŢ (1), sughiţuri, s.n. Derivat regresiv din sughiţa. Contracţie bruscă şi convulsivă a diafragmei, însoţită de un zgomot nearticulat, cauzată de trecerea aerului prin glotă. *Hohot de râs, de plâns. Te-aud şi-aş vrea să şi te-ascult,/ Dar bâzâitul tău nu ţine mult/ Şi-o ia mereu de la-nceput,/ Ca un sughiţ, o tuse, un strănut./ Ai fi râvnit să cânţi, şi-n rotogoale/ Să crească larg şi cântecele tale. (IV, 244). SUGHIŢÁ (2), sughiţ, vb. I. Lat. pop. subgluttiare (= singultare). Intranz. A scoate sughiţuri. Cuvinte! Ce temeiuri ai pus şi pe cuvinte,/ Când unul te sughite şi celălalt te minte?/ Aspectul şi silaba ! cununa ta firavă/ S-a adunat din cioburi şi hârburi, cu zăbavă. (IV, 37); E doftor, mi se pare,-n medicină./ Dar când sughite, bunăoară,/ Se sperie, slăbeşte şi leşină/ La gândul c-ar putea şi el să moară. (IV, 231). SUGRUMÁ (1), sugrúm, vb. Su(b) + gruma(z). Cf. suguşa. Refl. A se îngusta (brusc), a se gâtui. Un ochi să se strângă şi să se sugrume/ Clipind deamăruntul, întors către lume,/ Celalt să-ţi rămâie holbat şi deschis/ Şi recempietrit ca-ntr-un vis. (I, 141). SUHÁT (1), suhaturi, s.n. Cf. scr. suvat. Păşune (pe lângă ape sau pe lângă locuri mocirloase); izlaz, imaş. Era o bucurie şi-o mare sărbătoare/ Când maestrul, opt ceasuri în picioare,/ Aplaudat de domni şi de cucoane,/ Mai dobândea o mie de pogoane,/ Un nou conac, o moară, un râu şi un suhat,/ C-un testament din patru sau unul fabricat. (III, 149).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 421 SUÍ (30), sui, vb. IV. Lat. subire. 1. Refl. şi intranz. A se îndrepta spre un loc mai ridicat, a merge în sus, la deal; a (se) urca. 2. Refl., tranz. şi intranz. A (se) aşeza pe ceva ridicat; a (se) urca, a (se) căţăra. 3. Refl. A se înălţa, a se ridica (în văzduh). 4. Intranz. Fig. (Despre glas; p. ext. despre cântăreţi) A intona note (din ce în ce mai înalte). Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu./ O stea era pe ceruri. În cer era târziu. (I, 103); Ori nu-i aşa, femeie cuminte şi frumoasă,/ Că prea puţin îmi pasă/ Că-i spui ori că nu-i spui?/ Ascultă. O idee: nu-ţi vine să te sui/ Pe-acoperiş, pe casă? (III, 219); Peste zare, uriaşă,/ Creasta-şi suie un hotel;/ În tot cerul dat cămaşă,/ A-mbrăcat azurul el. (I, 21); Pasările negre suie în apus,/ Ca frunza bolnavă-a carpenului sur/ Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus/ Foile,-n azur. (I, 45); Trecând pe puntea-ngustă,/ Dintr-un secret imbold/ Cu mâna prinsă-n fustă,/ Şi-o suie până-n şold. (I, 78); Eu ştiu tăcea când visul a murit,/ Şi-n toată clipa-nalţ câte-o statuie/ Tăcerii, pe un drum ce suie/ Neisprăvit. (I, 143); De ce-aş simţi că suie vremea şi n-aş opri-o pas cu pas,/ Să văd că singură din urmă îmi dă năvală şi mă curmă,/ Când mi-ar ajunge, la suişuri, un bob de trup, un fir de glas/ Şi-un crin, în fund cu-o piatră scumpă, să-mi fac din el un cuib curat? (III, 259); Şesul arat se ţese în covoare,/ Şi-n straie albe omul calcă pe ogoare,/ Şi suie brazda până-n cer,/ Unde veghează plopii mari de fier. (IV, 38); Culcă pe pitic subt ac,/ Coase de-a dreptul pe crac./ Îl dă jos, se suie altul. (IV, 199); Şi-a răzimat scară/ Drept, cu coarnele afară,/ Şi s-a suit abia/ Până la o stea,/ Să-şi facă loc de căpătâi. (I, 182); Te-ai suit până-n cravată/ Şi mai ai până-n chelie/ Două dealuri şi-o bărbie./ Nu vrei, tată, să-ţi

arăt/ Cum iei drumul îndărăt? (II, 40); Luna s-a suit în zare/ Din pământ, cât o căldare,/ Şi pe cât se tot ridică/ Moara-n râu se face mică. (II, 116); Şi totuş, vezi, uimirea s-a ivit./ Un zgomot, lanceput nedesluşit,/ În toiul nopţii şi-n palat,/ Ca un murmur, încet s-a adunat,/ Şi zgomotul s-a-ntins de dinafară/ Şi a intrat şi s-a suit pe scară. (IV, 70); Cântările, suind în cor/ Cu clopotele, s-au topit/ În glasul de mijlocitor/ Al blândului mitropolit. (I, 86); Povestea mare mi-am făcut-o mică./ Am deşertat Tăria cu-o ulcică./ Din Calea Robilor am luat prundiş,/ Suind în cer cărarea pe furiş. (II, 176); S-aştept să vie viaţa cu coşurile pline/ Şi să-mi aştearnă daruri din zări până la mine/ S-aştept în noaptea goală s-aud suind un pas/ De prieten fără nume, străin şi fără glas? (III, 262). SUÍŞ (2), suişuri, s.n. Sui + suf. -iş. Suire, urcare, suit. Titlu de poem: Suiş (I, 160). De ce-aş simţi că suie vremea şi n-aş opri-o pas cu pas,/ Să văd că singură din urmă îmi dă năvală şi mă curmă,/ Când mi-ar ajunge, la suişuri, un bob de trup, un fir de glas/ Şi-un crin, în fund cu-o piatră scumpă, să-mi fac din el un cuib curat? (III, 259). SUÍT (1), -Ă, suiţi, -te, adj. V. suí. Urcat. În seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la tine,/ Prin râpi şi gropi adânci,/ Suite de bătrânii mei pe brânci,/ Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă,/ Cartea mea-i, fiule, o treaptă. (I, 9). SUL (6), suluri, s.n. Lat. pop. sub(u)lum (= insubulum). 1. Cilindru de lemn, de metal sau din alt material solid, care se poate roti în jurul axei sale, servind la conducerea, presarea sau fasonarea unui material. 2. Bucată dintr-un material flexibil înfăşurată în formă de cilindru. Sul de hârtie. * Expr. A face (sau

422

Simona Constantinovici

a strânge) sul = a înfăşura în formă de cilindru. Coalele lumii sunt făcute sul,/ Cu papura, cu ape, cu snopi şi stuh destul,/ Cu toate felurile de tipare/ Ghicite-n străvedere sau când ni se năzare. (II, 169); Când împrejur au început să zboare/ Semnele-mi par familiare/ Şi, scrise desluşit, ies dintr-un sul/ Golul pătrat, numărul sterp şi sensul nul. (II, 229); Femeie, nefemeie, la bine şi la rău,/ Turtită ca o tavă şi-un sul de rogojină./ Sătulă de-ntuneric, scârbită-i de lumină,/ Făptură nemplinită şi fată fătălău. (III, 132); De trebuie să-i facă vre unuia vreo plată,/ Astupă cu spinarea, în uşa-ncet căscată,/ A casei lui de fier,/ Lăuntricul mister,/ Grămezile de suluri şi hârtii/ Albastre, câte-o mie, în vraf, câteva mii,/ Că s-ar putea vreodată să-i ceri să te-mprumute/ La mare trebuinţă, cu lei vreo două sute. (III, 150); Tu nu mă uiţi, iubite din ceruri, niciodată,/ Fie-mi durerea mută oricât de-ntărâtată./ Dai drumul trâmbii tale de catifea albastră/ Şi-o desfăşori din suluri la mine la fereastră. (III, 286); Are să vie vântul, poate,/ Cu sulurile desfăşurate./ Poate o umbră albă/ Cu luna în salbă. (II, 109). SULFÍNĂ (8), sulfine, s.f. Lat. *sulfina (< sulphur). Numele a două plante erbacee, melifere şi medicinale, cu flori plăcut mirositoare, galbene sau albe. Nu ţi-am spus eu, la călcâi,/ Să pui floare de sulfină/ Şi, ca steaua, să mângâi/ Ghimpii, spinii cu lumină? (I, 148); Pe câmpul palid, în sulfină,/ Vitele pasc şi rumegă lumină. (II, 65); Mirodenii cu tămâie/ L-împresoară şi-l mângâie./ Urma-i e mirositoare/ A sulfină şi răcoare. (II, 103); Un stol de fluturi de sulfină/ De vântul scrânciobului se anină/ Şi râd, în vântul ce le ia/ Din geamul meu şi de subt lampa mea. (II, 172); Bărbile au un miros/ De maslin

şi tiparos,/ De sulfină şi de nufăr,/ Ca un văl păstrat în cufăr,/ Alb, de cânepă şi in. (IV, 202); Fuseşi în toate şi te-ai dat în lături./ Încerc sulfina: tu trecuşi alături./ Întreb plăpândele verbine./ Ele răspund că ştie patlagina mai bine. (II, 167); Se-ngrijeşte gospodina/ De-nfloreşte şi sulfina,/ Căci plutise văl de ceaţă,/ Astă-noapte, pe verdeaţă. (IV, 173); Fetele, albinele/ Au furat sulfinele,/ Ţărâna de soare,/ De pe flori uşoare,/ Pulberea de lună,/ De pe mătrăgună, (II, 17). SULIMÁN (1), sulimanuri, s.n. Din tc. sülümen. (Înv.) Fard. Venea la suprafaţă/ Şi dispărea degrabă. Munceşte, se agaţă,/ Şi se sileşte-n van,/ Mânjit de lipiciosul săpun şi suliman./ De milă, nişte prieteni, din zmârcurile grase,/ L-au scos de păr afară, când tocmai sennecase. (IV, 54). SÚLIŢĂ (7), suliţe, s.f. Din sl. sulica. Armă de atac formată dintr-o prăjină de lemn terminată cu un vârf de fier ascuţit, folosită mai ales în antichitate şi în evul mediu; lance. Variantă de plural: suliţi. Aş voi cu o rugăciune/ Să chem din cer, să vie careva,/ Cu suliţă grea,/ Şi s-o alunge-n bezna mare./ Atât îţi cer, Doamne, niţică răcoare. (II, 236); Steagul nopţii, desfăşat cu stele,/ Adăpostea faptele mele/ Şi adormea străjerii-n uliţi/ Răzimaţi pe suliţi. (I, 24); Şi totdeauna ţinta la care ai ajuns/ Să-ţi cadă moartă-n suliţi, ca un vultur străpuns. (I, 107); Izbânda strânse-alături vitejii la festin,/ În platoşe, subt coifuri, cu suliţi şi topoare./ Şi zalelor frecate din nou, licăritoare,/ Li se stropea oglinda cu picături de vin. (I, 164); Un sobor de vlădici, la matca-ncleită,/ S-a făcut buturugi de răchită./ A trecut, undeva, şi oaste:/ Ies din ţărână suliţi, coifuri şi coaste. (II, 230); Zece nopţi şi zece zile/ Huruiau mii de tocile,/ Ascu-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 423 ţind, printre nămeţi,/ Suliţi, săbii şi săgeţi, (III, 58); Ajunse, după ornic, pe la şase,/ Când soarele se uită printre case/ Şi cată înnapoi./ Cu chivăre, la uşe, şi suliţi, erau doi. (IV, 17). SULTÁN (2), sultani, s.m. Din tc. sultan. Titlu dat monarhului din Imperiul Otoman şi din alte ţări musulmane; persoană care poartă (sau purta) acest titlu. Şi noi, tâlmacii legii, ne-am hotărât supuşi/ Să ascultăm porunca unei mai mari păpuşi./ Că-i zice Domn sau Rege, Sultan sau Preşedinte,/ Totuna e, la urmă: zicală de cuvinte. (III, 102); O să te pui pe steaguri, pe bani şi pe peceţi/ Şi ai să-nveţi ce n-ai visat sănveţi./ Pe-o parte împăratul, pe cealaltă hultanul./ Al doilea pe ţară. Ce vreau, vrea şi sultanul. (IV, 12). SUMÁN (3), sumane, s.n. Din bg. sukmanu. Haină ţărănească lungă (până la genunchi), făcută din pănură, dimie, postav gros etc., bogat ornamentată cu găitane; ţundră, zeghe, dulamă. Şi-i şi altă-asemănare:/ Ciute şi-n suman sărac,/ Înţolite-s, fiecare,/ Roşcovanele-n şiac,// S-au sculat şi, rumegând/ Stihuri mute şi litanii,/ Scapă, rupt din când în când,/ Şirul negru de metanii. (II, 31); În suman şi cizme, baciul/ Bate gerul cu gârbaciul,/ Dar gârbaciul, scurt şi gros,/ E cârmit anevoios. (IV, 156-157); Le-aş pofti să intre-ncai,/ Să le dau pezmeţi şi ceai,/ Să le dau, în aşternut,/ Mei, alune şi năut,/ Să le-adorm, măcar atât,/ Cuoblojeli până la gât –/ Sau le vâr într-un suman. (IV, 168-169). SUMÁR (1), -Ă, sumari, -e, adj. Din lat. summarius, fr. sommaire. (Despre manifestări intelectuale, orale sau scrise) (Spus sau expus) în câteva cuvinte; pe scurt, succint. Comunicatele semnate sunt sumare:/ „Distrus opt instalaţii militare,/ Mitraliat trei corpuri de armată./ Uzină de petrol incendiată.” (II, 267).

SÚMĂ (1), sume, s.f. Din lat. summa, pol. suma. Cantitate de bani. Maestrul, orice-ai face, câştigă el la joc,/ Că are pe subt masă şi-n mânecă noroc./ Tu-ţi pierzi pe-ncetul banii, dar el te împrumută/ Din ce-ai pierdut cu-o sumă deasemenea pierdută. (III, 151). SUMEDÉNIE (8), sumedenii, s.f. Din sumă. Mulţime, cantitate mare; puzderie, grămadă. Şi pe-al cerului pieptar/ Scapără frumoşii teferi/ Sumedenii de luceferi,/ Plini de voie şi de har. (I, 44); Valuri, ploi, ninsori de fluturi,/ Purtând chivăre şi scuturi,/ Sumedenii de gângănii –/ Şi-n genunchi îmi fac mătănii. (II, 9); Ai logodit văpaia cu apele-n vâltoare,/ Să mâne sumedenii de mori şi de cuptoare. (III, 76); Spinările zdrelite şi deştele zdrobite/ De cnutul domnişoarei cu cizme şi nădragi,/ Că a sluţit călare o sută de iobagi/ Şi sumedenii prinse-n zăvoiul ei, de vite. (III, 133); În curte, fericitele-orătenii,/ Le poţi vedea, sunt sumedenii. (IV, 12); Numai că sunt mai negri, umflaţi, şi-n loc de rât,/ Au gogeamite botul cu bărbi, şi mai urât,/ Nepoţi, cumnaţi şi cuscri şi gineri sumedenii./ Cum poate să mai rabde atâtea rubedenii? (IV, 83). SUMÉS (3), -EÁSĂ, sumeşi, -se, adj. V. sumete. (Despre mâneci sau poalele îmbrăcămintei) Îndoit, răsfrânt în sus; suflecat. Ţi-ai rechemat grădina din timpuri, deşteptată:/ Duminici în câmpie, zorele pe zăbrele,/ Cămeşile sumese şi umbra lor curată,/ Şi-un zmalţ în geamul casei, din liniştea din stele. (I, 161); De-atunci, cucoanele, sumese,/ Se străduiesc să mulgă în zadar,/ Şi-nvierşunate că nici strop nu iese/ De lapte, au trimis după văcar. (III, 175); Şi am rămas în tot pustiul mare,/ Singur, pe-o măgură călare,/ Cu braţele sumese şi cu scule/ Şi cu nădejdi aprinse îndestule. (III, 289).

424

Simona Constantinovici

SUMÉTE (1), sumét, vb. III. Lat. summittere. Tranz. şi refl. A(-şi) îndoi în sus, a(-şi) ridica mânecile sau poalele îmbrăcămintei; a (se) sufleca. Sumese mâneca şi scoase/ Două braţe cu pulpele groase,/ Scrise cu slove şi horbote albastre./ Dârdâia podina subt mesele noastre. (I, 207). SUNÁ (34), sun, vb. IV. Lat. sonare. 1. Intranz. A scoate, a produce, a emite anumite sunete. 2. Intranz. (Despre cuvinte, cântece, gasuri) A se face auzit, a se auzi, a răsuna. 3. Intranz. (Despre oameni) A cânta dintr-un instrument muzical. 4. Intranz. A anunţa, a vesti ceva prin sunete de clopot sau suflând într-un instrument. Tu eşti clopoţelul Sfântului Duh/ Şi treci lung prin văzduh/ Şi suni lepădarea de sine/ Şi-mpărăţia nopţii ce vine. (I, 83); Ai îmbătrânit, băiete,/ Cântând stihuri şi ştafete,/ Potrivind, ascuns de lună,/ Vorba-n fluier, care sună. (I, 64); Văzduhul sună de viori/ Subt streaşinile-adânci şi frânte,/ Ele-a cântare au purces din zori,/ Căci oamenii-au uitat să cânte. (II, 15); Prinţesa mică-i bucuroasă./ Prisaca sună ca murmurul de coasă./ Fagurii sunt grei/ În buricele moi ale degetelor ei. (II, 21); Şi-n plopi sună clopote/ Şubrede, de horbote. (II, 53); O funie de clopot vrea să tragă,/ Şi bronzul sună-n patru zări a doagă. (II, 162); A stat ce-a stat la colţ, şi-apoi lungit,/ Şi ceasul care sună la vreme i-a sosit,/ Şi n-a sunat dogit. (III, 148); Clopotniţa şi toaca nu sună pentru toţi?/ Atunci ţi-ai bate capul şi să-nţelegi nu poţi,/ Trăind duhovniceşte, în pace, mic şi mare,/ Să ia sfârşit deodată asemenea-mpăcare? (III, 153); În tine ţine noaptea, dar vezi că-n răsărit/ Catapeteasma zilei de aur s-a trezit,/ Şi împrejurul tău, voioasă, munca./ Sună cetatea şi răsună lunca. (IV, 38); Ce fel de neam aveai la origină,/ Căci

numele, din câteva guverne,/ Nu sună, n-are ritm şi nu se-aşterne/ Pe graiul nostru, cu şoptirea lină. (IV, 270); Tot sufletu-i un clopot mişcat în vânt pe toarte./ L-auzi printre utrenii sunând în ceasul vieţii,/ I-asculţi bătaia moale, a unuia, departe/ Şi depărtat în brumă şi noaptea cu drumeţii.// (...)// Sunaţi în amintire, voi, suflete, pe rând,/ Câte-aţi trecut prin mine şi câte-aţi mai rămas,/ Câte v-aţi stins de-a pururi şi cărora un gând/ Sau licăr de lumină vă ţine loc de glas. (I, 161); Sunaţi de seară ca-ntr-o dimineaţă./ Parcă sunaţi dintr-altă viaţă,/ Dintr-un văzduh, care părea pierdut./ V-ascult si v-am recunoscut. (II, 191); A muşcat din aramă şi-a supt./ Scrâşnit, clopotul a sunat şi s-a rupt. (II, 234); Iată, iarna vine albă,/ Sunând ţurţurii din salbă,/ În odăjdii şi stihare,/ A venit mângâietoare. (III, 58); Pe frunţi purtau cunună cu fund, ca de tingire,/ Sticlind din diamante, smaralde şi safire./ Veneau sunând cădelniţi în jurul lor şi alţii,/ Un cor de glasuri, psalţii. (III, 102); Şi, făcând închinăciune,/ Iese ceaţă din tăciune,/ Rotogoale, şi se suie,/ Sunând lanţul, din căţuie. (IV, 202). SUNÁT (2), -Ă, sunaţi, -te, adj. V. suna. Răsunător. Făptura de cuvinte, din grai sunat şi mută,/ Nu are, cercetată, plămadă cunoscută./ E înger, e mireasmă atâta de uşoară,/ Că fără vânt, nici aripi, de cum se iscă zboară? (III, 93); Tăcerea îşi oprise şi suflul şi-aştepta:/ Va birui pământul, sau zvârcolirea ta?/ Secunda, numai una-n vecie, o clipită,/ Va hotărî să bată, sunată sau dogită. (III, 79). SUNĂTOÁRE (1), sunători, s.f. Lat. [herba] *sanatoria (după sunător). Plantă cu puteri tămăduitoare, folosită şi-n medicină. Dintr-un balcon începe prelung, atunci pierdut,/ Un cântec lin,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 425 şi nu ştii de când a început,/ Uşor întâi ca fulgul, ca scama de mătasă,/ Abia se-nnalţă seara, că vălul ei se lasă,/ Şi-n liniştea-nserării, în frunze, stătătoare,/ Se-ntinde pe durere a unt de sunătoare. (III, 292). SUNĂTÓR (1), -OÁRE, sunători, -oare, adj. Suna + suf. -ător. Care produce sunete. Când pasul îmi purcede prin grădină/ Furiş, ascult, în noaptea sunătoare,/ Murmure cu silabe de lumină/ Şi vorbele de ceaţă şi răcoare. (I, 136). SÚNET (8), sunete, s.n. Lat. sonitus. 1. Vibraţie a particulelor unui mediu elastic care poate fi înregistrată de ureche. 2. Vibraţie muzicală. 3. Răsunet; ecou. Amestecată-n totul, ca umbra şi ca gândul,/ Te poartă-n ea lumina şi te-a crescut pământul./ În fiecare sunet tăcerea ta se-aude,/ În vijelii, în rugă, în pas şi-n alăute. (I, 47); În şirul vieţii noastre întreg, se face seară,/ O seară fără sunet, nici vânt, nici amintiri./ Ieri a plecat o barcă, azi alte bărci plecară,/ Convoi de goluri strâmpte pe undele subţiri. (I, 184); Sufletule, iată stihuri fără chip,/ Fără sunet şi fără de răspuns,/ De pulbere şi de nisip./ Primeşte-le, murmură-le. (II, 71); Olarul drept pe palma lui te-a pus/ Şi-ai scos răspuns, la deget, în auz./ Fragedul sunet, dulce, lin,/ Entreg şi nou ca la-nceput, şi plin. (II, 121); O ţandără-nvie o amforă spartă./ Dă sunet şi iedera moartă/ Şi vocile stinse luând graiuri, pe rând,/ Şi murmură parcă şi parcă şi râd. (II, 199); De ce-aş fi trist? Că nu ştiu mai bine să frământ/ Cu sunet de vioară urciorul de pământ? (III, 256); Pentru ce, Părinte,aş da şi pentru cine/ Sunetul de-ospeţe-al bronzului lovit?/ Pâinea nu mi-o caut să te cânt pe tine/ Şi nu-mi vreau cu stele blidu-nvăluit. (I, 18); Demonic Infinit!/ Descinde-n mine cum descind/ Tenebrele în schit,/ În care sunete se-

ntind/ Dintr-o cupolă spre zenit,/ Stropită-n creştet cu argint. (I, 150). SÚPĂ (2), supe, s.f. Din fr. soupe. Fiertură de carne, de legume sau de carne cu legume, uneori cu adaos de tăiţei, fidea etc. Se trezea, cerea,/ Căpăta, dormea./ Ba se mai slujea/ Şi fără-a-ntreba,/ Vârându-şi-o goală/ Unghia în oală,/ Şi câte o dată/ Laba-n supă, toată. (II, 137); Dacă-l opreşti cumva la masă,/ Zice că supa e prea grasă/ Şi, încă de la început,/ Bucatele nu i-au plăcut. (IV, 233). SUPĂRÁ (12), supăr, vb. I. Lat. superare „a întrece”, „a învinge”. 1. Refl. şi tranz. A avea sau a provoca o neplăcere cuiva; a (se) mâhni, a (se) necăji, a (se) amărî, a (se) întrista. 2. Tranz. A stingheri, a incomoda, a deranja. 3. Refl. şi tranz. A (se) întărâta, a (se) mânia, a (se) irita. Dormi, sufletul meu? te-ai culcat?/ Plouă şi singur mi s-a urât./ Vreau să nu te supăr. (II, 78); N-aş vrea nici atât să-l supăr/ Cât piperul de ienupăr,/ Dar o să vă spui ceva:/ Nici carte nu prea ştia. (IV, 109); Cine te-a făcut să suferi,/ Să te-ncrunţi şi să te superi?/ Ca să-l caut prin odaie/ Şi să-l prind, să-i dau bătaie. (IV, 107); Nu te teme de răsunet, cel ce te-mpresori cu cripte/ Şi te supără flăcăii fugărind în cucuruz,/ Când prin trestii, lănci în tinda heleşteului înfipte,/ Cântă caldă doina bălţii, misticului tău auz. (I, 192); Ghemul când i-l ia pisica,/ Iar se supără bunica./ Tocmai pe subt un dulap/ Fuge şi câte-un ciorap. (IV, 167); Eu, cu voia ta,/ Parc-aş rămânea,/ Nu te supăra,/ Mâine de amiază/ Pân’ la Bobotează. (IV, 152); Ce te-a supărat? ţânţarul,/ Păpurişul, nenufarul? (II, 29); Nici de seamă n-a băgat/ Când păduchii l-au pişcat./ Iar potăile-au lătrat/ Fără să-l fi supărat, (IV, 90).

426

Simona Constantinovici

SUPĂRÁRE (2), supărări, s.f. V. supăra. Faptul de a (se) supăra. 1. Neplăcere, necaz, suferinţă. * Întristare, amărăciune, tristeţe. 2. Furie, iritare, mânie. Până la-ntâmplarea/ Cea cu supărarea,/ Viaţa lui fusese/ Dulce, pe alese./ Gustul ce-i poftea/ Se şi împlinea. (II, 137); El, Dumnezeu, venind în rotogoale,/ În supărarea Prea Sfinţiei Sale/ I-a luat de scurt, poruncile ştiute/ Cum le-au călcat aşa de iute. (IV, 220). SUPĂRÁT (8), -Ă, supăraţi, -te, adj. 1. Necăjit, amărât, mâhnit, trist. 2. Mânios, iritat, înfuriat. Te-ai arătat adeseori făpturii/ Şi-ntotdeauna-n haine de-mpărat,/ Ameninţând şi numai supărat,/ Că se sfiiau de tine şi vulturii. (I, 68); Toarce supărat/ Şi îngândurat:/ Se-mplineşte, poate,/ Anul jumătate,/ Şi tot nu-i mai trece. (II, 136); Supărat, s-a chibzuit/ Cum s-o aibă, aşadar,/ Şi se hotărî-n sfârşit/ Să-şi aducă un tâmplar,/ Şi a dat de la-nceput/ Peste unul priceput. (IV, 61); Stareţul prea supărat/ Câteodată s-a-ncruntat,/ Şi deşi-i sunt fraţii dragi,/ Îi mai pişcă la nădragi. (IV, 185); După-atâţi amari de ani/ O scuipau nişte golani,/ Supărată că îndură/ Palmele peste figură. (III, 136). SUPERIÓR (1), -OÁRĂ, superiori, -oare, adj. Din lat. superior, fr. supérieur. Care are sau ocupă un rang ori o demnitate mai mare în raport cu altcineva. Căpraru-i vinovat de două ori./ Întâi, nesocotise un grad de colonel/ Şi-a tâlmăcit un ordin de superiori/ Cum cutezase să-l priceapă el. (III, 122). SUPERIORITÁTE (1), s.f. Din fr. supériorité. Stare a ceea ce este superior, faptul de a fi superior. Mă ia de braţ şi-n automobil./ Să scap de el nicicum nu se mai poate./ E un savant, mă rog, şi-un imbecil,/ Deci o superioritate. (IV, 231).

SUPERLATÍV (1), -Ă, superlativi, -e, s.n. Din fr. superlatif, lat. superlativus. (Despre calificative; substantivat) Ceea ce exprimă o calitate în gradul cel mai înalt. M-a dus aşa, cu surle şi urale,/ De mă credeam purtat într-un convoi/ De coruri şi cădelniţi monahale,/ Şi mă uitam în lături şi-nnapoi,/ Înfricoşat să vadă orişicine,/ În osanalele admirative,/ Că le răbdam şi mă priveau pe mine/ Fierbinţile lui mari superlative. (IV, 229). SUPLIMÉNT (1), suplimente, s.n. Din fr. supplément, lat. supplementum. Ceea ce se adaugă la ceva pentru a-l completa sau pentru a suplini o lipsă. „Cui doreşte o păreche,/ Îi fac numai o ureche./ Ceri o coadă şi-ţi fac trei/ Ca să le porţi cum vrei./ La patru labe, un client/ Are-o labă supliment.„ (IV, 100). SUPLIMENTÁR (1), -Ă, suplimentari, -e, adj. Din fr. supplémentaire. Care se adaugă pe deasupra, care completează ceva; care este în plus (peste ceea ce este normal). Căci, fără inutilă cercetare,/ Am luat suspecţii ca din oală./ Aştept noi ordine suplimentare./ Semnat: Prefect de Dorohoi, Tândală. (III, 167). SUPRAFAŢĂ (1), suprafeţe, s.f. Supra+ faţă (după fr. surface). Partea exterioară sau de deasupra a unui corp; faţă. Venea la suprafaţă/ Şi dispărea degrabă. Munceşte, se agaţă,/ Şi se sileşte-n van,/ Mânjit de lipiciosul săpun şi suliman. (IV, 54). SUPRAVEGHEÁ (3), supraveghez, vb. II. Supra- + veghea (după fr. surveiller). Tranz. A observa, a păzi cu grijă, cu atenţie, cu autoritate; a avea sub control. În mânăstire munca se cheamă ascultare/ Şi ţi-am ales şi două surori ascultătoare./ O Ana şi-o Smaranda, pe nume de botez./ Sunt fete foarte bune,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 427 dar le supraveghez. (III, 229); Mitra de mărgăritar/ Iese-afară din pahar,/ Şi de-acolo, plin de har,/ Cu o rază,/ Vede şi supraveghează. (IV, 184); Poliţia le cere poliţiilor treze/ Să caute românii şi să-i supravegheze./ Câte un şef ministru, slugoi de teapă-nnaltă,/ Slujeşte asupririi din ţară, de unealtă,/ Duşmanilor dreptăţii ţărăneşti,/ Şi zi de zi dă seama-n raport la Bucureşti. (III, 160). SUPRÉM (1), -Ă, supreme, -i, adj. Din fr. supreme, lat. supremus. Care există în cel mai înalt grad, care este cel mai bun, cel mai mare; mai presus de toate; p. ext. extrem, ultim. Suveranul, mult iubit,/ E de altfel absorbit/ De supreme interese,/ În gâlceavă şi procese,/ Testamente şi-mpărţeală/ De moştenire regală. (IV, 261). SUPT (2), supturi, s.n. V. suge. Faptul de a suge; mod de hrănire la sân sau artificială a copilului nou-născut. Toţi păianjenii domneşti/ Stau la pândă-n Bucureşti/ Şi apucă, pe furiş,/ Oamenii-n păinjeniş./ Făcuţi ghem, pe dedesubt,/ Şi-i păstrează pentru supt; (III, 145); Dintre clănţăi şi-nvăţători/ Se pregăteşte-a treia treaptă,/ Omizi, gândaci şi lipitori,/ Şi-alt supt, mai crâncen, va sănceapă,/ Căci corciturile dădură/ Pe cea de-a treia corcitură. (III, 172). SUPÚNE (6), supún, vb. III. Lat. supponere. Tranz. 1. A lua, a aduce sub stăpânire sau în puterea sa (prin forţă armată); a cuceri, a subjuga. 2. A constrânge pe cineva să suporte un lucru, să accepte o situaţie. * Refl. A se expune de bunăvoie la ceva, a suporta de bunăvoie ceva. Formă verbală iotacizată: să (se) supuie (1). De vre un an de zile, de când, venind la noi/ Să se supuie caznei şi-orânduirii noi,/ S-au mai schimbat şi poate să le şi bată gândul, –/ Ştiu eu ? – ascuns de mine, să părăsească rândul. (III, 229). Eu, Doam-

ne, le-am primit şi mă supun,/ Stăpâne drag, gingaş ca un lăstun./ Vreau să tentreb: când m-ai ales, ai fost nebun? (II, 213); Ridică-ţi numai ochii puţin, ca un lăstun,/ Că piscurile înseşi descresc şi se supun. (III, 70); Doamne! mâna se pune,/ Trupul se-ncovoaie, se lipeşte, se supune,/ Oftatul şovăie, înecul vine,/ Şi se zguduie mădularele, pline (I, 205); Ţi-o-ntorc pe dos şi faţă şi nu mă pot supune/ Să cred că floarea asta, ce-o ţiu, nu-i o minune. (III, 81); Vechi ostaş al vieţii dârji,/ Ori în luptă, ori în cârji,/ Ori viteaz, ori şi înfrânt,/ Ziua-n cer, noaptea-n pământ,/ M-am supus, şi mă frământ. (IV, 273). SUPÚS (9), -Ă, supuşi, -se, adj. V. supune. Ascultător, plecat, smerit * Umilit, servil. Senină-n imitarea-i eternă, rece, goală,/ Şi silitoare, iarna, ca un şcolar supus,/ Aplică-ntotdeauna, strict, regula de sus,/ Cuminte, mulţumită de-a fi gramaticală. (I, 110); Admirator pe viaţă, supus şi prefăcut,/ Ia bârfa şi-uneltirea din nou, de la-nceput. (IV, 82); Tăcerea ta supusă-mi şoptea: – „Mă ia şi du,/ Şi mântuie-mi odată durerea de-a fi tu”. (III, 265); Aci, cunoşti călcâiul ciocanului, lovit/ În bulgării de aur supuşi silit strivirii/ Şi-ncovoiaţi de-o floare la locul potrivit,/ Prinzând înfăţişarea, treptat, a-nchipuirii. (I, 91); Şi totuşi, furăm doi mai ieri,/ Strânşi braţ de braţ, gângavi,/ Ca doi bolnavi;/ Şi-n legănarea celor seri,/ Subt plopii negri şi severi,/ Blânzi şi supuşi ca nişte sclavi. (I, 129); Îi zicem deget mare, dar nu că e mai mare,/ Ci pentru că le ţine supuse-n ascultare. (III, 82). SUR (7), -Ă, suri, -e, adj. Din bg., scr. sur. 1. De o culoare intermediară între alb şi negru sau care rezultă dintr-un amestec de alb şi negru; cenuşiu. 2. (Despre cer, nori, văzduh) Lipsit de lumină, de strălucire; înceţoşat, tulbure;

428

Simona Constantinovici

fig. posomorât, mohorât. Şi-i silit şi lacul sur/ Să-l îmbrace cu lumină/ Şi să lingă împrejur/ Frumuseţea lui meschină. (I, 21); Pasările negre suie în apus,/ Ca frunza bolnavă-a carpenului sur/ Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus/ Foile,-n azur. (I, 45); Copacii însă uită de flori şi relief,/ În ceaţa-ntinsă, sură, din spaţiu; deopotrivă,/ Tămâie pentru frunze, şi pentru morţi colivă./ Par începuţi pe-o stofă de lână, pe gherghef. (I, 110); Azi, în lacul îngheţat,/ Blidul nu i-a mai intrat/ Şi-i atârnă-n ceaţa sură/ Vătămat de-o ştirbitură. (II, 122); Printre canavaua ceţurilor, sură,/ Plopii de frânghie-s prinşi în ţesătură. (II, 147); În seara sură, care-ncepe,/ Stau faţă-n faţă două stepe,/ Una, de ceruri, alta, de pământ./ Potecile şi drumurile nu mai sunt. (II, 169); Şi te sfiiai de sine-ţi ca de nişte/ Străini iviţi în privelişte,/ Din ape sure, lungi ca nişte strane. (IV, 18). SURÂDE (5), surâd, vb. III. Din fr. sourire (după râde). Intranz. A zâmbi. Nemaiputând să ţi-l sărut, eu, faur,/ Surâd în stihul ce ţi-1 scriu pe aur. (III, 23); Icoana singură surâde ca o păpuşe.// A bătut cineva la uşe? (II, 235); Beteala şi-o desface la mine şi mi-o lasă,/ Când soarele rămâne să-l găzduiesc în casă./ O prospeţime nouă surâde şi învie/ Ca de botez, de nuntă şi ca de feciorie. (III, 255); Fincă şi-ntrucât/ Buzele surâd,/ Şi toate sunt vesele,/ Ca la nunţi miresele,/ Inimile, feţele. (IV, 148); Vorbă dulce, voce blândă,/ Surâzând când împrumută,/ El da banii cu dobândă,/ Mulţumit cu suta-n sută./ Nu pe an, că nu e bună,/ Suta lui era pe lună. (IV, 60). SURÂS (11), surâsuri, s.n. Din fr. sourire (după râs). Acţiunea de a surâde şi rezultatul ei; zâmbet. Un surâs de înger întristat/ A trecut, i-a zburat/ Ca

o columbă, pe dinainte. (I, 169); În beciul cu morţii, Ion e frumos./ Întins gol pe piatră, c-un fraged surâs./ Trei nopţi şobolanii l-au ros/ Şi gura-i băloasă-i ca de sacâs. (I, 209); Un gust ce fuse-n vin şi în prescură/ I s-a topit ca un surâs, în gură,/ Şi-n sâni feciori a scăpărat scânteia./ – „Cuminecă-se roaba ta, Femeia.” (II, 146); Sunt toate ale tale şi toate pentru tine./ De nu, atuncea pentru cine?/ Căci darurile toate aduse ţie ţ-îs,/ Primind în schimb o floare, fragilul tău surâs. (III, 43); De ce-aş fi trist? Că pacea duioasă şi blajină/ Mă duce ca o luntre prin linişti de lumină?/ E un surâs şi-n vraful de cărţi, să mă alinte./ Vieţi noi tresar vioaie din foste oseminte. (III, 255); Poate fi când poezie, când surâs, când pişcătură,/ După cum se-ntoarce acul şi izvoadele te fură,/ Altădată-n căptuşeală, pe furiş, dar azi pe faţă.// Fabula cu care-ncepem ţine locul de prefaţă. (IV, 9); Surâsul tău mi-i drag,/ Căci e ca piatra-n fund,/ Spre care-noată albi/ Peşti lungi cu ochi rotund. (I, 43); Nu turbura cu nici o întrebare/ Tăcuta mea înseninare./ Surâsul meu, la zodii şi la stele,/ Ai înţeles că vine de la ele. (II, 173); La licărul din deget răspunde-n ochi scânteia/ Pe care-au scăpărat-o surâsul şi femeia./ Al cincilea, gingaşul, mai micul, stă la coadă,/ Smerit că n-are cine să caute să-l vadă. (III, 83); Dar când se văd cumetrii, surâsul, fiecare/ Şi-l face pe măsura cumătrului mai mare. (IV, 82); Mormintelor spoite li s-a cojit spoiala,/ S-a deslânat cuvântul, a-ngălbenit cerneala,/ Culoarea şi accentul s-au stins şi risipit,/ Lovite de arsura surâsului acid. (IV, 225). SURCEÁ (6), -ÍCĂ, surcele, s.f. Lat. surcellus. Aşchie care sare când se ciopleşte sau când se taie un lemn, surcel; p. ext. vreasc, beţişor. ‘Nainte de-a lăsa

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 429 condeiul să zacă/ Uscat, ruginit şi frânt/ Ca o surcea, ca un crâmpei de cracă,/ În nisip, în pământ,// Dă-mi voie să-l înmoi în apă tare/ Şi cu stihurile mele din urmă să fac însemnare/ Caligrafică, pe piele. (I, 100); Şi le-am întors poveştile-ndărăt.../ Şi numai ca să-ţi mai arăt/ Că din scântei sleite şi surcele/ Poţi întocmi din nou un cer cu stele. (II, 176); Nu-i auziţi voi blestemele grele,/ Ca pasul care calcă pe vreascuri şi surcele? (II, 222); Vre un unchiaş, ici-colea, un nebun,/ Mai şchioapătă-n vre un cătun,/ Cotrobăind pe drumuri, pe şosele,/ După coceni, după surcele,/ Domniţă şi duduie. (II, 253); Cu-o coasă ruginită ce poţi să faci? Surcele./ Ca un briceag de-o şchioapă cojeşti cu ea nuiele. (II, 273); Dar îşi aduse-aminte că n-avea duşumele/ Şi că avea nevoie de blăni, nu de surcele. (IV, 53). SURD (18), -Ă, surzi, -de, adj. Lat. surdus. (Adesea substantivat) Care nu aude (bine), lipsit (total sau parţial) de auz. * Fig. Care nu vrea să audă, să înţeleagă; nesimţitor, fără suflet. * Loc. adv. (Substantivat) De(-a) surda = în zadar, degeaba. Călugărul din poartă-i adormit/ Cu cheia spânzurată lângă broască./ De zeci de ori străinii au lovit/ În lemnul surd, şi poarta nu se cască. (II, 148); Curtenilor de viţă li-i nasul surd şi mut:/ Nici oala, nici răsuflul din vânturi nu le put. (III, 106); Şi flautul adânc îmi pare/ Că-mi pune surd câte-o-ntrebare/ Şi nu pot să răspund./ Lăsaţi-mă să mă ascund. (III, 294); Şi orişicine poate să-l cunoască,/ Din fuga de maşină cu motor,/ Că umblă mut şi surd şi gură-cască. (IV, 266); Durerea noastră surdă şi amară/ O grămădii pe-o singură vioară,/ Pe care ascultând-o a jucat/ Stăpânul, ca un ţap înjunghiat. (I, 10); Mai un război de-a surda, pribeag sau într-adins,/ Şi vatra

ni se sfarmă, şi neamul ni s-a stins. (III, 98); Măcar o socoteală de-a surda, cu plaivazul,/ L-a bucurat în suflet, i-a luminat obrazul. (III, 196); Se-nnalţă-n rotogoale, se învârtesc şi zboară,/ Contrafăcând arcuşul pe strune de vioară./ Numai că-n ridicarea spre spaţii, cu elan,/ S-au repezit de-a surda şi-ajung de-abia-n tavan. (IV, 78); Tot aşa şi zi cu zi,/ Se va deznădăjdui./ Nu va fi de-a surda cazna/ Şi va lua-o-n lume razna. (IV, 90); Ai fi râvnit să cânţi, şi-n rotogoale/ Să crească larg şi cântecele tale./ Răsuflul ţi-este scurt şi, întrerupte,/ Fărâmele cu-ntregul de-a surda dau să lupte. (IV, 244); Hoţit la dijmă, la-mprumut şi muncă,/ Degeaba ochii robul şi-i aruncă/ Ba la prefect, ba sus în cer./ Urechile sunt surde, sunt de fier. (III, 177). SURIOÁRĂ (3), surioare, s.f. Sor (v. soră) + suf. -ioară. 1. Diminutiv al lui soră. 2. Termen familiar, prietenesc, cu care te adresezi unei fete sau unei femei. Pe când Craiul-nou, din cer,/ Mai târziu, s-a bucurat,/ Surioara lui de fier/ Argintiu, cum a lucrat. (III, 52); Şi ochii plâng, dar plânge şi mai adânc vioara,/ Că plânge mâna-n coarda oftată, surioara!/ Şi meşterul Manole visa o mânăstire,/ Dar cine-a scos-o vie din moarta-nchipuire? (III, 81); Avem o soră nouă, Dalila domnişoara./ Vreau să vă fie dragă şi vouă surioara. (III, 230). SÚRLĂ (2), surle, s.f. Din scr. surla, bg. zurla. Instrument muzical popular de suflat, în formă de fluier, cu mai multe orificii şi cu ancie dublă, întrebuinţată, în trecut, mai ales în armată. * Loc. adv. Cu surle = cu zgomot mare, cu scandal. S-a strâns haosul să urle/ Tobe, buciume şi surle./ Şesul creşte, ceas cu ceas./ Nici un sat n-a mai rămas./ Unde-s turlele, că nu-s?/ Unde-s crucile de sus?

430

Simona Constantinovici

(III, 59); M-a dus aşa, cu surle şi urale,/ De mă credeam purtat într-un convoi/ De coruri şi cădelniţi monahale,/ Şi mă uitam în lături şi-nnapoi, (IV, 229). SURPÁ (3), surp, vb. I. Lat. *subrupare (< rupes). Refl. (Despre maluri, povârnişuri etc.; la pers. 3) A se prăbuşi prin măcinare; (despre ziduri, clădiri) a se dărâma, a se prăvăli, a se nărui. * Tranz. A doborî la pământ; a nimici, a ruina. Eu, ceaţa o s-o surp cu târnăcopul,/ Şi apa o s-o scot cu năpârstocul,/ Şi după ce le sfarăm şi le sec/ Îmi iau calabalâcul meu şi plec. (III, 290); Tună-n cer. Se surpă, poate,/ Stive de lemne tăiate./ Că nu-ţi vine chiar a zice/ Că joacă Domnul popice. (II, 44); O lăcomie crâncenă, nebună./ Adună, omule, adună,/ Căzneşte, fură, surpă şi omoară./ Îţi trebuiesc putere şi comoară./ Îţi trebuiesc palate şi veştminte,/ Să-ţi zacă-n ele hoit şi oseminte./ Morminte, omule, morminte. (II, 226). SURPÁT (2), -Ă, surpaţi, -te, adj. V. surpa. 1. Dărâmat, năruit; ruinat, distrus, nimicit. În mine se deşteaptă o-ntreagă omenire,/ Sunt cei ce-au fost pe vremuri, sînt cei ce sunt acum,/ Câte-o grădină veche, surpată-n suvenire,/ Mi-aruncă dinainte belşuguri de parfum. (I, 138). 2. Mâncat, ros de ape; prăpăstios, râpos. Toţi muşteriii iau degeaba,/ Care cu colţii, care cu laba,/ Şi lighioanele însetoşate/ Vor să bea om. Fântânile-s surpate. (II, 224). SURPĂTÚRĂ (1), surpături, s.f. Surpa + suf. -ătură. (Pop.) Hernie. Relele coapte/ Pier într-o noapte./ Răscăcărătura,/ Umflătura, surpătura,/ Deşelarea,/ Noada, spinarea,/ Ceafa, nasul/ Trec cu trasul. (I, 231). SURPRÍNDE (2), surprínd, vb. III. Tranz. Din fr. surprendre (după prinde). A băga de seamă, a observa (pe furiş), a sesiza; a remarca; a descoperi în

mod brusc. Îi dai ţigare şi-l surprinzi/ C-aşteaptă să i-o şi aprinzi./ Te-ntreabă cât câştigi din meserie/ Şi cât plăteşti semestrul de chirie. (IV, 233); Sufrageria nu ştiu să fi vorbit vreodată/ În stihuri ori în proză-şi cred că-n orice gen/ Să le surprindă graiul, ar fi rămas mirată/ Însăş urechea Domnului Jean de la Fontaine. (IV, 32). SURTÚC (1), surtuce, s.n. Din ngr. surtúko, rus. siurtuk. Haină bărbătească (din postav) care acoperă partea de sus a corpului şi care se poartă (la ţară) peste cămaşă sau peste vestă. Cum începe balamucul/ Le şi zboară-n vânt surtucul/ Şi rămân în pielea goală./ Nu e şagă, e răscoală,/ Dar mândriile trufaşe-s/ În izmene şi-n cămaşe. (III, 144). SUS (117), adv. Lat. susum (= sursum). 1. Într-un loc mai ridicat sau mai înalt (decât altul); la înălţime, deasupra. * (În expr. şi loc.) A răsturna (sau a întoarce, a pune ceva) cu susul în jos = a pune (ceva) în dezordine; a răscoli, a răvăşi. 2. Înspre un loc sau un punct mai ridicat; în direcţie verticală, în înălţime; în aer, în spaţiu, în văzduh. Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant. Într-un titlu de poem: Mai sus (III, 87). (Substantivat) Dar osânda întârzie,/ Findcă stareţul nu ştie/ Cine i-a întors pe dos/ Cartea, şi cu susu-n jos,/ Şi tocmai atunci, ca dracul,/ I-a pierit şi comanacul. (IV, 210). Copacul, darnic cu găteala lui,/ De sus îşi pierde foi deargintărie, (I, 13); Mai sus, mai sus de nori şi aştri,/ E frig, pustiu, şi e-n zadar/ Să pleci,/ Minţit de-atâţi satiri albaştri, (I, 26); Eu veneam de sus, tu veneai de jos./ Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi. (I, 34); Dar la fereastra staulului, sus,/ De câte ori oprindu-ne, din grabă,/ Nu am zărit lumina lui Isus/ Şi-am auzit că vocea lui ne-ntreabă? (I, 73); S-a ridicat la geamuri pământul până

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 431 sus./ Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus. (I, 103); Ne-a mai rămas s-ajungem, acolo, poate-un sfert/ Din calea străbătută, jos verde, sus albastră. (I, 108); Sufletul tău e parc, de stâlpi, la rând,/ Cu statui albe, sus, pe fiecare,/ Încremenite-n câte o mişcare/ Ce-a obosit în piatră şi s-a frânt. (I, 136); Să năzuiască-n marmură schimbare,/ Singurătăţi, de sus, de stalactit,/ Fiind cu toate-n veac nepotrivit/ Şi aripile fiindu-i veşnic călătoare. (I, 143); Cel-desus şi din veac binevoieşte/ Să-şi coboare sfintele scule/ Până la tubercule, (I, 171); Oraşele de sus, în sărbătoare,/ Au întins velinţe şi covoare (II, 16); Putea să fie piscul mai frumos,/ Dacă te uiţi în sus, de jos. (II, 106); O veşnicie uriaşe, nentrerupt/ Albastră-n şes, în zări, sus, dedesubt. (II, 150); Doi îngeri albi porniră din veac, de prin Tării,/ Să-i dea vestirea bună, de sus, Sfintei Mării. (II, 177); Ce-i colo sus, în ceruri, în zenit?/ Că berzele de-o vreme-au şi sosit. (II, 267); Din prispa ta vreau să-mi aduc aminte,/ Din geamul tău gândi-voi la trecut,/ Privind în sus, la pasările sfinte,/ Ce-n streaşini cuib de-argilă şi-au făcut. (III, 10); Unde-s turlele, că nu-s?/ Unde-s crucile de sus? (III, 59); Şi, prăvălit, se iscă din nou, fără hodină,/ Mai sus şi mai puternic într-alt chip de lumină. (III, 91); Când zvonul ar ajunge ştiut întemeiat,/ Puroiul s-ar întinde şi-n sus, până-n Palat. (III, 150); Cucoanămare, sărut mâna,/ Te-au luat pe sus, cu anasâna,/ Şi te-au mutat, bolnavă,ntr-un azil,/ Blajină mamă-a scumpului copil. (III, 181); În plopii mei, îţi mulţumesc frumos,/ Măria Ta de sus, dar ce folos! (III, 202); Umilit şi trist cerui şi nesfârşitului de sus,/ Coarde noi şi alte glasuri în cântare să răsune. (III, 254); Căci între oameni şi stăpâni/ Era un gol zidit, ca la fântâni,/ În care apa suie-n

gol de-a gata,/ Târâte sus cu lanţul şi găleata. (IV, 16); În ce priveşte musca, un har i s-a trimis/ Ca o chemare nouă, de sus, şi pentru scris. (IV, 78); Sus, în dreptul soarelui,// Vrăbiile din cuibar/ Au ieşit la călindar. (IV, 139); Ferestruia, sus pe piatră,/ Se trezeşte câteodată,/ Ca o flacără din scrum. (IV, 156); A primit înştiinţare/ Că sosesc din depărtare/ Viespile de fier, pe sus. (IV, 252); Când pământul doarme dus,/ Ochii-mi umblă tot pe sus,/ După stele logostele,/ Să mai fur una din ele. (IV, 275). SUSPÉCT (5), -Ă, suspecţi, -te, adj. Din fr. suspect, lat. suspectus. (Adesea substantivat) Care este bănuit, care dă de bănuit; care inspiră neîncredere, de care trebuie să te fereşti; dubios, îndoielnic. Aşa arată un agent suspect,/ Nemernicule domn prefect?/ Suspectul se cunoaşte-ndată/ După figură, guler şi cravată. (III, 169); Sunt informat că indivizi suspecţi/ Colindă ţara-n lung şi lat./ Daţi ordin, Domnilor Prefecţi,/ Să fie fiecare prins şi arestat. (III, 165); Drept, mişună suspecţii peste tot,/ Dar cu jandarmi călări, săteşti,/ Am arestat şi dus convoaie, cot la cot,/ Trei trenuri cu spioni din Bucureşti.// Căci, fără inutilă cercetare,/ Am luat suspecţii ca din oală./ Aştept noi ordine suplimentare./ Semnat: Prefect de Dorohoi, Tândală. (III, 167). SUSPÍN (8), suspine, s.n. Derivat regresiv din suspina. 1. Respiraţie sonoră, adâncă şi prelungită, provocată mai ales de o durere psihică; oftat, suspinare. 2. Respiraţie scurtă şi întretăiată, care însoţeşte un plâns puternic; sughiţ (de plâns), suspinare. Şi te-ai ascunde iarăş. Ţi-e frică? Ţi-e ruşine?/ În liniştea, oprită ca un suspin, de cine? (III, 90); Dar ce cânta, cu vocea jumătate,/ Nu-mi amintesc şi nici n-am prea ştiut,/ Când melodia lui era întretăiată/ De

432

Simona Constantinovici

câte un suspin desprins de prin trecut. (III, 267); Şi şoldul tău culcat în iarbă,/ pe care plantele-l cuprind/ Şi-ascultă-n sânul tău suspinul/ iubirii, cucerit murind? (I, 117); Întârzie suspinul şi, la plată,/ Să nu plăteşti cu lacrimi niciodată,/ Că o să ai nevoie, poate,/ Cândva, de lacrimile toate. (II, 158); Poliţia, cu altele-nţeleasă,/ Scrutează lacrima de-acasă/ Şi judecă suspinul interzis,/ Dintr-un dosar, pe care-l ţine-nchis. (III, 160); Opreşte-ţi alăuta, lăutare,/ Ceva-n suspinul ei mă doare./ Şi flautul adânc îmi pare/ Că-mi pune surd câte-o-ntrebare/ Şi nu pot să răspund./ Lăsaţi-mă să mă ascund. (III, 294); Ştii suferi, iubi şi mângâia,/ Îndepărtat de oameni şi de tine,/ Dar bucurii tânjite şi suspine/ Nu aburesc oţelul şi sticlirea ta. (I, 160); N-avea nimic pe vatră, deabia un fir de soare,/ Dar n-avea nici suspine şi doine de vânzare,/ Că harul nu se vinde/ Pe bani şi pe merinde. (IV, 75); SUSPINÁ (6), suspín, vb. I. Lat. suspirare. Intranz. 1. A scoate suspine (1); a ofta (adânc sau din greu). 2. A plânge cu suspine (2). 3. A dori foarte mult, a tânji după ceva. Decembre, ca un paradis/ De marmur şi scântei,/ Hlamida şi-a deschis,/ Şi, dintre tei,/ Un vaiet lin de clopoţei/ Suspină-abia, ca-n vis. (I, 69); De când stau pe dinafară/ Ei suspină după ţară./ Că se nimeriră toţi/ Mari români şi patrioţi. (IV, 255); Suspinau că piere ţara./ Venea vrajba cu ocara./ Boieria-n răzvrătire/ Suferea ca de-o jignire. (III, 136); Au mers horele şi-au stat./ Nici un glas n-a suspinat./ În tăcerea dimprejur/ Nu s-aude un murmur. (II, 12); Între atâtea inimi ce bat cu toate-n mine,/ Ca nişte turle pline de clopote, n-a fost,/ Nu este, n-o să fie şi-n van va să suspine/ Eroul meu din suflet de râsul celui prost. (I, 138); Făptură

vrăjitoare şi duioasă!/ Nu te-am oprit s-aştepţi şi să suspini,/ Ci te-am lăsat să-1 încâlceşti în spini/ Fuiorul vieţii tale de mătasă. (III, 14). SUSPINÁT (1), adv. V. suspina. Cu suspine; oftând adânc sau chiar plângând. Un biet plugar, odată, să-1 sufli, să-l dai jos,/ Îşi înjghebase-o trişcă şi fluiera frumos./ Sta-ntr-un bordei, departe, la marginea de sat,/ Dar se-auzea cum cântă din fluier, suspinat. (IV, 74). SÚSUR (1), susure, s.n. Derivat regresiv din susura. Zgomot continuu, monoton, lin, uşor şi plăcut, produs de curgerea unei ape, de frunzele mişcate de vânt etc.; murmur, susurare. Cu susure de mătasă/ Înecată de dantele –/ Pe la geamurile mele/ Trece vântul ca o plasă/ Constelată cu mărgele. (I, 92). SUTÁŞ (1), sutaşi, s.m. Sută + suf. -aş. 1. (În antichitate, mai ales la romani) Comandant peste o sută de ostaşi; centurion. 2. (În sec. XVII, în Ţara Românească) Membru al unei bresle fiscale care plătea, singur sau împreună cu alţii, o dare anuală de o sută de galbeni. Mă văd când la Cină părtaş,/ Sau când, în prigoană, sutaş./ Încerc iar cămaşa de-atunci,/ Îngustă, cu-o rană de-atunci,/ Şi nemaiştiută/ La inima vremii, tăcută. (II, 199). SÚTĂ (77), sute, num. card., s.f. Et. nec. 1. Num. card. (Adesea cu valoare substantivală sau adjectivală) Numărul care, în numărătoare, are locul între nouăzeci şi nouă şi o sută unu. * Loc. adv. Sută la (sau în) sută = complet, în întregime, deplin; p. ext. sigur, fără îndoială. * Expr. Sute şi mii sau o sută şi-o mie sau sute (şi sute) de... = număr mare, nedeterminat. 2. S.f. Cifră care marchează numărul dintre nouăzeci şi nouă şi o sută unu. * Bancnotă de o sută de lei. Într-un titlu de poem: Cinci sute de coşciuge (II, 271). De-o sută de zile/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 433 Îi pâlpâie ochii a fum de feştile/ Şi-mi dă, cu moartea călare pe bivol, târcoale./ Braţul e gângav şi vlaga e moale. (II, 234); Moşia îi ajunge până la noi în casă./ Aproape n-are omul pe unde să mai iasă,/ Şi se făcu moşia de două ori mai mare,/ Din suta de pogoane o sută de hectare. (III, 117); O sută, cum spusei,/ Fuseseră-mpuşcaţi ca derbedei/ Şi răzvrătiţi ai satelor, sculate/ S-aducă deşteptare şi dreptate. (III, 130); Când se mişca din lanţuri şi se-ndrepta să vază,/ O sută de cădelniţi păreau că tămâiază. (III, 187); Ion, văzându-se o sută,/ A dat să strige: – „Doamne-ajută!”/ Şi glasul lui, ca-ntr-o pustie/ Stârnită, s-a făcut o mie. (IV, 19); Vorbă dulce, voce blândă,/ Surâzând când împrumută,/ El da banii cu dobândă,/ Mulţumit cu suta-n sută./ Nu pe an, că nu e bună,/ Suta lui era pe lună. (IV, 60); Pe cât mintea îl ajută/ Melcul crede că o sută/ De vecii întregi şi pline./ Melcul ştie, cred, mai bine. (IV,111); Eşti cunoscut şi la Madera,/ În sud, unde matrozii te salută,/ Cheflii şi ei ca Prinţul, sută-n sută,/ Şi grecii pripăşiţi prin porturi. Kalispera! (IV, 268); Întreaga noapte au cântat din sute/ De fluiere, cimpoaie şi viori/ Şi din uneltele necunoscute/ Vântul şi ploaia pe învelitori. (I, 238); De Paşti va trebui să fie/ Praznice sfinte în Tării,/ Clopote, coruri, liturghie/ Şi îngeri mulţi, sute şi mii. (II, 15); Sicriile cinci sute, capacele cinci sute,/ Aşteaptă să mai fie umplute şi bătute. (II, 271); În anii nouă sute şapte,/ Ca din senin, în marte, într-o noapte,/ S-a ridicat spre cer, din Hodivoaia,/ Şi din Flămânzi, şi Stănileşti, văpaia. (III, 115); Boierul dă pământul cu sate, cu ţărani,/ Vânduţi iobagi şi robi, pe bani./ De pildă, două sute de săteni,/ Ca nişte târnuri, hârburi sau buşteni. (III, 176); Ciocoiul nu se aştepta./ Zece opriră caii pe şo-

sea./ Din zece s-au făcut, pe nevăzute,/ Oamenii, sute. (III, 197); Şi strigă, dar ce strigă nu-nţelegi,/ Că n-auzi graiuri şi cuvinte-ntregi,/ Ci să-ţi ascuţi auzul, să te ţii!/ Sute de graiuri şi de seminţii. (IV, 70); Socotite, numărate,/ Două sute zece, toate,/ Şi cu pui, cu tot, cu ouă,/ Ar mai fi o sută, două. (IV, 125); Grămădiţi peste pisici,/ Mii şi sute de pitici,/ Şi la tine, mulţi în pat,/ La sărit şi gâdâlat. (IV, 208); Ajunsesem să mă port/ Când mai viu şi când mai mort,/ Îndurând câteva sute/ De morminte neştiute. (IV, 272); Cetăţile dintre răchitele-argintii/ Noroade au cu sutele de mii,/ Şi mâna-i cât o floare/ Cârmuieşte dulce zeci de popoare. (II, 21); La zântâi de an şi lună,/ Ca din zodii ies pe lună,/ De prin sutele de ani,/ Plugurile cu plăvani, (IV, 155); Ca să schimbăm, acum, întâia oară,/ Sapa-n condei şi brazda-n călimară,/ Bătrânii-au adunat, printre plăvani,/ Sudoarea muncii sutelor de ani. (I, 9). SUVENÍR (4), suvenire, s.n. Din fr. souvenir. Amintire. * (Concr.) Obiect, dar, semn care reprezintă sau evocă o amintire. Ochii tăi, mari şi teferi,/ Ca nişte luceferi/ Îngheţaţi de uimire,/ Privesc în suvenire./ Tu ştii că destinul e grav/ În pensula marelui zugrav. (I, 83); În uliţele-nalte, e noapte ziua-ntreagă,/ Şi umbra, suvenire din vremea-ncetei luni,/ Se risipeşte, parcă, din carul cu cărbuni,/ Ce trece tras de-o gloabă normandă şi beteagă. (I, 110); În mine se deşteaptă o-ntreagă omenire,/ Sunt cei ce-au fost pe vremuri, sunt cei ce sunt acum,/ Câte-o grădină veche, surpată-n suvenire,/ Mi-aruncă dinainte belşuguri de parfum. (I, 138); Şi dacă taina-n tine ar fi şi fără preţ,/ Deşi pustiu bordeiul nu-ndeamnă pe drumeţ/ Din depărtări, şi-acesta, gonit de rătăcire,/ Nu-şi pune

434

Simona Constantinovici

pe o creangă bordeiu-n suvenire? (I, 155). SUVERÁN (3), -Ă, suverani, -e, s.m. şi f. Din fr. souverain. Conducător al unui stat monarhic; monarh. Trăiască Suveranul şi mai cu seamă el,/ Că ne-a făcut oştire şi ofiţeri model,/ Să apere bănetul şi setea de la fire/ De-a-l înmulţi nainte prin jaf şi gâtuire. (III, 203); „Trebui’ să fie, după tipic, înnaltul cler, –/ Îşi zise-n sine Cerbul. – Bitongii lui şi corcii,/ Mă ierte Suveranul, cam seamănă cu porcii./ Numai că sunt mai negri, umflaţi, şi-n loc de rât,/ Au gogeami-

te botul cu bărbi, şi mai urât,/ Nepoţi, cumnaţi şi cuscri şi gineri sumedenii.” (IV, 83); Suveranul, mult iubit,/ E de altfel absorbit/ De supreme interese,/ În gâlceavă şi procese,/ Testamente şimpărţeală/ De moştenire regală. (IV, 261). SUZI (1), antroponim feminin. Ce zaiafet! Cucoana are/ Patru moşii, trei mori şi-o apă mare./ O spală Suzi pe picioare,/ O piaptănă-n oglindă o madamă,/ O-ncalţă Treji, cum o cheamă,/ O-mbracă Jeny, Kety o dezbracă,/ Şi o mai giugiuleşte câte-oleacă. (III, 179).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 435

Ş ŞA (6), şei, s.f. Lat. sella. Piesă de harnaşament confecţionată din piele sau din lemn, care se pune pe spinarea calului şi pe care şade călăreţul. – „Îţi şade, nesimţitule, frumos/ Să stai acolo cocoţat/ Şi laşi pe taică-tu pe jos?”/ Băiatul sare iute de pe şa. (IV, 66). Variantă fonetică preferată de Arghezi: şea (5). Glasul tău depărtat şi sfânt/ Spune auzului de pe pământ/ Că sufletul trebuie să stea/ De veghe, înarmat în şea; (I, 84); Cu fruntea-n cer, cu scut la cingătoare,/ Scrutând în şea ţinutul şi liniştea, călare. (II, 108); Călare-n şea, de-a fuga pe vânt, ca Făt-Frumos,/ Am străbătut şi codrii şi ţara-n sus şi-n jos,/ Dar ajungând în piscuri, de râpi încrucişate,/ Să birui înnălţimea văzui că nu se poate. (III, 288); Ai fi putut să ţi-l agăţi de şea,/ Şi roibul să-l târască-n ţărna oarbă/ Cu funia-nnodată de grumaz, aşa,/ Pân’ la tocirea oaselor de iarbă... (IV, 247). ŞÁGĂ (3), şăgi, s.f. Din bg. sega. (Pop.) Glumă. Nu e şagă, e răscoală,/ Dar mândriile trufaşe-s/ În izmene şi-n cămaşe. (III, 144). Loc. adv. În şagă = fără seriozitate, într-o doară. Făcea miniştri, şefi şi domni, ca-n şagă,/ La club, la vals, în cler şi în armată,/ Temută, căutată, ascultată./ A dus de nas, în cârd, o lume-ntreagă. (III, 178); – „Ascultă, Stane, căpitane,/ Ce-aţi chibzuit să faceţi la Străoane,/ Că aţi plecat pe jos şi pe cărări,/ Numai cu umeri şi spinări,/ Şi câte o ruptură de dăsagă./ Ori e răscoală, ori e şagă.” (III, 184).

ŞÁISPREZECE (1), num. card. Număr care, în numărătoare, are locul între cincisprezece şi şaptesprezece. Compus din şase + spre + zece. Zice: – „Nu te întrista,/ Dumnezeu ţi-i dă şi ia –/ Asta-i valea plângerii,/ El şi-alege îngerii” –/ Îngeri mari, frumoşi, bălani,/ Tot de şaisprezece ani. (II, 217). ŞAIZÉCI (1), num. card. Şase + zeci (refăcut după treizeci). Număr situat, în numărătoare, între cincizeci şi nouă şi şaizeci şi unu. Avea cucoana şi-un copil,/ Vestit în valsuri şi cadril,/ De şaizeci şi vreo doi de ani,/ Frumos ca un păun între curcani. (III, 180). ŞAL (2), şaluri, s.n. Din tc. şal. Ţesătură din lână, mătase etc., frumos ornată, pe care femeile o poartă pe cap sau pe umeri. (Sens metaforic) La patul vecinului meu/ A venit az-noapte Dumnezeu./ Cu toiag, cu îngeri şi sfinţi./ Erau aşa de fierbinţi,/ Că se făcuse în spital/ Cald ca subt un şal. (I, 223); La subsuoară, vântul duce-n şal/ De frunze galbene-n furtună,/ Pe sălile pădurii, de spital, /Coşciugul ctitoriei din schit, furat la lună:/ Frumoasa, negricioasa, uscăţiva/ Domniţă cu paftale de aur Paraschiva. (II, 204). ŞÁLE (9), s.f. pl. Lat. sella. Parte a spinării situată, la om, în jurul regiunii lombare a coloanei vertebrale. Cu toţii-s în pieile goale,/ Au bube cleioase pe şale,/ Noroaie de sânge pe piept şi picioare./ A morţii atroce şi grea impudoare/ Dezvăluie cinic ce vor,/ În viaţă, organele lor. (I, 221); La şale/

436

Simona Constantinovici

Avea două portocale,/ Şi la sân (ascunde-le!)/ Ouăle, rotundele. (II, 23); Te-ai dezlipit din umeri şi, răzimat pe coate,/ Văzuşi că ridicarea pe şale nu se poate. (III, 79); Atunci, se arătară cinci inşi ca de argint,/ Cu mâna-ncârligată în sus, blagoslovind,/ Ca nişte uriaşe burdufe de cimpoaie/ N-ar fi putut din şale nicicum să se-ncovoaie,/ Ca să dezlege, – zice Iordanul din pustie, –/ Curelele opincii Celui ce va să vie. (III, 102); – „În cinci, parcă ţi-e scris,/ Ai zgudui o lume, la Roma şi Paris,/ Nu în veştmântul negru, mâhnit, dar într-o fustă,/ Până la şolduri cercuri, şi-n şale mai îngustă/ Şi presărată-n unde cu solzi şi stropi de foc./ O, ce nenorocire! Te strângi ca-ntr-un ghioc.” (III, 228); Desprinse pletele, mai jos de şale,/ Aşteaptă pipăitul degetelor tale. (IV, 22); S-a înserat, şi pleacă, şi scapi de chinul tău./ Un singur lucru însă, de care-mi pare rău:/ Că nu ţi-au pus la vreme adaosul, pe şale,/ Cu care să-ţi mai aperi necazurile tale. (IV, 85); Toţi piticii cărturari/ Poartă brâu şi ochelari,/ Brâu încolăcit pe şale,/ Ca la turci, peste pistoale. (IV, 212). ŞANŢ (4), şanţuri, s.n. Din pol. szaniec, germ. Schanze. Săpătură lungă şi îngustă făcută pe ambele părţi ale unui drum, pentru scurgerea apei. (Cu sens metaforic) Sufletul meu e câine credincios./ L-am dezlegat adeseori din lanţ./ Adeseori din cuşca lui l-am scos/ Şi l-am târât până la şanţ,/ Până la şanţul întăririi mele,/ Ca să-l înnec în zmârcul dintre stele. (II, 187); De la gunoi şi şanţuri, măturătorii-n porţi/ Au fost schimbaţi în ciocli, să care-n ele morţi,/ Şi până la căratul de hoit, pe două roţi,/ Păzeşte sentinela coşciugele, de hoţi. (II, 271). ŞÁPTE (36), num. card. Lat. septem. Număr având în numărătoare locul în-

tre şase şi opt. Sufletul meu, deschis ca şapte cupe,/ Aşteaptă o ivire din cristal,/ Pe un ştergar cu brâie de lumină. (I, 48); De ce nu pot să nu ştiu, de ce nu pot să n-aud/ În ce stă rostul zilei şi preţul de-a ţi-o trece?/ Deschide-mi-te, suflet, prin şapte ochi de flaut,/ Şi cântecul şi viaţa şi moartea să le-nece. (I, 59); Strivişi în şapte zile ce-i zămislit în şapte./ Nu mai adie vântul în parcuri, parfumat. (I, 119); M-am zămislit ca-n basme cu şapte frunţi şi şapte/ Grumazi şi şapte ţeste./ Cu-o frunte dau în soare, cu celelalte-n noapte,/ Şi fiecare este/ Şi nu este. (I, 128); Ia seama să nu te-nşeli,/ Că trecem la socoteli.// Zece, şapte, nouă, una/ Deopotrivă-s totdeauna. (II, 131); Căci dormind cât şapte,/ Din zori până-n noapte,/ Mânca, se-nţelege,/ Cât nouăsprezece/ Şi crescuse-n puf/ Câtămai burduf. (II, 137); Nu era încă nouă sute şapte,/ Dar nu curgeau miere şi lapte/ Pe Argeş, Olt şi Vedea. (III, 192); Tu nu ştii, cred, ce viaţă trăim în neamul meu,/ Îndrăgostiţi în toate şi-mbrăţişaţi mereu./ Pe maica lor frumoasă, copilă şi cuminte,/ Sunt şapte vârste pline de-atunci, mai ţii tu minte?... (III, 296); Cei trei lucrători/ Au muncit din noapte până-n zori,/ Şi din zori în noapte/ Alte zile, şapte. (IV, 101); Cine-i ăla din urzici?/ De lângă chirpici?/ Şapte sute nouă ace,/ Veniţi încoace! (IV, 104); Vorba-i este ascultată,/ Şi porunca lui temută,/ Ori grăită, ori tăcută./ E de-ajuns că dă din pleoape/ Şi înghiaţă şapte ape. (IV, 184); Pe cafeaua ta, cu lapte,/ Or să tabere vreo şapte,/ Ca să-ţi pape şi smântâna,/ Vârând limba, băgând mâna, (IV, 208); N-avem un trecut şi fapte?/ Oare nouă sute şapte/ Nu-i al nostru, domnii mei?/ N-avem scopuri, nu idei? (IV, 262). (Cu valoare adjectivală) Nu se ghicise până-n ziua şaptea/ Ce desluşeşte

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 437 ochiul pe-ntuneric noaptea./ Putea să fie piscul mai frumos,/ Dacă te uiţi în sus, de jos. (II, 106). ŞAPTEZÉCI (1), num. card. Şapte + zeci. Număr având în numărătoare locul între şaizeci şi nouă şi şaptezeci şi unu. – „Şi ce-ai văzut atuncea? Ai numărat, încai,/ Legaţi la rând, de garduri, vreo şaptezeci de cai?” (III, 239). ŞAPTEZÉCIŞIŞÁPTE (1), num. card. V. şaptezeci şi şapte. Arghezi formează un compus prin aglutinare din cele trei unităţi lexicale. Pe cafeaua cu lapte/ Au tăbărât şaptezecişişapte,/ Şi roiurile avide/ Se îmbulzesc la felia de cozonac cu stafide. (II, 22). ŞÁRPE (25), şerpi, s.m. Lat. pop. serpes, -is (= serpens, -ntis). (La pl.) Ordin de reptile (veninoase şi neveninoase) lipsite de membre, cu corpul cilindric, adaptate la târâre prin mişcări ondulatorii; (la sg.) reptilă din acest ordin. Ca un şarpe ce se zbate/ Suferind de cinci păcate,/ Stihuind m-am hotărât/ Să-mi trec noaptea de urât. (I, 65); Culegi grădinile de flori,/ Le-nmănunchiezi şi le omori./ Te-nfăşuri între corzi şi harpe/ Şi de viole mute, şarpe! (I, 158); Vreau să beau sânge şi să rup/ Ca un şarpe, ca un lup. (I, 204); Dar nu-i nimic, măicuţă, am leacurile mele;/ Nu-l mai cunoşti pe şarpe de-i pui o altă piele. (III, 225); Adam pe Eva lui o a pârât,/ Eva pe şarpe, care s-a târât./ Nici unul n-a voit s-aleagă,/ Să-şi ia asupră-şi vina lui întreagă. (IV, 221); În tăvăleala şarpelui cu zeci/ De căpăţâni şi ghiare uriaşe,/ Era să-şi piardă zilele de veci,/ Muşcat de scut, de piept şi de cămaşe. (II, 262); Şopârla-i pentru glezna de la mână,/ Iar şarpele pentru grumaz,/ Fetişcană de atlaz –/ Şi pentru şoldul dumitale, de vioară,/ Domnişoară. (II, 88); Te-ai tăvălit pe pietre ca şarpele rănit./ Nu ţi-a slăbit nădejdea. Mereu te-ai prăbu-

şit. (III, 79); Se-ncolăcea destinul, ca şarpele, pe noi./ Bătând cu aripi cerul, uşoare, el, greoi. (III, 265); Nici pravilele aspre, nici jugul lor nu pot/ Sămpiedice ivirea garoafelor de tot./ E-o proaspătă năvală a noilor parfume./ Şarpele tău pătrunde, târâş, dintr-altă lume. (III, 283); Talazele-adunate cu bezne, şerpi şi râme,/ Şi-n gloate ghemuite, fanaticii limbrici/ Te urmăresc: izbânda şi lupta să-ţi dărâme,/ Findcă putuşi furtuna cu fruntea să despici. (I, 51); Ai văzut luna,/ Nebuna?/ A intrat pe furiş/ În trestie şi păpuriş./ Seceră de-a valma rogoz, şerpi şi broaşte. (II, 232); Să-mi fie verbul limbă/ De flacări ce distrug,/ Trecând ca şerpii când se plimbă;/ Cuvântul meu să fie plug. (I, 150); Şerpii casei nu te-au mai văzut,/ Oile se opresc, vacile rag./ Şi măgarilor încurcaţi în muşte, le-ai căzut/ Cu drag. (II, 64); Vin vulpile, vin şerpii, vin viperile toate,/ Şi tu visezi în piscuri şi vrei singurătate. (IV, 84). ŞÁSE (30), num. card. Lat. *sess (= sex). Număr având în numărătoare locul între cinci şi şapte. Când ura te-neacă şiţi scânteie-n oase/ Să vrei peste mie, să poţi pân’ la şase. (I, 142); Luna umblă printre case/ Îmbrăcată-n ceaţă fină./ Ornicele bat la şase./ Fiecare-i lună plină. (I, 162); Un păianjen, ca un neg,/ Umblă lung în şase peri./ Abia-l vezi şi e întreg/ Cu nevoi şi cu dureri. (II, 13); Ac, mosor, compas, gherghef./ Raza bate-n loc şi coase/ Plasa-ntinsă de sidef,/ Desfăcându-şi firu-n şase. (II, 45); Singurătatea-n zale mi-a străjuit cavoul/ Ales pentru odihna rănitului oştean/ Şi i-a cules auzul catifelat ecoul/ Cu şase foi, al frunzei căzute din castan. (II, 154); E zarvă-n tribunalul militar./ Şedinţa lungă ţine de la şase./ Se-ncumetase-o boaită de căprar/ Să calce ordinul ce i se dase. (III, 121); Robii

438

Simona Constantinovici

de pe Bărăgan/ Au sosit cu furci şi coase./ La Chitila sunt vreo şase/ Mii de oameni cu topoare. (III, 137); Ajunse, după ornic, pe la şase,/ Când soarele se uită printre case/ Şi cată înnapoi./ Cu chivăre, la uşe, şi suliţi, erau doi. (IV, 17); Flori cu flori şi ape-n ape,/ Totul gata fu aproape./ Dumnezeu făcu, Vasile,/ Lumea toată-n şase zile. (IV, 98); De vreo şase ani sau şapte/ Ochii-i zac, peceţi de noapte,/ Şi-ngropat în gol cu totul/ Cată cu nasul şi botul. (IV, 118); Sfat ţinură zile şase,/ După naţii, după case,/ Căci piticii-s multe neamuri,/ Trunchiuri, rădăcini şi ramuri,/ Când corcite, când pestriţe/ Şi cu graiuri după spiţe. (IV, 179); Nici nu-nghiţiseră o-mbucătură,/ C-au şi fost prinşi cu ea în gură,/ Şi cel puţin nu apucase/ Să puie poame-n sân, vreo cinci sau şase. (IV, 220). ŞAŞÍU (2), -ÍE, şaşii, adj. Din tc. şasi. V. saşiu. (Despre oameni) Care se uită cruciş. Subt Ghervasie Şaşiul,/ Stareţ rău şi cu nărav,/ Şi şaşiu, dar şi gângav,/ Douăzeci de gâligani/ Au secat în patru ani/ Zăcătorile, păstrate/ De cinci veacuri în cetate,/ Pe când obştea lua în gură/ Într-un an o picătură/ Doar în cuminecătură. (IV, 203). ŞÁTRĂ (1), şatre, s.f. Din bg., scr. satra, magh. sátor. Comunitate de ţigani nomazi. Titlu de poem: Şatra (I, 227). ŞCHIOP (17), -OÁPĂ, şchiopi, -oape, adj., s.f. Lat. *excloppus. 1. (Adesea substantivat) Care are un picior mai scurt decât celălalt, căruia îi lipseşte un picior; care şchiopătează când merge, infirm sau bolnav de un picior. 2. S.f. Măsură populară de lungime, egală cu distanţa de la vârful degetului mare până la vârful degetului arătător, când cele două degete sunt îndepărtate la maximum unul de altul. * Expr. De-o şchioapă = mult mai mic (sau mult mai

mare) decât normal. Grec neştiutor de carte, zdrenţuros, urât şi şchiop,/ Se chema cu o poreclă şi i se zicea Esop. (IV, 8); Vine şchiop, dar umblă bine:/ Aşa şchiop nu-i orişicine./ 3 s-a-ntors de-a-ndoasele/ Să-şi numere oasele. (IV, 114); Drăgălaşii, mititeii/ Mormoloci, sunt cât purceii./ Dar un bivol şchiop, corcit,/ Două nopţi m-a fugărit. (IV, 194); Un pitic mai gros e şchiop,/ Dar în treaptă-i protopop,/ Stavrofor sau mitrofor./ E mai scurt de un picior,/ Şi ciubotele, la ducă,/ Îl sucesc şi îl hurducă. (IV, 201); Unde sunt într-adevăr/ Pensule de-a fir-a-păr/ Şi zugravii de o şchioapă,/ Meşteri scriitori cu apă. (II, 28); În mocirlă şi apă/ Calcă momâia ciungă şi şchioapă/ Şi duce carul ei cu gloabe mici,/ Ca un jeluitor singuratec, cu bici. (II, 98); Vitele-au tânjit în iarnă/ Mai mult moarte decât vii./ Abia calcă, se răstoarnă./ Una-i şchioapă, alta-i oarbă,/ Toate-au chică, toate barbă,/ De răbdare, de flămânde. (II, 258); Ca doi arhierei/ Numai de-un crâmpei/ Cât geana la pleoapă/ Mai înnalţi de-o şchioapă,/ S-au oprit puţin/ La popa Marin. (IV, 149); Nu-i mai mare de atât,/ De la poale pân’ la gât;/ De o şchioapă mijlocie,/ Pot să dau şi chezăşie. (IV, 183); Orbii, ologii, ciungii, muţii, şchiopii/ Stau la pomeni şi la coliva popii,/ Cercând să dea o mână de-ajutor/ Câte un slut de ochi sau de picior. (III, 176); Împărăţia lui de două şchioape/ Bate-n fiori de aur şi de ape,/ În dreptu-mpărăţiei mele,/ Urzită de-a crucişul din firele cu stele. (II, 184); Cu slove de trei şchioape, pe firme, cu vopsea,/ Citeşti şi mulţumeşte a cui e ţara ta. (III, 204). ŞCHIOPĂTÁ (10), şchiopătez, vb. I. Lat. *excloppitare. Intranz. 1. A umbla ca un şchiop; a şchiopa. 2. Fig. (Fam.) A nu se desfăşura în mod normal, a se

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 439 poticni. Vre un unchiaş, ici-colea, un nebun,/ Mai şchioapătă-n vre un cătun,/ Cotrobăind pe drumuri, pe şosele,/ După coceni, după surcele,/ Domniţă şi duduie. (II, 253); Pribeagul suflet şchioapătă-n femeie/ Ca-n candelă, pe stinse, o scânteie,/ Şi cumpăna, la puţul lui Zamfir,/ Se-nnalţă ca-ntr-un cimitir. (III, 191); E frig în suflet. Gândul se înfiripă-alene/ Şi şchioapătă ca şoimul gol, dezbrăcat de pene,/ Cu aripa de piele, prin glod, ca o găină./ S-a mohorât a noapte şi ziua, pe lumină. (III, 204); Să şchioapete ziua ca luntrea dogită,/ Să-ntârzie ora în timp să se-nghită,/ Şi, nemărginită, secunda/ Să-şi treacă prin suflet, gigantică, unda: (I, 141); Ce putea să fie?/ Arătare, stafie./ Ea şchiopăta, se poticnea stângace,/ Ca o răgace. (I, 215); Şchiopătând la uşa mare/ Cu-o metanie şi-o cruce,/ Greierele îţi aduce,/ Doamne, binecuvântare. (II, 26); Ori venişi tu, crocodile,/ Şchiopătând pe trei rotile?/ Ori vreo perie, pe-aici,/ Şi-a pus labe de arici? (IV, 107); Zborul lor când să se-nveţe/ Prin văzduh, fără să-ngheţe,/ Şchiopătând,/ Din când în când? (IV, 168). ŞCHIOPĂTÁRE (2), s.f. V. şchiopăta. O şchiopătare de vulturi căzuţi din stele/ Prin oţăţitul întuneric tare;/ O răstignire fără cruci şi fără schele./ O Golgotă şeasă, fără altare. (I, 206); Ziua-ntreagă nu-i mai văd/ Şchiopătarea prin omăt;/ Cui apucă de o-ntreabă,/ Maica spune c-are treabă. (IV, 165). ŞCHIOPĂTÁT (1), -Ă, şchiopătaţi, -te, adj. V. şchiopăta. (Rar) Care şchiopătează, şchiop. Simţişi cum a trecut din gură-n gură/ Blestemul în porumb şi-n arătură?/ Şi peştera şi strunga-l înfiripă,/ Şi barza şchiopătată, oloagă pe-o aripă. (II, 220). ŞCOÁLĂ (24), şcoli, s.f. Din bg., scr., rus. skola, pol. skola. 1. Instituţie de

învăţământ public unde se predau elementele de bază ale principalelor discipline; p. ext. învăţătură, învăţământ. * Clădirea în care funcţionează această instituţie. 2. Fig. Izvor, sursă de cunoştinţe, de învăţături; p. ext. experienţă dobândită pe această cale. Pe coaja bulevardului de smoală,/ Subt ochii guarzilor, în cete,/ Nepoţii lui Orfeu se duc la şcoală/ Cu plăcile de piatră cu burete. (I, 72); Aşa şcoală, frate-meu,/ Parcă-aş învăţa şi eu. (II, 133); Un plop uscat şi lângă plop o şcoală./ Jurîmprejur, Tăria goală./ O veşnicie uriaşe, nentrerupt/ Albastră-n şes, în zări, sus, dedesubt. (II, 150); Boier de treflă şi birlic,/ Nu învăţase altceva nimic,/ Ştiind tot ce se-nvaţă de proşti, din cărţi şi şcoală/ Prin ghicitoare şi prin bănuială. (III, 180); Fă ceva. Dă o muscă, dă o boală!/ Sau fă-mă iar de şcoală./ Năpârleşte-mă, Doamne, de tuleie,/ Fă-mă femeie/ Sau fă-mă iar băiat.// Să mai dau un bacalaureat. (IV, 31); Sunt pravile şi dogme şi, fără de-ndoială,/ Nu ţi-e iertat să fluieri din buze, fără şcoală. (IV, 75); Dimineaţa, când mă scoală,/ Stolul e o ciripeală./ Le strig tare, ca la şcoală./ Porţia e câte trei –/ Zeci de boabe-n cioc, de mei. (IV, 140); Cu câinii-mpreună/ Văd şcoala spoită cu lună,/ Clopotniţa-n plopi,/ Sobor cu trei popi,/ Şi-n deal primăria. (II, 202); Şcoala mi-e câmpul, dascăl mi-e pădurea/ Şi iscălesc frăţia cu securea. (II, 246); Schimbările la faţă, subit, le-au învăţat/ La şcoala de principii a balului mascat,/ Iar saltul acrobatic, la circ, privind din stal/ Cum sare dansatorul şi cade iar pe cal. (IV, 79); N-a avut noroc să-nveţe/ Şcoala cel puţin primară,/ Că acum, la bătrâneţe,/ Ajungea şi profesoară. (IV, 145); Maica Scintila înghiaţă,/ La uşa şcolii de-o viaţă,/ Descuie şi încuie, deschide

440

Simona Constantinovici

şi închide/ Cu chei palide şi livide. (I, 170); Aproape domnişoară s-a-nscris în şcoli înalte,/ Şi mâinile de ghiaţă şi le-a făcut mai calde,/ Picioarele mai groase, grumazul mai cărnos,/ Să nu i se mai vadă, uscată, nici un os. (II, 274); Când am făcut atâtea şcoli/ Am înţeles să iasă advocaţi,/ Contabili, ofiţeri şi doctori pentru boli,/ Dar nu aveam nevoie de prea mulţi învăţaţi. (III, 157). ŞCOLÁR (3), -Ă, şcolari, -e, s.m., adj. Din şcoală + suf. -ar. La Arghezi, doar substantival. Elev al unei şcoli. Senină-n imitarea-i eternă, rece, goală,/ Şi silitoare, iarna, ca un şcolar supus,/ Aplică-ntotdeauna, strict, regula de sus,/ Cuminte, mulţumită de-a fi gramaticală. (I, 110); Sunt un şcolar, întârziat în vreme,/ Şi care-ncearcă pana şi se teme,/ Obişnuit, din matcă şi din vatră,/ Cu un condei de haşchie de piatră. (III, 273); Greşeala-n socoteală unde era, mă rog?/ Că nu citeau şcolarii, întâi, un teolog. (IV, 3). ŞCOLĂRÉŞTE (1), adv. Şcolar + suf. -eşte. Ca un şcolar. * Fig. Naiv, lipsit de maturitate, copilăreşte. El a luat mai bine-o pană/ De la ţarca năzdrăvană/ Şi-ascuţindu-şi-o-ntre deşte, / Despicând-o şcolăreşte,/ Şi-a făcut condei, în stare/ A scri şi pe piatră tare. (IV, 110). ŞES (35), ŞEASĂ, şesuri, şese, adj., s.n. Din lat. sessus. 1. (Adjectival) Neted, întins. O şchiopătare de vulturi căzuţi din stele/ Prin oţăţitul întuneric tare;/ O răstignire fără cruci şi fără schele./ O Golgotă şeasă, fără altare. (I, 206). 2. (Substantival: şes (34), şesuri) Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant. Statuia zveltă şi-nsemnând, se pare,/ Iubire, tinereţe sau credinţă,/ Subt frunza toamnei cenuşii dispare,/ Întinsă-n şes pustiu velinţă. (I, 12); Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/ Sufletului nostru bucuros de moarte/

Palid aşternut e şesul cu mătasă./ Norilor copacii le urzesc brocarte.// (...)// Cine vrea să plângă, cine să jelească/ Vie să asculte-ndemnul nenţeles,/ Şi cu ochii-n facla plopilor cerească/ Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes. (I, 45); Pribeag în şes, în munte şi pe ape,/ Nu ştiu să fug din marele ocol./ Pe cât nainte locul mi-e mai gol,/ Pe-atât hotarul lui mi-i mai aproape. (I, 80); Un plop uscat şi lângă plop o şcoală./ Jurîmprejur, Tăria goală./ O veşnicie uriaşe, nentrerupt/ Albastră-n şes, în zări, sus, dedesubt. (II, 150); Se-arată când pe-o stâncă, şi când păşeşte-n şes,/ Seapropie, stă, pleacă, şi-n stelele ce ies/ Şi-şi pierd pe rând scânteia şi spicul din Tărie,/ Se mistuie şi umbra în zarea alburie. (III, 209); Fată, nu ţi-am spus să pui/ Ghetele cu bot de aur,/ Şesu-n turn să ţi-l încui,/ Să-ţi farmeci cărările,/ Să te joci cu Duhul Sfânt/ Şi numai cu zările/ Să te reazimi de pământ? (I, 148); Plugule, cin te-a născocit,/ Ca să frămânţi a şesurilor coaje/ Şi să-nlesneşti îndătinata vraje/ De-a scoate-n urmă-ţi bobul însutit?// (...)// Cine-a purces în ploaie şi furtuni/ Şi a brăzdat în negură şi zloată/ Şesul blajin şi gras, întâiaşi dată,/ Cu blesteme, nădejdi şi rugăciuni? (I, 15); Pândit să crească peste tine/ Şesul turtit, flămând de înălţime,/ Şi să te-ajungă praful care vine/ Stârnit de turme şi desime; (I, 16); Pe şesul negru cu lumini de ceară/ Pot frământa din tină şi scuipat/ Un nou Adam, gigantic şi nerăzbunat./ Aştept, îngenunchiată, plebea să mi-l ceară. (I, 134); Străbat călare şesul, cucuruzul:/ Te caut cu vederea, cu auzul./ Mă plec la trandafiri şi le miros/ Bobocii din tulpinile de jos. (II, 167); Poteca de suflete şesul străbate,/ Ca nişte săcară cu spic./ Puterea dospeşte-n grăuntele mic/ Şi holdeleaşteaptă tot nescuturate. (III, 13); Şesul

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 441 creşte, ceas cu ceas./ Nici un sat n-a mai rămas./ Unde-s turlele, că nu-s?/ Unde-s crucile de sus? (III, 59); Şesul arat se ţese în covoare,/ Şi-n straie albe omul calcă pe ogoare,/ Şi suie brazda până-n cer,/ Unde veghează plopii mari de fier. (IV, 38); Oprit cu plugul scăpărat în stâncă,/ Asculţi tăcerea şesului adâncă/ Şi desluşeşti murmurul şi vaierul de moarte,/ Haihui, hoinar, mereu dintr-altă parte,/ Din necuprins, din gol, din negrăit. (II, 224); Din plopul negru, răzimat în aer,/ Noaptea, pe şesuri, se desface lină,/ La nesfârşit, ca dintr-un vârf de caier,/ Urzit cu fire de lumină. (I, 50); Tu ce-nfiori pe şesuri plopii/ când treci, din creştet la picioare,/ Şi prinzi de tot ce te-ntâlneşte/ o plasă caldă de răcoare. (I, 117); Giulgii de lumină albă calul nostru va să pască,/ Şi pe giulgii cortul nostru creasta va săşi hotărască./ Eu, ca să-mi aduc aminte de adânc şi nesfârşit,/ Între două şesuri limpezi am oprit şi-am poposit. (I, 153); Duc pământ pe tălpi/ Cât cuprinde pământul./ Mi-am făcut opinci din şesuri,/ Corăbii din talaze/ Şi aripi din vânturi. (II, 73); Zăresc în mine şesuri şi temelii de munţi/ Cu ceruri printre piscuri şi râuri pe subt punţi,/ Ca pe pământ, întocmai ca pe pământ, din care/ Ieşii ca o mâhnire, trăind ca o-ntrebare. (III, 269); Vorbele, ca o ţărână/ Din şesurile ei ţi le-aş presăra pe mână,/ Şi-n lacrimi se vor trezi/ Apele ţării dinspre miazăzi. (II, 56). ŞEDEÁ (15), şed, vb. II. Lat. sedere. Intranz. 1. A se afla aşezat pe ceva; a sta jos. 2. A lua loc, a se aşeza. 3. A rămâne, a zăbovi într-un anumit loc. Trestiile prin unghere/ Par aprinse la-Nviere./ Într-o scorbură de strană/ Şade-o maică-ntr-o icoană. (II, 119); Unde-l pui acolo şade,/ Că e tare cumsecade./ Şi s-a mai vârât să fie/ Şi o copcă mărturie.

(IV, 51); Zmeu-l cată şi-l pândeşte/ Să-l apuce tâlhăreşte./ Dar Bob şade-ntins şi doarme,/ Ca voinicul, fără arme, (IV, 122); Închinând la strana goală,/ Unde şade nevăzut/ Cel ce-a fost dintru-nceput,/ Întră-n strană sau se scoală/ Doisprezece-arhimandriţi/ Şi duhovnici preasfinţiţi. (IV, 202); Pe o căpiţă de mei/ Şed opt mii de porumbiei./ Căci întregul Duhul Sfânt/ S-a pogorât pe pământ. (II, 52); La Paris, între pahare,/ Şed în coate, pe ziare,/ Foşti curteni şi foşti boieri,/ Câţiva buni stăpâni de ieri. (IV, 255); Bivolul cu coarne de jar/ Paşte spini, pulbere şi lut,/ Şi lasă scrum şi pojar/ Pe unde-a păscut şi-a şezut. (II, 234); De-acum străină mâna ta/ Îţi va şedea deoparte,/ Ca un condei, pe undeva,/ Alăturea de-o carte. (I, 60); Te-am auzit cum cânţi şi-mi place./ Apropie-te, vino mai încoace./ Şi şezi aci, pe jilţul meu./ E-al tău, ţi-am spus, fă ce zic eu. (IV, 20); Şi şezând afară/ Acum, lângă moară,/ La un kilometru,/ Iată Sfântu Petru. (IV, 152). ŞEDÍNŢĂ (1), şedinţe, s.f. Şedea + suf. -inţă (după fr. séance). Dezbatere a unei cauze în faţa instanţei judecătoreşti. E zarvă-n tribunalul militar./ Şedinţa lungă ţine de la şase./ Se-ncumetase-o boaită de căprar/ Să calce ordinul ce i se dase. (III, 121). ŞEF (7), -Ă, şefi, -e, s.m. şi f. Din fr. chef. Persoană care conduce o organizaţie, o instituţie etc.; conducător. Câte un şef ministru, slugoi de teapă-nnaltă,/ Slujeşte asupririi din ţară, de unealtă,/ Duşmanilor dreptăţii ţărăneşti,/ Şi zi de zi dă seama-n raport la Bucureşti. (III, 160); Oratorul de la chef/ Părea să fi fost un şef./ Cauză, necauză,/ Se făcu o pauză. (IV, 259); Dar ia aminte bine şi ţine-o depărtare/ Între mata şi Şeful, şi nu vorbi prea tare,/ Că Şeful e şi nu e, şi ce se vede vezi./ Ce nu vezi, dato-

442

Simona Constantinovici

ria-i să-nchipui şi să crezi. (IV, 82); Un zvon, cândva, făcuse pe omul de onoare,/ Încrezător în şefii mai mari, să se omoare. (III, 150); Făcea miniştri, şefi şi domni, ca-n şagă,/ La club, la vals, în cler şi în armată,/ Temută, căutată, ascultată./ A dus de nas, în cârd, o lume-ntreagă. (III, 178). ŞERPUÍ (1), şerpuiesc, vb. IV. Şarpe + suf. -ui. Intranz. A forma, în mişcare, o linie unduitoare, ca mersul şarpelui. Pe culmi zboară spume şi valuri de sare,/ Cu monştrii de mână aleargă zmintite/ Femeile slute, cu muget de vite,/ Subt biciul din haos ce şerpuie-n zare,/ Mânat de gigantul Satan gol, călare. (I, 28). ŞERPUITÓR (1), -OÁRE, şerpuitori, -oare, adj. Şerpui + suf. -tor. Care şerpuieşte; şerpuit; sinuos. Te uită: are găuri, n-are pleoape,/ Nici buze, nici tipare de şold şerpuitor./ A ridicat odată cu discul un picior,// Şi dănţuind către boieri, încoace,/ Pe un covor cu ciucuri, se desface,/ Se prăbuşeşte, se descoase./ Fusese-o aninare a danţului, de oase. (II, 222-223). ŞEVIÓT (1), şevioturi, s.n. Din fr. cheviot. Stofă ţesută din lâna pură a unor oi originare din Anglia. Nenea Acul, ţaţa Aţa/ Îşi pierdură dimineaţa/ Pe un cot/ De postav sau şeviot. (IV, 49). ŞEZUT (10), şezuturi, s.n. V. şedea. Partea dorsală a trunchiului omenesc; dos, fund. Ai încercat sucirea înceată, pe şezut,/ Din răsputerea caznei cu brânciul, şi-ai căzut. (III, 79); În străni, cu papuri la spinare şi şezut,/ I se părea că vede ce nu s-a mai văzut./ Şi ca o capră şchioapă, pe trei căi,/ Se-mpiedica de praguri şi odăi. (IV, 19); Nu înţeleg nici azi că m-am ţinut/ S-aud un ceas sinistra secătură,/ Fără să-i pun bocancul în şezut/ Şi să nu-i ard o palmă peste gură. (IV, 230); Pitit subt jilţul moale, al fostului

Şezut,/ Putuşi sluji de cârpă stăpânului căzut,/ Şi-acum o schimbi cu steagul, vărgat, cu dungi şi stele./ Vei dovedi cu martori că l-ai purtat la piele. (IV, 251); De bună seamă. Vodă gânditorul/ La curăţirea lumii-i hotărât./ Îndeasă ţeapa-n oameni până-n gât/ Pentru-a-ntâlni şezutul omuşorul. (I, 101); Un rege ce se cheamă în cronici Rege-Soare/ Sta-n sfaturi cu şezutul sub tron pe o căldare. (III, 106); Frumos cum îi din fire şi uns, din voievozi,/ La cap şi alta-n spate, el are două cozi./ Cea dindărăt şi-ascunde să nu-i vezi începutul./ Crezi că vorbeai cu capul şi-ţi răspundea şezutul. (IV, 81). ŞIÁC (1), şiace, s.n. Din tc. şayak. Postav aspru din lână de culoare închisă, ţesut de obicei în casă, din care se fac haine ţărăneşti şi rase călugăreşti. Şi-i şi altă-asemănare:/ Ciute şi-n suman sărac,/ Înţolite-s, fiecare,/ Roşcovanele-n şiac,// S-au sculat şi, rumegând/ Stihuri mute şi litanii,/ Scapă, rupt din când în când, / Şirul negru de metanii. (II, 31). ŞINDRÍLĂ (1), şindrile, s.f. Din magh. zsindely, germ. Schindel. (Adesea cu sens colectiv) Scândură de brad, îngustă şi subţire, care serveşte la acoperişul caselor. Un tei acoperă cu frunza şindrila sfântului locaş./ Un preot cântă liturghia, bătrân şi gârbov, în veştminte,/ Pentru creştinii şi păgânii acestei margini de oraş/ Şi pentru câţi, după pomelnic, îşi mai aduce, ştirb, aminte. (I, 113). ŞÍPCĂ (1), şipci, s.f. Din bg., scr. sipka. Bucată de lemn subţire şi lungă folosită în lucrări de tâmplărie sau de dulgherie. Ori că zgârie pe scripcă,/ Ori că râcâie o şipcă,/ Câteodată pare, parcă,/ Pe sticlete că-l încearcă (IV, 128). ŞIR (18), şiruri, s.n. Refăcut după şire (pl. lui şiră). 1. Rând, şirag. * Loc. adv.

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 443 şi adj. În şir = în rând, unul după altul. 2. Succesiune de fapte, evenimente, unităţi de timp etc. * Loc. adj. şi adv. În şir = pe rând, succesiv, necontenit. 3. Desfăşurare continuă şi regulată a ideilor, a faptelor într-o expunere; fir. Cu nările-n părete, un şir de armăsari./ Cu jarul subt ciocane, un pâlc de potcovari/ Par de la brâu la scule de zece ori mai mari. (I, 166); Le-am rupt să curgă fără şir,/ Metanii deslânate,/ Horbote, petice, borangicuri, frunze. (II, 71); Dar iată că încep să-i dea, domoale/ Azurului albastru rotogoale/ De spumă albă, ca de tibişir,/ Şi-s rânduite pasările-n şir. (II, 267); Şi-a mai trecut o vreme, şi zeci de vremi, şi sute/ Şi mii de vremi, pe număr, în şir, nemaiştiute. (III, 106); Povestea mai devale/ Nu-i şir de vorbe goale,/ E faptă petrecută şi trăită/ Pe-o vale dintre sălcii şi răchită. (III, 194); Căieşte-te mai bine în rugă şi metanii,/ Fă-i cerului cumplitul şir lung de spovedanii. (III, 217); Lin pârâul curge-ncet/ Ca un şir de lacrimi vii,/ Ca din ochii cenuşii,/ Morţi, ai unui vechi portret. (III, 257); Şi, făcând economie,/ La cerneală şi hârtie,/ Mâzgălesc păreţii-n şir/ Cu cărbuni şi tibişir. (IV, 213); În şirul vieţii noastre întreg, se face seară,/ O seară fără sunet, nici vânt, nici amintiri./ Ieri a plecat o barcă, azi alte bărci plecară,/ Convoi de goluri strâmpte pe undele subţiri. (I, 184); S-au sculat şi, rumegând/ Stihuri mute şi litanii,/ Scapă, rupt din când în când,/ Şirul negru de metanii. (II, 31); E o tăcere moale, de rugă de sfeştanii,/ Şi liniştea lânoasă se leagănă-n cântar,/ Mişcată din părete de ceas cu minutar,/ Pe lanţuri, depănate ca şirul de metanii. (II, 151); Danţul plutit pe subsuori,/ Ca duca şirurilor de cocori,/ Ca o ghirlandă s-a-nvârtit şi s-a-nnecat în slavă,/ În

pulbere şi pleavă/ Gălbuie şi trandafirie. (II, 179). ŞIRAG (5), şiraguri, s.n. Din magh. sereg „mulţime, trupă” (cu unele sensuri după şir). 1. Şir. * Loc. adv. În şirag = unul după altul. 2. Mulţime de mărgele înşirate pe un fir pentru a fi purtate ca podoabă la gât. Din fundul mării zmulge-n şirag mărgăritare/ Pentru grumazul zveltei şi chipeşei fecioare. (III, 43); Purtau giubea cu blană, găitane şi chenar/ Şi galbene mătănii, în mâini, de chihlimbar,/ Că neavând de lucru şi mătăsoşi la piele,/ Îşi învârteau şiragul şi numărau mărgele. (III, 100); Stropii noştri de sudoare/ Se făceau mărgăritare/ În şiraguri săltăreţe/ Pentru circ şi călăreţe. (III, 140); Ştiuleţii îi lucrase de-a rândul în şiraguri/ Pe un tipar de ceară al horbotei de faguri, (III, 245); Variantă de plural: şireaguri. Am învăţat odată cuvintele-mpreună./ Eu le adun cu pana: şi pana ta le-adună./ Am înşirat şireaguri şi stihuri amândoi./ Par ale lui purtate, iar ale mele noi. (IV, 245). ŞÍRĂ (2), şire, s.f. Lat. *sira. 1. Grămadă mare de paie, de snopi etc.; claie, stog. S-a răstit la mine să o sărut/ Şi, Doamne, n-am putut./ Nici nu m-am priceput./ Şi m-a bătut!// Când ne-ntâlnim, e ca o şiră de paie/ Lângă o copaie. (IV, 30). 2. (În sintagma) Şira spinării = coloana vertebrală. Az-noapte, cu luna şi plopii,/ Opt bolnavi au dat ortul popii./ De foamea şi chinul răbdării/ Lipită li-i burta de şira spinării,/ Şi-n fundu-i, distrat şi ridicul,/ Ocheşte sinistru buricul. (I, 221). ŞIRÉT (5), -EÁTĂ, şireţi, -ete, adj. Din tc. şirret. Care dovedeşte un caracter viclean, perfid. * Plin de subtilitate; rafinat; descurcăreţ, abil. Ai văzut cum Dumnezeu ne păcăleşte,/ De ne trec

444

Simona Constantinovici

lucrurile printre deşte?/ Ce şiret! Ce calic! Ce tertipar!/ Pune un lucru tot într-alt tipar. (II, 208); Pe locul unde şi-a răpus vrăşmaşii,/ Şi slava lor ţărână a căzut,/ S-au arătat, în urmă,-n sânge paşii/ Curtenilor şireţi ce l-au vândut. (I, 71); Şireţi stăpânii noştri aflară bune rosturi/ Şi bine nimerite şi-n cele patru posturi/ Şi-n Miercurile, Vinerile toate./ Dintr-un condei, se scade un an la jumătate. (III, 120); Vrăbiile, mai şirete,/ Făceau semne către fete:/ Să nu fie vreo capcană. (IV, 142). ŞÍŢĂ (3), şiţe, s.f. Din scr. stica. Bucată subţire de lemn asemănătoare cu şindrila, dar mai scurtă decât aceasta. Subt povârnişul caselor de şiţă/ Întârzia din ceruri o şuviţă,/ Oprită-n marea moartă a nopţilor din sat,/ De-o cracă neagră de potop uscat. (I, 157); Mai scoate câte-o rămăşiţă,/ Fum prăbuşit de stuh şi şiţă./ Pribeagul suflet şchioapătă-n femeie/ Ca-n candelă, pe stinse, o scânteie,/ Şi cumpăna, la puţul lui Zamfir,/ Se-nnalţă ca-ntr-un cimitir. (III, 191); Nu mi-e clădită casa de şiţă peste Trotuş,/ În pajiştea cu crânguri? De ce-aş fi trist?/ Şi totuş... (III, 256). ŞLEÁHTĂ (1), şlehte, s.f. Din pol. szlachta. (Peior.) Clică, bandă. Eram numiţi o şleahtă, tâlhari şi negustori,/ Ieşiţi de sub tejghele, călăi şi lipitori./ Că de-am fi fost încaltea boieri de neam ales/ Am fi mai de-nţeles. (III, 155). ŞLEAU (1), şleauri, s.n. Din pol. szlak. Drum de ţară neamenajat, bătătorit de căruţe. * Expr. A vorbi (sau a spune) pe şleau a vorbi deschis, fără înconjur. – „Aţi isprăvit mustrarea, boierilor? că vreau,/ Când oploşiţi dezmăţul, să vă vorbesc pe şleau.” (III, 190). ŞOÁPTĂ (40), şoapte, s.f. Derivat regresiv din şopti. 1. Vorbire cu voce înceată. * Loc. adj. şi adv. În şoaptă = încet, în taină. * Murmur de glasuri

care şoptesc; fig. susur, freamăt. 2. (La pl.) Bârfeli, clevetiri. Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant. Îl ştii şoptind în zarea durerilor trecute/ Şi, drept ecou, răspunde o şoaptă de regret,/ Şi suferinţa veche pe cea de-acum se-ascute/ Şi simţi cum vine zilnic ecoul mai încet. (I, 161); Era ca un lucru scris,/ Făptură de şoaptă şi scamă,/ Se urzeşte, se destramă./ Ca o licărire de icoană. (II, 110); Tu, care ştii deschide şi descuia cu-o şoaptă,/ Eşti mai presus de mine, de meşter şi de faptă. (III, 21); Gândind întâi în şoaptă, şi mai târziu pe faţă,/ Te-i aduna cu alţii-nţărcaţi de-aceeaş viaţă,/ Şi celor ce v-apasă, vă mint şi vă înşeală/ În ceasul judecăţii le-ţi cere socoteală. (III, 119); Poate zăream o şoaptă în pleoapa tremurată./ A fost atunci? Acum e altădată?/ Şi tu şi eu tăcusem parcă de ani întregi/ Ştiind că nu-nţelegem ce-ncepi să înţelegi. (III, 281); De m-ar ajunge-o şoaptă, un ecou,/ Mi-ar deştepta-ntristările din nou/ Şi nu vreau să mi le mai ştiu,/ Fantome vechi cu vălul plumburiu,/ Mâhnirile de-odinioară... (III, 294); Mărturiseşte-ţi, puică micşunea,/ Şoapta ce-o ţii pe buzele matale/ Şi lasă-ţi sufletul de catifea/ Să-şi scoată tot oftatul din petale. (II, 14); I-aud undele-aşternute/ Giulgii moi, ca de hârtie,/ Şoapta cum îi întârzie/ Sufletul să i se mute. (II, 93); Cântecul care mă doare/ Frate-i cu tăcerea mare,/ Cu îngerii, cu lăstunii/ Şi cu şoapta rugăciunii. (II, 99); De ce a plâns smaraldul la şoapta în andante/ A scripcii, două lacrimi în două diamante? (III, 85); Încerc de-o viaţă lungă, să stăm un ceas la sfat,/ Şi te-ai ascuns de mine de cum m-am arătat./ Oriunde-ţi pipăi pragul, cu şoapta tristei rugi,/ Dau numai de belciuge, cu lacăte şi drugi. (III, 288); Tu poate-ai să te tulburi de cei rămaşi. Atunci/ Trimi-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 445 te-le arhangheli cu aripile lungi./ Ivirea lor pe prispă, şi şoapta lor adâncă/ Să-i facă să tresară, uitând să mai mă plângă. (III, 295); Dar noaptea-n vis, printre strigoii reci,/ Vine smerit, şi şoapta lui blajină/ Îţi face rugăciune să-l dezlegi/ Şi să-l mângâi cu milă şi lumină. (IV, 247); O! cuiburi, scoici cu şoapte,/ Rugaţi-vă, la noapte,/ Din turlă, pentru ea... (I, 79); A mai venit de-atuncea să v-asculte,/ Voi plopi adânci, cu voci şi şoapte multe?/ Voi aţi rămas întorşi tot spre apus,/ Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus. (I, 96); Tâlcuie Sfintele Scripturi/ Cu şoapte şi tremurături/ Şi-i nevinovat ca un trendafir/ În odăjdii de serasir... (I, 219); Unde cauţi, rugă, şoapte/ Şi biserici, zi şi noapte. (II, 119); Ştiui ce te apasă, ghebosule-n toiag,/ Şi-ţi fermecai cu şoapte izvoarele deşarte/ Şi-ţi mâzgălii cu taine potecile, departe,/ Pe care zarea cade zbârcită ca un steag. (II, 206); Şi-ntr-atâta omenet/ Scapă şoaptele încet,/ Numai şoapte,/ Parc-ar fi un miez de noapte,/ Pe muţeşte, ca de frică,/ Spaima mută că se strică. (III, 146); Nu te-ndulci la şoapte,/ La şoaptele de noapte,/ Când însuş Necuratul ia graiuri îngereşti./ Adu-ţi aminte, mamă, ce-ai fost şi cine eşti. (III, 218). ŞOÁRECE (15), şoareci, s.m. Lat. sorex, -icis. Animal mic din ordinul rozătoarelor, de culoare cenuşiu-închis (Mus musculus). * Compus: Şoarece de câmp = mic rozător de câmp care face mari stricăciuni în culturi. În structura unui titlu de poem: Horă de şoareci (II, 136). Variantă fonetică neliterară: şoarice (5). Un şoarice pui/ Vine-n dreptul lui./ Începe să joace/ Mingea, cu-o găoace./ Dintr-un vârf de bob/ Şi-a făcut scrânciob. (II, 138); Într-o zi, prin asfinţit,/ Şoaricele a-ndrăznit/ Să se creadă în putere/ A prăda stupul de miere.

(IV, 174); Şoaricele, biet,/ Era luat în braţe,/ Şi cam strâns la piept,/ Pipăit la maţe. (II, 140); Şoaricele lui/ Ia-l de unde nu-i...// Pe subt o ţintaură/ S-a ivit o gaură,/ Pesemne, deoarece/ N-a mai fost nici şoarece. (II, 141); Lupul, mielul, leul, mânzul, câine, şoarece, pisoi/ Stau în fabulă, de sfadă, ca la teatru, câte doi. (IV, 7); Pentru şoareci şi pisici/ Sunt tăiate praguri mici. (II, 128); Ele cântau pe plată şi luate cu chirie,/ Iar el, în dorul lelei, golan fără simbrie/ Şi n-avea nici cămaşă, opinci întregi şi cioareci,/ Şi prăpădit, în zdrenţe, părea mâncat de şoareci. (IV, 75); Mi-e inima şi-n cocostârc/ Şi în săgeata-i vânătă din cer,/ În fierăstrăul de fier/ Al mărăcinilor de pe mormintele pustiei,/ În şoarecii de câmp ai stihiei,/ În viespe şi în tăun. (I, 188); Să-şi radă pingelele,/ Să-şi spele obielele/ Şi să-şi frece cioarecii,/ Alergând ca şoarecii; (IV, 192). ŞOBOLÁN (5), şobolani, s.m. Din sobol + suf. -an. Mamifer rozător din familia muridelor, mai mare decât şoarecele, care provoacă imense stricăciuni şi transmite diferite boli infecţioase; guzgan. Cine pândeşte ascuns după perdea?/ Un şobolan cu două picioare? Vom vedea. (III, 213); Şobolanul te miroase/ Pe la şase./ Gâlcile dacă ţi-au copt,/ Doctorul vine la opt. (I, 212); În beciul cu morţii, Ion e frumos./ Întins gol pe piatră, c-un fraged surâs./ Trei nopţi şobolanii l-au ros/ Şi gura-i băloasă-i ca de sacâs. (I, 209); Când corabia se-nneacă,/ Şobolanii, droaie, pleacă. (IV, 255). ŞOFRÁN (1), şofrani, s.m. Din rus. şafran, pol. szafran. Plantă erbacee din care se extrage o substanţă aromatică de culoare galbenă, folosită în medicină şi-n bucătărie. Fetele, albinele/ Au furat sulfinele,/ Ţărâna de soare,/ De pe flori uşoare,/ Pulberea de lună,/ De pe

446

Simona Constantinovici

mătrăgună,/ Scrumul de şofran,/ Nea de mărghiran, (II, 17). ŞOIM (22), şoimi, s.m. Din magh. sólyom. Nume dat mai multor păsări răpitoare de zi, agere şi puternice, care se hrănesc cu pradă vie. Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant. Într-un titlu de poem: Şoim şi fată (IV, 11). Cu slove-ncârligate, chirilice, şi, poate,/ Cu stemă, şoim sau cioară cu ghiare, jumătate,/ Alăturea de-o spadă şi-un coif vârât în scut,/ Să-i facă şi pe plicuri trecutul cunoscut. (III, 152); La pipăitul fetei, între dalii,/ Şoimu-şi lăsa, deschise evantalii,/ Aripile în mâinile gingaşe,/ Rămas ca un copil fără cămaşe. (IV, 13); Te drămuiesc în zgomot şi tăcere/ Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,/ Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?/ Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere. (I, 62); „Omul cu şoimul caută mereu/ Răspântia lui Dumnezeu./ Noi o vedem în câmp şi în livede./ El singur are ochi şi nu o vede.” (II, 168); Când mi-a zburat de sus în jur,/ Şoimul mi-a spus:/ Vino cu mine,/ Şi nici cu şoimul nu m-am dus./ Şi au trecut pe lângă mine,/ Către apus,/ Apele, vântul, stelele, şoimii,/ Şi au trecut şi-alăturea s-au dus. (III, 16); Ascultă, e mai cald aci ca-n pisc şi ceaţă,/ Vreau să se joace şoimul cu ghemul meu de aţă. (IV, 12); Pleznind în miezul nopţii albe, de smarald,/ Pe strigătul şi zborul în sus cel mai înnalt/ Un zbor i-ai dat şi şoimului la stele,/ Împiedicat în peticele mele. (II, 195); Binevenit fii, şoimule, în casă./ O să te-mbrac în zale de mătasă/ Şi o să-ţi pui brăţări în ghiare,/ Inele cu mărgăritare/ Şi pene mari de aur între pene. (IV, 11); Munte, cădelniţi de izvoare,/ Altar de şoimi, sălaş de sori,/ Care nu suferi floarea trecătoare/ Să te îmbete cu miros de flori – (I, 16); Pustia vremii, străbătută/ de şoimi de scrum şi

de nisip,/ Cărora vântul le-mprumută/ o-nfăţişare fără chip; (I, 117); Spinări, picioare, -ncheieturi ca fierul,/ Unghii de şoimi şi colţii lungi, de fiare,/ N-ar cuteza nici şarpele, nici jderul/ Să simtă-n ceafă crâncenele ghiare. (II, 33); Eşti o făptură-ntreagă, te-ntrebi, sau de pripas?/ Ai căutat cu şoaptă din ce părinţi te-ai tras,/ Din oameni, din nenuferi, din şoimi? Într-adevăr,/ Tu te găseşti cu vremea şi semenii-n răspăr. (III, 89); Şoimii pustiei însoţeau, de sus./ Vânturile daruri i-au adus,/ Mugete, cântece,/ Cu cimpoaie-n pântece. (I, 227); Cei umiliţi în trudă şi-n răbdare,/ Pribegii, robii şi sihaştrii,/ Bătuţi de-a lunii vânătă dogoare,/ Aşteaptă stolul şoimilor albaştri. (I, 55); Îl mângâie de viaţă şi de moarte/ Rotirea-n bolţi a şoimilor, departe,/ În rotogoale, prinşi în curcubeie. (II, 108). ŞOLD (20), şolduri, s.n. Cf. pol. szoldra. Parte a corpului omenesc situată între mijloc şi coapsă. Şi din toate, singur eu/ Nu-ndrăznesc s-o prind de mână/ Şi, c-un şold în pieptul meu,/ Să o sprijin la fântână. (I, 32); Trecând pe puntea-ngustă,/ Dintr-un secret imbold/ Cu mâna prinsă-n fustă,/ Şi-o suie până-n şold. (I, 78); Şi dacă-n sâni şi şold antârziat/ Mâna-mi aprinsă, eu sunt vinovat/ Că n-am oprit statuia-n cingătoare (I, 81); Coşul ei cu soare,/ Proptit în şold, pe cingătoare,/ Ducea snopi de ochi galbeni, cu gene de lapte,/ Şi garoafe de noapte. (I, 210); Mai joacă Salomeea şi-acum, pe-aci pe-aproape./ Te uită: are găuri, n-are pleoape,/ Nici buze, nici tipare de şold şerpuitor. (II, 222); Stareţul, suindu-i scara,/ Strânge-n şold cu subsuoara/ Cartea groasă, de canoane. (IV, 208); Unde sunt degetele tale/ să-mi caute-n cunună spinii?/ Şi şoldul tău culcat în iarbă,/ pe care plantele-l cuprind/ Şi-ascultă-n sânul

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 447 tău suspinul/ iubirii, cucerit murind? (I, 117); Se încovoaie pe jumătate,/ Opreşte şoldu-n loc, zvârle piciorul/ Spre pâlcul, în cer, unde Săgetătorul/ Aţine noaptea drumul vulturilor de-argint. (I, 234); Şopârla-i pentru glezna de la mână,/ Iar şarpele pentru grumaz,/ Fetişcană de atlaz –/ Şi pentru şoldul dumitale, de vioară,/ Domnişoară. (II, 88); De ce te-ascunzi? Îţi place s-adormi pe şoldul meu,/ Hrănit cu raze moarte, otravă şi cenuşe. (II, 206); Smucit în zigzag şi spirale/ De şolduri şi de braţe goale,/ Danţul plutit pe subsuori,/ Ca duca şirurilor de cocori, (II, 179); Sau mă crezi, sau nu mă crezi,/ Isonu-i purtat de iezi./ Însuş Pan porneşte corul,/ Drept în şolduri, cu piciorul. (IV, 273). ŞOMOIÓG (1), şomoioage, s.n. Cf. magh. csomó. Mănunchi de fân, de paie etc., cu care se aprinde focul. Un lazaret clădit în papainoage/ Slujeşte-n şes s-adune pe răniţi,/ Aduşi pe tărgi, ca nişte şomoioage/ De cârpe-n sânge negru, şi zgârciţi. (II, 276). ŞOPÂRLĂ (5), şopârle, s.f. Cf. alb. shapi. Nume dat mai multor specii de reptile din ordinul saurienilor, cu coada lungă, subţiată spre vârf, regenerabilă (Lacerta). O şopârlă vrea să fie/ Cât un ac cu gămălie. (II, 10); Şopârlele verzi şi cenuşii, din chiparoşi,/ Se uită la tine, şopârlă/ Albă, cum coşi/ Pe mal, cu piciorul în gârlă. (II, 64); Şopârla-i pentru glezna de la mână,/ Iar şarpele pentru grumaz,/ Fetişcană de atlaz –/ Şi pentru şoldul dumitale, de vioară,/ Domnişoară. (II, 88); Zisei şopârlei: – „A trecut pe-aici?”/ Ea m-a trimis la şerpi şi licurici./ Şi neprimind răspuns nici de la stupi,/ Mă iau după vulturi şi lupi. (II, 167). ŞOPTÍ (21), şoptesc, vb. IV. Din sl. siputati, bg. şeptja. Tranz. şi intranz. A vorbi încet, în taină, a spune ceva în

şoaptă. * Loc. adv. Pe şoptite = cu glas foarte încet; în taină. * Fig. A murmura, a susura, a fremăta. Şi nu-ţi şoptesc sonete, nici mituri nu-ţi îngân,/ Pe unde trece umbra acestui hoit păgân. (I, 127); Vino, mâna mi-e caldă şi pură,/ Să te dezmierd copilăreşte./ Du-mi-o la rană, du-mi-o la gură./ Spune – duhovniceşte, şopteşte. (I, 128); Cine şopteşte are dor de ducă,/ Şi cine pleacă vrea să stea:/ Lipseşte fitecui câte ceva. (II, 163); Şopteşte prin spini o-ntrebare:/ Ce are? Ce-l doare?/ Că nici el nu ştie,/ Nătâng între foi de hârtie. (III, 274); Spuneai ceva ? Spuneam ceva ? Se pare./ Şoptiseşi, poate, o-ntrebare,/ Sau, poate, un răspuns./ Dar glasul nostru nu era ascuns? (III, 281); Tăcerea ta supusă-mi şoptea: – „Mă ia şi du,/ Şi mântuie-mi odată durerea de-a fi tu”. (III, 265); Am luat-o-n câmp de mână şi i-am şoptit ceva:/ – „Copilă nenuntită, n-ai vrea să fii a mea?” (III, 296); Sufletul mi-e un leagăn de păpuşi,/ Un căluşel de leagăne-nvârtite/ În valsul unei muzici pe şoptite. (II, 172); Tacâmurilor, linguri, furculiţe şi cuţite,/ Le-am auzit revolta pe şoptite/ În spălătorul din bucătărie. (IV, 32); Căci muscoii şi bondarii/ Şialte neamuri de pădure,/ Pe şoptite, ca tâlharii,/ Umblau mierea să le-o fure. (IV, 173); Strivit în uliţa măreaţă,/ Secat de drumul de asfalt,/ El e de felul cerului înalt,/ Care şoptind îi spune şi-l învaţă. (I, 35); Un om, trudit şi-acela, îmi va deschide mâine/ Mormântul pomenirii cu mâna-i preacurată,/ Ca să mă frângă-n soare, schimbat prin moarte-n pâine,/ Şi fraţilor din urmă, şoptind să mă împartă. (I, 58); Îl ştii şoptind în zarea durerilor trecute/ Şi, drept ecou, răspunde o şoaptă de regret,/ Şi suferinţa veche pe cea de-acum se-ascute/ Şi simţi cum vine zilnic ecoul mai încet. (I, 161); În tindă,/ Creşteau plopi

448

Simona Constantinovici

de oglindă/ Şi o lună cît o cobză de argint./ L-am auzit şoptind. (I, 224); Poţi tu să-mi spui, şoptind, ca-ntr-o poveste,/ Atâta frumuseţe unde este,/ Atâta gingăşie şi iubire,/ De câtă lasă veacul amintire; (II, 166). ŞOPTÍRE (1), şoptiri, s.f. V. şopti. Acţiunea de a şopti şi rezultatul ei; şoptit. Ce fel de neam aveai la origină,/ Căci numele, din câteva guverne,/ Nu sună, n-are ritm şi nu se-aşterne/ Pe graiul nostru, cu şoptirea lină. (IV, 270). ŞOPTÍT (1), s.n. V. şopti. Şoptire. Aveai un fel de noapte în ochi şi-un fel de glas,/ Că-n lupta de-a şoptitul, pe seară, m-ai rămas./ Într-adevăr, destinul e turburat de-o floare/ Ieşită de neunde, necum şi la-ntâmplare, (III, 283). ŞOPTÍT (1), -Ă, şoptiţi, -te, adj. V. şopti. (Despre cuvinte; adesea adverbial) (Rostit) în şoaptă, încet. Ieşea şoptit un murmur, din pâlc, o rugăciune:/ “Deşertăciune-s toate, suntem deşertăciune.../ Nu-ţi bizui nădejdea de mâine niciodată/ Pe zilele, ca zoana şi pleava vânturată...” (III, 103). ŞORÍCI (4), s.n. Et. nec. Piele de porc (pârlită sau opărită şi curăţată de păr pentru a deveni comestibilă). „(...)/ Dihanie ca asta n-am văzut,/ Cât un morman, din cap până-n şezut,/ Şi-o burtă, Doamne! nu ştii ce să zici./ Ce namilă, cumetre, de stârv şi de şorici!” (IV, 57); Câine mişel, tu mârâi numai biciul/ Şi urmele şi pragul mi le lingi!/ Căci te târăşti ca să-ţi păstrezi şoriciul/ Şi dând din coadă voia mi-o învingi. (II, 187); „Poate că trece Vodă vreodată pe la mine, –/ Se tot gândise Cerbul o vreme şi mai bine. –/ Plimbându-se prin codru, proptit în câte-o stâncă,/ Îşi scărpina şoriciul de stei, că-l cam mănâncă.” (IV, 80); Şi răspunde-n doi, trei timpi,/ Cine are mii de ghimpi?/ Cui îi

ustură şoriciul?// N-ai ghicit că e ariciul? (IV, 137). ŞORŢ (2), şorţuri, s.f. Din germ. Schurz. (În portul popular) Ţesătură dreptunghiulară din lână sau din bumbac, de obicei împodobită cu broderii, care se poartă peste fustă. Albiturile să-ţi fie/ Cum îi foaia de hârtie,/ Şorţurile proaspete./ Şi primeşte-l oaspete. (II, 113); Acum vre o săptămână/ Atârnau ciorapi de lână,/ Şorţuri, fote, ii, pe sfori,/ Bondiţe, de subsuori, (IV, 170). ŞOSEÁ (7), şosele, s.f. Din fr. chaussée. Cale de comunicaţie interurbană, pietruită sau asfaltată; p. restr. stradă largă la intrarea într-un oraş. Ciocoiul nu se aştepta./ Zece opriră caii pe şosea./ Din zece s-au făcut, pe nevăzute,/ Oamenii, sute. (III, 197); Pe cărări şi pe şosea,/ Unde-ai fi, unde-ai călca,/ La-ntuneric, la lumină,/ Umbli ca pe rogojină,/ Şi ţi-e dulce la picioare/ Toată ţara umblătoare. (IV, 192); Vre un unchiaş, ici-colea, un nebun,/ Mai şchioapătă-n vre un cătun,/ Cotrobăind pe drumuri, pe şosele,/ După coceni, după surcele,/ Domniţă şi duduie./ El ar mânca şi balegă, şi nu e. (II, 253). Variantă de singular: şoseauă (4). În faţa lunii, dreaptă, şoseaua-n vărgi cu plopii/ S-a pardosit cu ţoale din Jii şi Mehedinţi,/ Şi-n umbra fiecărui copac aşteaptă popii,/ Strângând în mâini tăcute cădelniţe fierbinţi. (I, 88); Ne-au mai rămas prea multe de-nvins şi de ştiut./ Şoseaua se strâmtează, cărările se-mbină./ Le simţi apropiate din ce în ce mai mult,/ Ca spiţele din roată, crăpate de lumină. (I, 108); Şoseaua-i încă neagră-n locul gol/ Şi sforăie şi caii trecând şi-i dau ocol,/ Că sunt şi astăzi urme de moaşte ciocoieşti/ Pe drumul care duce din Slatina-n Piteşti. (III, 200); Aur gros de giuvaer,/ Cu trei stele, ca pe cer,/ Şi că-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 449 ruţa lui cu foc/ Zbiară ca să-şi facă loc,/ Pe şoseaua cu grădini,/ Peste gâşte şi găini. (IV, 252). ŞÓTIE (1), şotii, s.f. Cf. ucr. sutka. Poznă, năzbâtie, ghiduşie. Pe nerăsuflate/ Şi-a făcut în chipuri/ Şotiile toate/ Şi multe tertipuri.// E o jucărie/ Cu scamatorie. (II, 139). ŞOVĂÍ (15), şóvăi, vb. IV. Et. nec. Intranz. 1. A merge cu pas nesigur, a se clătina. 2. Fig. A fi nehotărât, a ezita. 3. Fig. A oscila. Când pleci, să te-nsoţească piaza bună,/ Ca un inel sticlind în dreapta ta./ Nu şovăi, nu te-ndoi, nu tentrista./ Purcede drept şi biruie-n furtună. (III, 15); Părinte, mustrarea te-a adus,/ Că şovăi şi las timpul să treacă necurmat/ Şi nu-mplinesc porunca pe care am jurat? (III, 216); Mi-e frică, Doamne, şovăi în contraste,/ Între fericire şi năpaste,/ Că domnişoara nu vrea să moară/ Nici profesoară, nici domnişoară. (IV, 31); Plăpânda libelulă, în mâna lui păroasă,/ E crudă ca lăstarul de crin şi chiparoasă./ Ea – place că e teafăr şi dur – şi om de treabă,/ Nu şovăie, nu-ntârzie, nu-ntreabă. (III, 43); Se răzgândea şi şovăia să calce/ Pe scoarţe şi covoare cât o falce:/ Nu mai văzuse de când e, Ion,/ Odăi cât o păşune şi preş de un pogon. (IV, 19); Se potolise spaima. Din casa sfărâmată/ Mai şovăiau trei ziduri în picioare./ Podelele-n cinci caturi zburaseră deodată/ Şi rămânea văzduhul posac învelitoare. (II, 280); Doar o dat-au şovăit,/ Când s-au strâns şi au fugit./ Când corabia se-nneacă,/ Şobolanii, droaie, pleacă. (IV, 255); Calcă lin şi cu sfiială,/ Ca pe foi de poleială,/ Şovăind că poate strică/ Gâzele de majolică. (II, 102); Dar şovăind cu gândul între pământ şi cer,/ Te-au prins, pe nesimţite, cătuşele de fier/ Şi lanţurile, jugul şi temniţa. Mândria/ De-a te simţi de sine ţi-o pălmui

robia. (III, 91); Când îl vezi, cam după prânz,/ Are nişte ochi de mânz/ Şi zâmbeşte-ntr-ale sale/ Gânduri, şovăind agale. (IV, 205); Să nu te miri că, şovăind şi mici,/ Li se julea şi nasul prin urzici. (IV, 216). ŞOVĂIÉLNIC (1), -Ă, şovăielnici, -ce, adj. Din şovăi + suf. -elnic. Nesigur, şovăitor. Îmi creşte-n suflet iarăşi o strună de vioară,/ Dar cântecul în mine, tânjind să se deştepte,/ Sfiios şi şovăielnic şi-acum ca-ntâia oară,/ Răsună-n depărtare, mai sus şi mai afară,/ Cantr-o vecie albă cu stâlpi şi turle drepte. (I, 122). ŞOVĂÍRE (1), şovăiri, s.f. V. şovăi. Nesiguranţă, ezitare. La fiece cuvânt, o şovăire/ Te face să tresari şi-ai aştepta./ Parcă trăieşti în somn şi-n amintire/ Şi nu ştii cine-a scris cu mâna ta. (III, 271). ŞOVĂITÓR (1), -OÁRE, şovăitori, -oare, adj. Din şovăi + suf. -tor. Şovăielnic, nesigur. Eşti ca un nor, agale topit îndelungat,/ Şovăitor cu sine mereu şi destrămat./ Secunda hotărăşte, înnalţă şi afundă./ Poţi bizui tu preţul pe clipă şi secundă? (IV, 37). ŞPION (1), şpioni, s.m. V. spion. Şi el te şi pârăşte, de-ai chibzuit vreo faptă/ Ce ţie ţi se pare a fi răsplata dreaptă./ El e şpion de suflet la domnişori, bădie,/ Că vrea puternicia ciocoilor să ţie. (III, 120). ŞTAFETĂ (2), ştafete, s.f. Din it. staffetta, germ. Stafette. Scrisoare, mesaj urgent dus de un curier special; p. ext. veste, ştire. Însă Iov, ca să cunoască,/ Scoase dopul lung de iască/ Şi ştafeta, şi-a citit./ Ca pe un nefericit,/ Duhu Rău l-a ispitit (IV, 186); Ai îmbătrânit, băiete,/ Cântând stihuri şi ştafete,/ Potrivind, ascuns de lună,/ Vorba-n fluier, care sună. (I, 64).

450

Simona Constantinovici

ŞTAMPÍLĂ (1), ştampile, s.f. Din fr. estampille. Cf. it. stampiglia. Semn, inscripţie sau emblemă care se aplică pe un document pentru a-i da valabilitate, pe mărfuri sau pe corpul animalelor, pentru a le arăta provenienţa sau apartenenţa etc.; sigiliu. Orice privighetoare şi mierlă recunoască-l,/ Cum l-am primi să cânte pe insul fără dascăl,/ Fără hârtii semnate, cu număr, an şi zile/ De pricepuţii noştri la rubrici şi ştampile? (IV, 75). ŞTEJAR (1), ştejari, s.m. Vezi stejar. Mânăstirile mai mari/ Au chiliile-n ştejari,/ Nouă, zece pe o cracă,/ O biserică şi-o toacă./ Dintr-un bob de ghindă-nchis/ S-a-ntocmit un paraclis. (IV, 182). ŞTEOALFE (1), s.f. Îi trebuie boierului dichis/ La Bucureşti, la Viena şi Paris,/ Lingăi, lichele, şteoalfe, să petreacă./ Se-ntoarce, ia bănet şi pleacă. (III, 177). ŞTERGÁR (3), ştergare, s.n. Din şterge + suf. -ar. Bucată de pânză, uneori cu broderii sau cu franjuri, care serveşte ca prosop sau ca podoabă în casele ţărăneşti. Sufletul meu, deschis ca şapte cupe,/ Aşteaptă o ivire din cristal,/ Pe un ştergar cu brâie de lumină. (I, 48); Încă săraci, noi ceştia, cârpeam odinioară,/ Pe un ştergar cu coadă, ceaveam şi noi, o cioară, (III, 97); La ce folos că-mi străluceşti, tu, soare,/ C-ai pus grădina noastră-n sărbătoare,/ Că pardoseşti pământul cu covoare,/ Ştergare şi peşchire şi plocate,/ Şi-aşterni cărările nemaiumblate, (III, 202). ŞTÉRGE (8), şterg, vb. III. Lat. extergere. 1. Tranz. A freca suprafaţa unui obiect pentru a face să dispară o substanţă străină care-l acoperă. 2. Tranz. A face să nu se mai vadă un text scris, un desen, răzând cu o gumă etc. 3.

Tranz. şi refl. A înceta să mai existe, a (se) pierde fără urmă. Mai e şi om de artă, poet, bibliofil,/ Şi simţitor la toate, încă de mic copil./ Când alţi copii scursoarea pe buze-o ling şi-o-nghit,/ El şi-o ştergea cu palma, ştergânduşi-o pe zid. (III, 151); Hamlet, stârneşti în mine durerile secrete:/ Cine-ar putea să-mi şteargă din gând atâtea pete? (III, 215); Din condică zece s-au şters,/ Vărsaţi în univers,/ Cu braţele puse domol/ Pe pântecul gol. (I, 225); A citit şi tot a şters,/ Câte-o vorbă, câte-un vers,/ Şi câte o dată, fată,/ Toată foaia, cartea toată, (IV, 110). ŞTERPELÍ (1), şterpelesc, vb. IV. Et. nec. Tranz. (Fam.) A sustrage ceva; a fura. Din ce s-o fi procopsit/ Fără pic de alt venit?/ Şterpelind de la croială,/ Din postav, din căptuşeală (IV, 45). ŞTÉRS (4), ŞTEÁRSĂ, şterşi, -se, adj. V. şterge. 1. Care nu se vede bine; care a fost ras, tăiat, suprimat. 2. Lipsit de culoare; neclar, spălăcit. Biserica necunoscută, cu hramul şters, cu vârful rupt,/ Cu turla leşinată-n aer, se încovoaie-n osteneală,/ Şi streaşinile-i, adăposturi de cuiburi, prinse dedesubt,/ Păzesc şi-a îngerilor palizi închipuită poleială. (I, 113); Cu tine dorul am/ Să fiu răsplămădit şi şters/ În slava mea de miligram/ De praf, suflat în univers. (I, 150); Seamănă măcar a trecut/ Crâmpeiele acestea/ Ce par să urzească povestea,/ Icoanele şterse, în care umblă/ O umbră de umbră? (I, 173); O pată crudă-n calea de pietriş/ Arată locul sângelui plăpând,/ Şi peste chipul micului mormânt/ Cad lacrimile şterse pe furiş. (IV, 265). ŞTÉVIE (1), ştevii, s.f. Din sl. stavije. Plantă erbacee comestibilă, a cărei rădăcină este folosită în medicină pentru proprietăţile ei astringente şi depura-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 451 tive. Puţintel aprins la faţă,/ Anteriul i se-agaţă/ Când de colo, când de ici,/ Între ştevii şi urzici. (IV, 205). ŞTI (357), ştiu, vb. IV. Lat. scire. I. 1. Tranz. şi intranz. A avea cunoştinţă (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaşte. 2. Tranz. A afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaşte pe cineva (din toate punctele de vedere). II. Tranz. 1. A poseda cunoştinţe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o ştiinţă, o artă etc. 2. A fi apt pentru ceva. 3. A ţine minte, a-şi aminti. 4. A-şi da seama, a înţelege. 5. A prevedea. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. În structura unor titluri de poeme: Buruiană, nu ştiu care (II, 95); De când mă ştii (II, 212). Variantă fonetică: ştiiai. Ş’ (4) – formă prescurtată, neliterară, a verbului a şti, la indicativ prezent, persoana I singular, utilizat de Arghezi la negativ. A doua oară, nu ş’cum mă-sa a căzut;/ Că ceata s-a făcut, s-a desfăcut,/ S-a învârtit, s-a rupt, s-a prins,/ De s-a-nnodat din şase inşi un singur ins. (I, 222); Nu ş’cu cine seamănă/ Că îi pare geamănă:/ O să mă silesc să caut/ A ghici pe nai şi flaut. (II, 85); Domnule, nu ş’cine eşti,/ Dar te bate vântu-n pat/ Şi parcă te-ai şi umflat./ Pune fesul, că răceşti. (II, 134). Orişicum lăuta ştie să grăiască,/ De-o apăs cu arcul, de-o ciupesc de coarde./ O neliniştită patimă cerească/ Braţul mi-l zvâcneşte, sufletul mi-l arde.// Ştiu că steaua noastră, ageră-n Tărie,/ Creşte şi aşteaptă-n scripcă s-o scobor./ Port în mine semnul, ca o chezăşie,/ Că am leacul mare-al morţii tuturor. (I, 18); În Paradisul Evei, prin pădure,/ Ca şi în vecii trişti de mai târziu,/ Gura ta sfântă, toţi Părinţii ştiu,/ Nu s-a deschis decât ca să ne-njure. (I, 68); Eu mă fălesc că nu vând ca atâţia/ Tezaurele mele. Nici nu ştiu/ Dacă pe piaţă Dumnezeu cel viu/ S-a ieftenit mai mult decât tărâţea. (I,

134); L-am găsit/ Zgârcit./ El stă acum în pat./ Unde-i sufletul lui? Nu ştiu. A plecat. (I, 224); Nu ştiu cine, pe furiş,/ Mi-a smuls toamna-n miez de noapte,/ Din grădini, ca un afiş. (II, 47); Nu ştiu ce chin mă ia şi mă frământă/ Când iar ascult cum vocile vă cântă. (II, 191); Şi mai deştepţi decât stăpânul lor,/ Nuncep vorbind, cu „poate” şi cu „dacă”,/ Şi în auzul treaz al tuturor,/ Ştiu să răspundă, cum şi ştiu să tacă. (III, 124); Un lucru ştiu, că sunt năuc./ Cânt şi eu ca o cioară, ca un cuc,/ Şi niciodată nu m-aş fi gândit/ Că fac ceva deosebit. (IV, 21); Ştiu în sinea ta ce zici:/ Din pitici cum ies pitici?/ De la icre, sau din ouă,/ Sau din ele amândouă? (IV, 205); Tu ştii că destinul e grav/ În pensula marelui zugrav. (I, 83); Tu ştii tăcea când este de tăcere/ Şi-n toată ora-nalţi câte un turn/ Arhanghelului mare taciturn,/ Neliniştit de greaua lui putere. (I, 160); Te-a luat părtaş, nici până-acum nu ştii,/ La suferinţă, la tovărăşii,/ Şi a jurat pe numele tău sfânt,/ Şi strâmb şi drept, cum jură pre pământ. (II, 193); Dar n-ai să ştii, prin mine ce izvoare/ S-au strecurat şi câte, liniştit./ Şi nu cunoşti pe buza mea scânteietoare/ Buzele calde câte m-au sorbit. (III, 12); Aşa, Ursei,/ Pune-ţi botul pe genunchii mei –/ Şi uită-mi-te-n ochi cu bunătate./ Câine frumos, tu ştii că ţi-s un frate. (III, 266); Materialele de cinste, eu tenvăţ,/ Să ştii şi tu, ca om, că la bătaie/ Nu sunt acelea ce stau băţ,/ Dar celelalte, care se-ncovoaie. (IV, 34); Şi când, a doua zi, te-nfruntă iar,/ Îl laşi să scuipe bale şi scăpău,/ Pentru că ştii că sufletu-i murdar/ Se îndoieşte şi că-i pare rău. (IV, 248); Că dacă mai este vie,/ Scrie peană! Sânge scrie!/ Cine ştie!.../ O citi şi o să vie. (I, 65); Şi semănaţi, ca noaptea ce vă naşte,/ Sfiială şi-ndoieli unde-ţi cădea,/ Că Cel-ce-ştie, însă nu

452

Simona Constantinovici

cunoaşte,/ Varsă-ntuneric alb cu mâna mea. (I, 195); Vântul strigă: nu-i răspunde./ Şi te cheamă: te ascunde./ Te găseşte? Dă cu frunză./ El nu ştie să seascunză. (II, 102); Cine-i aci ? O floare doar îl ştie,/ Şi neştiinţa noastră rămâne pe vecie./ Nu te ruga. Nu plânge. Nu căuta în jos./ A fost? N-a fost? E de prisos. (III, 22); Dar ochii tăi? Albaştri, verzi, negri sau căprii/ Zălog a nu se ştie ce mute mărturii. (III, 85); Câtu-i Dumnezeu de mare/ N-avea trei clase primare./ La citit se-mpiedică,/ Nu ştiearitmetică.// Ştie-atât: numai să facă./ Ia o leacă, pune-o leacă. (IV, 109); Râma o literă ştie/ Şi numai pe ea o scrie. (IV, 113); Uriaşul negru ştie/ Că a pus tovărăşie/ Şi cu vrăbioii hoţi/ Mămăliga pentru toţi. (IV, 141); Că piticii, mulţi dorm duşi/ Prin gutui şi corcoduşi,/ Şi visând, precum se ştie,/ La cereascampărăţie. (IV, 200); De asemenea se ştie/ Că plutim în poezie/ Şi, fugind accelerat,/ Ne-am găsit şi adunat. (IV, 262); De când mi-ai pus capul pe genunchi, mi-e bine./ Nu ştiam că mă voi vindeca de mine cu tine. (II, 67); Acestea le ştiai şi le tăceai./ Te-ntrebi acum, de ce mereu te miră/ Că ţara sta-ntre zmârc şi putregai? (III, 178); Biata bătrână a murit./ Ştia că moare negreşit,/ Că toţi bătrânii când se simt că-nghiaţă/ Intrând încet cu mâinile în ceaţă. (I, 41); Nu ştia că-i stă pe fund,/ Oului, un gol rotund/ Pentru plod şi pentru pui,/ Când ia trup făptura lui. (IV, 136); Şi toate frunzele te cer/ Să-ţi legene lin somnul,/ Ştiind că leagănă spre cer,/ În sânul tău, pre Domnul. (I, 74); Ştiind că şi Lazăr a-nviat,/ Voi să nu vă mâhniţi, s-aşteptaţi,/ Ca şi cum nu s-a întâmplat/ Nimic prea nou şi prea ciudat./ Acolo, voi gândi la jocul nostru, printre fraţi. (I, 190).

ŞTIÍNŢĂ (8), ştiinţe, s.f. Şti + suf. -inţă (cu unele forme după fr. science). 1. Pregătire intelectuală, instrucţie; învăţătură, erudiţie. 2. Ansamblu sistematic de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii. Tu ştii ceva ce limba ta nu-l ştie/ Şi să-l rostească nu e cu putinţă./ Ştiinţa mută ţi-a fost dată ţie,/ Şi mie graiul cel fără ştiinţă. (II, 181); A învăţat degrabă, cu râvnă şi silinţă,/ Şi tainele ştiinţei, ştiinţă cu ştiinţă,/ Şi limbile vorbite, ajunsă pricepută/ Pe oameni să-i aţâţe şi, paşnici, să-i asmută. (II, 275); Halucinata ştiinţei, vino în grădina mea,/ Unde busuiocul a crescut ca brazii, şi măceşii/ Zgârie sâmburii sânului prin inul cămeşii. (II, 62); Avea dintru sămânţă ştiinţele-adunate/ În el prin har şi strânse priceperile toate. (III, 180). Variantă fonetică neliterară: ştinţa. Nu mai vorbesc de ştinţa ce o ştii:/ Eşti cel mai mare dintre morţi şi vii./ Şi, mai Întâi,/ Cine ţi-ajunge barem la călcâi? (IV, 87). ŞTIRB (2), -Ă, ştirbi, -e, adj. Din sl. strubu. 1. Căruia îi lipseşte unul sau mai mulţi dinţi. Un tei acoperă cu frunza şindrila sfântului locaş./ Un preot cântă liturghia, bătrân şi gârbov, în veştminte,/ Pentru creştinii şi păgânii acestei margini de oraş/ Şi pentru câţi, după pomelnic, îşi mai aduce, ştirb, aminte. (I, 113). 2. Cu marginea spartă; ciobit. Clopotul ştirb, din visul de-altădată,/ Sună a ciob şi-a putină uscată,/ Şi-n apa de mocirlă, stătută şi cleioasă,/ Strigoiul face cruce şi-aghiazmă mincinoasă. (II, 204). ŞTIRBÍ (2), ştirbesc, vb. IV. Din ştirb. 1. Intranz. A-şi pierde dinţii, a deveni ştirb. Şi chibzuind cum face de isprăvit căratul,/ S-a repezit pe uşă cu-o scândură de-a latul./ Dar se lovi-n părete, parcă-l împinse dracul,/ De se ştirbi la

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 453 gură, căzând de-a berbeleacul. (IV, 52). 2. Tranz. A ciobi. Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,/ Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl. (I, 103). ŞTIRBÍRE (1), ştirbiri, s.f. V. ştirbi. Acţiunea de a (se) ştirbi şi rezultatul ei. L-am ascultat şi-am prăbuşit din munte/ Pleşuva stâncă, ruptă de la frunte./ Nu are, prăvălită din creasta ei înnaltă,/ Ştirbire de la daltă. (III, 22). ŞTIRBÍT (6), -Ă, ştirbiţi, -te, adj. V. ştirbi. 1. Fără dinţi, ştirb. Tu, plin de taine şi ştirbit în gură,/ Ai stat ascuns adânc în arătură. (II, 120). 2. Cu marginea ştirbită; tocit; ciobit. Fac o teacă, vrei o spadă./ Fac un vârf, ai vrea o coadă./ Fac tăiş, tu-l vrei ştirbit,/ Vrei fier bont, nu vrei cuţit. (IV, 239); Degeab-ai vrea o coasă ştirbită să-ţi ascuţi./ Ea poate să rămâie la micile nevoi,/ Ca piatra şi amnarul şi fostul car cu boi. (II, 274); Cotoarele legate cu aur vor să spuie/ Ce ţin cuprins în scoarţe, şi-un gând cum se descuie,/ Dar fiecare titlu-i crestat pe-o carte-nchisă/ Cu lacăte, cu cheia ştirbită, când e scrisă. (III, 80); Vin, iată-le, tot de la sine,/ Frânturile toate spre mine,/ Fărâme ştirbite şi-ntregi/ De lucruri pe care de-abia le-nţelegi. (II, 199); Vreau tâlcul plin să-l capăt şi rostul lor întreg/ Să-l pipăi dintr-odată, să pot să-l şi dezleg,/ Nu lacăte-ncuiate, zăvoare şi crâmpeie/ Cu mii de chei ştirbite, şi fără nici o cheie. (III, 298). ŞTIRBITÚRĂ (2), ştirbituri, s.f. Ştirbi + suf. -tură. Ruptură, gaură; ciob. Din majolica ochilor a rămas/ O ştirbitură, şi din rege – un fel de glas. (I, 236); Azi, în lacul îngheţat,/ Blidul nu i-a mai intrat/ Şi-i atârnă-n ceaţa sură/ Vătămat de-o ştirbitură. (II, 122). ŞTÍRE (10), ştiri, s.f. V. şti. 1. Veste, informaţie; noutate. 2. Cunoaştere, cunoştinţă. * Loc. adv. Cu (sau fără) şti-

rea cuiva = cu (sau fără) ştiinţa cuiva. * Loc. vb. A da (cuiva) de ştire = a vesti, a anunţa. Şi pentru că nu am ştire/ Demi voi mai veni în fire/ Şi de o voi mai vedea/ Strânsă subt musteaţa mea,/ Ca un şarpe ce se zbate/ Suferind de cinci păcate,/ Stihuind m-am hotărât/ Să-mi trec noaptea de urât. (I, 65); Gândirea vine de la sine,/ Pe căi ascunse şi streine,/ Când n-ai chemat-o, fără ştire/ Pe firu-i nevăzut, subţire. (III, 272); Eşti cărturar de stihuri şi poveşti/ Şi tot le dregi şi nu le nimereşti./ Aş vrea să am un fel de ştire/ Cu ce fel te alegi de mulţumire. (IV, 36); Atunci au deschis/ Sacii, şi-au trimis/ Purceii de lemn/ Să le-aducă semn/ Şi ştire din sat. (IV, 149); În pădurea cu furnici/ E-o cetate de pitici./ Au adus lăstunii ştire/ Că-i un fel de mânăstire/ Şi că n-ar fi numai una. (IV, 178); -„Iar cuvântări! iar sfaturi! iar psalmi! iar vorbe late,/ Să dovedească iarăş că are el dreptate!/ Parc-ar putea să facă, oricât e Dumnezeu,/ Ceva fără de ştirea şi-a sprijinului meu!” (III, 246); Gingia moale, înţărcată, suge,/ Ochiul porneşte blând să se usuce,/ În pântec spini, urzici şi aguride/ Dau ştiri de beteşugul ce-l ucide. (I, 131); Şi vezi de trimite/ Ştiri nemeşteşugite:/ Ce fel de foc/ Stă acolo pe loc/ Şi nu arde? Le vezi? (IV, 105). ŞTIUBÉI (3), ştiubeie, s.n. Din ştiob + suf. -ei. Stup primitiv. Din ştiubeie şi prisacă/ Stariţele nu mai pleacă,/ Şi maicile cuvioase/ Au pus obloane la case,/ De nu mai pătrunde-afară/ Nici un fir de rază rară,/ Şi urzesc ţoale de ceară. (IV, 171); Şi Grivei s-a învârtit în bot/ Şi a căzut. S-au stârpit cucuruzii,/ S-au uscat busuiocul şi duzii,/ Au zburat din streaşina lunii,/ Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii./ Ştiubeiele-s pustii,/ Plopii-s cărămizii,/ S-au povârnit păreţii. A putrezit ograda... (I,

454

Simona Constantinovici

144). Apare, în textul poetic, şi varianta fonetică ştubeie: Ştubeiele sunt pline cu căpuşi,/ Iar mierea li-e de sânge în fagurii umflaţi/ De-o seamă cu bojocii retezaţi. (II, 163). ŞTIULÉTE (3), ştiuleţi, s.m. Et. nec. Fructul matur al porumbului, cu (sau fără) pănuşele care-l învelesc. E blestemată brazda trufiei nesătule/ Să nu-şi mai verse-n care porumbul şi-n pătule,/ Şi-n foile chircite să iasă, de amiază,/ În loc de ciucălaie, ştiuleţi de căcărează, (II, 220); Ştiuleţii îi lucrase de-a rândul în şiraguri/ Pe un tipar de ceară al horbotei de faguri,/ Şi-n fiecare fotă, ascuns, de popuşoi,/ Îşi furişa aluatul de aur, de altoi. (III, 245); Portocalii, ştiuleţii-mpletiţi cu boaba mare/ Ca nişte faguri de mărgăritare,/ Culeşi cu patru fote curate, de pănuşi,/ Ieşeau din subsuoara cocenilor, păpuşi. (IV, 16). ŞTIÚT (2), -Ă, ştiuţi, -te, adj. V. şti. 1. Care este bine cunoscut; p. ext. vestit, renumit. 2. Care ştie multe, învăţat. ŞTIUTÓR (2), -OÁRE, ştiutori, -oare, adj. Din şti + suf. -tor. Care ştie, care cunoaşte. Nu cunoşteau locul,/ Bătui-ar norocul,/ Şi din depărtare/ Lătrau câinii tare,/ Nefiind datori/ A fi ştiutori,/ Şi sfinţiţii moşi,/ Find, de fel, fricoşi. (IV, 148). (Substantivat) Persoană care ştie să cânte la scripcă. Îi ajunsese faima trişcarului departe,/ La ştiutorii scripcii şi meşterii de carte,/ Şi au venit să-l vadă cu ochii, la bordei,/ Boierii meseriei de cântec şi condei. (IV, 75). ŞTOFĂ (3), ştofe, s.f. Vezi stofă. Un fir întreg, răzleţ în ţesătură,/ Leagă ruptură de ruptură/ Şi, de te uiţi prin ştofă, s-a zărit/ Hlamida, ca de câlţ lipit. – (II, 162); De folos ori nefolos,/ El vrea-ntâi lucru frumos./ Dintr-o îngustime-a ştofii/ A scos crinii şi cartofii. (II, 95); – „Sunt croitor de ştofe moi/ Şi stric cos-

tumele noi./ Cine/ Nu vine/ Să-l dreg, la mine?” (IV, 100). ŞTREÁNG (5), ştreanguri, s.n. Din germ. Strang. Frânghie (din cânepă). * Spec. Funie cu care sunt spânzuraţi cei osândiţi la moarte. Deosibirea este că unul o plăteşte/ În ştreang, dar cel cu biciul şi legea-mpărăţeşte,/ Ascunsă-n ea prin colţuri cotite şi-n unghere,/ Din care-şi trage drepturi, mândrie şi putere. (III, 95); Unii grămezi şi alţii, unul, doi,/ Purtaţi cu ştreang de laba dinapoi. (IV, 57); Sălciile şi răchita/ Ne-au dat cu nemiluita/ Ştreanguri negre în zăvoi./ Stupii plini îs cu puroi. (II, 242); Am auzit odată că mai-marii/ Se sărutau la chef cu lăutarii/ Şi că treziţi, a doua zi, de greaţă,/ Îi trimiteau la ştreanguri cu dis-de-dimineaţă. (IV, 21). ŞTRENGÁR (1), ştrengari, s.m. Ştreang + suf. -ar. Tânăr care se ţine de pozne sau umblă hoinar. Pentru că, vedeţi,/ Nu erau băieţi;/ Nici mici/ Ca nişte pici;/ Nici mari/ Ca nişte ştrengari. (IV, 97). ŞÚBĂ (2), şube, s.f. Din magh. suba. Haină largă şi lungă, căptuşită cu blană şi purtată mai ales de bărbaţi. Insul cel adevărat/ E un strâmb, un cocoşat./ Desfăşat de blăni şi şube,/ Dedesubt e numai bube. (III, 144); Păi, asta lor le place şi n-are nici un rost/ Să-i pui să se îndoape opt luni pe an de post,/ Să se îmbrace-n şube, ca noi, şi să se-ncalţe./ Cine-ar mai face spicul şi bobul să sennalţe,/ Eu, dumneata, ministrul, advocatul? (III, 153). ŞÚBRED (9), -Ă, şubrezi, -de, adj. Et. nec. Sufletul nostru, şubred şi sărac,/ Nu ştie de izvor şi roadă. (I, 16); Firav, plăpând. Creştetul gol poţi să-l încerci/ Puhav subt pipăit, ca pe ciuperci./ Şi-i şubred ca o funie-nnodată,/ Cu căpătâiu-n barca înecată. (I, 131); Mă uit la tine, şubred vas de lut./ Trei mii de ani

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 455 ai încăput. (II, 120); În farmacia mea atotlecuitoare/ Aleanuri am la chinurile-abia simţite,/ Misterioase şi nemaitămăduite,/ Pe când prin jur se naşte lumea şubredă şi moare. (I, 134); Parcă este un făcut./ Doamne, ce ţi-o fi făcut,/ Că-i baţi şubreda ei coapsă/ Cu atâta grea pedeapsă? (II, 217); Vijelia aduse cocorii,/ Albinele, frunzele... Mi-s/ Şubrede bârnele, ca foile florii. (I, 33); Şi-n plopi sună clopote/ Şubrede, de horbote. (II, 53). ŞUI (1), ŞÚIE, şui, şuie, adj. Din slavă. (Fam.) Strâmb; diform. Livizi ca strigoii şi şui,/ Strâmbaţi de la umeri, din şold şi picior,/ În blidul fierbinte, cu aburi gălbui,/ Îşi duc parcă sângele lor. (I, 203). ŞÚIER (4), şuiere, s.n. Derivat regresiv din şuiera. 1. Sunet sau ţipăt scos de unele animale; şuierătură. Sosesc în cohorte, se duc în cirezi,/ Ca bivolii negri, întinşi după coarne,/ Năvală de şuier, de suflet şi carne –/ Şi doliul înfaşă tării şi livezi. (I, 28). 2. Zgomot ascuţit şi puternic produs de anumite corpuri care se mişcă sau spintecă aerul cu iuţeală; şuierătură. Şi un şuier ca de nuia/ Tăia zbierătul şi vuia./ Tutunul se făcea/ În lulea/ Amar/ Şi scăpărai greu din amnar. (I, 227); Nu-i şuierul săbiilor ce se ascut/ Şi-al spadei ciocnite de scut./ Nu e bătaia inimii. Nu-i/ Turnul şi ornicul lui/ În care timpul colinse. (I, 168). 3. Sunet ascuţit şi prelung produs cu ajutorul unui instrument muzical, prin suflarea cu putere a aerului. Din murmur, poate, din niscai/ Icoane, rugi ori şuiere de nai./ Semeni leit, şi te-am văzut cândva,/ Cu Cineştie sau cu Careva. (II, 174).

ŞUIERÁ (1), şúier, vb. I. Din lat. sibilare. (Despre unele insecte; la pers. 3) A scoate un sunet sau un ţipăt (ascuţit) specific. A-nceput un greiere/ Casa s-o cutreiere./ Şuieră/ Şi fluieră/ Şi să dormi nu te mai lasă;/ Parc-ar fi la el acasă. (IV, 127). ŞÚRĂ (1), şure, s.f. Din germ. dial. Schur. Anexă pe lângă o gospodărie rurală, în care se adăpostesc vitele şi se păstrează uneltele agricole etc. Pe de altă parte, toţi,/ Care nu-s veri şi nepoţi,/ Se răzbună şi murmură/ Pe păretele din şură,/ Murdărit cu câte toate,/ Pâri, măscări şi-ocări spurcate. (IV, 213). ŞUVÍŢĂ (2), şuviţe, s.f. Cf. bg. sevica. 1. Fir de apă. (Sens metaforic) Subt povârnişul caselor de şiţă/ Întârzia din ceruri o şuviţă,/ Oprită-n marea moartă a nopţilor din sat,/ De-o cracă neagră de potop uscat. (I, 157). 2. Smoc de fire de păr. Călătorind vârtejul de scufiţe,/ Le flutură perucile, şuviţe,/ Şi ochii teferi, de safir rotund,/ Clipesc din fugă şi seascund. (II, 172). ŞUVÓI (1), şuvoaie, s.n. Din magh. sió (după puvoi). Curent de apă care se scurge cu repeziciune. Aseară ţi-era pana din călimară seacă./ Şuvoiul azi o-nneacă./ Minunile se iscă din peşterile pline/ Nainte să ajungă izvoarele la tine. (II, 175). ŞVAB (1), şvabi, s.m. Din germ. Schwabe. Insectă care trăieşte în locuri întunecoase şi se hrăneşte cu resturi alimentare. N-ăi vrea să ţi-i mai număr pe nume; mă asculţi?/ Tăunul, viespea, şvabul cu lustru şi-alţii mulţi./ Cu puricele negru sunt cel puţin vreo şase./ Unde mai pui atâtea jivini şi mai scârboase! (IV, 86).

456

Simona Constantinovici

T TÁBLĂ (2), table, s.f. Din sl. tabla (cu sensuri după fr. table). 1. Placă de lemn, de piatră sau de metal pe care se scriu sau se gravează anumite indicaţii. Avea şi-un nume, scris pe-o tablă, care/ Îi arăta şi titlurile rare./ Nu le ţin minte, dar înfricoşat,/ Intrând în încăperea lui, l-am salutat. (IV, 56). 2. Tabel. * Tabla înmulţirii = Tabla lui Pitagora. Cocoşii noştri cântă mult prea tare,/ Tocmai când face el numărătoare,/ Plecat între bomboane şi clondire,/ Îl fericeşte tabla de-nmulţire. (III, 195). TABLÓU (7), tablouri, s.n. Din fr. tableau. 1. Pictură, desen, gravură executate pe o pânză, pe un carton sau pe alte materiale; p. ext. pictură, desen, gravură, fotografie înrămate şi aşezate, în scop decorativ, pe pereţii unei încăperi. 2. Privelişte de ansamblu din natură, care evocă o reprezentare picturală şi impresionează prin frumuseţe şi pitoresc. Tristeţea mea străvede printre arbori zarea,/ Ca-ntr-un tablou în care nu-nţelegi:/ Boschet sau aşteptare opreşte-n fund cărarea?/ Şi liniştea-i ecoul buchetelor pribegi. (I, 17); Eşti întristat de-acest adânc tablou,/ Unde la fiecare clipă am simţit/ Că ne atinge pensula din nou,/ A umbrei mari ce-n el ne-a zugrăvit? (I, 53); Trecutul nu moare, se-njgheabă/ Din ziua trăită cu grabă,/ Ieşind din tablou ca o pată/ A unei culori de-altădată. (III, 35); Tablouri fără dată, cărţi, portrete,/ Pendule-n care cucul s-a oprit,/ Spade cu vârful ars şi ruginit,/ Icoane, pajuri, chivote,

stilete... (I, 133); Biblioteci legate îi căptuşesc pereţii,/ Împodobiţi de rame; portretul tinereţii,/ Icoane şi tablouri, covoare ţărăneşti,/ Şi porţelanuri rare, chineze; tăvi şi ceşti. (III, 151); Au doborât dulapuri şi-au pus foc/ În toate, aruncate la un loc,/ Covoare, haine, rufe şi saltele,/ Foteluri şi perdele,/ De-a zorul./ Tablourile-au fost sparte cu piciorul./ Cămările aprinse fură. (III, 185). TACÂM (1), tacâmuri, s.n. Din tc. takim. Totalitatea obiectelor de metal de care se serveşte o persoană când mănâncă. Tacâmurilor, linguri, furculiţe şi cuţite,/ Le-am auzit revolta pe şoptite/ În spălătorul din bucătărie./ – „Noi nu slujim decât cu farfurie/ Şi stăm numai atât la masă/ Cât se dumică felul de mâncare grasă,” (IV, 32). TACITÚRN (1), -Ă, taciturni, -e, adj. Din fr. taciturne, lat. taciturnus. Care vorbeşte puţin, tăcut din fire; introvertit. Tu ştii tăcea când este de tăcere/ Şi-n toată ora-nalţi câte un turn/ Arhanghelului mare taciturn,/ Neliniştit de greaua lui putere. (I, 160). TACT (1), s.n. Din germ. Takt, fr. tact. Facultate de a judeca o situaţie dificilă rapid şi cu fineţe, care determină o comportare corectă, delicată şi adecvată. Între oi şi-ntre măgari,/ Laolaltă cu catârii,/ Calcă-n pas, cu paşii rari,/ Gâsca-n vârstă, Gâri-Gâri./ Chiar berbecii o cinstesc/ Pentru tact şi cumpătare,/ Şi cu felu-i bătrânesc/ Îi dau rang de inspectoare. (IV, 145).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 457 TÁGMĂ (2), tagme, s.f. Din. ngr. tághma. Breaslă, ceată. – „Dar cine să pârască şi cui să ne pârască/ Din prea cinstita tagmă de maici monahicească?” (III, 225); Omul zici c-a născocit,/ El, maşina de clocit./ Dar, pe cît mi-aduc aminte,/ I-a luat cucul înnainte;/ Căci în tagma păsărească/ Pune pe-alţii să clocească, / Hoţul, ouăle cu pui,/ Ca să-i scoată cucii lui. (IV, 64). TAHÂN (1), tahânuri, s.n. Din tc. tahin. Făină din seminţe de susan, de floareasoarelui, nuci, arahide etc., din care se prepară halvaua. De-ar ieşi un musulman,/ Îl torni iarăş în cazan/ Şi mai dă niţel în fiert,/ Ieşind un pitic pe sfert.// Eu, mai leneş, cu ciaunul,/ Fac odată câte unul./ Mai pui şi o linguriţă/ De tahân, şi lămâiţă. (IV, 207). TÁICĂ (10), s.m. Din tată (după maică) Cf. scr. tajko. (Pop.) 1. Tată. * (La vocativ) Termen afectiv cu care se adresează cineva unui om mai în vârstă sau invers, părintele copilului său. 2. Nume (de adresare) dat preotului. Zicu-ţi şi eu o cântare/ De alean şi întristare./ Urcă-n slăvi, într-o stihie./ Scripca, taică, ţi-este vie. (II, 104); Am şi murit întocmai, taică,/ Şi toată suferinţa ta m-a strâns,/ De-a pururea Fecioară, maică./ Şi plâng, şi nu ştiu când şi tu ai plâns. (II, 207); Ia furca, taică,-n mână, şi-ascute-i bine dinţii/ Şi apără-ţi odrasla, răzbună-ţi şi părinţii. (III, 120); Dar doi moşnegi înjură pe băiat:/ – „Îţi şade, nesimţitule, frumos/ Să stai acolo cocoţat/ Şi laşi pe taică-tu pe jos?”/ Băiatul sare iute de pe şa. (IV, 66); Într-o ţară depărtată,/ A chemat în judecată/ Şi pe fosta ţiitoare,/ Una din moştenitoare, –/ Grijuliu că banii-i scapă, –/ Şi pe taicăsu din groapă. (IV, 261); Cam şchioapătă la treabă, mai fac şi mai se lasă,/ Şi-au cam uitat de pravili: se cer prea des acasă,/ Ba e bolnavă mama, ba tai-

ca-i trimitea/ Bilet că viţeluşei i-i tare dor de ea... (III, 229); Hâtrule, nu e nici un/ Mijloc să te mai îmbun?/ Taica ţi-ar drege şi ţie/ Vreo chivără, vreo tichie,/ Când ai vrea în arătare/ Să ieşi mândru şi călare. (IV, 237); Erai, taicule, plugar,/ Dar psalt bun şi lăutar. (II, 104). TAÍN (2), tainuri, s.n. Din tc. tayin. Parte din ceva (bani, alimente) care îi revine cuiva în urma unei repartizări. Preotul are tain/ Pentru fitece creştin./ Zice: – „Nu te întrista,/ Dumnezeu ţi-i dă şi ia –// Asta-i valea plângerii,/ El şi-alege îngerii/ Îngeri mari, frumoşi, bălani,/ Tot de şaisprezece ani.” – (II, 217); Cumplita răzbunare, dintr-alt război rămasă,/ O ia cu el oşteanul şi-o zgândără acasă,/ Până-şi încinge spada din nou, când se deşteaptă/ Mânia potolită, sau dreaptă sau nedreaptă,/ Dar aţâţată totuş, în vrajba de străin,/ De slugile alese cu leafă şi tain, (III, 99). TÁINĂ (42), taine, s.f. Din sl. tajna. Într-un titlu de poem: Psalmul de taină (I, 116); Din taine (III, 93). 1. Ceea ce este necunoscut, nepătruns de mintea omenească; mister. 2. Secret. * Loc. adj. şi adv. (Înv.) De taină = intim, particular. * Loc. adv. În taină = pe ascuns; discret. 3. Fig. Loc ascuns; ascunzătoare, tainiţă. Dar eu, râvnind în taină la bunurile toate,/ Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate. (I, 25); Folosiţi-vă de cântec, de lumină şi de taină,/ Cupe omeneşti de goluri, pline-n viaţă câte-o clipă./ Şi cenuşa prin văpaie se-nveştmântă cu o haină/ Şi găseşte ca să cadă înapoi un fulg de-aripă. (I, 104); În dreptul geamului de chihlimbar/ E pusă masa Cinei în altar./ Înveştmântaţi în aripi, ca-ntr-o haină,/ Îngerii mici adusau har în taină. (II, 146); Că Dumnezeu se tot fereşte, iată,/ Să nu dăm de vreo taină nencuiată. (II, 169); De-ai aripi, ţi le-ascunde, de-ai nimburi – de

458

Simona Constantinovici

asemeni./ Nu-ţi cheltui mireasma, ca rozele şi crinii./ Ascunde-ţi-o şi steaua, ca-n sânul unei cremeni./ Ea ştie că-i zălogul de taină al luminii. (III, 282); Am învăţat în vreme ce-ascunde grija asta:/ Se pregătesc în taină durerea şi năpasta./ Când va voi norodul minţit să o doboare/ Dihania flămândă, cu bâte şi topoare? (IV, 73); Cântecul, lumina, taina, unda,- ntinsurile-albastre,/ Noi le ţinem, noi le strângem, cei căzniţi, urâţi şi goi./ Temeliile veciei orice-aţi face-s ale noastre./ Voi, întoarceţi-vă veseli şi slăviţi, întru noroi. (I, 105); Ţăpos ca un cui/ Licăre ca sabia,/ Forfota ca vrabia,/ Să-şi păstreze taina lui. (I, 213); Şi, în sfârşit, urmaşul lui Prometeu, el, omul,/ A prins şi taina mare, a tainelor, atomul./ El poate omenirea, în câteva secunde,/ S-o-ntinerească nouă pe veci, ori s-o scufunde. (III, 111); Învaţă-mă făptură, limba cu care floare şi gândac/ Stau înţeleşi în taina ierbii şi se-nţeleg cu necuprinsul,/ Şi-nţelepciunea unui nufăr răsfrânt şi oglindit în lac. (III, 258); Taina celor taine fără număr,/ Înnădite şi încrucişate/ Între creştet, inimă şi umăr,/ Jugul, hamul meu de rob şi frate. (III, 284); Deşi măreţi şi meşteri, ei nu ştiu că totuna/ Sunt harfa cu vioara şi flautul cu struna,/ Şi că puterea tainei lăuntrice-mprumută/ Şi scândurii crestate oftat de alăută. (IV, 77); Ştiui ce te apasă, ghebosule-n toiag,/ Şi-ţi fermecai cu şoapte izvoarele deşarte/ Şi-ţi mâzgălii cu taine potecile, departe,/ Pe care zarea cade zbârcită ca un steag. (II, 206); Sunt pe drept şiadevărate/ Hoţ de taine fermecate,/ Şiorice-ai vrea să-mi faci tu, mie,/ Nu mă las de-aşa hoţie. (IV, 275); Prin petala de opal/ Se străvede un cristal,/ Şi-ntrun sâmbure de ceaţă,/ Strânsă-n tainele de viaţă,/ Încolţeşte veşnicia./ Asta ţi-e bijuteria. (II, 42); Şi cum putea clădirea

veciei s-o răstoarne/ Plăpânda ta făptură, de-abia-nchegată-n carne,/ Când tainele şi somnul lăuntrice, vecine,/ Se prelungeau din ocna pământului şi-n tine? (III, 73); Un răvaş de Episcop/ Se pune-n sticlă cu dop,/ Tainele sfântului Clir/ Cerând plicuri de clondir. (IV, 186); Nămolurile tainelor toate/ Zac în mine răsturnate./ Luntrea târâtă de ele/ Se loveşte de nuferi şi stele. (II, 56). TÁINIC (4), -Ă, tainici, -ce, adj. Din sl. tajnu, - niku. 1. Misterios. 2. Neştiut, neînţeles de alţii, secret. 3. Discret, tăcut. Luciul tău, prin blestem tainic, îngheţat în umbra morii,/ Va tăia din dungă luna şi cresta din zbor cocorii. (I, 152); O mie de neamuri te-au strâns cu zăbavă,/ Trecându-te tainic prin somn tuturor,/ Cules, pe-nserate, de cugetul lor,/ Prin pomii nădejdii cu frunza bolnavă. (III, 13); „Aud cocoşii, noaptea se duce, plec şi eu,/ Fă-ţi jurământul tainic, pe veci, copilul meu.” (III, 211); Însă de tresar în tine ochii-atâtor mari mistere;/ De te-ai strecurat prin cuibul tainicelor giuvaere;/ De-ascultaşi de ruga nopţii, care-ţi descântase finţa/ Ca să-şi mângâie cu tine sihăstria, suferinţa; (I, 153). TALÁZ (16), talazuri, s.n. Din tc. talaz. Val mare stârnit de furtuni pe mări sau pe oceane; p. gener. val. Variantă de plural: talaze. Călătorind pe malul furtunilor latine,/ L-am întâlnit, sol paşnic, pe-o stâncă de topaz,/ Cu ochii, râpi de umbră, deschişi din cer spre mine,/ Cu talpa roză, linsă, subt munte, de talaz. (I, 98); Un talaz se frământă,/ Zguduie marea frântă,/ Rupe unda şi viscolul de alge/ Şi nu se sparge!/ Se îndulceşte, alunecă, se strecoară, adoarme./ Fără năvală, fără să se sfarme. (I, 173); De-ar răsuna în lume măcar un glas de goarnă!/ De s-ar clăti pe lume un singur larg talaz!/ Nu. Nemişcată-n margini, lumi-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 459 na se răstoarnă/ Şi, ca să cânte, streaja de sus şi-a luat răgaz. (I, 184); Poate veni pasărea înstelată/ Cu aripa tăiată,/ Acvilă, drumeaţă/ Prin ţărînă şi ceaţă./ Poate vântul mării, pribeag pe talaz.// Nu venise până la amiaz’./ N-a venit nici până la toacă. (II, 109); Curmeziş, talazu-l taie/ Şi despică-l ca un pinten,/ Luntre-a visului vioaie,/ Cu călcâiul zvelt şi sprinten. (III, 27); Şi ţărmii-mi cresc în jur cât noaptea,/ pe cât talazul mi se-ntinde,/ Şi ai lăsat să rătăcească/ undele mele suferinde;/ Unde ţi-s mâinile să-ntoarcă/ în aer căile luminii? (I, 117); V-au blestemat şi omul şi norocul/ Să vă ajungă focul,/ Şi, iată-l, v-a ajuns,/ Umflându-se ca-n mare talazul într-ascuns. (II, 219); Aplauzele-n sală sunau ca o furtună,/ Dezlănţuiam torente şi viscole-mpreună,/ Cu mâna-n sus, cu braţul întins, cu o plutire,/ Făcând cea mai frumoasă volută ca-n neştire,/ Ca vântul, ca talazul, ca frunzele, ca norii./ M-am înnălţat, pe-o undă, la ceruri, cu cocorii. (III, 227); Duc pământ pe tălpi/ Cât cuprinde pământul./ Miam făcut opinci din şesuri,/ Corăbii din talaze/ Şi aripi din vânturi. (II, 73); Ai născocit şi luntrea, să umbli pe ghicite,/ Şi-n marea cu talaze şi valuri răzvrătite. (III, 75); Un urlet, ca de mare-n răzvrătire./ Linţoliul gros al morţii-ncepu să se deşire./ Irumptă, omenirea din ghizduri şi zăgaze/ Isca vâltori, prăpăstii şi piscuri de talaze. (III, 108); Coliba de pe pământ/ A Celui Înnalt şi Sfânt/ Find clădită de peşti meşteri/ Între talaze şi peşteri. (IV, 110); Talazele-adunate cu bezne, şerpi şi râme,/ Şi-n gloate ghemuite, fanaticii limbrici/ Te urmăresc: izbânda şi lupta să-ţi dărâme,/ Findcă putuşi furtuna cu fruntea să despici. (I, 51); L-aşteaptă-n zări talazele de fier:/ Nestrăbătuta lor întunecime –/ Ce bat zăgazul limpedelui cer/ Cu spaimă,

hotărâre şi cruzime. (I, 125); Iată pentru ce-mprejuru-mi se-nvârteau atâtea hore/ Ca talazele stârnite la văpaia unui far./ Iată pentru ce voinicii dintre văile sonore/ M-au încins cu brâu de dafin şi cunună de stejar. (III, 254); O insulă şi-o luntre plutiseră-mpreună./ Talazele frământă, bat neguri de furtună/ Şialeargă să le soarbă prăpastia, întregi./ Nu ai putea tu vraja ispitei s-o dezlegi? (III, 280). TALÉNT (4), talente, s.n. Din fr. talent, lat. talentum. Aptitudine, înclinare înnăscută într-un anumit domeniu. * Persoană înzestrată cu aptitudini remarcabile, care favorizează o activitate creatoare. El îşi zmuncea grumazul şi coarnele-n zadar:/ Te aperi greu cu capul de muscă şi ţânţar./ Cum de-i zăreşti, şi fug./ Au pentru treaba asta talent şi meşteşug.// Talentul ăsta-i harnic la cele două tepe,/ Dar au şi alte daruri, pe lângă cel să-nţepe:/ Se-nnalţă-n rotogoale, se învârtesc şi zboară,/ Contrafăcând arcuşul pe strune de vioară. (IV, 78); Ce-mi tot vorbeşti de geniu şi talent,/ De capul prost, de cap inteligent?/ Escrocherii, zorzoane de prisos./ Eu te-aş ruga să fii cuviincios. (IV, 249); Trebuie iar înţeles,/ Să scrim clar şi-n chip ales,/ N-avem la Paris, prezente,/ Toate marile talente,/ Minţile mai eminente,/ Toate penele măiastre,/ Strânse-ale culturii noastre? (IV, 261). TÁLGER (1), s.n. Et. nec. Taler. Vas plat de metal. * Tavă, tablă. Când începe judecata,/ Rânduiala este gata./ Bate-n talger de aramă,/ A deschis din cataramă/ Vechea pravilă, şi bagă/ Între foi câte-o zăloagă,/ Petice de patrafir. (IV, 208). TÁLMEŞ-BÁLMEŞ (1), s.n. Et. nec. (Fam.) Amestec confuz, îngrămădire dezordonată din care nu se mai poate înţelege sau alege nimic. Viţelul o să

460

Simona Constantinovici

semene a curcă,/ Şi curca o să capete copite,/ Şi din talmeş-balmeşul de vite/ Cine ştie ce-o să iasă/ Pe lângă casă. (IV, 103). TÁLPĂ (28), tălpi, s.f. Cf. magh. talp. Partea inferioară a labei piciorului, care vine în atingere cu pământul şi pe care se sprijină corpul. Şi cumpănit pe câte o talpă şi-un călcâi,/ Ai fost pe verticala înnaltă cel dintâi./ Îţi ridicaseşi capul de jos, chemat de soare,/ Şi începu îndată şi cugetul să-ţi zboare. (III, 69); Călătorind pe malul furtunilor latine,/ L-am întâlnit, sol paşnic, pe-o stâncă de topaz,/ Cu ochii, râpi de umbră, deschişi din cer spre mine,/ Cu talpa roză, linsă, subt munte, de talaz. (I, 98); Cu bondiţa-n subsuori/ Şi cu talpa goală-n flori/ N-a fost, când era mireasă,/ Nici Crăiasa mai frumoasă. (II, 35); De cobiliţa dusă în spinare/ Mi-atârnă zilele în câte o căldare/ Şi calc încet, să nu le vărs în mers./ De câte ori le-am clătinat, am şters/ Cu talpa şi opinca, la fântână,/ O vărsătură neagră pe ţărână. (II, 239); Ţi-am scris de-o viaţă stihul de dragoste, întâiul,/ Într-un pantof de nuntă, uitat între caişi,/ Când ostenită-n vălul miresei adormişi,/ Ca să-ţi sărute talpa de-aproape şi călcâiul. (III, 37); Mânia ţi-o încerci ca un gândac,/ Şi ţi-o răzbuni, dar n-ai nici ac/ Şi nici venin în măruntaiul dumitale./ Te-apăs cu talpa: ies niţele bale. (IV, 244); Cade frunza de pe nuci,/ Tălpi croite de papuci. (II, 48); Duc pământ pe tălpi/ Cât cuprinde pământul./ Miam făcut opinci din şesuri,/ Corăbii din talaze/ Şi aripi din vânturi. (II, 73); Ca s-ajungi pe drum, mai iute,/ Rupi cinci tălpi şi trei căpute,/ Dar ajungi neapărat/ Într-o zi la scăpătat,/ Însetat şi nemâncat. (IV, 192); Tălpile-i sunt întoarse la gură,/ Genunchii-s rupţi din închietură;/ Fluierile sucite şi bătute/

S-au împietrit pe tăcute. (I, 233); Vai! apa s-a fiert în urcioare./ Tânjesc să o sorb din izvoare./ Mi-aş vrea pălmile, tălpile, reci,/ Proaspătă iarbă, crăiţe-n poteci. (II, 235); Se-ngroaşe ţărâna./ O simt cu piciorul şi mâna,/ Şi duc şovăind şi n-aleg,/ Pe tălpile mele, pământul întreg. (III, 34); De când ţine schitul minte/ N-a tocit o-ncălţăminte,/ Şi prin iarba ceea moale,-i/ Bine cu tălpile goale. (IV, 198); Fiecarele avea/ Papură de catifea/ Pentru tălpile lui sfinte/ Din sfinţite-ncălţăminte. (IV, 202). TAM-NISÁM (1), adv. Cf. nitam-nisam. În expresia (ne)tam-nesam, cu suprimarea primei silabe. Tam-nisam, din goană,/ Se ivi o cucoană./ Cucoană cu pălărie,/ Pe-nnoptate, pe câmpie,/ Ce putea să fie?/ Arătare, stafie. (I, 215). TAMPÓN (1), tampoane, s.n. Din fr. tampon. Accesoriu de birou, alcătuit dintr-o placă accentuat curbată, acoperită cu hârtie sugativă, care serveşte la uscarea cernelii după scriere. Îi văd şi azi genunchiul înlemnit/ Şi-un mers rotund, ca de tampon de sugătoare,/ Cu cârja subsuoară, mai beat, mai obosit,/ Oprindu-se cu-o mână-n cingătoare. (III, 267). TANGÉNT (1), -Ă, tangenţi, -te, adj. Din fr. tangent. Care atinge o curbă într-un singur punct. (Adverbial) Trecutul acela e-al meu,/ Că zilele lui mă cunosc,/ Trăite cu alţii-n vileag,/ Tangent şi-n zigzag. (III, 35). TÁNTE (1), s.f. invar. Din fr. tante. Mătuşă. V. tanti. Sporeşte-ţi seminţia, Majusculă,/ De onkli, tante, mutere, şi hai!/ Că ţara n-are muşiţă destulă. (IV, 267). TARÁBĂ (3), tarabe, s.f. Din tc. tarab. 1. Un fel de masă pe care negustorii îşi expun şi îşi vând marfa la târguri, în pieţe sau pe străzi. 2. Tejghea (de cârciumă) la care stă negustorul. Her-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 461 cule-i petrolist dactilograf,/ Şi Joe însuşi, farmacist detreabă,/ Serveşte-n cutiuţe la tarabă/ Câte un hap, câte un praf. (I, 72); Un preot era preot, şi crezul era crez./ Mă tot gândesc la timpuri şi-mi pare că visez./ Măreaţa moştenire e luată cu chirie,/ Minciună şi tarabă, dezmăţ, negustorie. (III, 119); Poţi fi mare patriot/ Chiar de n-ai pierdut de tot/ Sâsâitul pe silabă,/ Moştenit de la tarabă. (IV, 256). TÁRE (57), tari, adj., adv. Lat. talem. I. Adj. 1. Care are o consistenţă solidă, care opune rezistenţă la apăsare şi nu poate fi uşor pătruns, despicat; solid; p. ext. trainic, durabil. 2. Care este lipsit de elasticitate, fără supleţe. 3. (Despre fiinţe sau părţi ale corpului lor) Voinic, robust, puternic. 4. Care dispune de putere, de autoritate; atotputernic. 5. (Despre sunete, zgomote) Care răsună până departe, se aude bine. II. Adv. 1. Foarte, extrem, teribil, grozav. 2. Cu forţă, cu intensitate, cu putere. 3. Iute, repede. În blidul meu, ca şi în cugetare,/ Deprins-am gustul otrăvit şi tare. (I, 24); Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!/ Copac pribeag uitat în câmpie,/ Cu fruct amar şi cu frunziş/ Ţepos şi aspru-n îndârjire vie. (I, 36); Voi să nu vă mâhniţi tare/ Când mă vor lua şi duce departe/ Şi-mi vor face un fel de înmormântare/ În lutul afânat sau tare. (I, 190); O şchiopătare de vulturi căzuţi din stele/ Prin oţăţitul întuneric tare;/ O răstignire fără cruci şi fără schele./ O Golgotă şeasă, fără altare. (I, 206); E un ghiers puţin mai tare/ Decât de privighetoare,/ Însă, vezi, de-aceea-i dat/ Răgetul: pentru cântat. (II, 128); Căutătura teafără şi tare/ Mi-a pus din tencuieli o întrebare,/ Cea prinsă de un vis a tresărit/ Pleoapele, frunze, cad în asfinţit. (II, 229); Scula asta are mare căutare:/ Niciodată golul n-a sunat mai

tare. (III, 28); Sileşte-te mai tare, iubite grămătic,/ Să-mi spui, că, până astăzi, tu nu mi-ai spus nimic. (III, 93); Ia, că-ntr-o zi de vară,/ Venea boierul de la gară,/ Culcat alene în trăsură./ Arşiţă tare, flăcări, nu căldură. (III, 197); Nu erai tu, pe sus, peste palate,/ Rotindute-n singurătate,/ Când te-am chemat din frumuseţile pustii,/ Şi tu te afundai mai tare-n sihăstrii, (IV, 11); Legat de o verigă şi de un lanţ zidit,/ S-a cocoşat şi tare-a-mbătrânit. (IV, 71); Ia cautămă colea, la subsuori şi coadă,/ Şi ai să vezi păduchii ascunşi că stau grămadă./ Ai noştri nu au aripi, să ciupe şi să fugă,/ Ci se înfig temeinic şi tare, să te sugă. (IV, 85); El a luat mai bine-o pană/ De la ţarca năzdrăvană/ Şiascuţindu-şi-o-ntre deşte,/ Despicând-o şcolăreşte,/ Şi-a făcut condei, în stare/ A scri şi pe piatră tare. (IV, 110); Că le degeră de-a dreptul/ Subsuorile şi pieptul,/ Şi le arde-n ochi şi ghiare/ Vântul, ca o apă-tare. (IV, 168); Pui altoi:/ Iese puroi./ Semeni floare:/ Parcă uzi cu apă tare. (IV, 239); La el, azi-noapte, în chilie,/ A-ntârziat o fată vie,/ Cu sânii tari, cu coapsa fină/ De alăută florentină. (I, 22); Cucuvaie, cântecul tău târziu,/ În noaptea cu veştmânt argintiu,/ Are câteva tari silabe/ Cu câteva silabe slabe. (I, 83); În fieştece ţarină străină,/ Am bulgări tari de jar şi de lumină. (II, 251). TÁRGĂ (5), tărgi, s.f. Cf. bg. targa. Pat portativ cu care se transportă răniţii şi bolnavii. Pe tine, cadavru spoit cu unsoare,/ Te blestem să te-mpuţi pe picioare./ Să-ţi crească măduva, bogată şi largă,/ Umflată-n sofale, mutată pe targă. (I, 141); Drumeţul îngheţat pe creste/ A fost adus pe targă./ Încălzeşte-i mâinile, maică,/ La icoane,/ Luminează-l cu candela. (II, 73); Călărind vârtej, s-a dus/ Nu departe într-apus/ Şi

462

Simona Constantinovici

s-a-ntors din zarea largă/ Slut şi-ntins şi mort, pe targă. (II, 205); Cimpoaie, cobze, flaute şi naiuri,/ Daţi cântecelor voastre alte graiuri./ Mai bate hora şi aleargă,/ Când trec flăcăii-ncremeniţi pe targă? (II, 241); Un lazaret clădit în papainoage/ Slujeşte-n şes s-adune pe răniţi,/ Aduşi pe tărgi, ca nişte şomoioage/ De cârpe-n sânge negru, şi zgârciţi. (II, 276). TARÍF (1), tarife, s.n. Din fr. tarif. Sumă de bani dată cuiva pentru o muncă depusă. El se păzeşte bine de-asemenea-ntâmplare,/ Plângându-se într-una că e sărac şi n-are,/ Clădit pe temelia unui tarif robust.// Ca să-şi admire capul, şi-a ridicat un bust/ La poarta din grădină, cu toate că îl doare/ Că nu-i în uniformă de general călare. (III, 150). TARS (1) Toponim cu semnificaţie biblică. Pavel din Tars e-acum zaraf sărac,/ Şi Chrisostom băiat de prăvălie,/ Iar Sfântul Duh, închis în colivie,/ Făcutus-a pui mic de pitpalac. (I, 73). TÁTĂ (47), taţi, s.m. Lat. tata. 1. Bărbat care are copii; părinte, taică. 2. (În credinţa creştină) Dumnezeu, creatorul lumii. Aş vrea să fiu mai mic, să fiu vrabia ei bucurată./ Îi sînt ca un copil şi-i sunt ca un tată,/ Şi-i sunt ca un rob şi ca un stăpân, de rob ce-i sunt./ Tu nu vezi crâmpeiul ăsta de cer şi pământ. (I, 172); Nu vrei, tată, să-ţi arăt/ Cum iei drumul îndărăt? (II, 40); Nemaiputând să-şi rabde nici tăcerea,/ Nici depărtarea, nici puterea,/ Şi în nestare a trăi uitată,/ Mâhnita lume te alese tată. (II, 193); Când mi-a mărturisit, pe scară, tinereşte,/ Că suferă şi mă iubeşte/ Şi că m-a aşteptat/ Să cresc,/ M-am înfricoşat,/ Tată ceresc ! (IV, 29); El e tuturora tată./ Vorba-i este ascultată,/ Şi porunca lui temută,/ Ori grăită, ori tăcută. (IV, 184); Şi când totul va fi gata/ S-o muta la ea şi tata. (I, 11); Tata nu o să

mai aibă putere/ Să vie pe jos, în timpul cât se cere,/ Din lumea ceelaltă.// Şi, voi aţi crescut mari,/ V-aţi căpătuit,/ V-aţi făcut cărturari,/ Mama-mpleteşte ciorapi şi pieptari,/ Şi tata nu a mai venit... (I, 191); V-aş da miez de cozonac,/ Dar să vă jucaţi cu fata,/ Cum v-a spus odată tata. (IV, 108); Peştii ieşeau, să întrebaţi pe tata,/ Din iazuri, la dorinţă, copţi de-a gata,/ Şi alegeai, pe sus, orice friptură,/ Şi se prăjea, prin aer, pân’ la gură./ (...)/ Tata mişca numai sprânceana,/ Şi vinul alerga cu damigeana. (IV, 217); Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,/ Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl. (I, 103); Întristaţi, binenţeles,/ Nerăbdarea le da ghies./ Tatăl, când o fi-adunat,/ Pe furiş, de-i om bogat? (IV, 44); Şi un coşciug spânzură-n văzduh:/ Al Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh. (II, 231); A orbit de boală grea/ Hoţu’ tatii, şi-aş fi vrut/ Să-i găsesc un leac, ceva./ Nici un vraci nu l-a avut. (IV, 118); Drumu-i lung până la Jii,/ Fără taţi, fără copii./ Ce rămâne sunt flăcăi/ De scutec şi de copăi. (II, 255); Într-un judeţ de miazănoapte,/ Din sat în sat, din zvon, din şoapte,/ Se ştie că şi-au rupt genunchii,/ Până la groapă, taţii, fraţii, unchii,/ Şi verii, şi cumnaţii, şi nepoţii. (II, 253). TATUÁT (1), -Ă, tatuaţi, -te, adj. Din tatua (< fr. tatouer). Care poartă urmele unui tatuaj. Să las s-o umple cerul cu vastul lui tezaur?/ Înveştmântat domneşte, să trec cu giulgiul rupt;/ Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur/ Şi tatuat cu fulger, să nu-nving? să nu lupt? (I, 58). TÁUR (13), tauri, s.m. Lat. taurus. Mascul necastrat din specia taurinelor, cu capul mare, pielea groasă, părul de pe frunte lung şi adesea creţ; buhai (Bos taurus). (În comparaţii) Ca-n oglindirea unui drum de apă,/ Pari când a fi,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 463 pari când că nu mai eşti;/ Te-ntrezării în stele, printre peşti,/ Ca taurul sălbatec când se-adapă. (I, 62); Prin undele holdei şi câmpi de cucută,/ Fugarii-au ajuns în pustie/ La ceasul când luna-n zăbranice, mută,/ Intra ca un taur cu cornu-n stihie,/ Şi gândul meu gândul acestora-l ştie: (I, 140); Sunt înger, sunt şi diavol şi fiară şi-alte-asemeni/ Şi mă frământ în sine-mi ca taurii-n belciug,/ Ce se lovesc în coarne cu scânteieri de cremeni,/ Siliţi să are stânca la jug. (I, 128). Dă aripă furnicii şi coarne dă la taur./ Ce-i muncă şi osândă la ea enchipuire./ Din basm în basm şi-aruncă funinginea de aur/ Şi-acelaşi grai dă moarte şi dă şi nemurire. (I, 242); Îl simţi cum te pândeşte din pânza lui de aur/ Păianjenul cel negru, cu genele de taur. (IV, 72); Le-am scris cu unghia pe tencuială/ Pe un părete de firidă goală,/ Pe întuneric, în singurătate,/ Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan. (I, 199); Culcă-mi-te trândavă pe coarne,/ Fă-te jugul meu de carne,/ Stăpâna mea, frumoasă ca aurul,/ De care tremură taurul. (II, 60); Dă-mi mâna ta fără putere/ Cu fânul de-a valma.// Taurul vrea să-ţi lingă palma. (II, 61); Învineţeşte iarba. I-am dat aseară fân,/ Şi taurul, deodată, păru-n coşar bătrân,/ Şi claia se făcuse, de fân, ca o tărâţă,/ Copilul Paraschivei se sperie de ţâţă. (III, 242-243); Ţâţânile-ngropate, cu drugi şi cu belciuge,/ Le pot urni nainte, când vor să li se-njuge,/ Şi-nchide înnapoi,/ Spinările de tauri, alături, câte doi. (III, 21); Ia-n vârteje turmele/ Şi le pierde urmele,/ În spinare, să răstoarne/ Taurii izbiţi, în coarne. (II, 112). TAVÁN (4), tavane, s.n. Din tc. tavan. Plafon. Vulturul vede vânt şi vrând să zboare/ Dă de tavan şi cade pe covoa-

re. (IV, 14); Se-nnalţă-n rotogoale, se învârtesc şi zboară,/ Contrafăcând arcuşul pe strune de vioară./ Numai că-n ridicarea spre spaţii, cu elan,/ S-au repezit de-a surda şi-ajung de-abia-n tavan. (IV, 78); Din tavan, un musafir,/ O maimuţă cât un nod,/ Depănându-se din pod,/ Joacă-n gol, pe sus, ca naiba. (IV, 208-209); Se pocăia la ceruri, cerând, în gura mare,/ Cu ochii în tavanul odăii, îndurare;/ Şi mi-au zvâcnit odată şi inima şi spada:/ Aveam din însăş gura spurcatului dovada – (III, 211). TÁVĂ (7), tăvi, s.f. Din tc. tava. Cf. bg. tava. Obiect plat de metal, de material plastic, de lemn, având forme şi dimensiuni diferite, pe care se aduc la masă cele necesare pentru servit. (Fata zace-n pat bolnavă,/ Gingaşă şi somnoroasă,/ Ca pe-o tavă/ De argint, o chiparoasă.) (I, 149); Dar glasul lui de blestem ridicat în slavă/ Striga şi-n hora voastră, de pe tavă./ Şi sfântul sânge s-a făcut strigoi,/ Rătăcitor de-atuncea printre noi. (II, 222); Femeie, nefemeie, la bine şi la rău,/ Turtită ca o tavă şi-un sul de rogojină./ Sătulă de-ntuneric, scârbită-i de lumină,/ Făptură nemplinită şi fată fătălău. (III, 132); Dacă iese spuma-n clocot,/ Şi-a bătut un ceas de clopot,/ Pregăteşti, fără zăbavă,/ Şi cuptorul pentru tavă,/ Mai ungând şi cu lipici./ Şi ies tocmai opt pitici. (IV, 206); Biblioteci legate îi căptuşesc pereţii,/ Împodobiţi de rame; portretul tinereţii,/ Icoane şi tablouri, covoare ţărăneşti,/ Şi porţelanuri rare, chineze; tăvi şi ceşti. (III, 151); De-ai fi şi-n muzică şi în pictură/ Cum te vădişi a fi-n literatură,/ Ca-ntr-un cuptor prea strâmt mai multe tăvi,/ N-ar încăpea în lume două slăvi. (IV, 87); Ziceai în gând şi, tăvi, nu mai ţiu minte,/ Veneau pe fuga cu plăcinte,/ Frigări cu pui intrau pe uşi,/ Aduse de băieţi şi de păpuşi. (IV, 217).

464

Simona Constantinovici

TĂBĂRÂT (4), -Ă, tăbărâţi, -te, adj. V. tăbărî. Aruncat, repezit cu violenţă asupra cuiva. Ucisese prin coclauri,/ Pântecoşi, câţiva balauri/ Şi o leaotă de şerpi/ Tăbărâţi pe câţiva cerbi,/ Gata-gata să omoare/ Şi vreo două căprioare. (IV, 89); În toată inima bate şi tresare,/ În pruncul tăvălit de lingoare,/ În slăbănoagele lui mădulare,/ În stolul de muşte/ Tăbărâte să-l muşte. (I, 187); Corbi în stoluri, câteşcâte,/ Ca pe hoituri, tăbărâte,/ Dumicând acelaş leş/ La mâncare înţeleşi. (III, 141); Nu! L-au îmbrăcat cu ceară,/ De la bot până la coadă,/ Tăbărâte mii, grămadă,/ Şi l-au strâns cu meşteşug,/ Încuiat ca-ntrun coşciug. (IV, 174). TĂBĂRÎ (2), tabăr, vb. IV. Din tabără. Intranz. A se repezi la cineva (sau la ceva) cu violenţă; a se năpusti. Pe cafeaua cu lapte/ Au tăbărât şaptezecişişapte,/ Şi roiurile avide/ Se îmbulzesc la felia de cozonac cu stafide. (II, 22); Acum, vezi, Măria Ta,/ Dacă domnii-or mai scăpa,/ Două reguli nu încap./ Toţi vom tăbărî pe cap. (III, 141). TĂCEÁ (55), tac, vb. II. Intranz. Lat. tacere. 1. A nu vorbi nimic, a se abţine să vorbească. * Loc. adv. Pe tăcute = în tăcere, în ascuns. 2. A înceta să vorbească, să plângă; a amuţi. 3. A nu răspunde, a nu riposta. 4. A tăinui, a ascunde; a fi discret. Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant. În titluri de poeme: Tu taci (II, 155); Fluierile sucite şi bătute/ S-au împietrit pe tăcute./ Ca nişte aripi, umerii-i s-au frânt,/ Şi ochii lui caută a sfânt. (I, 233); Ai vrea să-nceapă noaptea? Vrei/ Strânge-mi încet un deget, două, trei,/ Neputincioase, somnoroase, putrede, slute,/ Pe adormite, pe tăcute. (II, 66); Jocul începe încet, ca un vânt./ Eu o să râd şi o să tac,/ O să mă culc la pământ./ O să stau fără cuvânt,/ De pildă,

lângă copac. (I, 189); Poate că noaptea mai ales, de tac/ Şi plopii rari şi pasărea pribeagă,/ Te-aud când timpul se dezleagă/ Şi de poveri, şi de tic-tac.(II, 155); Ea s-a-nvăţat să cânte de când era-n copac/ Şi-mi cântă-n sân, la piele, şi singură, de-o tac. (IV, 77); Tânăra caricatură/ E-mbrăcată ca-n nădragi,/ Şi toţi fraţii lui mi-s dragi,/ Numai dacă tac din gură. (IV, 146); Taci. Nu te mişca./ Din întunericul meu s-a deşteptat/ Şi zboară-n văzduhul înstelat/ Acvila amintirii. (I, 135); El a ştiut cum eşti, ce eşti şi unde/ Făptura ta suavă se ascunde,/ Din câte spiţe şi în câte, cel ce taci,/ Te faci şi te desfaci. (II, 193); Teapucă, taci! şi taci dacă te doare,/ Că se deoache pofta de mâncare. (IV, 17); Aici, unde-a murit trecutul,/ Mă plimb ca-ntr-un mormânt,/ În care sunt/ Legat s-ascult cum tace lutul,/ Pe când în suflet toarce mutul/ Regret, înfăşurat în vânt. (I, 130); Obrazul sărutat de mine,/ Acum primeşte lacrima, mai bine./ Vioaia pleoapă, de o dată tristă,/ Cată la drum şi tace în batistă./ (II, 157); În faţa gândului ce te colindă/ Ţi-am pus câteva ţăndări de oglindă/ Şi te întreb, că sufletul îţi tace,/ Ursuz şi gol, ce vrei: război, sau pace? (II, 282); Nici asta Brătianului nu-i place/ Şi ţine adevărul ascuns în el şi-l tace,/ Ca un buboi, şi coace. (III, 160); Găină şi cocoş, cam pe din două,/ Ei sunt aproape-n stare să şi ouă./ Nu turbură, nu strigă, nu cer nimic. În pace/ Şi-n ascultare, fraged, şi sufletul le tace. (IV, 12); Îl aud de peste tot,/ Şi din podini şi din pod/ Şi nu mă pricep cum face/ Că-l aud şi-atunci când tace. (IV, 128); Tăceţi şi vânturi şi fântâni şi ape,/ Ca şi cum n-aţi fi pe alături, pe aproape./ Uită-ţi oglinda lacule-aşternut/ Şi umbra noastră care prin tine a trecut. (III, 294); Nu venise până la amiaz’./ N-a venit nici până la toacă./

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 465 Strigătul în pustiu începuse să tacă. (II, 109); Vecernia uitată, de la toacă,/ Aş vrea să sune şi aş vrea să tacă/ Şi nu ştiu, să mă-nchin, ori să m-ascund? (II, 191); Întrebându-se-alandala/ Cum s-o fi ivit răscoala/ Şi de ce şi pentru ce./ Dar mai bine-i a tăce/ Şi-ai îngenunchie pe brânci,/ Că păcatele-s adânci. (III, 147); Acestea le ştiai şi le tăceai./ Te-ntrebi acum, de ce mereu te miră/ Că ţara sta-ntre zmârc şi putregai? (III, 178); Eu ştiu tăcea când visul a murit,/ Şi-n toată clipa-nalţ câte-o statuie/ Tăcerii, pe un drum ce suie/ Neisprăvit. (I, 143); Tu ştii tăcea când este de tăcere/ Şi-n toată ora-nalţi câte un turn/ Arhanghelului mare taciturn,/ Neliniştit de greaua lui putere. (I, 160); Ia seama bine./ Ceasul o singură dată vine./ Bagă de seamă./ Nu tăcea dacă auzi că te cheamă. (I, 177). TĂCÉRE (44), tăceri, s.f. V. tăcea. Faptul de a tăcea; p. ext. linişte, calm, acalmie. Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant. Unde-i tăcere, scutur cătuşa,/ Dobor cu lanţurile uşa. (I, 24); E o tăcere de-nceput de leat./ Tu nu-ţi întorci privirile-napoi./ Căci Dumnezeu, păşind apropiat,/ Îi vezi lăsată umbra printre boi. (I, 50); Te drămuiesc în zgomot şi tăcere/ Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,/ Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?/ Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere. (I, 62); Tu ştii tăcea când este de tăcere/ Şi-n toată ora-nalţi câte un turn/ Arhanghelului mare taciturn,/ Neliniştit de greaua lui putere. (I, 160); E o tăcere moale, de rugă de sfeştanii,/ Şi liniştea lânoasă se leagănă-n cântar,/ Mişcată din părete de ceas cu minutar,/ Pe lanţuri, depănate ca şirul de metanii. (II, 151); E o tăcere moartă, care-a-ngheţat şi zace/ Pe sate, pe cătune, pe oameni, pe conace. (III, 204); Urziţi din zimţi şi nimburi,

pe noi ne împreună/ Înseninarea-ntinsă a-ngheţului de lună/ Şi o tăcere-nchisă de peşteri şi de har,/ Strânşi în odăjdii limpezi şi-n aripi de cleştar. (III, 246); Era ceaţă,/ Ca-n borcanul cu dulceaţă./ Şi tăcere,/ Ca într-un hârdău cu miere. (IV, 96); Tăcerea se închină la o madonă veche. (I, 30); De prin adâncul nopţii vin cocorii/ Pe care i-am văzut plecând,/ Şi cu tăcerea gândului şi-a orei/ Vorbele lor le-auzi de pe pământ. (I, 38); În fiecare sunet tăcerea ta se-aude,/ În vijelii, în rugă, în pas şi-n alăute. (I, 47); Tăcerea vocile şi le-a pierdut,/ Care-o făceau pe vremuri să răsune./ Aud ţărâna doar a vocilor străbune,/ Cum se desface, cum s-a desfăcut. (I, 63); Departe, prin suflet, prin zare/ Alb creşte din lac,/ Deschis în tăcerea cea mare,/ Un templu, din veac. (I, 159); (II, 99); Oprit cu plugul scăpărat în stâncă,/ Asculţi tăcerea şesului adâncă/ Şi desluşeşti murmurul şi vaierul de moarte,/ Haihui, hoinar, mereu dintraltă parte,/ Din necuprins, din gol, din negrăit. (II, 224); Lacrima din ochii tăi,/ Carnea ta cu vânătăi,/ Candela de agonie/ Şi tăcerea din sicrie. (III, 141); Tăcerea-şi simte rana cum i-o atinge leacul,/ Pe care crunt, pe suflet, apasă-n noapte veacul. (III, 292); Şi în furtuni şi viscol, ca şi-n tăcerea sfântă,/ Se-aude vocea lumii că blestemă şi cântă. (III, 298); Lacătul simte şi tresare/ Cu bezna mea, ca de o sărutare./ Stea, nu poţi tu intra-n veriga lui/ Şi lacătul tăcerii să-l descui? (I, 39); Tu nu cunoşti otrava gândirii şi-a vegherii:/ Fantasmele de fildeş, regini ale tăcerii/ Nu ţi-au suflat mirezme subt salciile serii. (I, 126); Eu ştiu tăcea când visul a murit,/ Şi-n toată clipa-nalţ câte-o statuie/ Tăcerii, pe un drum ce suie/ Neisprăvit. (I, 143); De mult păzeşte cripta şi treapta ce scoboară,/ Dar vremea, nentreruptă de

466

Simona Constantinovici

morţi şi crăci uscate,/ Prin mâinile tăcerii, de ceară, se strecoară/ Ca un fuior de pulberi şi brume deslânate. (II, 154); Dar cum să smulgi comoara pe care-ai flămânzit/ Tăcerii cetluite cu lespezi de granit? (III, 73); Eu, ridicat în luntrea tăcerii, în picioare,/ Zmerit, plecat din umeri şi piept, la cingătoare/ Cu cheile de-acasă, cu cheia de la poartă,/ Ţi le voi da în grijă, mâhnit, cu mâna moartă. (III, 295); Aşternută cu peşchire/ Şi tăceri de mânăstire,/ Prin livadă-mi lasă dar/ Policandre de cleştar, (III, 58); Pe dinafară, viaţa are puteri să-ndemne,/ Pe dedesubt urzită între tăceri şi semne. (III, 80); Am pus urechea: cântă a lăcustă./ Ce lungă mi-e poteca şi îngustă!/ Mă pot gândi că nimeni nu mai vine/ Să tulbure tăcerile din mine. (II, 179); Împins în îmbulzeala tăcerilor depline,/ Zic zvăpăiat în ele: Eu, Mie, Meu şi Mine. (III, 86). TĂCIÚNE (13), tăciuni, s.m. Lat. *titio, -onis. Cărbune sau lemn în faza de ardere fără flacără. Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune,/ Nici omul meu nu-i poate omenesc./ Ard către tine-ncet, ca un tăciune,/ Te caut mut, te-nchipui, te gândesc. (I, 48); Şi, a mai zis şi o rugăciune/ Pe care-o ştia numai el./ Dintr-un tăciune/ A scos o beteală şi un inel. (I, 214); Şi-am rămas pribeag în boare,/ Ca un miros fără floare,/ Al căreia lemn uscat/ Rădăcina şi-a uitat./ Ca un foc fără cărbune./ Ca un fum fără tăciune. (II, 117); S-a culcat peste mine o fiară/ Fără picioare, cu coarnele arse./ Alergase lanurile de secară,/ Şi zidul cu nările-l sparse,/ Buturugă de tăciune. (II, 236); Nici puteri de lăcrămare/ Ochiul nu mai are,/ Şi cirezile-n păşune/ Pipăie cu buza jarul rogozului de tăciune. (II, 243); Cât aş mai vrea în cleşte să scot un drug din jar/ Aprins ca un tăciune... şi jarul mi-e murdar! (III,

243); Un diacon dă tămâie/ Împrejur, de pe călcâie,/ Şi, făcând închinăciune,/ Iese ceaţă din tăciune,/ Rotogoale, şi se suie,/ Sunând lanţul, din căţuie. (IV, 202); Îţi dă tiptil ocoale de dihor./ Ţiar otrăvi odrasla şi ţi-ar pune/ Foc în pătul, în staul şi pridvor,/ De nu şi-ar teme mâna de tăciune. (IV, 247); De la Jii, în drum, încoace,/ Nici o vatră nu mai coace,/ Nici un coş nu scoate fum,/ Cât îi ţară, câmp şi drum./ În vetre-n nici unele/ Nu-i aprins tăciunele. (II, 258); N-am iaz curat/ De adăpat./ Vitele mele-n păşuni/ Rumegă tăciuni şi rugăciuni. (I, 187); Doi dumicaţi de jar/ În apa unui pahar./ Cu tăciuni/ Se face şi de-aplecăciuni./ Relele coapte/ Pier într-o noapte. (I, 231); Se-adună-n aurul ce îl aduni./ Trezit în jar, mocneşte în tăciuni./ Crescând blestemul, s-a făcut furtună./ Ascultă-l. Înnăbuşe-l cu flaute. Răsună! (II, 222). TĂCÚT (17), -Ă, tăcuţi, -te, adj. 1. Care tace, care nu vorbeşte; p. ext. calm, liniştit. 2. Puţin comunicativ, taciturn; p. ext. discret, rezervat, timid. Pasul pe marmur, tăcut,/ Călca lin, ca-n lut,/ Steagul nopţii, desfăşat cu stele,/ Adăpostea faptele mele (I, 24); Gol în imensa zare, tăcut şi gânditor,/ Cu braţele păroase, la piept, făcute cruce,/ Privea la luntrea-mi albă pe undă cum se duce/ Târâtă de vârteje,- picior peste picior. (I, 98); Şi nu mă simt destoinic. Când fluierul tăcut/ Începe să zvâcnească, eu numai îl ajut. (IV, 77); Încerc iar cămaşa de-atunci,/ Îngustă, cu-o rană de-atunci,/ Şi nemaiştiută/ La inima vremii, tăcută. (II, 199); Ai duso-ntr-o scrâşnire tăcută, însă are/ O margine rostită răbdarea orişicare. (III, 120); Într-adevăr, destinul e turburat de-o floare/ Ieşită de neunde, necum şi la-ntâmplare,/ Şi se trezeşte-n rouă din somnul ei închis,/ Trecând dintr-o visa-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 467 re tăcută într-alt vis. (III, 283); Vorba-i este ascultată,/ Şi porunca lui temută,/ Ori grăită, ori tăcută. (IV, 184); Nu turbura cu nici o întrebare/ Tăcuta mea înseninare. (II, 173); Treceau pe la bordeiul, ascuns acolo-n bozii,/ Şi teferii şi răii, fireşte, şi nerozii,/ Şi rămâneau sasculte, tăcuţi şi duşi cu gândul,/ Cum îşi purta el ghiersul, din fluier desfăcându-l. (IV, 74); Zilele albe, iată, au început să plece,/ Ca nişte bărci tăcute, pornind fără lopeţi./ În ţărm se face seară, şi steaua-n cerul rece/ Păzeşte cripta nopţii cu candeli şi peceţi. (I, 184); În mine-i scris destinul cu slove nevăzute./ Ghiceşte-ţi-l, să-l afli, de-ţi este plin sau gol./ Ţâţânele zidite alunecă tăcute,/ De-abia lăsând să treacă un fum, ca un simbol. (III, 66); Copiii, duşi pe gânduri tăcute, nu-nţeleg/ Cum ar pieri deodată un veac de om, întreg. (III, 295). TĂGÁDĂ (3), tăgade, s.f. Derivat regresiv din tăgădui. Tăgăduială. Pentru credinţă sau pentru tăgadă,/ Te caut dârz şi fără de folos./ Eşti visul meu, din toate, cel frumos/ Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă. (I, 62); Când eşti ce nu fuseseşi, când pari a fi şi tu,/ Şi nentrerupt te cleatini între „ba da” şi „nu”./ Încredinţare dârză o zi, şi-o zi tăgadă,/ În lupta ta cu tine eşti unul şi-o grămadă. (III, 89); Nimeni însă, la dovadă,/ Nu-i mai iute de tăgadă;/ Împrejurul gurii, barba/ I-a îngălbenit ca iarba. (IV, 187). TĂGĂDUÍ (2), tăgăduiesc, vb. IV. Din magh. tagadni. Tranz. A contesta o afirmaţie, a nu recunoaşte ceva; a nega. Nu că tăgădui munca făcută, nici atunci/ Când una grămădeşte prea mult, din două munci,/ Dar cine pune trudă mai grea, plugarul, care/ Stă-ngenunchiat să vadă sămânţa de răsare,/ Ori domnul cel cu geamul rotund, de lângă nas,/

Nervos că iscăleşte la şase luni un ceas? (III, 205); Făptura ei de aer dă floare de lumină/ Şi are, ca porumbul şi volbura, tulpină./ Tăgăduie, ca mintea şi trup şi căpătâi. (III, 93). TĂIA (21), tai, vb. I. Lat. *taliare. I. 1. Tranz. A diviza, a scinda, a despica, a fragmenta. 2. Tranz. A suprima ceva. 3. Tranz. A lăsa urme în profunzime, a brăzda. II. Tranz. şi refl. (recipr.) A (se) spinteca, a (se) omorî (cu un obiect tăios). III. 1. Tranz. şi refl. A (se) curma, a (se) opri, a (se) întrerupe. 2. Tranz. A face să slăbească sau să înceteze; a micşora, a modera, a atenua. Săpi un puţ, şi apa seacă,/ Nalţi o cruce, face cracă./ Fierăstrăul ţi-l încerci:/ Mucegai tai şi ciuperci. (IV, 239); Baba miorlăie acum după fată-n închisoare,/ Şi hoaţele de la femei o scuipă şi o târnuie./ Tâlharii taie-n ocnă sare,/ Şi capul lor cârciumarul Cârnu e. (I, 202); Rânduri de pluguri,/ Cocorii taie brazdă stearpă şi ară/ Nămolul Tăriilor de ceară. (II, 66); Curmeziş, talazu-l taie/ Şi despică-l ca un pinten,/ Luntre-a visului vioaie,/ Cu călcâiul zvelt şi sprinten. (III, 27); Să-l înfrunte semenii/ Pe cărarea cremenii,/ Se temeau că, la bătaie,/ Îi sluţeşte şi-i mai taie. (IV, 90); Trece ca o pânză, desfăcut din trâmbe,/ Vântul rău şi taie dealurile strâmbe./ Ia pustietatea vânătă din dungă,/ Răscolind scaieţii şi răchita lungă. (IV, 159); Pasările negre taie,/ Îngheţate şi greoaie,/ Cu aripile deschise,/ Cerul ce le amorţise,/ Într-acolo,-n asfinţit,/ Prin văzduh înţepenit. (IV, 168); Întâi o apuci aşa,/ Patru poştii şi ceva,/ Şi o iei pe lângă dâmb,/ Unde-l taie podul strâmb. (IV, 193); Luciul tău, prin blestem tainic, îngheţat în umbra morii,/ Va tăia din dungă luna şi cresta din zbor cocorii./ Înşirând minunea firii cu grosimea-ţi de mătase,/ Fundul mărilor de ceruri îl

468

Simona Constantinovici

vei înnădi şi coase; (I, 152); În holda cu spic, suflecată,/ Tăia snopul plin dintrodată,/ Încinsă cu soare/ Şi fulgere scăpărătoare. (III, 33); În lanurile de trifoi/ Vedeam şi coasele cum zboară,/ Tăind nutreţul meu a patra oară. (II, 244). TĂIÁT (4), -Ă, tăiaţi, -te, adj. V. tăia. 1. Despicat, scindat. 2. Spintecat. Poate veni pasărea înstelată/ Cu aripa tăiată,/ Acvilă, drumeaţă/ Prin ţărână şi ceaţă. (II, 109); Mi-a umblat în păpădie/ O goangă cu pălărie/ Şi cămaşe stacojie/ Avea fuste şi manta/ Tăiate din catifea (II, 28); Tună-n cer. Se surpă, poate,/ Stive de lemne tăiate./ Că nu-ţi vine chiar a zice/ Că joacă Domnul popice. (II, 44). TĂIÉRE (1), tăieri, s.f. V. tăia. Acţiunea de a (se) tăia şi rezultatul ei. Dar namila cu coarne, tot rumegând în pace,/ Noroc că n-are gustul de-a-mpunsul să se joace./ Că-ntr-altfel o schimbare-n deprinderea tăierii/ Ar face bou boierul, şi boii-ar fi boierii. (III, 101). TĂINUÍ (1), tăinuiesc, vb. IV. Taină + suf. -ui. Tranz. A păstra o taină, a nu lăsa să se ştie; a ascunde, a acoperi. Drept pildă ia vecia ce-şi mână-n mări uscatul/ Şi tăinuieşte-n raze potecile şi leatul./ Şi fii-ne iubită în rostul tău sublim/ Şi fii-ne mai scumpă prin cele ce nu ştim. (I, 154). TĂIÓS (2), -OÁSĂ, tăioşi, -oase, adj. Tăia + suf. -os. (Despre obiecte) Care este ascuţit, dur şi poate tăia; ascuţit. Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie./ Afară bătea vântul. Afară era ploaie.// Şi mi-am săpat odaia departe subt pământ./ Afară bătea ploaia. Afară era vânt. (I, 103). (Metaforic) Şi, nemărginită, secunda/ Să-şi treacă prin suflet, gigantică, unda:/ Pe sârma tăioasă-a veciei, în scame/ Şi rumegătură să vi se destrame. (I, 141).

TĂÍŞ (2), tăişuri, s.n. Tăia + suf. -iş. Parte mai subţire, ascuţită, destinată să taie, a unui instrument, a unei unelte (de obicei, a unui cuţit); ascuţiş. Fac o teacă, vrei o spadă./ Fac un vârf, ai vrea o coadă./ Fac tăiş, tu-l vrei ştirbit,/ Vrei fier bont, nu vrei cuţit. (IV, 239); Când te crezuseşi tocmai mai şubred şi mai mic,/ Atunci ţi-ajunse braţul molatec mai voinic./ Tot căutând zadarnic şi încercând aiurea,/ Ai născocit tăişul, cuţitul şi securea. (III, 74). TĂLMĂCÍRE (1), tălmăciri, s.f. V. tălmăci. Traducere; convertire. Pentru coşar şi vite, cu două-trei, streine,/ Ajung să se-nţeleagă cu voi destul de bine./ Că tălmăcirea-n aur a limbii şi venitul/ Ei le pricep îndată, măcar cu pipăitul. (III, 105). TĂMĂDUÍ (1), tămăduiesc, vb. IV. Din magh. támadni „a sprijini”, „a ajuta”. Tranz. şi refl. (Pop.) A (se) însănătoşi, a (se) vindeca. Vracii vindecă de scrinteală,/ Şi babele de orice altă boală./ Bubele-dulci şi deochiul/ Se tămăduiesc cu ghiocul;/ Abuba, gingia şi gălbinarea/ Trec repede ca ţigarea. (I, 231). TĂMĂDUÍRE (1), tămăduiri, s.f. V. tămădui. Însănătoşire, vindecare, lecuire. Îşi desfăcu de voie bună/ Ghiara rănită de furtună./ Încovoiata unghie de fiară/ I se-ndulci, muiată-n mir şi ceară,/ Şi s-a simţit intrând într-altă fire,/ Blajină, de tămăduire. (IV, 13). TĂMÂIÁ (2), tămâiez, vb. I. Din tămâie. Tranz şi intranz. (Bis.) A răspândi fum de tămâie, a afuma cu tămâie. Când se mişca din lanţuri şi se-ndrepta să vază,/ O sută de cădelniţi păreau că tămâiază./ Patru diaconi falnici, înnalţi şi laţi în spete,/ Drept sfeşnice de mână, cu puşti şi baionete,/ Păzeau arhiereul de temniţă, de-aproape. (III, 187); Ce-i mai dulce decât limba? zise robul./ Ea

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 469 mângâie,/ Farmec dă şi mulţumire, proslăveşte şi tămâie. (IV, 9). TĂMÂIE (16), s.f. Probabil lat. *thymanea. Substanţă răşinoasă obţinută prin crestare din scoarţa unor arbuşti exotici, solidificată sub forma unor boabe neregulate, de culoare roşiatică sau gălbuie, care, prin ardere, produc un fum cu miros aromat pătrunzător, folosită în ceremoniile religioase. Se-nalţă fumul de tămâie/ De la jertfelnic la Isus/ Şi cu mireasma lui mângâie/ Sfinţii cu nimb de foc, de sus. (I, 86); Copacii însă uită de flori şi relief,/ În ceaţa-ntinsă, sură, din spaţiu; deopotrivă,/ Tămâie pentru frunze, şi pentru morţi colivă./ Par începuţi pe-o stofă de lână, pe gherghef. (I, 110); De ce n-ai fi voluta topită, de tămâie,/ Şi singură mireasma, din tine să rămâie? (I, 154); Parcă ieşise-atunci dintr-un coşciug/ Şi, mai abitir,/ Venea din cimitir,/ Ca o momâie./ I se strâmbase ceva/ Şi parcă puţea/ A tămâie. (I, 215); Diaconii-n stihare/ Veneau de sus, din depărtare,/ Cădind pe câlcâie/ Cu fum de smirnă şi tămâie. (I, 223); Lână de tămâie/ Şi smirnă, molâie –/ Soiuri de lumină/ Făcută făină. (II, 17); Le-am suflat cu zmalţuri de zile, de ore şi de secunde/ Şi le-am făcut rotunde:/ Cristale ca piatra acră şi ca sarea de lămâie,/ Neputându-le face tămâie/ Şi scârbit de diamante limpezii şi lucii. (II, 84); Mirodenii cu tămâie/ L-împresoară şi-l mângâie./ Urma-i e mirositoare/ A sulfină şi răcoare. (II, 103); Ce-ai, precupeţ, în coşuri? Mai nimic/ Tămâie arsă, fum de borangic. (II, 210); De-i moare una din copile,/ Zice că nu mai are zile,/ Dar la soroace nu pot să rămâie/ Mormintele fără tămâie,/ Şi-n postul mare, deopotrivă,/ Nici morţii ei fără colivă. (III, 49-50); Uite şi cheile de la palat./ L-am pregătit şi-aşteaptă încuiat./ Are odăi cu arme şi podoabe,/

Fecioare dintre roabe,/ Uleiuri, mirodenii, te mângâie/ Cu bun miros de rodii şi tămâie. (IV, 22); Dau tămâie cu căţuia/ Pentru toată cetăţuia/ Ispitită de pierzanii,/ Bătând cruci, puind metanii. (IV, 182); Un diacon dă tămâie/ Împrejur, de pe călcâie,/ Şi, făcând închinăciune,/ Iese ceaţă din tăciune,/ Rotogoale, şi se suie,/ Sunând lanţul, din căţuie./ Lanţurile, câteşitrei,/ Greieri au în clopoţei. (IV, 202); Am socotit că văzul mă minte. Nu! momâia/ Se-apropie ca fumul ce-l vântură tămâia/ Şi-mi face semn, ca-n timpuri, să-i viu şi mai aproape,/ Zărind-o tremurată, ca-n unda unei ape. (III, 210). TĂMÂIÓS (2), -OÁSĂ, tămâioşi, -oase, adj. Tămâie + suf. -os. (Despre unele varietăţi de fructe, în special struguri) Care are un gust aromat, asemănător cu aroma de tămâie; muscat. Amforă,-n jur cu-o antică pictură/ Ce-şi aminteşte-n murmur c-a rămas/ Plinul de umbră pân’ la gură,/ Vas tămâios, pe-un fost iconostas (I, 125); De printre zorele/ Alege umbrele/ Şi mireasma bună/ Din fragi şi căpşună,/ Lacom de prinos/ Cu iz tămâios. (II, 139). TĂPŞÁN (1), tăpşane, s.n. Tăpşi + suf. -an. Loc viran mai ridicat, aflat, de obicei, în mijlocul unui sat. Plecăm de lângă voi cu un oftat.../ De-abia v-aţi învăţat/ Cu prieteni de pe alte tăpşane şi păşuni,/ Poate mai inimoşi, poate mai buni... (III, 263). TĂRĂBÓANŢĂ (1), tărăboanţe, s.f. Din magh. torbonca. (Pop.) Roabă. Când lumina se aciuă,/ În oblon se face ziuă./ Încui uşa pe la clanţă/ Şi strâng bolta-n tărăboanţă/ Şi o car tiptil acasă:/ Zorile să nu mă vază,/ Vântul să nu mă miroasă. (II, 115). TĂRĂBÓI (2), s.n. Cf. alb. tërboz, gr. thórybos. Gălăgie mare, larmă; zarvă, hărmălaie, tămbălău. Şi e lucru de mi-

470

Simona Constantinovici

rat:/ Bob nu-i încă publicat./ El dă lupta, ba cu doi,/ Ba cu trei şi cinci cotoi,/ În scandal cu tărăboi. (IV, 122); Dar prea mici pentru război/ Şi buni doar de tărăboi,/ Nendrăznind să asuprească/ Altă viţă omenească/ Şi, ca nu cumva să piară/ Îmbucaţi de niscai fiară,/ Şi-au făcut şi ei o ţară. (IV, 179). TĂRĂGĂNÁ (2), tărăgănez, vb. I. Din trăgăna („a trage” < lat. pop.). Tranz. A amâna de pe o zi pe alta ceva; a face să se prelungească, să se întârzie o acţiune. * A vorbi rar, lungind silabele. Auzi-l, trece. Gâtlejurile sale/ Tărăgănează geamătul agale./ În glasul lui de mut/ Bombăne Cuvântul dintru început/ Ce se purta chiorâş pe ape. (I, 233); (Variantă de gerunziu: tărăgănind.) Şi râseră părtaşii de-această socoteală./ Pe când soldaţii, tineri, cu lacrimile-n gene,/ Umblau cu-ncetineală,/ Tărăgănind, să vie sfârşitul mai alene. (III, 128). TĂRĂGĂNÁT (1), -Ă, tărăgănaţi, -te, adj. V. tărăgăna. Fără vlagă; târât; moleşit. Cântecul nu e bun,/ Cuvântul e oftat,/ Braţul tărăgănat,/ Moleşită aripa.// Mă bate vremea, mă bate ziua, mă bate clipa. (I, 188). TĂRÂM (10), tărâmuri, s.n. (Pop. şi fam.) Cf. tc. tarim „locuinţă”, magh. terem „sală mare”. 1. Ţinut, regiune, meleag. 2. Domeniu, sferă de activitate. În potcovăria cu clăbuci de lumină/ Lăcătuşii le-au bătut călare/ O verigăntre picioare/ Şi la glezna mânii,/ Ca să poată hodini stăpânii,/ Cât, munciţi pe caldarâm,/ Hoţii trec dintr-un tărâm într-alt tărâm. (I, 206); Noi moştenim acest tărâm/ De la măritul Împărat din Râm. (II, 252); Treceam din teatre-n teatre, zburdam din ţară-n ţară,/ Voiam, parcă, din lume, dansând să zbor afară./ M-aş fi topit în lună şi m-aş fi dus cu ea/ De-a dreptul, de pe scenă, într-un tărâm de stea. (III, 227); Aş vrea să fi

rămas ce-am fost./ La peştera cu turle de piscuri, mut şi prost,/ Într-un tărâm pustiu, cu Dumnezeu,/ Noi singuri între vulturi şi zimbri, el şi eu. (III, 273); Domnul mi-a pus alăturea o ceaţă,/ Şiun puţ adânc, răzbit într-alt tărâm,/ Să sec izvorul, ceaţa s-o dărâm; (III, 289); O ceată lenevită-n carâtă şi caleaşcă/ Şi strânsă cu limbuţii de seama lor în gaşcă/ Au adunat mulţimea cu vorba lor frumoasă/ Şi-au colindat tărâmul întreg, din casă-n casă. (III, 100); Nu vă temeţi de jivini,/ Că umblaţi între lumini,/ Prin tărâmul fermecat,/ Cantr-un basm desfăşurat. (IV, 156); Chemarea înnălţării ca spicul se-mplinise./ Tărâmurile toate te aşteptau deschise/ Şi te mutai pe ele în voia ta deplină,/ Scăpat de-nţelenirea pe loc şi rădăcină. (III, 77); O dâră de mocirle legase între ele/ Tărâmurile-nchise, palate şi castele. (III, 107). TĂRÂŢĂ (9), tărâţe, s.f. Din bg. trici, scr. trice. (Mai ales la plural) Înveliş al grăunţelor de grâu, de porumb etc. zdrobit prin măcinare şi separat de făină la cernut. Variantă fonetică: tărâţea. Eu mă fălesc că nu vând ca atâţia/ Tezaurele mele. Nici nu ştiu/ Dacă pe piaţă Dumnezeu cel viu/ S-a ieftenit mai mult decât tărâţea. (I, 134); „– (...)/ Şi claia se făcuse, de fân, ca o tărâţă,/ Copilul Paraschivei se sperie de ţâţă./ Nu mai pişteşte lapte, se-alege o ţărână./ Şi, cum spuseşi, de miercuri, în cap e-o săptămână.” (III, 243); Cetăţile, un vânt le-a măturat,/ Şi zidurile mari şi întărite/ Se fac tărâţe-n vânt. Pe nesimţite,/ Un duh al gândului le scurmă. (II, 250); Casa noastră, ca o moară,/ Face zoană de săcară/ Şi tărâţe de zăpadă,/ Valvârtej, grămezi-grămadă. (III, 59); Strein în pribegie, plăpând şi venetic,/ Erai cît o fărâmă de fulg, şi de nimic,/ O coajă de tărâţe, o ţandără, o pleavă./

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 471 Bălan şi gol, făptura parcă-ţi era bolnavă. (III, 77); Când îi frământ aluatul de lapte cu tărâţe/ Ia mâinile,-n copaie, drept ugere cu ţâţe./ Mai am şi-un căţelandru, pui fraged şi dulău,/ Să-l laşi să-ţi ia papucii şi fă-l căţelul tău. (III, 297); Cu cireşe la cercei/ Să mergem la purcei,/ Să dăm vitelor tărâţele/ Mulgându-le ţâţele/ În ciubere. (II, 61); Gura umblă după sân/ Frământând un hoit bătrân,/ Ugerile, ţâţele,/ Aspre ca tărâţele. (II, 257). TĂRCÁT (1), -Ă, tărcaţi, -te, adj. Cf. magh. tarka. (Reg.) Cu pete de diferite culori; pestriţ, bălţat; dungat, vărgat. Dormi, sufletul meu? te-ai culcat?/ Plouă şi singur mi s-a urât./ Vreau să nu te supăr./ Te-am văzut citind la lampă/ Şi n-am băgat de seamă/ Când ai închis oblonul din grădină,/ Tărcat cu dungi egale de lumină. (II, 78). TĂRÍE (26), (rar) tării, s.f. Tare + suf. -ie. 1. Forţă fizică; putere, vigoare. 2. Autoritate, stăpânire. 3. Moment culminant. 4. Fig. Boltă cerească, firmament; văzduh. * Altitudine, înălţime; (concr.) vârf, pisc. Cuvânt grafiat, cu o singură excepţie, cu majusculă. Trimitere vădită la celest şi, prin extensie semantică, la divinitate. Munte-ndreptat cu piscul în Tărie/ Şi neclintit în visul de azur,/ Bătut de-a mării veche duşmănie/ Cu bici de lanţuri împrejur, (I, 16); Ştiu că steaua noastră, ageră-n Tărie,/ Creşte şi aşteaptă-n scripcă s-o scobor./ Port în mine semnul, ca o chezăşie,/ Că am leacul mare-al morţii tuturor. (I, 18); Vino-mi tot tu-n fereastră, stea-n fundul lumii vie,/ Ce mă cunoşti aproape cu geamul de Tărie,/ Cea stinsă cea din urmă şi-aprinsă cea dintâi./ Coboară-te la mine şi până-n zori rămâi. (I, 112); Pasărea aspră, de Tărie/ S-a sfărâmat ca o farfurie./ Păcat că din cioburi şi spărturi/ Nu se pot lipi

şi face vulturi. (II, 25); Se-arată când pe-o stâncă, şi când păşeşte-n şes,/ Seapropie, stă, pleacă, şi-n stelele ce ies/ Şi-şi pierd pe rând scânteia şi spicul din Tărie,/ Se mistuie şi umbra în zarea alburie. (III, 209); În strălucirea nopţii, mari stelele şi oarbe,/ Chemându-mă-n Tărie, prăpastia mă soarbe./ Am apucat pe drumul pustiei, cel mai lung,/ Şi tot nu pot pe nici o potecă să te-ajung. (III, 288); Împodobit cu zmalţuri şi chenare/ Se-nvârte-n aur, parcă după soare,/ Şi-n frumuseţea lui, pe veşnicie,/ Parcă-i lăsat pe panglici din Tărie. (IV, 226); Cercasem eu, cu arcul meu,/ Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!/ Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia/ Să-ţi jefuiesc cu vulturii Tăria. (I, 25); Oriunde capul caută să-şi puie/ Locu-i spinos şi iarba face cuie./ Cocorii trec Tăria fără el/ Şi nu-l mai cheamă zborul lor defel. (I, 46); Şi, câteodată, totul se deşteaptă,/ Ca-ntr-o furtună mare ca Tăria/ Şi-arată veacurile temelia./ Eu priveghez pe ultima lor treaptă. (I, 63); Clădită-ncet cu dalta şi mistria,/ Zidirea lui atinge-n cruci Tăria. (II, 106); Un plop uscat şi lângă plop o şcoală./ Jurîmprejur, Tăria goală./ O veşnicie uriaşe, nentrerupt/ Albastră-n şes, în zări, sus, dedesubt. (II, 150); Oriunde-ncep a cerceta/ Trecuse albă, chiar atuncea, umbra ta./ Tăria-i de beteală şi salbă lângă salbă./ Mi s-a părut odată că ai fi fost o nalbă. (II, 168); Din apele, aprinse pe matca lor de scrum,/ Întunece şi cerul puhoaiele de fum,/ Nu mai rămâie piatră pe piatră, grinzi în grinzi/ Şi cadă şi Tăria în ţăndări de oglinzi. (III, 120); A-ntins cerul ca o coală/ În toată Tăria goală./ Însă pana nu scria. (IV, 110); Sosesc în cohorte, se duc în cirezi,/ Ca bivolii negri, întinşi după coarne,/ Năvală de şuier, de suflet şi carne –/ Şi doliul înfaşă tării şi livezi. (I, 28); De Paşti va trebui

472

Simona Constantinovici

să fie/ Praznice sfinte în Tării,/ Clopote, coruri, liturghie/ Şi îngeri mulţi, sute şi mii. (II, 15); Doi îngeri albi porniră din veac, de prin Tării,/ Să-i dea vestirea bună, de sus, Sfintei Mării. (II, 177); Se-nnalţă slabul, omul, pe aripi în Tării/ Şi-aduce de acolo noi legi şi mărturii. (III,110); Ai dat ceva ? Un zbor pierdut agale/ Între Tării şi stele, în spirale./ Şi ca să te putem avea,/ Noi te-am făcut de bronz şi tinichea. (IV, 12); Rânduri de pluguri,/ Cocorii taie brazdă stearpă şi ară/ Nămolul Tăriilor de ceară. (II, 66). TĂRTĂCÚŢĂ (1), tărtăcuţe, s.f. Tătarcă + suf. -uţă. Fig. (Glumeţ) Cap. Acum, vezi, Măria Ta,/ Dacă domniior mai scăpa,/ Două reguli nu încap./ Toţi vom tăbărî pe cap./ Tărtăcuţa astancurcă/ Şi dă domnilor de furcă./ Ce-i un cap? Nimica toată./ Braţe trebuiesc şi gloată. (III, 141). TĂTÚC (1), tătuci, s.m. Tată + suf. -uc. (Pop.) Tătic. Pentru ce ? Pentru că zic:/ Nu era încă nimic!/ Şi, de bună seamă,/ Cum ar fi fost ceva fără mamă?/ Fără mamă şi fără tătuc/ Nu se poate face nici un papuc. (IV, 97). TĂU (241), TA, tăi, tale, pron. pos., adj. pos. Lat. tuus, tua. I. Pron. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale”) Înlocuieşte numele obiectului posedat şi numele celui căruia i se adresează vorbitorul. II. Adj. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale” când stă înaintea substantivului nearticulat sau când este separat de substantiv prin alt cuvânt). Într-un titlu de poem: Dar ochii tăi? (III, 85). Cerul tău şi nesfârşitul. (I, 11); Şi poate că nu ar fi fost nimic/ Dacă nu intra să sape,/ Cu cântecul, şi degetul tău cel mic,/ Care pipăia mierlele pe clape –/ Şi-ntreaga ta făptură, aproape. (I, 33); Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghies,/ Vreau să vorbeşti cu robul

tău mai des.// (...)/ Îngerii tăi grijeau pe vremea ceea/ Şi pruncul şi bărbatul şi femeea. (I, 54); Ce prost, întâi, s-anfricoşat de tine,/ De cântecul tău cu chemări străine,// (...)/ Ochii tăi, mari şi teferi,/ Ca nişte luceferi/ Îngheţaţi de uimire,/ Privesc în suvenire. (I, 83); Unde sunt degetele tale/ să-mi caute-n cunună spinii?/ Şi şoldul tău culcat în iarbă,/ pe care plantele-l cuprind/ Şiascultă-n sânul tău suspinul/ iubirii, cucerit murind? (I, 117); Sufletul tău e parc, de stâlpi, la rând,/ Cu statui albe, sus, pe fiecare, (I, 136); Şi fii-ne iubită în rostul tău sublim/ Şi fii-ne mai scumpă prin cele ce nu ştim. (I, 154); Cântă caldă doina bălţii, misticului tău auz. (I, 192); Şi nu te-ai mai gândi la nimic,/ Nici la petecul tău de viaţă mic. (II, 56); Pentru leacurile din măceşii sânului tău/ Am înfruntat mânia lui Dumnezeu. (II, 67); Veci de vecii, pe care le înfrunţi,/ S-au adunat în golul tău, mărunţi, (II, 120); Pridvorul tău, de sus, din turla mare,/ Nu a cinstit scripcarul cu o floare. (II, 152); E-n mâneca pătată a văduvei. Rămâne/ În miezul tău de pâine, în blidul tău, stăpâne,/ Strivit peceţi pe carte: zăloage şi dovezi. (II, 222); Din prispa ta vreau să-mi aduc aminte,/ Din geamul tău gândi-voi la trecut,/ Privind în sus, la pasările sfinte,/ Ce-n streaşini cuib de-argilă şi-au făcut. (III, 10); Căci darurile toate aduse ţie ţ-îs,/ Primind în schimb o floare, fragilul tău surâs. (III, 43); E-o proaspătă năvală a noilor parfume./ Şarpele tău pătrunde, târâş, dintr-altă lume. (III, 283); Al tău e şi cuvântul închis, ca şi pământul. (III, 298); Cugetul tău să fie cu coadă şi mâner,/ Şi visul tău să fie ca o oală. (IV, 34); În găoacea cea mai mică/ E ghiocul tău, fetică. (IV, 175); Nimic nu te-ntârzie, căci trebuie saduni/ În coiful tău cu pene bani, repe-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 473 de şi buni. (IV, 251); Toţi paşii se sfârşesc şi pier/ Pentru urechea ta de fier (I, 39); Din veşnicia ta nu sînt măcar un ceas. (I, 48); De-acum străină mâna ta/ Îţi va şedea deoparte,/ Ca un condei, pe undeva,/ Alăturea de-o carte./ Şi ochii tăi, de gura ta,/ Vor trece mai departe,/ Decât un nufăr de o stea. (I, 60); Doamne, aşa obişnuit eşti, biet,/ Să risipeşti făptura ta încet. (I, 132); Pot eu, Isuse, răbda/ Să văd deasupra sfintelor odoare/ Crucea ta,/ Semn de vânzare? (I, 181); Dă-mi mâna ta fără putere/ Cu fânul de-a valma. (II, 61); Cuvintele să nu mi le mai dezmierzi,/ Să nu le mai spuie agale/ Buzele tale,/ Să nu le mai cânte cumva/ Vocea ta/ Şi pe cobză deştele. (II, 87); Cununa ta domnească, de scântei,/ Să stea în taina din firida ei. (II, 158); Avidă, mâna ta se strânge./ Storci aur şi se scurge sânge. (II, 226); Când pleci, să te-nsoţească piaza bună,/ Ca un inel sticlind în dreapta ta. (III, 15); Sunt umbra ta, de-a pururi de om nedespărţită (III, 65); Între clădiri de piscuri, pierdute-n culmi de brumă,/ Ivirea ta, Adame, părea să fie-o glumă, (III, 77); Lacrima din ochii tăi,/ Carnea ta cu vânătăi,/ Candela de agonie/ Şi tăcerea din sicrie. (III, 141); Că faci altare şi aprinzi miresme,/ Că-nnalţi biserici şi catapetesme/ În plopii mei, îţi mulţumesc frumos,/ Măria Ta de sus, dar ce folos! (III, 202); Vezi, nu mai zace nici o coardă stearpă,/ De când trecu dantela ta pe lângă harpă. (III, 279); Şi din otravă în otravă,/ Ai adunat comoara ta de pleavă, (IV, 38); Şi pocăinţa ta îndătinată/ E singura şi marea ta răsplată. (IV, 227); În jugul braţelor tale/ Aş urca greul cerurilor goale/ Şi munţii lunii până-n pisc. (II, 60); Dau buruienile deoparte, de otravă,/ Şi pipăi locul urmei tale cu zăbavă. (II, 167); Se ridică, se prăvale,/ Creştetul să-şi scu-

ture/ Peste aripile tale,/ Fragedule fluture. (III, 27); Dai drumul trâmbii tale de catifea albastră/ Şi-o desfăşori din suluri la mine la fereastră. (III, 286); Desprinse pletele, mai jos de şale,/ Aşteaptă pipăitul degetelor tale. (IV, 22); Ai fi râvnit să cânţi, şi-n rotogoale/ Să crească larg şi cântecele tale. (IV, 244); Ochii tăi ca bruma prunii/ Mă gândesc să ţi-i sărut. (I, 66); Cearcănul vânăt pune un stigmat/ Ochilor tăi de biet halucinat. (IV, 37). TĂÚN (3), tăuni, s.m. Lat. *tabo, -onis (= tabanus). Insecte asemănătoare cu muştele, ale căror femele înţeapă vitele şi omul pentru a se hrăni cu sângele lor. Mi-e inima şi-n cocostârc/ Şi în săgeata-i vânătă din cer,/ În fierăstrăul de fier/ Al mărăcinilor de pe mormintele pustiei,/ În şoarecii de câmp ai stihiei,/ În viespe şi în tăun. (I, 188); Pupăza şi ţintizoiul/ Bat în zimţi cu piţigoiul,/ În tot ceasul rugăciunii/ Bat bondarii şi tăunii,/ Şi în zbor de roiuri cheamă/ Ca un murmur de aramă. (IV, 201). TĂVĂLEÁLĂ (1), tăvăleli, s.f. Tăvăli + suf. -eală. Bătaie, trânteală; rostogolire. În tăvăleala şarpelui cu zeci/ De căpăţâni şi ghiare uriaşe,/ Era să-şi piardă zilele de veci,/ Muşcat de scut, de piept şi de cămaşe. (II, 262). TĂVĂLÍ (2), tăvălesc, vb. IV. Cf. sl. valiti. 1. Refl. şi tranz. A (se) rostogoli, a (se) suci pe o parte şi pe alta pe pământ, în iarbă etc. Ai încercat sucirea înceată, pe şezut,/ Din răsputerea caznei cu brânciul, şi-ai căzut./ Te-ai tăvălit pe pietre ca şarpele rănit./ Nu ţi-a slăbit nădejdea. Mereu te-ai prăbuşit. (III, 79). 2. Tranz. A bate pe cineva trântindu-l şi târându-l pe jos. Tâlharul i-o zdrobise, spărgându-i beregata./ Trântindu-l, tăvălindu-l, i-a prins-o-n două deşte,/ Ca-n gura unui cleşte,/ Şi-a strâns. Înghiţitoarea i-a troznit. (III, 188).

474

Simona Constantinovici

TĂVĂLIT (2), -Ă, tăvăliţi, -te, adj. V. tăvăli. Trântit, doborât; rostogolit; culcat la pământ. În toată inima bate şi tresare,/ În pruncul tăvălit de lingoare,/ În slăbănoagele lui mădulare,/ În stolul de muşte/ Tăbărâte să-l muşte. (I, 187); Ce-mi mai lipseşte mie să ştiu că nu mă mint?/ Să cred ce spune cartea cu scoarţe de argint?/ Amestecat cu ceaţă şi tăvălit în stele,/ Să cred că viaţa trece şi dincolo de ele? (III, 295). TĂVĂLÚG (1), tăvălugi, s.f. Tăvăli + suf. -ug. Unealtă agricolă folosită la fărâmarea bulgărilor de pământ şi la netezirea şi tasarea solului înainte şi după însămânţare. S-a plâns de carne, când a fost strivit/ În râpa lespezilor de granit?/ Când l-a călcat, mânat pieziş de slugi,/ Călcâiul temeliei, de colţ, pe tăvălugi?// Pământul nu se plânge. Lui nimic/ Nu-i de ajuns de mare ca să nu-i fie mic./ Crâncen la cuget şi la faptă,/ El se-ncleştează-n el şi rabdă. (II, 107). TÂLC (8), tâlcuri, s.n. Din sl. tluku. (Pop.) 1. Înţeles, sens, rost, semnificaţie. 2. Glumă alegorică, fabulă, pildă. Şi somnului şi nopţii le este-adevăratul/ Tâlc, a dospi în matcă, fierbintele aluatul,/ Ca să-ncolţească plodul şi mugurii să dea,/ De la stejar la trestii, garoafă şi lalea. (III, 91); Internele, Parchetul şi Vodă-n tâlc cu ele/ Răspunderea şi-o lasă lepădată./ Răscoala ţărănimii şi cetele rebele/ Nu pot să fie duse la nici o judecată./ Fiind „moment istoric” e treabă de armată. (III, 134); Aţâţătorii împărţesc broşuri/ La toţi sătenii şi nepricepuţii./ Ei nu-nţeleg, din sate şi păduri,/ Tâlcul înnalt al marei Constituţii. (III, 165); Vreau tâlcul plin să-l capăt şi rostul lor întreg/ Să-l pipăi dintr-odată, să pot să-l şi dezleg,/ Nu lacăte-ncuiate, zăvoare şi crâmpeie/ Cu mii de chei ştirbite, şi fără nici o cheie. (III, 298); Cel mai tare-l gâtuieşte pe mai slabul,

cel mai des;/ Cel puţin aşa, pe timpuri, era tâlcul înţeles. (IV, 8); Când tristeţile te dor,/ Uită tot şi tâlcul lor. (IV, 95); Ghiersul ţi-e dulce, graiul ţi-e ales/ Şi are tâlcuri bune, cu-nţeles./ Tu trebuie, de-aci nainte,/ Să faci numai atâta: ghiersuri şi cuvinte. (IV, 20); Şi tu şi eu tăcusem parcă de ani întregi/ Ştiind că nu-nţelegem ce-ncepi să înţelegi./ Zadarnica paradă a tâlcurilor scrise,/ În jocul de-a sfiiala, amuţise. (III, 281). TÂLCUÍ (1), tâlcuiesc, vb. IV. Din sl. tlukovati. Tranz. (Pop.) A explica, a interpreta tâlcul unor vorbe; a tălmăci, a traduce. Tâlcuie Sfintele Scripturi/ Cu şoapte şi tremurături/ Şi-i nevinovat ca un trendafir/ În odăjdii de serasir... (I, 219). TÂLCUÍRE (1), tâlcuiri, s.f. V. tâlcui. (Pop.) Înţeles, rost, semnificaţie. Şi parcă o pădure întreagă, la răspânte,/ Din ulmi, din fagi şi paltini se ridica să cânte./ Veneau şi lăutarii oraşului, trimişi/ Să prindă tâlcuirea cântării, pe furiş. (IV, 74). TÂLHÁR (21), tâlhari, s.m. Et. nec. 1. Persoană care comite o tâlhărie; bandit. 2. (Fam.) Ştrengar, hoţoman, şmecher. Într-un titlu de poem: Tâlharul pedepsit (IV, 174). E trist diaconul Iakint/ Şi temerile lui nu mint./ Fur şi tâlhar întru Hristos,/ El printre fraţi trecu sfiios. (I, 22); Cercasem eu, cu arcul meu,/ Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!/ Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia/ Să-ţi jefuiesc cu vulturii Tăria. (I, 25); Scara din Cereasca-mpărăţie/ Scobora în infirmerie, Pe trepte de cleştar,/ Peste patul lui de tâlhar. (I, 223-224); Şi domnul, ca tâlharul, îşi întocmeşte-o lege/ A lui, cum o-nţelege. (III, 95); Dar vezi-l şi pe ăsta, bărbatul de acum:/ E o deosebire ca dintre jar şi fum,/ Un spic înnalt alături de pirul care-l roade,/ Tâlharul care suie, cinstitul care cade. (III, 215);

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 475 Cine strigă? Nimeni n-a strigat?/ Cucuvaia, greierul, tâlharul?/ Voi fi fost chemat şi-apoi uitat?/ Bate timpul, trece minutarul. (III, 285); Eram numiţi o şleahtă, tâlhari şi negustori,/ Ieşiţi de sub tejghele, călăi şi lipitori. (III, 155); Şi poreclele urmează/ După nume-n parentează...// Vrăbioii au, mai toţi,/ Nume de tâlhari şi hoţi, (IV, 125); Tâlharii taie-n ocnă sare,/ Şi capul lor cârciumarul Cârnu e. (I, 202); Căci muscoii şi bondarii/ Şi-alte neamuri de pădure,/ Pe şoptite, ca tâlharii,/ Umblau mierea să le-o fure. (IV, 173); De aceea cărturarii/ Sunt subt pază ca tâlharii,/ Căci un vârf de scris pe scurt/ Dă venin şi doare mult, (IV, 213). TÂLHĂRÉŞTE (2), adv. Tâlhar + suf. -eşte. În felul tâlharilor, ca tâlharii; banditeşte. Cunoşti în vreme visul că sfârşeşte./ Ţi-ai aşteptat oşteanul trist pe scut/ Să-ţi intre-n zale reci în aşternut/ Şi să-ţi frământe trupul tâlhăreşte. (III, 14); El dă lupta, ba cu doi,/ Ba cu trei şi cinci cotoi,/ În scandal cu tărăboi./ Zmeu-l cată şi-l pândeşte/ Să-l apuce tâlhăreşte. (IV, 122). TÂLHĂRÍE (2), tâlhării, s.f. Tâlhar + suf. -ie. Furt însoţit de ameninţări sau violenţă; p. gener. furt, hoţie. – „E-adevărat, au luat-o cu toţii-n haiducie./ Se împlineşte anul./ Bărbatu-meu le fuse căpitanul./ Băieţii, împreună,/ Făcură treabă bună/ Şi nu ne-au dat o dată de minciună.”/ – „Vezi, asta se numeşte pe nume tâlhărie.” (III, 189); Concesii şi contracte, cu drept de monopol./ O simplă neghiobie le poate da de gol./ Mascate de-o nevoie de stat, de vreo uzină,/ Se-ntâmplă tâlhăria să iasă la lumină. (III, 149). TÂLMÁCI (3), tâlmaci, s.m. şi f. V. tălmaci. Traducător, interpret. * Tâlcuitor, comentator. Că tălmăcirea-n aur a limbii şi venitul/ Ei le pricep îndată, măcar

cu pipăitul./ De-altminteri, cârmuirea şi bunii ei cârmaci/ Se îngrijesc să aibă cât mai cuminţi tâlmaci. (III, 105); Un altul zise: – „Oameni, ca să-nţelegeţi bine/ Tot rostul fără seamăn, ce vi se şi cuvine,/ Şi noi, tâlmacii legii, ne-am hotărât supuşi/ Să ascultăm porunca unei mai mari păpuşi.” (III, 102); Stăpânul de ogoare şi de ape/ Era un bun al slugilor de-aproape,/ Şi când voiai să-ţi vezi cârmacii/ Ţi-eşeau nainte psalţii şi tâlmacii. (IV, 17). TÂLMĂCÍ (1), vb. IV. V. tălmăci. A interpreta, a tâlcui. Căpraru-i vinovat de două ori./ Întâi, nesocotise un grad de colonel/ Şi-a tâlmăcit un ordin de superiori/ Cum cutezase să-l priceapă el. (III, 122). TÂLMĂCÍT (1), -Ă, adj. Variantă fonetică neliterară pentru tălmăcit, -ă. Convertit. Truda voastră, măi Ioane,/ V-au cărat-o-n geamantane,/ S-aibă să benchetuiască/ Din sudoare românească./ Tâlmăcită în valută,/ A-ncetat să le mai pută. (IV, 255). TÂMPÍT (1), -Ă, tâmpiţi, -te, adj. V. tâmpi. Prost, idiot; nerod, stupid. Bătrân tâmpit! Iscoadă! Puteai lucra mai bine./ Te luasem drept stăpân’ tu, slugoi fără ruşine./ Vezi dacă nu te-astâmperi? O întâmplare scurtă/ Şi-un vârf de spadă ager ţi s-a-mplântat în burtă. (III, 214). TÂMPLĂ (2), tâmple, s.f. Lat. *templa (= tempora, pl. lui tempus). Fiecare dintre cele două părţi laterale ale capului, cuprinse între ochi, urechi, frunte şi obraz. Un semn, şi tâmpla cerului se-apleacă./ Un semn, şi uraganul s-a trezit./ Un semn, şi neamuri noi s-au zămislit!/ Dar semnul mâna mea nu vrea să-l facă! (I, 134); Câte puhoaie, câtă omenire/ Se rânduiesc de-acuma în vileag,/ Să ceară bucurii şi fericire/ Scrise cu slove mari pe steag!// Aş vrea

476

Simona Constantinovici

să mă-nfierbânt şi eu cu ele,/ Să-mi bată-n tâmple inima şi mie,/ Văzându-le trezite, mari şi grele,/ Ca de o mare, sfântă datorie. (II, 261). TÂMPLÁR (1), tâmplari, s.m. Tâmplă „catapeteasmă” + suf. -ar. Meseriaş, muncitor care face mobile şi alte obiecte din lemn; stoler. Supărat, s-a chibzuit/ Cum s-o aibă, aşadar,/ Şi se hotărî-n sfârşit/ Să-şi aducă un tâmplar,/ Şi a dat de la-nceput/ Peste unul priceput. (IV, 61). TÂNĂR (28), -Ă, tineri, -e, adj., s.m. şi f. Lat. *tenerus (= tener). 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană, p. gener. fiinţă) care este, ca vârstă, între copilărie şi maturitate, care nu este încă matură. * Loc. adv. De tânăr = din fragedă vârstă, de timpuriu. 2. Adj. Care aparţine sau este caracteristic unui om (sau unui animal) neajuns încă la maturitate. 3. Adj. Care a fost plantat sau a răsărit de puţină vreme, care n-a ajuns încă la maturitate. Într-un titlu de poem: Mâhniri de tânăr cărturar (IV, 28). Prin râpi şi gropi adânci,/ Suite de bătrânii mei pe brânci,/ Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă,/ Cartea mea-i, fiule, o treaptă. (I, 9); Iată-l cuprins în singura lumină/ Ce-o altoieşte cerul pe pământ./ De linişti mari cărarea lui e plină/ Şi pasul lui e tânăr, drept şi sfânt, (I, 125); Ieşind din trunchiul tânăr tot ramuri şi-alte ramuri,/ Se înmulţise omul în seminţii şi neamuri; (III, 91); Când s-a întors bursierul cu doctorat în ţară,/ Nu sunt cinci ani, stătea pe dinafară,/ Şi n-avea nici pingelele întregi/ Neîntrecutul tânăr om de legi. (III, 148); Iată pentru ce bătrânii-mi sărutau de tânăr, mie,/ Mâna de pe corzi desprinsă, ca o stea de pe vecie,/ Iată pentru ce-mprejurumi se-nvârteau atâtea hore/ Ca talazele stârnite la văpaia unui far. (III, 254); Sunt acum încredinţat./ Tânăru-i om

învăţat,/ Zice Preşedintele,/ Potrivindu-şi dintele. (II, 133); Sprintenul aer miroase/ A răchită tânără şi a mătase. (II, 65); Nu vreau să fiu bărbat de doică!/ Să mă legene o troică,/ Un camion, un car!/ De-ar fi de două ori mai tânără, măcar! (IV, 30); Tânăra caricatură/ E-mbrăcată ca-n nădragi,/ Şi toţi fraţii lui mi-s dragi,/ Numai dacă tac din gură. (IV, 146); Stihuri, acum, porniţi, vă scuturaţi,/ Ca frunzele-aurite, pentru moarte./ Pustnicii tineri, trişti şi delicaţi,/ Păstra-vă-vor într-un sicriu de carte. (I, 195); Ea vrea bărbaţii tineri şi rumeni ca bujorii,/ Şi nu pe câte unul, ea cere toţi feciorii. (II, 274); Şi râseră părtaşii de-această socoteală./ Pe când soldaţii, tineri, cu lacrimile-n gene,/ Umblau cu-ncetineală,/ Tărăgănind, să vie sfârşitul mai alene. (III, 128); Câte unii-ntr-o ureche/ Nu-s pitici din vremea veche./ Pripăşiţi de joi, de vineri,/ Unii sunt prea cruzi şi tineri. (IV, 189); Tinerii moştenitori/ Au şi plâns de vreo trei ori,/ Bucuroşi în sinea lor/ Ca orice moştenitor. (IV, 46); M-au apăsat bătrânii şi tinerii şi cei/ Cu vârste-mpleticite, nici oameni, nici femei. (IV, 255); Cu barbete tinere/ Ai fi ca un ginere,/ Şi mustăţile de cneaz/ Ţi-ar da ifos de viteaz. (IV, 242). TÂNDÁLĂ (1), s.m. sg. Antroponim masculin. Derivat regresiv din tândălí. Om care nu este bun de nimic sau care îşi pierde vremea umblând de colo până colo. Căci, fără inutilă cercetare,/ Am luat suspecţii ca din oală./ Aştept noi ordine suplimentare./ Semnat: Prefect de Dorohoi, Tândală. (III, 167). TÂNGUÍ (1), tânguiesc, vb. IV. Din sl. tongovati. Tranz. A jeli, a (de)plânge, a compătimi pe cineva. A murit şi Aurica./ Mă apucă, mamă, frica/ De copiii câţi ne mor –/ Tânguieşte maica lor. – (II, 217).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 477 TÂNJÍ (8), tânjesc, vb. IV. Din sl. tonziti. Intranz. 1. A se afla într-o stare de slăbiciune fizică, a fi bolnăvicios; a lâncezi. 2. A suferi mult din punct de vedere moral, a se consuma, a se topi. Tânjesc ca pasărea ciripitoare/ Să se oprească-n drum,/ Să cânte-n mine şi să zboare/ Prin umbra mea de fum. (I, 36); Vai! apa s-a fiert în urcioare./ Tânjesc să o sorb din izvoare. (II, 235); Săli mari în care timpul tânjea şi adormise,/ Şi cimitire-nchise./ În lustrul pardoselii de lespezi reci, de ceaţă,/ Zăcea o licărire de cremene şi ghiaţă. (IV, 18); Drumu-i lung până la Jii.../ Vitele-au tânjit în iarnă/ Mai mult moarte decât vii./ Abia calcă, se răstoarnă. (II, 258); Îmi creşte-n suflet iarăşi o strună de vioară,/ Dar cântecul în mine, tânjind să se deştepte,/ Sfiios şi şovăielnic şi-acum ca-ntâia oară,/ Răsună-n depărtare, mai sus şi mai afară,/ Ca-ntr-o vecie albă cu stâlpi şi turle drepte. (I, 122). TÂNJÍT (1), -Ă, tânjiţi, -te, adj. V. tânji. Plin de dor, duios. * Plin de jale, de tristeţe; tânguitor. Ştii suferi, iubi şi mângâia,/ Îndepărtat de oameni şi de tine,/ Dar bucurii tânjite şi suspine/ Nu aburesc oţelul şi sticlirea ta. (I, 160). TÂRÂŞ (18), adv., târâşuri, s.n. 1. Adv. (La Arghezi, uneori, şi cu valoare adjectivală) Târând pe jos, trăgând după sine. 2. Adv. Târându-se pe jos (ca să nu fie văzut); abia mişcând picioarele de oboseală, de slăbiciune etc. * Fig. Cu greutate, cu dificultate. * Expr. Târâş-grăpiş = cu mare greutate, anevoie. 3. S.n. Târâre. De glezne târâş să-ţi atârne/ Ghiulele de capete cârne,/ Rânjite, scrâşnite şi nerăzbunate:/ Măceluri, osândă, păcate... (I, 142); Ca să te-ating, târâş pe rădăcină,/ De zeci de ori am dat câte-o tulpină,/ În câmp, în dâmb, în râpi şi-n pisc,/ Viu când mă urc, şi trist când iar mă isc. (I, 163);

Zgomotul de lanţuri multe/ A trecut prin curte,/ A ieşit lung pe porţi/ Printre vii şi morţi,/ Târâş, grăpiş,/ Prin păinjiniş,/ Ca o fiară bolnavă de rugină. (I, 206); Te urmăresc prin veacuri, prin vârste şi milenii,/ Încă de când spinarea ţi-o-ncovoiai pe brânci,/ Când, speriat şi singur, târâş printre vedenii,/ Umblai numai să cauţi culcuş sau să mănânci. (III, 65); Nici pravilele aspre, nici jugul lor nu pot/ Să-mpiedice ivirea garoafelor de tot./ E-o proaspătă năvală a noilor parfume./ Şarpele tău pătrunde, târâş, dintr-altă lume. (III, 283); Se sprijină cuvântul târâş, pe alt cuvânt,/ Şi ai şi tu un petec de umbră pe pământ, (IV, 37); De când e-n gospodărie/ Multe a-nvăţat şi ştie,/ Şi, pe brânci, târâş, grăpiş,/ Se strecoară pe furiş. (IV, 130); Călare pe o faimă severă, tu, frumos,/ Urcai târâş, în zale, şi scările dindos. (IV, 251); Privirea ta târâşă şi-mpiedicată-n tină/ Primi din depărtare întâia ei lumină,/ Şi-odată dezlegată de mâl şi de ţărână,/ Ajunse scrutătoare, senină şi stăpână. (III, 69). (Substantival) Târâşul pe burtă,/ Încălecarea scurtă,/ Urcuşul, alunecuşul/ Ca pluşul, (I, 230). TÂRÂT (14), -Ă, târâţi, -te, adj. V. târî. V-au blestemat şi v-au pârât/ Făptura zburătoare şi şarpele târât. (II, 220); Semenul meu, târât între morminte,/ Ştii, deşi viu, că ţii de oseminte,/ Ce cugeţi, ce nădejdi mai ai, ce teamă?/ Bagă mai bine, omule, de seamă. (II, 281); Era, cum zic, un munte de om, şi-ntre vecini,/ Ca un vultur de piscuri, târât printre găini. (III, 187); Gol în imensa zare, tăcut şi gânditor,/ Cu braţele păroase, la piept, făcute cruce,/ Privea la luntrea-mi albă pe undă cum se duce/ Târâtă de vârteje,- picior peste picior. (I, 98); Nămolurile tainelor toate/ Zac în mine răsturnate./ Luntrea târâtă de ele/ Se loveşte de nuferi şi stele. (II,

478

Simona Constantinovici

56); O laudă târâtă te insultă./ Ocara-i mai primită, că nu ştie/ Să gâdâle trufia cu linsoare multă,/ Făcând cu tine-n gând tovărăşie. (IV, 230). TÂRÎ (11), târăsc, vb. IV. Din sl. trěti. 1. Tranz. A mişca un lucru (greu) dintr-un loc în altul, trăgându-l pe jos; a trage după sine cu sila un om, un animal. 2. Refl. A merge, a înainta cu greu atingând pământul cu genunchii, cu coatele, cu burta. 3. Refl. (Despre obiecte care atârnă) A atinge pământul cu partea de jos, a se freca de pământ. Al cui e glasul mare care bate?/ Au vine din Psaltire? Au vine din cetate?// Dropii de beznă se târăsc îngenunchiate. (I, 157); Droaiele de alfabete/ Şi de litere schelete/ Se târăsc pe geam alene,/ Printre slove egiptene, (II, 11); Fătaţi de morţii puhavi, de-acu câteva veacuri,/ Ei se târăsc prin viaţă cârpiţi şi dreşi cu leacuri. (III, 199); Ai fi putut să ţi-l agăţi de şea,/ Şi roibul să-l târască-n ţărna oarbă/ Cu funia-nnodată de grumaz, aşa,/ Pân’ la tocirea oaselor de iarbă... (IV, 247); Se târau pe pământ sufletele, cenuşile./ La biserici, la case, la toate uşile/ Se chinuia să moară, de şapte/ Nopţi, un copil călcat de noapte. (I, 183); Sufletul meu e câine credincios./ L-am dezlegat adeseori din lanţ./ Adeseori din cuşca lui l-am scos/ Şi l-am târât până la şanţ,/ Până la şanţul întăririi mele,/ Ca să-l înnec în zmârcul dintre stele. (II, 187); Adam pe Eva lui o a pârât,/ Eva pe şarpe, care s-a târât./ Nici unul n-a voit s-aleagă,/ Să-şi ia asupră-şi vina lui întreagă. (IV, 221). TÂRCÓL (8), târcoale, s.n. Din bg. tărkalo „cerc, roată”. (În expr.) A da târcoale = a se învârti în preajma cuiva sau a ceva, a umbla de jur împrejur. (În unele contexte, substantiv însoţit de un determinant adjectival în antepunere) Dădeam să-l ocolesc, dar m-a zărit/ Şi,

nărăvit cu dulcile târcoale,/ M-a prins de braţ şi mi-a vorbit smerit:/ – „Ştii c-am citit-o cartea dumitale.” (IV, 229); În locuţiunea verbală: a da târcoale. De-o sută de zile/ Îi pâlpâie ochii a fum de feştile/ Şi-mi dă, cu moartea călare pe bivol, târcoale./ Braţul e gângav şi vlaga e moale. (II, 234); Ne pasă, oare, nouă, că domnii-n capitale/ Se-ngână ca dulăii rânjiţi şi-şi dau târcoale? (III, 95); Dihania-mbrăcată în platoşă şi zale,/ Flămândă să ucidă, dă lumii iar târcoale,/ Şi iar i se năzare,/ C-aude zvon şi tropot şi huiet dintr-o zare. (IV, 73); Dă târcoale la coteţ,/ Ciufulit şiaşa lăieţ,/ Aşteptând un ceas şi două/ O găină să se ouă,/ Care cântă cotcodace,/ Proaspăt oul când şi-l face. (IV, 130); Că-i dă coada-n ritm târcoale,/ Ca-ntrun lac de apă moale,/ Coada ei de păr de pâslă,/ Bătând perna ca o vâslă. (IV, 144); Şi ochii lui de mâţă, aurii,/ Îi împingeau să guste pe copii, Care dădeau copacului târcoale,/ Măcar din portocale;/ Că se cojesc, mai mare dragul,/ Nejerpelite cu briceagul. (IV, 219-220); Mi-aprinsei şi eu o vatră/ Într-o scorbură de piatră./ Moş Pârţag îmi dă târcoale/ Cu o găleată cu bale. (IV, 236). TÂRG (17), târguri, s.n. Din sl. trugu. 1. Loc mai întins şi special amenajat într-un oraş sau la marginea lui, unde se vând şi se cumpără (zilnic sau la anumite date) vite, cereale, alimente, zarzavaturi etc. 2. Operaţie de vânzare şi cumpărare care are loc într-un târg; p. gener. tocmeală, târguială. 3. Aşezare orăşenească (mai mică). Mătuşa, cine-o fi fost, o băgă în odaie,/ Şi fata povesti, la vatră, într-un crâmpei de văpaie,/ Că veneau de la târg, că le-au ieşit în drum hoţii/ Şi că ea scăpase pe dindărătul roţii. (I, 201); Cu furca-n brâu şi subsuoară,/ O fură toţi, la târg, la moară,/ Şi nu-i femeie mai săracă./

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 479 Nu ştie număra şi pleacă. (III, 50); Ca la urs, ca la paiaţă,/ Ca la târg şi iarmaroc,/ S-a-mbulzit, şi nu e loc/ Să arunci de sus un ac. (III, 146); În dăsagi, pe umăr, văru-meu Păcală/ Aducea-n târg ouă şi smântână-n oală. (IV, 40); Zi de obor, oriunde te întorci,/ Un târg întreg de porci, cu mii de porci; (IV, 56); Gândindu-se la cele întâmplate,/ Unchiaşul, cam slăbuţ şi mititel,/ O ia scâlciu prin târg cu greutate. (IV, 66); Din snoavă, cititorul de stihuri o să-nveţe/ Că frica se numeşte, la unii-n târg, nobleţe. (IV, 69); A orbit de boală grea/ Hoţu’ tatii, şi-aş fi vrut/ Să-i găsesc un leac, ceva./ Nici un vraci nu l-a avut./ N-am aflat nici un spiţer,/ Nici la târg, şi nici în cer. (IV, 118); Piţigoiul, cucul, stârcul/ Vin să vadă cum e târgul. (II, 127); Am interzis joi târgul săptămânii/ Şi horele, duminica, la sate,/ Şi am mustrat holteii şi bătrânii,/ Şi am închis şi cârciumile toate. (III, 167); Se chibzuiesc, mai stau, se mai frământă,/ Se uită înnainte şi-nnapoi,/ Şi cu nădejdea târgului înfrântă,/ Încalecă măgarul amândoi. (IV, 67); Ea e făcută pentru cărturari,/ Judecători, miniştri şi-advocaţi./ Rog, repede, trimiteţi comisari/ Prin târguri şi oboare, şi-arestaţi. (III, 165); Pe uliţilealbastre, din cerurile tale,/ Sunt mii şi mii de sate şi târguri, toate goale,/ Cătunele deşarte-n cerdac au, fiecare,/ O candelă-n opaiţ şi-un muc de lumânare. (III, 297); Robul neputând, pe vremuri, să crâcnească,/ frânt în jug,/ Fără ca să fie-n târguri spânzurat ori pus pe rug,/ Totuş, findcă trebuinţa de-a cârti e omenească,/ Cuteza, ascuns în pilde, ticluit să se rostească. (IV, 7). TÂRGOVÉŢ (2), -EÁŢĂ, târgoveţi, -eţe, s.m. şi f. Din bg. tărgovec. (Astăzi fam.) Persoană care locuieşte într-un târg; orăşean, citadin. Târgoveţii totuş tac,/ Şi-ntr-atâta omenet/ Scapă

şoaptele încet,/ Numai şoapte,/ Parc-ar fi un miez de noapte,/ Pe muţeşte, ca de frică,/ Spaima mută că se strică. (III, 146); – „Aflu că poporul tot/ Merge, om cu om, la vot,/ Şi, ce nu s-a pomenit/ În răstimpul fericit,/ Toată breasla, toţi golanii,/ Târgoveţii şi ţăranii,” (IV, 257). TÂRÂTÓR (1), -OÁRE, târâtori, -oare, adj. Târî + suf. -tor. Care se târăşte. Cu potera-n potecă, haiducii-odinioară/ Ştiau şi să şi moară,/ Pe când stăpânii lumii, de-obârşie crăiască,/ Şi sluga târâtoare ştiu numai să trăiască. (III, 95). TÂRLĂ (2), târle, s.f. Cf. scr. trlo. Loc neîmprejmuit şi neacoperit unde se odihnesc vitele sau oile în timpul păşunatului; p. ext. stâna cu toate dependinţele ei. Trebuie să mergem să cunoască/ Târla, coteţele, grajdul, balta,/ Cine-are să le domnească./ Poftim... Ariciul nostru, până una-alta. (II, 64); Şi facem, mi se pare, şi târla de ocară,/ Stând pe la uşe, ploconit la scară./ Rânjit în silă, până la urechi,/ La musafirii tăi, şi noi şi vechi. (IV, 22). TÂRLÍCI (6), s.m. pl. Din tc. terlik. Papuci moi de casă, fără tocuri, confecţionaţi din postav sau din lână. Buruienile sunt îmbrăcate/ Şi încălţate/ Cu târlici/ De panglici. (II, 49). Variantă neliterară, populară: târlígi s.m. pl. (5). Bătrâna băcăniţă-n târligi cârpiţi cu sfoară,/ De zeci de ani măsoară de-a strâmbul preşu-n lung./ Opt paşi din fund la uşe, şi îndărăt, i-ajung,/ Cu cârja de la dreapta, proptită-n subsuoară. (II, 151); A-nsemnat ceva pe poartă/ Mâna ei de piele moartă?/ Calcă mut, ca pe târligi./ Nu se-ntoarce când o strigi. (II, 214); M-aş ruga, şi nu ştiu cui,/ Să-mi dea scufii, să le pui,/ Şi ciorapi de lână groasă./ Poate şi târligi de casă; (IV, 169).

480

Simona Constantinovici

TÂRN (5), târnuri, s.n. Din sl. trunu. Mătură mare, făcută din mărăcini sau din nuiele, cu care se mătură curţile sau străzile. Nitam-nisam,/ Omul s-a numit Adam./ Adam era cârn/ Şi scurt cât o coadă de târn. (IV, 98); Pentru maimuţoiul cârn/ Am şi-adus un băţ de târn. (IV, 108); Câte unu-i pipăit/ Cu gârbaciul despletit,/ Iară altul, slut şi cârn,/ Cu mătură, sau cu târn,/ Sau cu snopul de urzici/ Pielea grasă i-o băşici. (IV, 185); N-a mâncat şi n-a băut/ Numai câte n-o fi vrut,/ Terci de zmârc/ Şi muguri de târn cu sfârc. (IV, 254); Boierul dă pământul cu sate, cu ţărani,/ Vânduţi iobagi şi robi, pe bani./ De pildă, două sute de săteni,/ Ca nişte târnuri, hârburi sau buşteni. (III, 176). TÂRNĂCÓP (2), târnăcoape, s.n. Din bg. tărnokop, scr. trnokop. Unealtă formată dintr-o bară masivă de oţel, ascuţită la un capăt şi lată la celălalt, prinsă într-o coadă de lemn, folosită la săpat în pământuri tari, la spart pietre etc. Eu, ceaţa o s-o surp cu târnăcopul,/ Şi apa o s-o scot cu năpârstocul,/ Şi după ce le sfarăm şi le sec/ Îmi iau calabalâcul meu şi plec. (III, 290); Trei biete mahalale muncesc să se dezgroape/ Soldaţii cu topoare, cu răngi şi târnăcoape./ Faitoanele de mână, cu pântec, legănate,/ Au fost din tot oraşul în pripă adunate. (II, 271). TÂRNUÍ (1), târnuiesc, vb. IV. Târn + suf. -ui. Tranz. Fig. (Fam.) A târî pe jos pe cineva, trăgându-l de păr; a părui, a bate (zdravăn). Baba miorlăie acum după fată-n închisoare,/ Şi hoaţele de la femei o scuipă şi o târnuie./ Tâlharii taie-n ocnă sare,/ Şi capul lor cârciumarul Cârnu e. (I, 202). TÂRZÍU (36), -ÍE, târzii, adj., adv. Lat. tardivus. 1. Adj. Care este, se face, se întâmplă după trecerea unui (anumit) timp, după ce a trecut momentul potri-

vit sau timpul dinainte stabilit. 2. Adj. (Despre anotimpuri sau alte unităţi de timp) Care s-a prelungit mai mult decât este normal, care se apropie de sfârşit. 3. Adv. După ce a trecut ora sau timpul aşteptat, hotărât sau prevăzut. * Mai târziu = după câtva timp. Într-un titlu de poem: Târziu de toamnă (I, 17); Ora târzie (III, 19). Să luăm cenuşa stinsă pe vechile altare,/ Să-i dăm din nou văpaia şi-un fum mai roditor./ So-mprăştiem, sămânţă, pe şesul viitor,/ Nădăjduind culesul târziu, cu întristare. (I, 57); Cucuvaie, cântecul tău târziu,/ În noaptea cu veştmânt argintiu,/ Are câteva tari silabe/ Cu câteva silabe slabe. (I, 83); Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu./ O stea era pe ceruri. În cer era târziu. (I, 103); Om în vârstă şi târziu,/ Tot am învăţat să scriu./ Prins ca de-o copilărie,/ Mâna se porni să scrie. (III, 7); Pe când Craiul-nou, din cer,/ Mai târziu, s-a bucurat,/ Surioara lui de fier/ Argintiu, cum a lucrat. (III, 52); Şi oamenii s-au dus şi dus mereu,/ Cum zic, cu Dumnezeu./ Întru târziu, departe, se văzură,/ Arzând o zare, ca de zgură,/ Şi plopii-n cer, făclii. (III, 185); Să se-apuce să înveţe,/ Cum ar face orişicine,/ Chiar târziu la bătrâneţe,/ Îi părea că-i de ruşine. (IV, 59); Însă paza-n stupi e bună,/ Că târziu, după apus,/ Colo jos, subt stupi, la lună,/ Ei zăceau cu burta-n sus. (IV, 174); Te uiţi la ceas, că s-a făcut târziu./ Ce să-i mai dai să scapi? Vre un rachiu? (IV, 234); La prostime, mai târziu,/ Dam cinzeaca de rachiu,/ Şi, de fitece fiţuică,/ Polul şi un chil de ţuică. (IV, 259); Împrejmuit cu noaptea, aştept ca o făclie,/ Înfăşurată-n iederi şi-n frunze de leandru/ Şi încă neaprinsă, la ora mea târzie,/ În vârf să mi se lase o stea din policandru. (I, 122); Gândul, ajuns în flacăra lui de ploaie târzie,/ Se face

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 481 palid şi descreşte ca o făclie. (I, 167); De ce-aş fi trist, că toamna târzie mi-e frumoasă?/ Pridvoarele-mi sînt coşuri cu flori, ca de mireasă. (III, 255); Poate-n genunchi mai cauţi târzia îndreptare/ Şi ceri smerit hodină la cerul tău pustiu./ E de prisos. Genunchiul de stei lipit ţi-l ţiu,/ Şi biciul greu de plumburi şi noduri, pe spinare. (I, 120); Moarte, când ai vrut să ştii,/ Moarte, viaţă când ai vrut,/ Moarte de necunoscut,/ Morţi târzii şi timpurii. (III, 32). TEÁCĂ (5), teci, s.f. Lat. theca. 1. Înveliş, toc, apărătoare confecţionată din metal, din lemn sau din piele, în care se păstrează obiecte tăioase lungi sau anumite instrumente. 2. Parte a unei unelte manuale în care intră şi se fixează coada sau mânerul. Ţi-l vâr în brâu, păstrează-l treaz în teacă./ Sprijină-ţi pieptul în plăseaua lui/ Şi-nvaţă-ncins cu fier de te apleacă/ Să-ntâmpini cuviinţa orişicui. (III, 17); Are şi-un soi de spadă scurtă/ În teacă de sidef bătut în piele/ Şi presărată-n lung cu peruzele,/ El are gogeamite rânză,/ Ca să prefacă totul în osânză. (IV, 57); Fac belciuge, vrei verigi/ Şi mă ţii de rău şi strigi./ De fac săbii, tu vrei teci./ De fac una, vrei cincizeci./ Fac o teacă, vrei o spadă./ Fac un vârf, ai vrea o coadă./ Fac tăiş, tu-l vrei ştirbit,/ Vrei fier bont, nu vrei cuţit. (IV, 239); Este vremea, senţelege,/ Să-nnălţăm pe noul rege,/ O prăjină-n Cişmigiu,/ Cu o teacă şi-un chipiu. (IV, 261). TEÁFĂR (13), -Ă, teferi, -e, adj. Et. nec. Sănătos, întreg, nevătămat; zdravăn. * Cu mintea întreagă, sănătos la minte. Ea – place că e teafăr şi dur – şi om de treabă,/ Nu şovăie, nu-ntârzie, nuntreabă. (III, 43); Descoperi un grăunte şi un crâmpei de miez./ Eu las să creadă Curtea că, teafăr, aiurez. (III, 210); Tu poţi să fii, el poate să nu fie,/ Zgâriitu-

ra-i teafără şi vie./ Nu eşti al singurului Dumnezeu,/ Ca luna, ca o stea, ca o pustie,/ Eşti şi al semenului meu. (II, 121); Nu trebuie să moară/ Nici una din comoară./ E zestrea ta de teafără fecioară. (II, 158); Căutătura teafără şi tare/ Mi-a pus din tencuieli o întrebare,/ Cea prinsă de un vis a tresărit./ Pleoapele, frunze, cad în asfinţit. (II, 229); Şi pe-al cerului pieptar/ Scapără frumoşii teferi/ Sumedenii de luceferi,/ Plini de voie şi de har. (I, 44); Ochii tăi, mari şi teferi,/ Ca nişte luceferi/ Îngheţaţi de uimire,/ Privesc în suvenire. (I, 83); Călătorind vârtejul de scufiţe,/ Le flutură perucile, şuviţe,/ Şi ochii teferi, de safir rotund,/ Clipesc din fugă şi seascund. (II, 172); Sunt cei mai teferi oameni dintr-un sat,/ Dar i-au stârnit boierului gras hula,/ Că, tot hrăniţi cu ceapă şi păsat,/ Nu-şi scot din cap, săşi ţie-n mâini căciula. (III, 124); V-au blestemat copiii, fraţi de fraţi,/ Şi plozii nenăscuţi şi lepădaţi,/ Şi orbii, sluţii, capiii, gângavii,/ Toţi teferii şi toţi bolnavii. (II, 219); Treceau pe la bordeiul, ascuns acolo-n bozii,/ Şi teferii şi răii, fireşte, şi nerozii,/ Şi rămâneau s-asculte, tăcuţi şi duşi cu gândul,/ Cum îşi purta el ghiersul, din fluier desfăcându-l. (IV, 74). TEÁMĂ (14), s.f. Derivat regresiv din a (se) teme. Stare de nelinişte şi de tulburare provocată de un pericol care te ameninţă, de un rău care ţi se poate întâmpla; frică. Dar ăst fără de teamă flăcău biruitor,/ Se uită-n fundul cupei ce buzele-o goliră/ Şi sfărâmând-o-n palmă răcneşte:/ – „Vreau să mor!” (I, 164); Eu, lacrima, de tine-o am ascuns,/ Căci lacrimile nici nu-ntreabă, nici nu au răspuns./ Teamă mi-a fost de lacrima ta, fată,/ Şi ea s-a şi ivit neaşteptată. (II, 156); Semenul meu, târât între morminte,/ Ştii, deşi viu, că ţii de

482

Simona Constantinovici

oseminte,/ Ce cugeţi, ce nădejdi mai ai, ce teamă?/ Bagă mai bine, omule, de seamă. (II, 281); Nu-ţi fie teamă, alta nu-i menirea,/ Că te codeşti, mişel sau înţelept./ Ţine nevrednicilor crâncen piept,/ Că porţi în tine toată omenirea. (III, 42); – „Din şcoala dumitale de universitate/ Mi-e teamă să nu iasă trei capete stricate.” (III, 235); Te-au lăudat, fireşte, cu tine ce-i de-o seamă/ Sau cei mai slabi de înger sau chibzuiţi, de teamă. (IV 36); Ţânţarii se-mprumută la gâze mai de seamă/ Cu feluri de spoială streine, fără teamă,/ Şi naiba-i mai cunoaşte ce-au fost şi cum îi cheamă. (IV, 79); Poţi închide uşile,/ De ţi-e teamă şi ruşine/ Să te faci de râs ca mine./ Ieşi din dogmă şi, tiptil,/ Fă-te la citit copil. (IV, 177); Nu cred rău c-a vrut să-mi facă./ Îi ardea şi lui de joacă./ Dar de teamă de cucuie/ M-am făcut să-l văd că nu e. (IV, 194). TEÁNC (4), teancuri, s.n. Din tc. denk. Grămadă de obiecte (de acelaşi fel) aşezate unele peste altele. În sufletul tău sufletele lor,/ Ale tuturor,/ Se aştern ca rufăria moale/ În sertarele goale/ Teanc. Năframe, tulpane, barişe/ Cu croiala piezişe. (I, 175); E zarvă, zbucium, grijă în guvern,/ Că zilele răscoalei nu se-aştern/ Ca foile-ntocmite pe muchi, de călindar,/ La fel de o potrivă, pe colţuri şi-n chenar./ Una-i mai scurtă, alta e mai lungă,/ Şi mărginile nu pot, în teanc, să se ajungă. (III, 171); Şi când scria o carte, din capăt la sfârşit,/ Ideea, aşa-zisă,/ Îi lua un teanc de coale şi rămânea nescrisă. (IV, 55); – „Cucoană, eşti o carte a unui om detreabă,/ Dar cum se face, voi/ Să ştiu, de ce atâtea foi,/ Atâtea pagini, poate că o mie?/ De ce câtămai teancul de hârtie?/ Mi-ar fi, mărturisesc, ruşine/ Să am atâta hoit pe mine.” (IV, 48).

TEÁPĂ (4), s.f. Et. nec. 1. Soi, fire, fel, caracter. 2. Stare, treaptă, rang social. O teapă nouă şi nebănuită,/ Aşa-numiţii scriitori,/ Se şi ivi în slova tipărită,/ Numindu-ne duşmani şi-asupritori. (III, 157); Câte un şef ministru, slugoi de teapă-nnaltă,/ Slujeşte asupririi din ţară, de unealtă,/ Duşmanilor dreptăţii ţărăneşti,/ Şi zi de zi dă seama-n raport la Bucureşti. (III, 160); Unii purced de la Fanar,/ Şi alţii de la coada vacii,/ Dar întăriţi cu-acelaş har,/ Să sugă ţara şi săracii,/ Şi toţi de-o teapă şi un soi,/ Şi unii, şi-alţii sunt ciocoi. (III, 172); Legământul şi minciuna/ Sunt de-o teapă şi totuna/ Şi nu ştii adevărat/ Ce-ai minţit şi ce-ai jurat. (IV, 181). Arghezi inventează, pentru acest substantiv, forma de plural: tepe. Talentul ăsta-i harnic la cele două tepe,/ Dar au şi alte daruri, pe lângă cel să-nţepe:/ Se-nnalţă-n rotogoale, se învârtesc şi zboară,/ Contrafăcând arcuşul pe strune de vioară. (IV, 78). TEASC (3), teascuri, s.n. Din sl. těsku. 1. (Înv.) Maşină de imprimat; p. ext. tipar. Litera de fier, cerneala,/ Teascul, cartea şi momeala/ Strecurată prin cuvinte,/ Drept simţiri şi-nvăţăminte./ Nu e de răbdat zăbavă,/ Cugetarea e otravă. (III, 142). 2. Presă manuală cu ajutorul căreia se storc strugurii, seminţele plantelor oleaginoase etc. pentru a se obţine mustul, uleiul. Amintirea curge lin,/ Curge lină, zi şi nopţi,/ Ca din teascuri şi din lin,/ Din ciorchinii mari şi copţi./ Strugurii se scurg şi dor/ Apăsaţi pe ţâţa lor. (III, 257). TEÁTRU (7), teatre, s.n. Din fr. théâtre, lat. theatrum. 1. Clădire sau loc special amenajat în vederea reprezentării de spectacole. 2. Spectacol, reprezentaţie dramatică. Ascuns de toată lumea, de ochii mei profunzi,/ Deschişi cât zarea

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 483 largă, tu nu te mai ascunzi./ Mi te arăţi pe faţă şi fără de sfiială,/ Şi-nzorzonat de teatru şi strâmb în pielea goală. (III, 39); Lupul, mielul, leul, mânzul, câine, şoarece, pisoi/ Stau în fabulă, de sfadă, ca la teatru, câte doi. (IV, 7); O carte proastă, dar legată-n piele,/ Cu aur pe cotoare şi cu stele,/ Luxoasă, lustruită şi bogată,/ Stă-n raft ca o cucoană bosumflată/ La teatru – care se preface/ Că piesa lăudată îi displace. (IV, 47); Băteţi din palme-n teatre şi-n săli de adunare/ Că vă aduce-oştirea o nouă uşurare./ Aţi cucerit-o ţara, după amar şi chin,/ Cu sabia şi tunul, ca un pământ strein. (III, 204); Treceam din teatre-n teatre, zburdam din ţară-n ţară,/ Voiam, parcă, din lume, dansând să zbor afară./ M-aş fi topit în lună şi m-aş fi dus cu ea/ De-a dreptul, de pe scenă, într-un tărâm de stea. (III, 227). TEI (7), tei, s.m. Lat. *tilium (= tilia). Arbore cu frunze mari în formă de inimă, cu flori albe sau albe-gălbui, puternic parfumate, întrebuinţate în farmacie. Decembre, ca un paradis/ De marmur şi scântei,/ Hlamida şi-a deschis,/ Şi, dintre tei,/ Un vaiet lin de clopoţei/ Suspină-abia, ca-n vis. (I, 69); O mierlă-şi poartă pe sub tei/ Un cioc şi-o guşă-adâncă./ Domnul e prins şi-n sânul ei –/ Şi mierla te mănâncă. (I, 75); Un tei acoperă cu frunza şindrila sfântului locaş./ Un preot cântă liturghia, bătrân şi gârbov, în veştminte,/ Pentru creştinii şi păgânii acestei margini de oraş/ Şi pentru câţi, după pomelnic, îşi mai aduce, ştirb, aminte. (I, 113); Să plec! de-acuma sunt străin/ Pe unde fură tei,/ Pleşuvi şi ei!/ Ceva ciudat, ca un destin/ Mă-mpinge să mă-ntârzii prin/ Căzuta frunză din alei. (I, 129); Toate stelele care-au trecut/ Prin zăbranicul meu/ S-au ridicat într-alte roiuri,/ Intrând într-alte nopţi./ Erau în plopi,

s-au prins în brazi./ Erau în chiparoase, au intrat în tei./ Au fost în fântâni, sunt în ceruri. (II, 76); I-aud bătând în poarta încuiată./ E-o mânăstire veche între tei./ I-au apucat furtuna şi bezna şi îşi cată/ Un adăpost cu turma după ei. (II, 148); Vântul, mai înnalt ca teii,/ Iute şi nebun, ca ţapul,/ Horbotele areneii/ Le sfâşie-n crăci cu capul. (II, 46). TEJGHEÁ (1), tejghele, s.f. Din tc. tezgah. Masă sau suport lung şi îngust pe care vânzătorul îşi expune marfa şi-i serveşte pe cumpărători. Eram numiţi o şleahtă, tâlhari şi negustori,/ Ieşiţi de sub tejghele, călăi şi lipitori./ Că de-am fi fost încaltea boieri de neam ales/ Am fi mai de-nţeles. (III, 155). TELEAJEN (2), hidronim. Afluent al Prahovei. Înşirând minunea firii cu grosimea-ţi de mătase,/ Fundul mărilor de ceruri îl vei înnădi şi coase;/ Şi numit Danubiu, Argeş, Tibru, Gange sau Teleajen,/ Ne vei legăna grădina-n pânze albe de păianjen. (I, 152); Şi harnicul nimica, vioi ca o lăcustă,/ Se-nghesuie şi-aleargă pe marginea îngustă/ Şimbracă omenirea de miile de ani:/ O sculă genială, cinci ace la doi bani./ Ai născocit şi aţa, mătasea de păianjen,/ Cu care coase acul pe Gange şi Teleajen. (III, 74). TELEGÁR (1), telegari, s.m. Teleagă + suf. -ar. Cal tânăr, voinic (folosit la trăsură). După multă trudă, poftim că soseşte./ Rumen, gras şi vesel, mână boiereşte,/ Hamuri şi zorzoane îi încing măgarii,/ Albi cum e sideful, iuţi ca telegarii. (IV, 161). TELEGRÁF (1), telegrafe, s.n. Din fr. télégraphe. Telecomunicaţie care transmite la distanţă semnale. Sforile de telegraf/ Leagănă câte-un cearceaf./ Pe o căpiţă de mei/ Şed opt mii de porumbiei./ Căci întregul Duhul Sfânt/ S-a pogorât pe pământ. (II, 52).

484

Simona Constantinovici

TELEGRÁMĂ (2), telegrame, s.f. Din fr. télégramme. Comunicare scurtă la distanţă transmisă prin mijloacele cele mai rapide (telefon, telegraf). În titluri de poeme: Telegramă cifrată (III, 165); Răspuns la telegramă (III, 167). TÉMĂ (1), teme, s.f. Din lat. thema. Cf. fr. theme, it. tema. Subiect. Cum să o las? Nici ea nu m-a lăsat/ Pân’ la bacalaureat./ Şi nici să mă gândesc nu-mi vine./ Că toate clasele le-a preparat cu mine,/ Teme greceşti şi versiuni latine. (IV, 28). TÉME (17), tem, vb. III. Lat. timere. Refl. A simţi teamă, a fi cuprins de frică. Într-un titlu de poem: Nu te teme (I, 192). Cuviincios m-apropii iar de tine/ Fiindcă mă tem şi findcă te-am văzut/ Sălbatec şi neliniştit. (II, 71); Îndemnurile mele în pustiu/ Sunt socotite nişte vorbă goală./ Mă tem, mă rog, pe câte văd şi ştiu,/ Că se-nteţeşte ura în răscoală. (III, 164); Te temi şi-acum de ce te-ai mai temut,/ De pagina curată şi de rândul,/ Şi de cuvântul de la început./ Te sperie şi litera şi gândul. (III, 271); Voinţa nu se teme de-acum de-o înviere –/ Şi ca să nu mai cerce să fie fericit,/ A luat în cleşte insul întreg şi l-a stârpit,/ Cu dreptul ce i-l dete sălbatica putere. (I, 120); Nu te teme de cuvinte, cel cu degete-n urechi:/ O să te prăvale noaptea şi-au să amuţească solii,/ Sfărâmat în lutul vremii, ca un vraf de oale vechi,/ Adăpost nu vor mai cere de la tine nici sobolii.// Nu te teme de răsunet, cel ce te-mpresori cu cripte/ Şi te supără flăcăii fugărind în cucuruz,/ Când prin trestii, lănci în tinda heleşteului înfipte,/ Cântă caldă doina bălţii, misticului tău auz. (I, 192); Sunt un şcolar, întârziat în vreme,/ Şi carencearcă pana şi se teme,/ Obişnuit, din matcă şi din vatră,/ Cu un condei de haşchie de piatră. (III, 273); Îţi dă tiptil

ocoale de dihor./ Ţi-ar otrăvi odrasla şi ţi-ar pune/ Foc în pătul, în staul şi pridvor,/ De nu şi-ar teme mâna de tăciune. (IV, 247). TEMÉI (6), temeiuri, s.n. Din sl. temeli. 1. Temelie, fundament, bază. * Loc. adj. şi adv. Cu temei = a) întemeiat, solid; b) (care este) de-a binelea, temeinic. 2. Motiv, pricină, cauză; prilej. Şi când mintea mea croieşte un tipar mai lesnicios,/ Începând întotdeauna lucrul cu temei, de jos,/ Tu răstorni aşezământul, şi o lingură de apă/ Mă învaţă că se poate munca şi de sus să-nceapă. (I, 152-153); într-un titlu de poem: Temeiul ni-i frăţia (III, 104); Frăţia ni-i temeiul,/ V-o spunem mai cu seamă cu condeiul,/ Că scrisul şi hârtia ţin locul, pe curat,/ Şi-al omului de-alt’dată, deacum numerotat. (III, 104); În temeiul căpătat/ Orişicare ipistat/ Este şi bărbat de stat. (IV, 262); Are roşcovanul/ Marcu cotoşmanul/ Nu numai dreptate,/ Dar temeiuri bune/ Să se şi răzbune, (II, 136); Secunda hotărăşte, înnalţă şi afundă./ Poţi bizui tu preţul pe clipă şi secundă?/ Cuvinte! Ce temeiuri ai pus şi pe cuvinte,/ Când unul te sughite şi celălalt te minte? (IV, 37). TEMÉINIC (1), -Ă, temeinici, -ce, adj., adv. Temei + suf. -nic. (Adesea adverbial) Solid, serios; cu temeinicie. Ia caută-mă colea, la subsuori şi coadă,/ Şi ai să vezi păduchii ascunşi că stau grămadă./ Ai noştri nu au aripi, să ciupe şi să fugă,/ Ci se înfig temeinic şi tare, să te sugă./ Pesemne-aşa e viaţa, odată cu muncitul/ Să se ivească-alături de el şi parazitul. (IV, 85). TEMELÍE (9), temelii, s.f. Din sl. temelije. Partea inferioară a unei construcţii, coloane, statui etc., prin care acestea se sprijină pe pământ; fundaţie, fundament, bază. * Loc. adv. Din (sau până în) temelii = de la (sau până la) bază; cu

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 485 totul, radical. De vrei, din temelie, să ştii ce haimanale/ Te stăpânesc pe tine şi rodul ţării tale,/ Iei condicile-nchise, subt chei, la tribunale... (III, 204); Un blestem te-mpresoară din veac în veac, dar tu/ Îi eşti dator clădirii s-asculţi de el, sau nu./ Altarul ca să fie şi pietrele să ţie/ Cer inima şi viaţa zidite-n temelie. (III, 293); Şi, câteodată, totul se deşteaptă,/ Ca-ntr-o furtună mare ca Tăria/ Şi-arată veacurile temelia./ Eu priveghez pe ultima lor treaptă. (I, 63); Biruitor de-o parte şi biruit de alta,/ Pe temelia morţii el şi-a-nălţat zidirea,/ Căci şi-a făcut în noapte o gaură cu dalta,/ Şi-a îngropat în marmuri şi ura şi iubirea. (I, 242); Mă ispiteşti cu visuri, miresme şi mărgele,/ Dar zdruncini temelia încredinţării mele. (III, 296); S-a plâns de carne, când a fost strivit/ În râpa lespezilor de granit?/ Când i-a călcat, mânat pieziş de slugi,/ Călcâiul temeliei, de colţ, pe tăvălugi? (II, 107); Zăresc în mine şesuri şi temelii de munţi/ Cu ceruri printre piscuri şi râuri pe subt punţi,/ Ca pe pământ, întocmai ca pe pământ, din care/ Ieşii ca o mâhnire, trăind ca o-ntrebare. (III, 269); Cântecul, lumina, taina, unda,ntinsurile-albastre,/ Noi le ţinem, noi le strângem, cei căzniţi, urâţi şi goi./ Temeliile veciei orice-aţi face-s ale noastre./ Voi, întoarceţi-vă veseli şi slăviţi, întru noroi. (I, 105). TEMENEÁ (1), temenele, s.f. Din tc. temenna(h). Salut făcut după obiceiul musulman, printr-o plecăciune; ploconeală, închinăciune. Pe robii-ncovoiaţi în temenele/ I-a slobozit de munci şi cazne grele,/ Iar bucătarilor, care-ncepeau să frigă,/ Le zise: – „Mie daţi-mi mămăligă./ Voi să mâncaţi bucatele, vânatul/ Şi tot ce are mai gustos palatul.” (IV, 23).

TÉMERE (1), temeri, s.f. V. teme. Frică, teamă. E trist diaconul Iakint/ Şi temerile lui nu mint./ Fur şi tâlhar întru Hristos,/ El printre fraţi trecu sfiios. (I, 22). TEMNICÉR (1), temniceri, s.m. Temniţă + suf. -ar. Paznic, supraveghetor, gardian la o închisoare. Şi ţi-e dulce la picioare/ Toată ţara umblătoare./ Pardosită cu covoare/ Şi cu preşi/ Subt copacii mari şi deşi,/ Zic şi temnicerii că/ Eşti ca în biserică. (IV, 192). TÉMNIŢĂ (10), temniţe, s.f. Din sl. timinica. Închisoare, puşcărie. Formă de plural: temniţi. Tu taci, tu te-ai ascuns, tu pieri/ Cu sculele şi farmecele tale./ Te cheamă din biserici, din temniţi, din spitale,/ Şi nu răspunzi durerii nicăieri. (II, 155). Patru diaconi falnici, înnalţi şi laţi în spete,/ Drept sfeşnice de mână, cu puşti şi baionete,/ Păzeau arhiereul de temniţă, de-aproape./ Să nu cumva să zboare şi să scape. (III, 187); Aduni încet otrava, până se umple oala,/ Şiatunci încep în tine zvâcnirea şi răscoala/ Şi dai şi rupi şi sfarămi orbeşte,apuci şi muşti,/ Nu te mai temi de oameni, de temniţă şi puşti. (III, 200); Aude şi nu-i vine/ Să creadă: – „Jos!... Ruşine!/ La temniţă cu tine!/ La moarte!” strigă unii şi:/ – „La spânzurătoare!” –/ L-apucă o sfârşeală, gândinduse că moare./ Ce temniţă adâncă!/ Stă-n beci de ani de zile, nu bea şi nu mănâncă. (IV, 71); Atoatefăcătorul de râpi şi de izvoare/ În temniţa fiinţei te-a-nchis între zăvoare./ Tu trebuia să suferi, să rabzi cumplita lege,/ Că omul, ca şi piatra, stă sterp şi nu-nţelege; (III, 71); Dar şovăind cu gândul între pământ şi cer,/ Te-au prins, pe nesimţite, cătuşele de fier/ Şi lanţurile, jugul şi temniţa. Mândria/ De-a te simţi de sine ţi-o pălmui robia. (III, 91); Tu, pentru stârpitura cu-o slujbă peste oale,/ Iei temniţa

486

Simona Constantinovici

şi ocna Prea Înnălţimii Sale,/ El caută război./ Războiu-i pentru trântori, iar lupta-i pentru noi. (III, 99); Dar sentinela temniţei pe viaţă/ A-ncremenit pe puşca ei de ghiaţă. (I, 238); Nădăjduiai, călăul din temniţele mute/ Cumva, pe neştiute, ghicind să te ajute./ În ziua când crezuseşi că ţi-ai vărsat amarul/ Nu poţi să faci cu omul nici ce-a făcut măgarul. (IV, 246). TÉMPLU (3), temple, s.n. Din lat. templum, fr. temple. Edificiu special amenajat pentru practicarea unui cult religios (mozaic, budist etc.) Departe, prin suflet, prin zare/ Alb creşte din lac,/ Deschis în tăcerea cea mare,/ Un templu, din veac. (I, 159); În sufletul, bolnav de oseminte/ De zei străini, frumoşi în templul lor,/ Se iscă aspru un îndemn fierbinte/ Şi-mi simt sculate aripi de cocor. (I, 38); De-aş fi un stei de peşteri, cioplit cu dalta-n lung,/ Aş sta să-aştept cu tihnă, culcat pe-o muchie dreaptă,/ Cele din urmă mute vecii să le ajung,/ Cu templul în spinare, cărui slujesc de treaptă. (I, 184). TEMÚT (8), -Ă, temuţi, -te, adj. V. teme. Care inspiră teamă, de care te temi. Puternic e stăpânul, dar doarme de-a-n picioare,/ Şi slugile-i fac treaba de Domn temut şi mare,/ Dar slugile şi Curtea, pe Cerb, sunt supărate/ Că umblă-nnalt cu fruntea, şi ele cocoşate. (IV, 80); E înţelept, cu toate că-i mare şi temut,/ Şi-i om întreg, săracul, ce-l porecliţi „Mamut”? (IV, 86); Toţi aţintesc cu pizmă pe cruntul căpitan,/ Căci fiecare-n sine de spada lui se miră;/ Porunca lui temută smeri şi pe Satan. (I, 164); El e tuturora tată./ Vorba-i este ascultată,/ Şi porunca lui temută,/ Ori grăită, ori tăcută. (IV, 184); Şi aşteptând să vie/ Temuta lor stafie,/ Când la un turn bătuse de miezul nopţii, pare/ Că-ntr-ade-

văr se-ncheagă-n văzduh o arătare. (III, 210). TENCUIÁLĂ (2), tencuieli, s.f. Tencui + suf. -eală. Strat de mortar care se aşterne pe ziduri şi pe tavane pentru a le proteja şi pentru a obţine suprafeţe netede, cu aspect plăcut. Le-am scris cu unghia pe tencuială/ Pe un părete de firidă goală,/ Pe întuneric, în singurătate,/ Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan. (I, 199); Căutătura teafără şi tare/ Mi-a pus din tencuieli o întrebare,/ Cea prinsă de un vis a tresărit./ Pleoapele, frunze, cad în asfinţit. (II, 229). TENÉBRĂ (1), tenebre, s.f. Din fr. ténebres, lat. tenebrae. (Livr.; rar la sg.) Întuneric deplin; întunecime, obscuritate, beznă. Demonic Infinit!/ Descinde-n mine cum descind/ Tenebrele în schit,/ În care sunete se-ntind/ Dintr-o cupolă spre zenit,/ Stropită-n creştet cu argint. (I, 150). TEOLÓG (1), teologi, s.m. Din germ. Theolog, it. teologa. Persoană care se ocupă cu probleme de teologie; specialist în teologie. N-ai mai aflat că unu-i egal cu trei, şi treiul/ Egal cu unu-ntocmai, cum nu prea-i obiceiul?/ Greşeala-n socoteală unde era, mă rog?/ Că nu citeau şcolarii, întâi, un teolog. (IV, 83). TÉRCHEA-BÉRCHEA (1), s.m. invar. Cf. magh. tarka barka. Calificativ dat unui om neserios, care nu e bun de nimic. Dar, vorba lui Terchea-Berchea,/ Fata trăsese cu urechea./ Se strecură pe lângă fata mătuşii,/ Ce dormea ca duşii/ De pe lume, şi-i luă locul încet. (I, 202). TERCI (4), terciuri, s.n. Et. nec. Mâncare gătită din mălai fiert în apă; mămăligă foarte moale. Crucea veche de

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 487 la drum/ Este cum s-a pomenit,/ Cu Hristos cel răstignit,/ Zugrăvit cu terci de fum. (II, 101); Te-nvaţă stăpânirea, hrănit cu terci, rumâne,/ Să rabzi şi jumătatea din an ce mai rămâne. (III, 120); Pruncii la sân le smulg, să morfolească/ Ţâţele maicii, ca de câlţ şi iască,/ Parcă hrănită numai cu bozii şi ciuperci./ Sugacilor le unge limba cu zer şi terci. (III, 155); N-a mâncat şi n-a băut/ Numai câte n-o fi vrut,/ Terci de zmârc/ Şi muguri de târn cu sfârc. (IV, 254). TERFELÍ (1), terfelesc, vb. IV. Din reg. tearfă „zdreanţă, otreapă”. Tranz. Fig. A înjosi, a dezonora, a batjocori; a compromite. Un cumpăt şi-o măsură sunt chiar şi la nebuni./ Ce duh spurcat te-mbie cu-atâtea spurcăciuni?/ De ai fi fost o toantă, o proastă de duzină,/ Nuţi terfeleai mai tare obrazul de regină. (III, 215). TÉRMEN (1), termene, s.n. Din lat. termen, -inis (cu unele sensuri după fr. terme). Soroc. * Loc. adv. La termen = la data fixată, prevăzută. Şi jaful măsluirii pe faţă este-n stare/ Să fie datorie, numită de onoare./ Se poate ca la termen să n-ai destul bănet./ Atunci îi laşi inelul şi ceasul amanet. (III, 151). TERMINÁ (2), términ, vb. I. Din fr. terminer, lat. terminare. 1. Tranz. A isprăvi, a sfârşi. Dar nu-i nimic:/ Cu un pic/ De benzină/ O să-i iasă nasul la lumină./ Căci, deşi au terminat,/ Meşterii încă nu s-au spălat. (IV, 102). 2. Refl. A lua sfârşit, a se încheia. Şi aşa, rând pe rând,/ Toate s-au numit din gând.../ Şi cum ne-am îndatorat,/ Actu-ntâi s-a terminat. – (IV, 106). TERTÍP (8), tertipuri, s.n. Din tc. tertib. Şiretlic, stratagemă, truc, viclenie. Ea mai fusese-a voastră cu tot ce-a dat belşug,/ Prin fraudă piezişe, tertip şi meşteşug. (III, 204); Tiara, grea pe frunte, de aur gros bătut,/ S-a făurit frumoasă,

acum vreo şapte veacuri,/ Muncită, în robie, de meşter priceput/ A-mpodobi tertipul cu gingăşii şi fleacuri. (I, 91); Un deputat mai gureş sau cu principii sfinte,/ Uitat să-şi ia răsplata tăcerii dinainte,/ Ameninţă să scoată-n vileag, la timp, neuns,/ Urzeala şi tertipul cu meşteşug ascuns. (III, 150); Pe nerăsuflate/ Şi-a făcut în chipuri/ Şotiile toate/ Şi multe tertipuri. (II, 139); E căţelandrul meu cuminte./ Îmi iese, când m-aude, înnainte./ Vrea să mă joc mereu cu el./ Are tertipuri chip şi fel. (III, 264); Sfori sucite-n zeci de chipuri,/ Chiuluri, panglici şi tertipuri/ Şi, de s-ar ivi buclucul,/ Mângâieri cu cauciucul. (IV, 260); Vânzarea, preţul, câştigul, banii,/ Tertipurile sunt ale Satanii. (II, 248). TERTIPÁR (1), s.m. Tertip + suf. -ar. Care se ocupă cu tertipuri; şiret, viclean. Ai văzut cum Dumnezeu ne păcăleşte,/ De ne trec lucrurile printre deşte?/ Ce şiret! Ce calic! Ce tertipar!/ Pune un lucru tot într-alt tipar. (II, 208). TESCOVÍNĂ (1), (rar) tescovine, s.f. Cf. sl. těsku. Băutură alcoolică obţinută prin fermentarea şi distilarea resturilor rămase după stoarcerea mustului din struguri. Şi avu neobrăzare,/ Feţelor judecătoare/ Care caută lumină,/ Să le spuie: – „Nu-s de vină”/ Şi că sticla era plină/ Cu spirt bun de tescovină. (IV, 186). TESCUÍ (1), tescuiesc, vb. IV. Din sl. těskovati. Tranz. A presa struguri, fructe, pentru a stoarce mustul; a pune la teasc. * Fig. A strânge, a apăsa. Le împănează cu safire,/ Scurge, tescuieşte şi frige –/ Şi scoate pentru chimire/ Icre de aur, în linguri şi pe cârlige. (I, 213). TESTAMÉNT (3), testamente, s.n. Din lat. testamentum, fr. testament. Act juridic unilateral, prin care cineva îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi împlinite după moarte. Titlu de poem: Tes-

488

Simona Constantinovici

tament (I, 9); Era o bucurie şi-o mare sărbătoare/ Când maestrul, opt ceasuri în picioare,/ Aplaudat de domni şi de cucoane,/ Mai dobândea o mie de pogoane,/ Un nou conac, o moară, un râu şi un suhat,/ C-un testament din patru sau unul fabricat. (III, 149); Suveranul, mult iubit,/ E de altfel absorbit/ De supreme interese,/ În gâlceavă şi procese,/ Testamente şi-mpărţeală/ De moştenire regală. (IV, 261). TEXT (1), texte, s.n. Din fr. texte, lat. textus. Ceea ce este exprimat în scris. * Fragment, parte dintr-o scriere. Ca să câştige-n fals moştenitorii,/ Erau mobilizaţi toţi autorii,/ Franţuzi, germani, romani şi toate/ Textele lungi de prin antichitate. (III, 149). TEZÁUR (4), tezaure, s.n. Din lat. thesaurus. Cantitate mare de bani, bijuterii, pietre scumpe sau alte obiecte de preţ, strânse şi păstrate în loc sigur; p. ext. avere, bogăţie. Să las s-o umple cerul cu vastul lui tezaur?/ Înveştmântat domneşte, să trec cu giulgiul rupt;/ Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur/ Şi tatuat cu fulger, să nu-nving? să nu lupt? (I, 58); Gângănii şi molii necunoscute/ Să-şi facă-n tezaur cuibare,/ Sătule de aur şi mărgăritare./ Pe strunele de la viori şi ghitare/ Să-ntinză paianjenii corzi necântătoare. (I, 140); Voind să duci tezaurul de ceară,/ Te prăbuşişi din drumul cel înalt./ Cine-o să vie, trupul tău de-afară/ Să-l caute şi-n jur să sufle cald? (I, 40); Eu mă fălesc că nu vând ca atâţia/ Tezaurele mele. Nici nu ştiu/ Dacă pe piaţă Dumnezeu cel viu/ S-a ieftenit mai mult decât tărâţea. (I, 134). THAISA (1), antroponim feminin. Din greacă, cu sensul „plăcut la vedere”. Nume purtat de hetaire. Unde-i Thaisa de odinioară,/ Ioana ciobăniţa, ostaşe şi fecioară,/ Şi Heloiza, scumpă în za-

dar/ Cinstitului părinte Abelar?/ Unde-i murmurul fostelor pâraie/ Şi-al apelor clătite-n heleştaie,/ Marie, Maică Preacurată? (II, 166). TIÁRĂ (2), tiare, s.f. Din fr. tiare, lat. tiara. Mitră papală formată din trei coroane suprapuse, decorate cu flori de crin stilizate. Tiara, grea pe frunte, de aur gros bătut,/ S-a făurit frumoasă, acum vreo şapte veacuri,/ Muncită, în robie, de meşter priceput/ A-mpodobi tertipul cu gingăşii şi fleacuri.// (...)// Păstrată pentru Paşti în cămin cu-ncuietoare,/ Tiara stă-n părete, păzită de doi sfinţi./ Albastrul căptuşelii pătat e de sudoare,/ Pe creştetul, din vremuri, al foştilor Părinţi. (I, 91). TIBIŞÍR (7), tibişire, s.n. Din tc. tebeşir. (Înv. şi reg.) Cretă (pentru scris pe tablă). Şi, fără umilinţă şi fără de mândrie,/ Să ne-amintim în noapte, de noi, din fir în fir,/ Şi să privim zigzagul, pe stânci, de tibişir,/ În care-şi puse pasul fragila mărturie. (I, 57); Cine s-a jucat az-noapte/ Că ne-a uns pomii cu lapte/ Şi-a vopsit cu tibişir/ Coardele de trandafir? (II, 52); În jugul braţelor tale/ Aş urca greul cerurilor goale/ Şi munţii lunii până-n pisc.// Am rămâne în lună, pe disc,/ Să arăm văile de tibişir,/ Să semănăm lămâiţă şi calomfir. (II, 60); În Sângele şi Trupul din potir/ Au pus rachiu, săpun şi tibişir,/ Şi-n candela-nnecată bale. (II, 203); Dar iată că încep să-i dea, domoale/ Azurului albastru rotogoale/ De spumă albă, ca de tibişir,/ Şi-s rânduite pasările-n şir. (II, 267); Om în vârstă şi târziu,/ Tot am învăţat să scriu./ Prins ca de-o copilărie,/ Mâna se porni să scrie./ Mâzgălii cu tibişir/ Lemnele din cimitir. (III, 7); Şi, făcând economie,/ La cerneală şi hârtie,/ Mâzgălesc păreţii-n şir/ Cu cărbuni şi tibişir. (IV, 213).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 489 TIBRU (1), hidronim. Din lat. Tiberis. Numele unui fluviu din Italia. Înşirând minunea firii cu grosimea-ţi de mătase,/ Fundul mărilor de ceruri îl vei înnădi şi coase;/ Şi numit Danubiu, Argeş, Tibru, Gange sau Teleajen,/ Ne vei legăna grădina-n pânze albe de păianjen. (I, 152). TICĂLÓS (6), -OÁSĂ, ticăloşi, -oase, adj., s.m. şi f. Ticală (înv. „mizerie”, et. nec.) + suf. -os. (Persoană) care comite fapte reprobabile; nemernic. Ştie-atâta, vai, săracul,/ A cânta, – ca pitpalacul,/ Şi-are dreptul ticălos/ Să nu cânte nici frumos. (IV, 129); Dintre vrăjmaşii tăi mai nempăcat,/ Unul aţine drumul la tot pasul,/ Mai ticălos ca toţi câţi n-au cruţat/ Că te-ai născut, nici pântecul, nici ceasul. (IV, 247); Şi trebuia pedeapsa netrebnicului unchi/ Să-i vie de la mine, acolo, în genunchi./ Voiam, dar ticălosul, ucis pe când se roagă,/ În loc să-nfunde Iadul, pedeapsa îl dezleagă, (III, 211); Pocăinţă, remuşcare/ Ticălosul nu mai are. (IV, 212); Hai, ticăloşii, blânzii, toţi de-a valma,/ Câţi aţi întins obrazul, câţi l-aţi bătut cu palma,/ Însărcinare, poate, am de la Satan/ Să vă ridic la cer prin uragan. (II, 212). TICĂLOŞÍE (1), ticăloşii, s.f. Ticălos + suf -ie. Nemernicie, mârşăvie, josnicie. Ţara le era moşia,/ Cugetul, ticăloşia,/ Cuviinţa, alelei!/ Huzureşti şi faci ce vrei./ Legea, eu, cum vreau o fac:/ Birul, biciul, bunul-plac. (III, 136). TICĂLOŞÍT (1), -Ă, ticăloşiţi, -te, adj. V. ticăloşí. Decăzut din punct de vedere moral. Dar mai cumplita lui vinovăţie,/ Ticăloşit de crima îndoielii,/ E c-a simţit în sânge o frăţie/ Şi-o solidaritate cu rebelii. (III, 122). TICHÍE (4), tichii, s.f. Din tc. takke. Obiect de îmbrăcăminte din stofă sau din pânză, de forma unei calote sferice, care acoperă numai creştetul capului.

* Bonetă, scufiţă. Duţă scuipă sânge. Irimie/ Zace, cu o găoază-n cap şi în tichie. (I, 222); „El dă dintr-o sprânceană, l-am şi-nţeles, că-l ştiu,/ Fie că-i cu coroană, tichie sau chipiu,/ Şi voia lui de pace/ Sau de război e lege, că vrea sau se preface.” (III, 102); Hâtrule, nu e nici un/ Mijloc să te mai îmbun?/ Taica ţi-ar drege şi ţie/ Vreo chivără, vreo tichie,/ Când ai vrea în arătare/ Să ieşi mândru şi călare. (IV, 237); Dar până să ajungă la Elefant, cinci rânduri/ De elefanţi puiandri-l cam puseră pe gânduri,/ Mai mici întâi, şi apoi din ce în ce mai mari,/ Şi mai bătrâni în ranguri, erau şi cărturari,/ Purtând ghiozdan de piele, tichii şi ochelari. (IV, 81). TICLUÍT (2), -Ă, ticluiţi, -te, adj. V. ticluí. Tranz. (Pop. şi fam.) A aranja, a aşeza; a înjgheba, a întocmi. Robul neputând, pe vremuri, să crâcnească, frânt în jug,/ Fără ca să fie-n târguri spânzurat ori pus pe rug,/ Totuş, findcă trebuinţa de-a cârti e omenească,/ Cuteza, ascuns în pilde, ticluit să se rostească. (IV, 7); Poţi da cu „Slavă Ţie”, apoi, şi dă-i cu geniul,/ Repetă-i că-l contemplă vecia sau mileniul,/ Zi-i, dacă vrei, şi „Papă”, în vorbe ticluite,/ S-alunece uşoare, plăcute, că le-nghite. (IV, 82). TIC-TÁC (2), interj. Din fr. tic-tac, germ. Ticktack. Cuvânt care imită sunetul ritmic al ceasornicului, bătăile inimii etc. Am fost un pai şi am răzbit în munte,/ Molift înalt şi mândru că pui punte/ Pe creştete, din lume către veac./ Şi-am ascultat bătaia-i de tictac. (I, 163); Poate că noaptea mai ales, de tac/ Şi plopii rari şi pasărea pribeagă,/ Te-aud când timpul se dezleagă/ Şi de poveri, şi de tic-tac. (II, 155). TIDVĂ (5), tidve, s.f. V. tigvă (< bg. tikva). (Pop.) Craniu, ţeastă; (depr.) cap; p. ext. ins, individ. O surdă-mută-n straiele-i vărgate,/ Scâlcie-n beregată,

490

Simona Constantinovici

calcă-ncet,/ Sfădindu-se-n cuvintencârligate/ Cu-o tidvă subsuoară, ca Hamlet. (II, 269); Şi, secerat de oameni, pământul, ca de-o boală,/ Va spânzura la urmă,-n văzduhuri, tidvă goală,/ Şi nimeni, nicăirea, ce-a fost n-o să mai ştie,/ Când ţările-ngropate vor fi nişte sicrie. (III, 99); Când a fost, la început,/ Nu era nimic făcut./ Lumea toată era goală,/ Ca o tidvă, ca o oală. (IV, 96); Sprintenul aer miroase/ A răchită tânără şi a mătase.// Pământul dă din el/ Tidve, izmă, muşeţel,/ Boance, piersice, struguri. (II, 65). Variantă fonetică: tigvă. Eşti ca o cracă-n furci, de care-atîrnă/ O carne spânzurată de sărac,/ Gâtlejul găunos şi tigva cârnă./ Ai auzit-o? rage zbierat, ca un malac. (II, 270). TÍFLĂ (5), tifle, s.f. Din ngr. tífla. Gest batjocoritor făcut cu palma întinsă, cu degetul mare apropiat de vârful nasului şi cu celelalte degete desfăcute şi agitate. * Expr. A da (cuiva) cu tifla = a) a face gestul descris mai sus; b) a dispreţui, a desconsidera, a sfida. El îşi întoarse capul puţin, strâmbând în loc/ Planetele ca mingea, şi luna cum e chifla –/ Şi încruntând sprinceana pe ochiul lui de foc,/ Răspunse Europei, orgolios, cu tifla. (I, 99); – „Vezi cum îţi dă cu tifla omul din colţ, vecine,/ Şi te batjocoreşte de-o vreme şi mai bine?” (IV, 68); Adam se strâmbă la noi/ Şi dă cu câte un pietroi./ Eva dă cu tifla şi ne-njură/ Prin bătătură. (IV, 103); Dau cu tifla, se îngână,/ Se stropesc lângă fântână/ Sau se fluieră, se-nfruntă,/ Zbiară-n chiote de nuntă. (IV, 185). TIFÓN (1), tifoane, s.n. Cf. engl. tiffany. Pânză subţire de bumbac, cu ţesătură foarte rară; spec. fâşie din această pânză, întrebuinţată la pansamente. Au şi simţit din depărtare corbii/ Şi-n stoluri peste lagăr s-au lăsat./ Iată-i în luptă

crâncenă cu orbii,/ Smulgându-le cu pliscul tifonul sângerat. (II, 277). TÍFOS (2), tifosuri, s.n. Din ngr. tifos, fr. typhus. Nume dat mai multor boli febrile, infecţioase şi epidemice; febră tifoidă; pestă bovină. S-a săturat cucoana de cancere şi tifos,/ Vederile-i schimbate au ideal şi ifos./ Ea vrea bărbaţii tineri şi rumeni ca bujorii,/ Şi nu pe câte unul, ea cere toţi feciorii. (II, 274); Fără vajnicul lor ifos,/ Pare că-s bolnavi de tifos./ Parcă faţa le-a rămas/ Retezată de la nas. (III, 144). TIGHÉL (2), tigheluri, s.n. Din tc. tegel. Cusătură vizibilă, foarte măruntă şi regulată, făcută cu maşina sau cu mâna, în care fiecare împunsătură începe de la locul ultimei împunsături precedente. (Metaforic) De ne-ar ajunge numai icoana ce o lasă/ O undă lângă luntre, un povârniş de casă,/ O vatră-nvăluită-n cenuşă către seară/ Sau un tighel de piatră pe-o cruce seculară,/ Tu ţi-ai închide ochii şi le-ai porni să vie/ Icoanele pierdute-n lumină aurie. (I, 106); Ţesând cânepa şi lâna creaţă/ Am prins câlţi şi zdrenţe de ceaţă./ În fuiorul de in s-a strecurat/ Un tighel de sânge-nchegat./ Şi dac-am ţesut cu timpul clipa/ Mi s-a prins în furcă aripa. (I, 180). TIGHELÍT (1), -Ă, tigheliţi, -te, adj. V. tighelí. Cusut, prevăzut cu tighel. E bălţat din catifele,/ Zugrăvite cu inele,/ Tighelite cu chenare/ Albe, de mărgăritare. (II, 11). TÍGRU (5), tigri, s.m. Din fr. tigre, lat. tigris. Specie de mamifer carnivor din familia felidelor, de talie mare, cu blana de culoare galbenă-roşcată cu dungi negre, care trăieşte în Asia şi în insulele Australiei (Felis tigris). Care, cum se ştie,/ E un tigru, însă/ De bucătărie./ (Papă unt şi brânză.) (II, 140); – „Despre lumină n-am isprăvit”,/ Zise dintr-o

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 491 cutie un chibrit./ – „Când o să vorbesc şi eu, –/ Zise tigrul de cârpă, – tremură cerul cu Dumnezeu”. (IV, 10); Mingea ţi-a fugit din pat,/ Leul s-a cam deşirat,/ Tigrul, când îl tragi de sfoară,/ Limba n-o mai scoate-afară. (IV, 107); Sunt tigrii mei, de veche obârşie,/ Şi mă mândresc cu neamul lor cel mare,/ Şi bărbătesc şi blând la duioşie/ Şi-ntradevăr ţesuţi ca pe covoare.// Dar de ajuns să latre un căţel,/ Că fug în pomi şi uită şi de mine./ Tigri de junglă neagră, staţi niţel,/ Că mi-aţi făcut mândria de ruşine. (II, 33). TÍHNĂ (8), tihne, s.f. Din tihni (derivat regresiv). Linişte deplină, pace; viaţă lipsită de griji; odihnă, repaus. De-aş fi un stei de peşteri, cioplit cu dalta-n lung,/ Aş sta să-aştept cu tihnă, culcat pe-o muchie dreaptă,/ Cele din urmă mute vecii să le ajung,/ Cu templul în spinare, cărui slujesc de treaptă. (I, 184); Oraşe doborâte şi ţări de cimitire,/ Ca din monotonie să-şi vie mai în fire,/ Şi pe mormântul lumii, făcându-şi cuib în tihnă,/ Să-şi capete ca morţii şi veşnica odihnă. (II, 274); Îţi mai lipsea din tihnă, în suferinţa minţii,/ Să cauţi străbunia şi să-ţi găseşti părinţii. (III, 90); Obosit de neodihnă,/ Cade-n deal şi doarme-n tihnă,/ Şi-l trezeşte, când îl doare,/ Numai pofta de mâncare. (IV, 197); Dintr-un proces ieşise-n Capitală/ Şi-o casă boierească şi mare cât o şcoală./ Birouri, cu intrări şi cu ieşiri,/ Ca tihna, de tăcute, a unei mânăstiri. (III, 149); Că-şi aducea mâhnit aminte/ De tihna lui de mai nainte/ Şi încerca dintre comori să scape/ Ca din răspărul unei ape. (IV, 19); Din Raiul dulce şi din tihna bună/ Domnul i-a dat afară, în furtună. (IV, 221). TIHNÍ (3), pers. 3 tihneşte, vb. IV. Din sl. tihnonti. Intranz. A se bucura (în linişte) de ceva; a-i cădea bine, a-i prii

ceva. Când lacrima nu ştie de zăbavă,/ Oftatul nu e de ispravă,/ Necazul însă nu tihneşte/ Şi nu-i pe boiereşte. (IV, 17); „(...)/ Sigur ca să fii de tot,/ Sculai şi pe morţi la vot./ Minunata de metodă/ Îi tihnise şi lui Vodă.” (IV, 259); Că-n limuzină eşti viteaz, te ştiu,/ Doar capului i-am pune o-ntrebare:/ Nu i-ar tihni mai bine vizitiu? (IV, 268). TIHNÍT (2), -Ă, tihniţi, -te, adj. V. tihni. (Despre viaţa cuiva; adesea adverbial) Liniştit, lipsit de griji. * Paşnic, odihnitor. Câte-o statuie îşi aduce-aminte/ De locul ei adevărat/ Şi se coboară strânsă în veştminte/ Până la capul celui aplecat.// Întinde mâna, piatră, şi tihnit/ Mângâie-i-l cu palme de granit. (I, 137); Veci de vecii, pe care le înfrunţi,/ S-au adunat în golul tău, mărunţi,/ Şi fiecare vârstă din vecie,/ Lăsând un fir de praf drept mărturie,/ L-a pus tihnit, în ciobul păstrător./ Clipa trăieşte, veacurile mor. (II, 120). TIMP (98), (II) timpuri, s.n., (II) timpi, s.m. Lat. tempus, -oris. Forme de plural: timpuri, timpi. I. S.n. Dimensiune a Universului după care se ordonează succesiunea ireversibilă a fenomenelor. II. S.n. şi (înv.) m. 1. Durată, perioadă, măsurată în ore, zile etc., care corespunde desfăşurării unei acţiuni, unui fenomen, unui eveniment; interval, răstimp, răgaz. 2. Perioadă determinată istoric; epocă. Într-un titlu de poem: Timpuri (I, 173). Cuvânt care face parte din lexicul dominant arghezian. Te drămuiesc în zgomot şi tăcere/ Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,/ Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?/ Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere. (I, 62); Când sufletele toate de tot vor fi tăcut/ Va mai rămâne, poate, un clopot viu la poartă./ Cine-o veni atuncea din vechiul tău trecut/ Să sune-n întuneric şi-n timp cu mâna moartă? (I, 161); În-

492

Simona Constantinovici

tr-alt timp, se auzi un ciocănit./ Cinci oameni de plumb au venit/ Şi au şoptit/ Că se întorc mofluzi de la han. (I, 201); De-amar de timp, scriindu-ţi şi cântând,/ Stau cu-o ureche-n zid şi la pământ. (II, 152); Toţi au fost un timp. Eu sunt./ Eu în cer. Ei în pământ. (III, 26); În ceasul ultim, umbra din lume se va strânge/ Din sufletele toate, la timp necunoscut,/ Din oamenii cu aripi, din oamenii de sânge,/ În negura-ntocmită din nou de la-nceput. (III, 67); Un timp, câteva timpuri. Mocirla adunase/ Din loc în loc, să zacă, lăturile spumoase. (III, 107); Eram neliniştite, naive şi zglobii.../ E-o vreme pentru vârstă, şi-un timp pentru copii. (III, 235); Un timp de vreme, soarele/ A luminat şintunecat izvoarele,/ Şi luna-şi lua lin drumul prin zăvoaie/ Culcată pe un nor, ca pe o oaie. (IV, 24); Şi-am dus greul împreună,/ Pe timp bun şi pe furtună,/ Ghemuiţi într-un culcuş,/ Cum dormim de-atunci şi-acuş. (IV, 190); Nu-i viscol, ger şi timp urât,/ Doar poame bune, cu toptanul,/ Cât e grădina şi cît ţine anul. (IV, 216); Prin aer, timpu-i despărţit de ore,/ Ca de mireasma lor nişte garoafe. (I, 63); Orice faci, oricum ai drege,/ Timpu-i scurt, n-ai cum alege. (III, 56); Îmi voi ucide timpul şi visurile, deci,/ Cârpi-voi pe-ntuneric mantaua vieţii mele./ Drept mulţumire ştivoi că cerurile reci/ Vor strecura prin găuri lumina unei stele. (I, 58); Timpul cel adevărat/ Vine-n aripi împrejur,/ Şi pe capul meu plecat/ Varsă poale de azur. (I, 67); Dintr-a mea singurătate/ Las în voie timpul viu,/ Care ştie ce nu ştiu,/ Şi prin veacuri destrămate/ Fac cu pana semn şi scriu. (I, 77); Nu. Mână crâncen, timpul tu sparge-l cu potcoava,/ S-apropiem vecia mai repede de noi. (I, 109); Când am plecat, un ornic bătea din ceaţă rar,/ Atât de rar că

timpul trecu pe lângă oră./ I-am auzit întâia bătaie amândoi,/ Pierzându-se-n noiembre prelungă şi sonoră. (I, 115); Nu e bătaia inimii. Nu-i/ Turnul şi ornicul lui/ În care timpul colinse.// E parcă sufletul tuturor oştilor învinse. (I, 168); Când nu mai are timpul nici trup, nici os,/ Vântule, îmi cunosc neamurile şi strămoşii după miros. (I, 175); Şi dacam ţesut cu timpul clipa/ Mi s-a prins în furcă aripa. (I, 180); Timpul otrăvit, răzimat de morminte,/ Nu-şi mai aducea aminte./ Se târau pe pământ sufletele, cenuşile. (I, 183); Timpul mi-este însă scump,/ Căci mi se pare că-i al meu,/ În vitejie şi-n înfricoşare. (II, 72); Poate că noaptea mai ales, de tac/ Şi plopii rari şi pasărea pribeagă,/ Te-aud când timpul se dezleagă/ Şi de poveri, şi de tic-tac. (II, 155); Trecuse parcă timpul de partea ceealaltă./ Parcă trăiseşi moartea cu viaţa laolaltă. (III, 87); Vorbeşti cu fundul lumii la tine, din odaie,/ Secunda-ntrece veacul şi timpul se-ncovoaie/ Pe-o sfoară cât e firul de păr şi se agaţă/ Vecia, nesfârşitul, pe un crâmpei de aţă. (III, 110); Într-un ceas vijelios,/ Timpul s-a întors pe dos/ Şi se stinse de odată,/ Ca o lampă răsturnată. (III, 143); – „Dar bătrâneţea vine cum vine şi regretul/ Şi ne munceşte timpul cu sfredelul, pe-ncetul.” (III, 223); Ce să aştept să vie şi ce să înţeleg,/ Când peste mine timpul se prăbuşeşte-ntreg? (III, 262); Schiţând mereu profiluri şi conture/ Începe timpul gol să mi te fure,/ Dacă prin văl, tu, cea adevărată,/ Ai tresărit şi ai pierit îndată. (III, 276); Cine strigă? Nimeni n-a strigat?/ Cucuvaia, greierul, tâlharul?/ Voi fi fost chemat şi-apoi uitat?/ Bate timpul, trece minutarul. (III, 285); Săli mari în care timpul tânjea şi adormise,/ Şi cimitirenchise. (IV, 18); Clocotul urcă-n slăvi a jertfă sfântă,/ Şi sculele, cărbunii şi tro-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 493 potele cântă,/ Pe când, în viaţa vastă, pe timpul tău decliv,/ Tu-ngheţi pe câte-o rimă şi-aştepţi un adjectiv. (IV, 39); Nu lua ceas, nu măsura/ Calea, timpul, nu cumva/ Să te sperii ce-n răspăr/ Merge vremea-ntr-adevăr. (IV, 193); Viaţa veciei, cuibul din ogivă,/ Inimii lui ajunsau deopotrivă,/ Şi-ntâia dată simte, cât de cât,/ În dumicarea timpului, urât; (I, 46); Păretele-i veacul pătrat,/ Şi treapta e veacul în lat,/ Şi scara e toată vecia./ Şi când le dărâmi, trimiţi clipa/ Să-şi bată aripa/ Dedesubt./ Musca mută a timpului rupt. (I, 132); Pe la fântâni iei unda pe palme şi mi-o dai,/ Iscată dintre pietre şi timpuri, fără grai. (I, 47); Biruitor de lifte şi jivine,/ Aşteaptă dârz, la rându-i biruit,/ Şi ochii lui, de patru timpuri pline,/ Încremeniţi pe zare, n-au dormit. (I, 71); Tu, du-te şi atinge-ţi de lacuri şi grădini/ Aripile mânjite, din timpuri, cu lumini,/ De vreme ce dorinţa şi vatra nu-ţi ajung. (I, 107); Copila pe care-am iubit-o/ Pe timpuri, din veacul trecut,/ Era cea mai dârză şi cea mai zglobie/ La horă, cu fote şi iie. (III, 33); Rabdă tot şi tot înghite/ Timpuri nemaiisprăvite. (IV, 262); Ce-i ca un burduf de ace?/ Ca un pepene cu ţepi?/ Ia gândeşte-te. Pricepi?/ Şi răspunde-n doi, trei timpi,/ Cine are mii de ghimpi? (IV, 137). TIMPURÍU (1), -ÍE, timpurii, adj. Lat. *temporivus. Care se întâmplă, apare sau se face înainte de data sau de timpul obişnuit ori prevăzut. Moarte, când ai vrut să ştii,/ Moarte, viaţă când ai vrut,/ Moarte de necunoscut,/ Morţi târzii şi timpurii. (III, 32). TÍNĂ (6), s.f. Din sl. tina. (Reg.) Noroi. * Pământ, lut. Soarele-i scump potecii şi prinde vieţi de tină,/ Dar covârşit de sineşi prea-i foc şi prea-i lumină./ Şi de mi-i bună raza ce-o frânge-n pisc şi stâncă,/ Tu mângâi, mir de aur, durerea

mea adâncă. (I, 112); Pe şesul negru cu lumini de ceară/ Pot frământa din tină şi scuipat/ Un nou Adam, gigantic şi nerăzbunat./ Aştept, îngenunchiată, plebea să mi-l ceară. (I, 134); Cu o floare-n dinţi/ Rada-i un măceş cu ghimpi fierbinţi./ Joacă-n tină/ Cu soarele-n păr, ca o albină. (I, 234); De când te-ai murdărit pe degete cu lut,/ Vremelnic şi plăpând tu m-ai făcut./ Poţi cere o durată aceluia-njghebat/ Din tină trup şi suflet cu scuipat? (II, 195); Privirea ta târâşă şi-mpiedicată-n tină/ Primi din depărtare întâia ei lumină,/ Şi-odată dezlegată de mâl şi de ţărână,/ Ajunse scrutătoare, senină şi stăpână. (III, 69); Ştie-atât: numai să facă./ Ia o leacă, pune-o leacă./ Face oameni şi lumină/ Din puţin scuipat cu tină,/ Şi dintr-un aluat mai lung/ Scoate luna ca din strung. (IV, 109). TINCA (3), Titlu de poem: Tinca (I, 210). Vocativ: Tinco. Fă, Tinco, fă! papucii de mătase,/ Mărgelele, cerceii nu ţi i-a dat Năstase –/ Şi-n fiecare deşti câte-un inel/ Nu ţi l-a strâns cu mâinile lui, el. (I, 210). Curcanul, umflat în pene,/ Scoate moţul din sprincene:/ Cântă-n poartă caterinca.// Directoare: Baba Tinca. (II, 135); TÍNDĂ (7), tinde, s.f. Lat. *tenda (< tendere). Încăpere mică situată la intrarea caselor ţărăneşti * Prispă, pridvor, cerdac. Toţi sfinţii zugrăviţi în tindă/ Cu acuarelă suferindă,/ Ai cinului monahicesc,/ Scrutându-l, îl dispreţuiesc. (I, 22); În tindă,/ Creşteau plopi de oglindă/ Şi o lună cât o cobză de argint./ L-am auzit şoptind. (I, 224); Un hohot cântă, altul plânge-n tindă,/ Şi lumânările nu vor să se aprindă. (II, 203); Când se scoală iese-n tindă./ De-abiancepe să se-ntindă,/ Şi-obosită de căscat/ Se întoarce iar în pat. (IV, 143); Nu te teme de răsunet, cel ce te-mpresori

494

Simona Constantinovici

cu cripte/ Şi te supără flăcăii fugărind în cucuruz,/ Când prin trestii, lănci în tinda heleşteului înfipte,/ Cântă caldă doina bălţii, misticului tău auz. (I, 192); Scuturându-i casa, tinda,/ Cosma i-a furat oglinda/ Marelui Mitropolit,/ Foarfeca de potrivit (IV, 187). TINERÉSC (2), -EÁSCĂ, tinereşti, adj. Tânăr + suf. -esc. Care aparţine tinereţii sau persoanelor tinere. – „Cititam cărţile sublimului învăţător./ Îl văd scriind, gândind şi mă-nfior./ L-aud vorbind şi mă-ngrozesc/ De focul Dumisale tineresc...” (IV, 87); Dacă vrei să te iubească/ Ia podoabă tinerească,/ Pune la urechi scântei,/ Legănate pe cercei,/ Mâinile-ntr-un roi de stele/ Scăpărate de inele. (II, 113). TINERÉŞTE (1), adv. Tânăr + suf. -eşte. În felul tinerilor, ca tinerii. Când mi-a mărturisit, pe scară, tinereşte,/ Că suferă şi mă iubeşte/ Şi că m-a aşteptat/ Să cresc,/ M-am înfricoşat,/ Tată ceresc !/ Am simţit întâia oară/ Cum bate-o inimă de profesoară. (IV, 29). TINERÉŢE (11), tinereţi, s.f. Tânăr + suf. -eţe. 1. Perioadă din viaţa omului între copilărie şi maturitate. 2. Stare a omului tânăr (caracterizată prin vigoare, prospeţime, avânt). 3. Oameni tineri, tineret. Statuia zveltă şi-nsemnând, se pare,/ Iubire, tinereţe sau credinţă,/ Subt frunza toamnei cenuşii dispare,/ Întinsă-n şes pustiu velinţă. (I, 12); Şi pe când îmbătrâneşte/ Lumea, jos, printre coteţe,/ Într-o nouă tinereţe/ Zilnic cerul nopţii creşte. (I, 44); Pe-Alecu Iliescu partidul liberal/ L-a pus pe Olt mai mare şi, uns pe cinci judeţe,/ E cel ce-a spus odată-n Senat, în tinereţe,/ Primatul României că-i autofecal. (III, 123); Toate feţele măreţe,/ Tinereţe, bătrâneţe,/ S-au schimbat într-o secundă./ Unde să se mai ascundă? (III, 143); Dar văzu că vorba „maestre”

stârneşte/ O înviorare, parcă-i franţuzeşte,/ Şi la bătrâneţe şi la tinereţe./ El, un an de zile puse să o-nveţe. (IV, 40); Nu mai are tinereţe/ Moşul ca să mai înveţe/ Că-n văpaia vetrei mele/ Am pus o poală cu stele/ Şi c-am luat pentru dogoare/ Cocă, pe cârlig, din soare. (IV, 236); De izbucneşti şi-ntrînsa, drăcească de văpaie,/ Şi zgândări şi pe babe adânc în măruntaie,/ Atunci şi tinereţea şi cinstea ei curată/ Ca fagurii de ceară topească-se deodată! (III, 215); Statuia se străvede mai vie, mai fierbinte/ Şi poartă-ntr-însa jertfa de sineşi răbdătoare/ A tinereţii caste, strivită-n sân de minte,/ Schimbând în hotărâre lăuntrica dogoare. (I, 242); Biblioteci legate îi căptuşesc pereţii,/ Împodobiţi de rame; portretul tinereţii,/ Icoane şi tablouri, covoare ţărăneşti,/ Şi porţelanuri rare, chineze; tăvi şi ceşti. (III, 151); Trăgând zodia la sorţi,/ Miau ieşit mai multe morţi/ Şi-apucaseşi să mă-nveţi,/ Tot cu vieţi şi cu nevieţi,/ Şi cu alte tinereţi. (IV, 272). TINGÍRE (2), tingiri, s.f. Din tc. tencere. Vas adânc (de aramă sau de fontă) în care se găteşte mâncarea. Pe frunţi purtau cunună cu fund, ca de tingire,/ Sticlind din diamante, smaralde şi safire./ Veneau sunând cădelniţi în jurul lor şi alţii,/ Un cor de glasuri, psalţii. (III, 102); Iar la han, între tingiri,/ Au tras şase musafiri;/ După neam şi după bresle,/ Trei la mese, trei la iesle. (IV, 154). TINICHEÁ (5), tinichele, s.f. Din tc. teneke. 1. Placă sau foaie subţire de tablă de oţel având diverse întrebuinţări. * (Depr.) Metal de calitate inferioară. 2. Cutie, vas, recipient făcut din tablă. Şi din sălaş a pornit într-o dimineaţă/ Un urs cu belciug, o maimuţă paiaţă,/ Cu două tipsii şi spadă de tinichea,/ Un câine cu giubea,/ Duşi de-o băie-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 495 tană/ Bălană... (I, 236); – „Glasul mi-l voi ridica/ Profetic”, zise trâmbiţa de tinichea./ – „Sunt cu zăvor şi cu cheie”,/ Zise nasturele care se descheie. (IV, 10); Ai dat ceva? Un zbor pierdut agale/ Între Tării şi stele, în spirale./ Şi ca să te putem avea,/ Noi te-am făcut de bronz şi tinichea. (IV, 12); La drept vorbind, nu-i nici o trebuinţă./ Noi vom sili uneltele să stea./ Auzi tu, ce nesocotinţă,/ Să faci oţel în loc de tinichea. (IV, 34); Povârnişul luciu, dis-de-dimineaţă,/ S-a-nvelit cu ţiplă şi pojghii de ghiaţă./ Apele de-a valma, balta tot aşa,/ Au făcut deasupra sloi de tinichea. (IV, 159). TIPÁR (21), tipare, s.n. Din sl. tiparu. 1. Tehnica, meşteşugul de a tipări. 2. Model, prototip după care se confecţionează sau se toarnă diferite obiecte. * Fig. Clişeu, şablon. Te cânt şi-acum din depărtare,/ Necunoscut, ascuns şi tutelar,/ Şi-ţi mai trimit aleanuri literare,/ Cuvinte-n manuscris şi de tipar, (I, 13); Zmălţându-ţi ochii, luai tipar verbina,/ Drept pleoape, foi adânci de trandafiri,/ Pentru sprâncene firele subţiri/ De iarbă nouă ce-a-nţepat lumina. (I, 81); Ai văzut cum Dumnezeu ne păcăleşte,/ De ne trec lucrurile printre deşte?/ Ce şiret! Ce calic! Ce tertipar!/ Pune un lucru tot într-alt tipar. (II, 208); Era rostirea vie, în carne, simţ şi minte,/ A unei noi fiinţe, de-al treilea tipar./ În loc de fraga gurii-i crestat un buzunar,/ Şi-n loc de trup se-ngustă un sac de oseminte. (III, 132); Dacă-ar fi citit aici/ El afla ce-i un arici,/ Însă câinii n-au habar/ De tipar şi-abecedar. (IV, 138); Aristocratic, mersul s-a dezlipit de lut./ Dansează zvelt şi cântă, ca papura uşoară./ Amestecată-n ritmul aspectelor şi clară,/ Plăpânda siluetă tiparul l-a-ntrecut. (III, 37); Răzvrătire, haiducie,/ Ură pe proprietar,/ Astea vin de la tipar./ A

fost bun cândva tiparul/ Când scotea Aghiazmatarul/ Şi molitvele, la schit,/ Dar pe urmă s-a lăţit. (III, 142); Înmormântează-ţi graiul oprit, subt sărutare,/ Şi lasă-ţi singur trupul, cu albele-i tipare/ Învăluit de umbră, el singur să murmure,/ Uşure ca o frunză, adânc ca o pădure. (I, 154); În fiecare urzică/ A pus Domnul o mărgică/ Şi-a croit tulpini şi floare/ După soiuri de tipare/ Cu osârdnică migală,/ Să nu stea ţărâna goală. (II, 95); Slovele cele mai bune/ Le-am scris negre, cu cărbune,/ Pe deasupra cu vopsele./ Le-am pus ceară cu mărgele,/ Şi dintr-unele tipare/ Mi-ancolţit şi câte-o floare. (III, 8); Pământul se-aşternu peste făptură,/ Clipă cu clipă, neînduplecat./ Nemuritoare-n cripta lor obscură,/ Tiparele statuii s-au păstrat. (I, 12); Dumnezeu şi el uitase/ Să le facă-n zile şase,/ Dobitoacele./ Dar păstra cojoacele,/ Copcile, tiparele. (IV, 99). TIPAROS (3), tiparoase, s.n. Vezi chiparos. Variantă fonetică pentru chiparos. Bărbile au un miros/ De maslin şi tiparos,/ De sulfină şi de nufăr,/ Ca un văl păstrat în cufăr,/ Alb, de cânepă şi in. (IV, 202); Şi – al dracului! – a miere/ Şi a tiparoase/ Hoitul tău miroase. (I, 217); Şi zăvoiul tot miroase/ A izvor şi tiparoase. (III, 53). TIPĂRÍ (1), tipăresc, vb. IV. Din tipar. Tranz. A reproduce pe un material texte, imagini, desene etc.; p. ext. a publica, a edita. Eşti ca vioara, singură, ce cântă/ Iubirea toată pe un fir de păr,/ Şi paginile tale, adevăr,/ S-au tipărit cu litera cea sfântă. (III, 11). TIPĂRÍT (2), -Ă, tipăriţi, -te, adj. V. tipări. Publicat, editat. Cât a scris el cerul tot,/ Să spui drept, a şti nu pot./ Învăţaţi cu cărţulie/ Cred c-aproape o vecie./ Pe cât mintea îl ajută/ Melcul crede că o sută/ De vecii întregi şi pli-

496

Simona Constantinovici

ne./ Melcul ştie, cred, mai bine./ Însă cerul, în sfârşit,/ E de-atuncea tipărit. (IV, 111); O teapă nouă şi nebănuită,/ Aşa-numiţii scriitori,/ Se şi ivi în slova tipărită,/ Numindu-ne duşmani şi-asupritori. (III, 157). TIPÍC (8), tipicuri, s.n. Din sl. tipiku. 1. Formulă obişnuită, stereotipă; obicei, tradiţie, normă, regulă. 2. Carte care cuprinde ansamblul regulilor după care se oficiază slujbele religioase; normă, regulă pentru oficierea serviciului divin. Prea Sfinţia Sa/ Tocmai îi căta/ Şi era şi el/ Cu moşii la fel,/ Căci după tipic/ Orice moş e mic,/ Ager şi bătrân/ Şi-o bucată cârn. (IV, 152); Ştie tipicul pe de rost,/ Zilele de harţi şi post,/ Aghiazmatarul,/ Penticostarul. (I, 219); Tot amânăm tipicul câte un an sau doi./ Poate se schimbă timpul, cum ne schimbăm şi noi. (III, 230); – „Să mi-o faci cît un părete, –/ Zise, răzimat în cot, –/ Şi, ascultă-mă, băiete,/ Mănţelegi, cu cărţi cu tot,/ Pe tipicul cunoscut,/ După cum am mai văzut,/ (...)” (IV, 61); Floarea şi mireasma au tăcut chitic,/ Marele se face din ce-n ce mai mic,/ Până la tipicul mic al jucăriii,/ Ca să-l ia cu mâna mai uşor copiii. (IV, 159-160); Prin tocmeli şi înţelegeri,/ Să le facem noi alegeri,/ Cum ştim noi şi le-am făcut,/ Pe tipicul cunoscut. (IV, 260); Veneau neaşteptate, de-a gata, ajutoare,/ Tipicuri întocmite-n sinoade şi soboare./ Te-nvaţă stăpânirea, hrănit cu terci, rumâne,/ Să rabzi şi jumătatea din an ce mai rămâne. (III, 120). TIPICÁR (1), -Ă, tipicari, -e, adj., s.m. şi f. Tipic + suf. -ar. Spec. Persoană care se ţine strict de tipicul bisericesc. Tipicarul, canonarhul/ Şi Chiril iclisiarhul/ Rânduiesc şi-n paraclis/ Să se cânte cum stă scris,/ Fără ca, de nerăbdare,/ Să se sară din tropare,/ Ori, cu gândul mai buimac,/ Să se piardă un condac,/

Ori să-ţi scape din vedere/ Poftoreala ce se cere. (IV, 196). TIPSÍE (6), tipsii, s.f. Din tc. tepsi. 1. (Adesea fig.) Tavă mare, rotundă, de metal, uneori artistic ornamentată. 2. (Muz.; la pl.) Chimval. În grădina-n care scriu,/ Cerne aur argintiu/ O tipsie ca de jar,/ Spânzurată-ntr-un arţar. (II, 18); Mai auzeam în zvonuri o tipsie/ Prin chiote, şi depărtatele urale,/ De după munte, undeva, din vale./ Şi s-au topit şi ele şi s-au stins. (II, 179); Botezătorul v-a certat la vreme/ Şi drept răspuns c-aţi înţeles/ Taina stropirii prin botez,/ I-aţi retezat, odată, la beţie,/ Cinstitul cap, cu gura deschisă, pe tipsie,/ Şi-ncredinţaţi de-acum că tace,/ L-aţi dat dănţuitoarelor să-l joace. (II, 222); Nesupus la gând pizmaş,/ Bogorici e drăgălaş/ Cui îl ia cu prietenie./ Cântă-i numai din tipsie/ Şi-ţi şi joacă o chindie. (IV, 138); Printre prunii din amurg/ Cântă-n ritmuri de tipsii/ Ghiersul moale, stihul turc/ Şi arab, de la geamii. (I, 85); Şi din sălaş a pornit într-o dimineaţă/ Un urs cu belciug, o maimuţă paiaţă,/ Cu două tipsii şi spadă de tinichea,/ Un câine cu giubea,/ Duşi de-o băietană/ Bălană... (I, 236). TIPTÍL (11), adv. şi adj. Din tc. tebdil. Fără zgomot, uşor, cu grijă (pentru a nu fi auzit). * Pe furiş, pe nesimţite; pe ascuns (pentru a nu fi văzut, pentru a nu se da de gol). Pentru-ntunericul întins în tine/ Am stele mici, pe care eu le pui/ Să străjuiască-n lănci diamantine/ Basmul tiptil şi trist din visul lui. (I, 136). (Adverbial) Încui uşa pe la clanţă/ Şi strâng bolta-n tărăboanţă/ Şi o car tiptil acasă:/ Zorile să nu mă vază,/ Vântul să nu mă miroasă. (II, 115); Mă doare că-i sosită vremea lor,/ A gândului şi-a lacrimilor,/ Fără să văd că fragedul sân mic/ Creşte tiptil în cuibul lui de borangic. (II, 157); Mă plec şi te scrutez

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 497 cu un fior,/ Ca-ntr-o lumină de fântână./ Parc-ai trecut tiptil, călcând uşor,/ Torcând încet, pe lângă lună. (II, 181); Abur de aur, spumă de lumină,/ Culese dimineaţa din grădină/ Cu plasa şi năvodul de mătase,/ Tiptil, prin buruieni şi printre case,/ Lătrat de câini şi ocărât în zori,/ De cucuvăile bătrâne, cu urdori. (II, 210); Cătunul s-a mutat tiptil, din zare,/ În cimitirul lui, mai mare. (II, 260); – „Doamne! ofta ciobanul abătut,/ Mai rău tu nu m-ai fi bătut.”/ Şi se sucea tiptil prin casă,/ Înfricoşat că spaima îl apasă. (IV, 19); Şi s-a mai vârât să fie/ Şi o copcă mărturie./ Şi un nasture, tiptil,/ De cămaşe de copil. (IV, 51); Fă-te, suflete, copil/ Şi strecoară-te tiptil/ Prin porumb cu moţ şi ciucuri,/ Ca să poţi să te mai bucuri. (IV, 95); Ieşi din dogmă şi, tiptil,/ Fă-te la citit copil./ Asta, Domnule Confrate,/ Dă alean şi sănătate. (IV, 177); Îţi dă tiptil ocoale de dihor./ Ţi-ar otrăvi odrasla şi ţi-ar pune/ Foc în pătul, în staul şi pridvor,/ De nu şi-ar teme mâna de tăciune. (IV, 247). TIRIZÍE (1), tirizii, s.f. Variantă a lui terezie „cântar cu două talere”. Cf. şi tc. tirig „şindrilă”. Şi cotul s-a scurtat de tot,/ Să facă zece coţi un cot,/ Şi greutăţile din tirizie/ Se cumpănesc cu foaia de hârtie. (II, 163) TIRLĂ (1), s.f. Într-un titlu de poem: Tirlă (II, 148). TIRON (1), antroponim masculin. Din lat. tiro „recrut”. Cf. pol. Tiro. Tiron îşi pitea o dată/ Şi-n papuci câte-o bucată,/ Şi de zahăr cât mâncase/ Pe furiş, se îngrăşase. (IV, 187). TIT (2), antroponim masculin. Tit fu prins în buzunar/ Cu-o bucată de zahar./ – „Nu minţi, că e-n zadar!”/ –„Nu pricep şi sunt mirat, –/ Zise Tit şi s-a jurat. –/ Totuş, nu ştiu cine,-ncalte,/ Mi-a furat pe celelalte.” (IV, 187).

TITIRÉZ (2), titirezi, s.n. Et. nec. Jucărie mică făcută din lemn, din os sau din metal, în formă de con şi cu un vârf ascuţit, care se poate roti pe o suprafaţă plană; sfârlează. Pe o piatră, subt un pom,/ Îmbuca pâine un om,/ Şi din pom un titirez/ Cerea fărâme de miez./ Acum, după-nvăţătură,/ Vine şi le ia din gură./ Titirez ori vrabie/ Zboară către albie,/ Unde maica spală rufe./ Ar avea şi el o scufe/ Şi-o batistă de clătit,/ Care s-au cam murdărit. (IV, 115). TÍTLU (6), titluri, s.n. Din ngr. títlos, lat. titulus. 1. Calificare căpătată de cineva în urma unor studii speciale într-un anumit domeniu de activitate. *Demnitate, funcţie, titulatură deţinute de cineva sau acordate cuiva. 2. Cuvânt sau text pus în fruntea unei lucrări sau a unei părţi distincte a ei, indicând rezumativ sau sugestiv cuprinsul acesteia. Cotoarele legate cu aur vor să spuie/ Ce ţin cuprins în scoarţe, şi-un gând cum se descuie,/ Dar fiecare titlu-i crestat pe-o carte-nchisă/ Cu lacăte, cu cheia ştirbită, când e scrisă. (III, 80); Aştept rapoarte, de urgenţă,/ Că a-ncetat netrebnicia,/ Şi scrieţi-mi cu titlul „Excelenţă”/ Trăiască Regele şi Dinastia! (III, 166); – „De-altfel, vorbim lumeşte, azi, cea din urmă oară./ În pravilele noastre, trecutul e trecut,/ Şi titlul mireniei-i rămas necunoscut./ Venind din patru vânturi şi zări, ca nişte ciori,/ Noi suntem toate-n obşte doar maici şi doar surori.” (III, 223); Cu cotoare poleite/ Şi cu titluri mari, pe piele,/ Cu chenare, ţine minte,/ Jos cu literele mele –/ Ţi-am mai spus cum mă numesc –/ Şi cu semnu-mi boieresc. (IV, 61); Dar nu punem în scrisoare:/ „Domnule” sau „Frăţioare”,/ Sau: „Stimate”, „Onorate”,/ Titluri vechi şi perimate,/ Ci, dibaci cum suntem iarăşi,/ Vom începe cu: „Tovarăşi”. (IV, 260); Avea şi-un

498

Simona Constantinovici

nume, scris pe-o tablă, care/ Îi arăta şi titlurile rare./ Nu le ţin minte, dar înfricoşat,/ Intrând în încăperea lui, l-am salutat. (IV, 56). TIV (1), tivuri, s.n. Et. nec. Margine a unui obiect de stofă, de pânză etc., îndoită şi fixată printr-o cusătură pentru a împiedica destrămarea ţesăturii. (Metaforic) Nu îi fie de deochi,/ Ce frumoasă-i fără ochi!/ Tivul pleoapelor se coase-n/ Ferfeniţe de mătase./ De când s-a uitat în stele/ I s-a prins bezna de ele./ Dintr-un lunecuş cu pana/ I s-a-ncondeiat sprinceana. (II, 85). TIVÍ (1), tivesc, vb. IV. Din tiv. Tranz. A face, a coase un tiv. * Fig. A mărgini, a împrejmui (cu un chenar, cu o dungă de altă culoare). Ghici.../ Am împletit ibrişim cu arnici/ Şi i-am tivit sprincene şi gene/ Ca să-ngreuieze pleoapele alene./ Ghici (mânca-o-ar tata!)/ Cine era fata? (II, 24). TOÁCĂ (13), toace, s.f. Derivat regresiv din toca. 1. Placă de lemn sau de metal pe care se bate ritmic cu unul sau cu două ciocănele, pentru a anunţa începerea serviciului religios sau anumite momente ale lui la biserică sau la mănăstire; p. ext. sunetul produs de această bătaie. * Expr. (Pop.) Ucigă-l toaca (în imprecaţii) = a) lua-l-ar dracul!; b) diavolul, dracul. 2. (Pop.) Timp al zilei, după răsăritul soarelui sau înainte de apus, când se oficiază liturghia sau vecernia la biserică. Într-un titlu de poem: Ucigă-l-toaca (I, 215). Nu-nchide ochii, nu adormi./ Ceasul e pe-aproape, pe-aci./ Trebuie să treacă./ Poate cam pe la toacă, (I, 177); Vecernia uitată, de la toacă,/ Aş vrea să sune şi aş vrea să tacă/ Şi nu ştiu, să mă-nchin, ori să m-ascund?// Dintr-alte ceruri altele răspund. (II, 191); Mânăstirile mai mari/ Au chiliile-n ştejari,/ Nouă, zece pe o cracă,/ O biserică şi-o toacă. (IV, 182);

Dă-i puţintică miere şi-o prescură,/ Ţine-l o sută de ani ascuns,/ S-asculte, noaptea,/ Lângă mâinile tale-mbătrânite,/ Toaca blândă de utrenii. (II, 73); Ceasul ajungând la semn/ Bate toaca-n fier şi-n lemn. (IV, 200); Fuste la pitici şi fete/ Făcătorul nu le dete,/ ‘Cigă-i toaca să-i ucigă! (IV, 206). TOÁMNĂ (20), s.f. Lat. autumnus. Anotimp care urmează după vară şi precedă iarna, cuprinzând (în emisfera boreală) intervalul dintre 23 septembrie şi 22 decembrie, caracterizat prin scăderea treptată a duratei zilei, însemnate precipitaţii şi veştejirea vegetaţiei. În titluri de poeme: Târziu de toamnă (I, 17); Vânt de toamnă (I, 20); Niciodată toamna... (I, 45); Toamna (I, 89); Sfârşitul toamnei (I, 129); Toamnă de suflet (I, 184); Toamnă (II, 48). Şi de ni-s rupţi genunchii de căile spinoase,/ De ce pentru-ntristare să fie tot ce-a fost?/ Nu-i toamnă? Să ne facem din noi un adăpost/ Şi s-adunăm deşertul, la cald, pe lângă case. (I, 57); Porniră şi norii./ Convoaie duc toamna-n mormânt. (I, 28); Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/ Sufletului nostru bucuros de moarte/ Palid aşternut e şesul cu mătasă./ Norilor copacii le urzesc brocarte. (I, 45); Nu ştiu cine, pe furiş,/ Mi-a smuls toamna-n miez de noapte,/ Din grădini, ca un afiş. (II, 47); Şi, cu toamna-nfierbântată,/ Joacă sufletul în noi./ Scumpă! care-ai pus altoi/ Gura pe durerea toată. (III, 9); De ce-aş fi trist, că toamna târzie mi-e frumoasă?/ Pridvoarele-mi sunt coşuri cu flori, ca de mireasă. (III, 255); Statuia zveltă şinsemnând, se pare,/ Iubire, tinereţe sau credinţă,/ Subt frunza toamnei cenuşii dispare,/ Întinsă-n şes pustiu velinţă. (I, 12); În casa toamnei nu te vezi,/ De mic şi de uitat./ Dar toate florile-n livezi/ Ţi-aştern câte un pat, (I, 74).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 499 TOÁNĂ (2), toane, s.f. Cf. tuna. Capriciu. * Criză, atac. * Expr. A fi în toane bune = a-i veni cheful să..., a fi vesel. Să mai spui? Să nu mai spui?/ Nu-i în toana orişicui./ M-aş gândi, precum se cere,/ Să găsesc o încheiere. (IV, 214); Îl ia cu o sfârşeală şi oftează,/ De pildă dacă trebuie să scază,/ Şi nu-şi mai vine-n fire/ Când face-o împărţire./ În schimb, e-n toane bune/ Creionul când se joacă să adune. (III, 196). TOÁRCE (14), torc, vb. III. Lat. torquere „a întoarce”. 1. Intranz. şi tranz. A trage fire dintr-un caier şi a le răsuci cu mâna şi cu ajutorul fusului, pentru a obţine fire care pot fi ţesute. 2. Intranz. (Despre pisici) A produce un sunet continuu, asemănător cu sfârâitul fusului. Aici, unde-a murit trecutul,/ Mă plimb ca-ntr-un mormânt,/ În care sunt/ Legat s-ascult cum tace lutul,/ Pe când în suflet toarce mutul/ Regret, înfăşurat în vânt. (I, 130); Toarce supărat/ Şi îngândurat:/ Se-mplineşte, poate,/ Anul jumătate,/ Şi tot nu-i mai trece. (II, 136); Izvor îmbelşugat a toate,/ Tu nu dai nici un bun pe jumătate/ Sau nu-l dai nicidecum/ Aceluia ce toarce şi împânzeşte fum. (II, 171); Bătrâna Manda toarce lână./ De-abia mai vede, de bătrână,/ Dar firul ei, din câte fire,/ Nu se mai toarce lung şi mai subţire. (III, 50); Decât să-mi toarcă mâţele-mprejur/ Mi-ar fi plăcut, fireşte, un vultur. (IV, 12); A rămas de astă-vară/ Luna în ramurile de ceară./ Pomule mic,/ Ce torci tu, borangic? (II, 49); Bieţii de păianjeni, care torc mătasă,/ Şase luni din găuri nu mai au să iasă. (IV, 159); Am luat ocara, şi torcând uşure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure./ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră. (I, 10); Mă plec şi te scrutez cu un fior,/ Cantr-o lumină de fântână./ Parc-ai trecut tiptil, călcând uşor,/ Torcând încet, pe

lângă lună. (II, 181); Torcând mătasea tu o faci de scamă,/ Şi frumuseţea i se şi destramă. (II, 195). TOÁRTĂ (2), toarte, s.f. Lat. torta (< torquere). 1. Parte ieşită în afară la unele obiecte, încovoiată în formă de arc, care serveşte la apucat cu mâna. * (În basme şi în credinţele populare) Toarta cerului (sau a pământului) = toarte pe care le-ar avea cerul (sau pământul). 2. Verigă (sau belciug) cu ajutorul căreia se atârnă un obiect. La oricare moarte-a mea/ Ori aprinzi, ori stingi o stea,/ Una vie, alta moartă,/ Ca o candelă cu toartă./ Pe cea moartă o trezeşti/ Cu şoapte vrăjitoreşti. (IV, 272); Tot sufletu-i un clopot mişcat în vânt pe toarte./ L-auzi printre utrenii sunând în ceasul vieţii,/ I-asculţi bătaia moale, a unuia, departe/ Şi depărtat în brumă şi noaptea cu drumeţii. (I, 161). TÓBĂ (7), tobe, s.f. Din magh. dob. 1. Instrument muzical de percuţie, format dintr-un cilindru scurt, larg şi gol, de lemn sau de metal, pe fundurile căruia este întinsă câte o membrană de piele, care, lovită cu două baghete, produce sunete. 2. (La jocul de cărţi) Caro. Într-un titlu de poem: Inscripţie pe tobă (III, 28). Mândria ţi-era mare, caricatura mică./ Erai în cap, la tobă. Acuma, din grămadă,/ Ai vrea să suni porunca, de la coadă.// (...)// Doamne! Stihiile-s pe ducă./ Blestemul: patru vânturi ne usucă./ Tobe sparte, goarne dogite/ Bat ceasul agoniei. Sate, vite,/ Câmp, ălbii seci, ogoare/ Sunt scoase la mezatul urgiei călătoare. (II, 223); În colibe, lângă sobă,/ Sună trâmbiţa cu tobă./ Iar la han, între tingiri,/ Au tras şase musafiri;/ După neam şi după bresle,/ Trei la mese, trei la iesle. (IV, 154); (Noţiune la jocurile de cărţi) Ca la cărţile de joc,/ S-au strâns craii la un loc,/ Crai de tobă, crai de ghindă,/ Cântă, joacă

500

Simona Constantinovici

şi colindă. (IV, 157); S-a strâns haosul să urle/ Tobe, buciume şi surle./ Şesul creşte, ceas cu ceas./ Nici un sat n-a mai rămas. (III, 59); Ne-a luat pe sus cu steaguri, din linişte şi muncă,/ De la cazma şi pluguri, deodată, o poruncă./ Cu tobele nainte, mergeam ca la paradă,/ Cu pajura pe steaguri, o pasăre de pradă (III, 97). TOC (1), tocuri, s.n. Din bg. tok. Porţiune mai ridicată de pe partea superioară a tălpii încălţămintei, care corespunde călcâiului. Pe-o foaie de izmă-ngustă/ Se opreşte o lăcustă./ Ce frumoasă-i, fa, Mărie!/ N-are nici ea pălărie/ Şi, strânsă-n fotele ei,/ Fără tocuri şi cercei,/ Cu bondiţa-n subsuori/ Şi cu talpa goală-n flori/ N-a fost, când era mireasă,/ Nici Crăiasa mai frumoasă. (II, 35). TOCÁ (4), toc, vb. I. Lat. *toccare. 1. Intranz. şi tranz. A bate, a ciocăni, a lovi. 2. Intranz. A bate toaca. De cu noaptea, câte toate:/ Clopotul toacă şi bate,/ Broaştele, nu ştii de unde,/ Calcă-n clapele afunde. (I, 212); Geme-n papuri câteodată/ O cădelniţă-ngropată,/ Şi din bălţi adânci, arar,/ Toacă-n gol un clopotar./ (II, 119); Auzind şi ea chemarea,/ Toacă şi ciocănitoarea./ Clopotul de după miezul/ Nopţii-l trage huhurezul. (IV, 201). TOCÁT (1), -Ă, tocaţi, -te, adj. V. toca. Tăiat foarte mărunt. Şi din otravă în otravă,/ Ai adunat comoara ta de pleavă,/ Şi cânepă tocată, silind să te ridici/ Cu două ajutoare, cu foarfec şi lipici. (IV, 38). TOCÍ (4), tocesc, vb. IV. Din sl. točiti. Tranz. şi refl. A face sau a deveni mai puţin ascuţit, mai puţin tăios; a (se) roade, a (se) uza prin întrebuinţare, prin frecare, prin lovire etc. Când mi s-a tocit unghia îngerească/ Am lăsat-o să crească/ Şi nu a mai crescut –/ Sau nu o mai am cunoscut. (I, 199); Scara, prin

păduri şi sate,/ S-a tocit pe jumătate,/ Şi de-abia de-ajung cu ea/ În clopotniţa cu-o stea,/ Unde sună gărgăunii. (II, 197); De când ţine schitul minte/ N-a tocit o-ncălţăminte,/ Şi prin iarba ceea moale,-i/ Bine cu tălpile goale. (IV, 198); Tocindu-ţi plumbul pe hârtie,/ Încerci cuvântul cum se scrie,/ Şi cumpăneşti silabă cu silabă./ Una-i prea tare, alta e prea slabă. (IV, 36). TOCÍLĂ (1), tocile, s.f. Din bg., scr. točilo. Maşină compusă dintr-un disc abraziv acţionat cu un mâner sau o pedală, cu care se ascut instrumentele de tăiat. Zece nopţi şi zece zile/ Huruiau mii de tocile,/ Ascuţind, printre nămeţi,/ Suliţi, săbii şi săgeţi,/ Că Vicleanul e cu noi,/ Fără veste, în război. (III, 58). TOCÍRE (1), tociri, s.f. V. toci. Acţiunea de a (se) toci şi rezultatul ei; uzare. Ai fi putut să ţi-l agăţi de şea,/ Şi roibul să-l târască-n ţărna oarbă/ Cu funiannodată de grumaz, aşa,/ Pân’ la tocirea oaselor de iarbă... (IV, 247). TOCÍT (7), -Ă, tociţi, -te, adj. V. toci. (Despre obiecte tăioase sau ascuţite) Care nu mai taie, cu tăişul uzat, ros, îngroşat. * P. gener. Ros, uzat. De sentrebau, cu martori, groparii şi poporul,/ Căror cadavre şchioape li se cădea piciorul,/ Şi dacă mai e locul, tocit şi scâlciat,/ Să fie-a doua oară, cu preot, îngropat. (II, 272); Mătuşa alerga către oraş,/ Ducând în braţe un făraş,/ Stricat şi ruginit,/ Şi un crâmpei de mătură tocit. (III, 183); Doamne, vreau să-ţi mulţumesc.../ Dar în graiul omenesc/ Slova vorbelor tocită,/ Vorba slovei prihănită,/ Înţelesul otrăvit/ Le-a muşcat şi-mbolnăvit. (II, 99); Tocită-i pana-n slova ta,/ Şi corzile, nici ele, nu mai pot cânta. (II, 152); Îi trebuia o sculă mai nouă, neumblată,/ Ca să doboare codrul întreg şi dintr-odată./ Unealta ei tocită

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 501 de-abia câte un gât/ Îl ronţăia o dată, ca la găini, şi-atât. (II, 273); Sunt umbra ta, de-a pururi de om nedespărţită/ Cu linia schiţată aceeaş de contur,/ Pe pulberea fierbinte şi-n cremenea tocită,/ Ca un păianjen negru ce-ţi umblă împrejur. (III, 65); Până scobeşti cenuşa, ca să-ţi învie vatra,/ Pierdui în aşteptare potcoava şi pe-a patra,/ Bălana noastră calcă, de când venii întâi,/ Pe-o unghie tocită de tot şi pe călcâi. (III, 240). TÓCMAI (20), adv. Din sl. tukuma. 1. În mod exact, precis. 2. Abia, chiar atunci. 3. Nu mai aproape decât... 4. Chiar aşa de, prea (mult). După pana ce te-a scris,/ Vii şi tu din somn şi vis./ Căci vopseli asemeni nu-s/ Decât colo, tocmai sus, (II, 28); Pe cele-n colţuri le pune rotunde,/ Rotundele-n drepte leascunde./ Ia lumina din cui/ Şi-o mută tocmai într-un gutui. (II, 208); Când te crezuseşi tocmai mai şubred şi mai mic,/ Atunci ţi-ajunse braţul molatec mai voinic. (III, 74); Nu-i vorba căavea noduri, dar tocmai ca s-ajungă,/ El scândura aleasă şi-o alesese lungă. (IV, 52); Ghemul când i-l ia pisica,/ Iar se supără bunica./ Tocmai pe subt un dulap/ Fuge şi câte-un ciorap. (IV, 167); Iei cu ea, ca din hârdău,/ Tocmai din sufletul tău,/ Şi-s în pricinile toate/ Două feluri de dreptate. (IV, 181); Eu, să-ţi spui adevărat,/ Aş avea în arătură/ Un loc slobod de-mpărat,/ Tocmai bun şi pe măsură. (IV, 243). TOCMEÁLĂ (4), tocmeli, s.f. Tocmi + suf. -eală. 1. Discuţie, tratative purtate pentru stabilirea preţului unei mărfi; târguială. 2. Învoială, acord, convenţie. Nu vreţi, nici astă dată nu vreţi?/ Atunci se schimbă./ S-a isprăvit tocmeala. Vorbim o altă limbă. (III, 205); El nu tocmeşte mortul, bucată cu bucată,/ Ca firmele din piaţă, ci ţara dintr-odată./ Şi fără suferinţe şi lacrimi, ci la rece,/ Toc-

meala se urzeşte între mai mari, vreo zece. (IV, 72); Alte tocmeli avem pentru pământ,/ Că astea nu se cumpără şi nu se vând./ Izvoarele si ţara, noi de-a dreptul/ Le-am dobândit cu sufletul şi pieptul. (II, 248); Prin tocmeli şi înţelegeri,/ Să le facem noi alegeri,/ Cum ştim noi şi le-am făcut,/ Pe tipicul cunoscut. (IV, 260). TOCMÍ (4), tocmesc, vb. IV. Din sl. tukumiti. 1. Refl. recipr. A discuta asupra preţului unei mărfi, pentru a cădea la învoială; a se târgui. 2. Tranz. şi refl. (Pop.) A (se) angaja ca slugă, lucrător etc. Se vinde viaţa, se tocmeşte anul./ Vânzarea-i cu bucata şi toptanul./ Nici o pâine, nici o lăscaie!/ Cumpărătorii sluţi se bat pe o copaie, (II, 223); Piroanele de astăzi, dobânzi la împrumut,/ Tot Iuda le tocmeşte şi tot el te-a vândut. (III, 120); El nu tocmeşte mortul, bucată cu bucată,/ Ca firmele din piaţă, ci ţara dintr-odată./ Şi fără suferinţe şi lacrimi, ci la rece,/ Tocmeala se urzeşte între mai mari, vreo zece. (IV, 72); Îl tocmi să-i scoată-ndată/ Din rândea şi dălţi, frumos,/ O bibliotecă lată/ De mahon cu abanos/ Şi sidef, cum alta nu e,/ Şi cu chei, să se şi-ncuie. (IV, 61). TOI (6), toiuri, s.n. Din tc. toy „banchet”. (La sg.) Punctul culminant al unei acţiuni sau al unui fenomen în desfăşurare. Dar, vezi, la cotoi,/ Bucuria-n toi/ Şi fără zăbavă/ Nu e de ispravă. (II, 141); Aduse niscaiva om/ Sau duh, noaptea-n toi, un pom,/ Ca un policandru nins,/ E-ngheţat şi-i şi aprins. (IV, 162); Toţi chitiră să bage fata-n beci/ Şi să-i facă de ducă, aşa, ca la berbeci,/ Şi să o puie pe jar./ Dar nu era bine să miroasă-n toiul nopţii a grătar. (I, 202); Ei au venit cum vin vecinii,/ În toiul zilei. Se coceau ciorchinii/ Şi atârnau din frunze poame coapte. (II, 244); Regatul Danemarcei a început să fie/ Cutreierat de-o

502

Simona Constantinovici

vreme de-o umbră, de-o stafie./ Aci,-n castelul nostru străvechi, din Elsinor,/ Se-arată-n toiul nopţii, uşoară ca un nor. (III, 209); Un zgomot, la-nceput nedesluşit,/ În toiul nopţii şi-n palat,/ Ca un murmur, încet s-a adunat,/ Şi zgomotul s-a-ntins de dinafară/ Şi a intrat şi s-a suit pe scară. (IV, 70). TOIÁG (6), toiege, s.n. Din sl. tojagu, tojaga. 1. Băţ lung şi drept de care se sprijină cineva la mers sau de care se serveşte pentru a se apăra. 2. Un fel de baston purtat ca semn distinctiv sau ca simbol al unei demnităţi sau autorităţi. Pentru că n-a putut să te-nţeleagă/ Deşertăciunea lor de vis şi lut,/ Sfinţii-au lăsat cuvânt că te-au văzut/ Şi că purtai toiag şi barbă-ntreagă. (I, 68); Şi ne sculam cu soarele deodată/ Şi ospătam pe-o margine de apă/ Şi ne urma vecia ca o roată/ Şi-aveam toiag şi fluiere drept sapă (I, 123); La patul vecinului meu/ A venit az-noapte Dumnezeu./ Cu toiag, cu îngeri şi sfinţi./ Erau aşa de fierbinţi,/ Că se făcuse în spital/ Cald ca subt un şal. (I, 223); Ştiui ce te apasă, ghebosule-n toiag,/ Şi-ţi fermecai cu şoapte izvoarele deşarte/ Şi-ţi mâzgălii cu taine potecile, departe,/ Pe care zarea cade zbârcită ca un steag. (II, 206); Sunt stihuri cu o floare în fiecare rând,/ Căzând pe-o altă floare, atinse gând la gând./ Cuvântul se deşteaptă deodată în moşneag./ Ar vrea să se ridice de jos fără toiag. (III, 292); Că satul nostru altă carte ştie/ Şi te-or întinde, de mai mare dragul,/ Cu bâta, cu toiagul,/ Şi nu te-o mai scula de prin mărar/ Nici vraciul cel mai cărturar. (II, 246). TOLĂNÍT (1), -Ă, tolăniţi, -te, adj. V. tolăni. Întins, culcat; lungit. Numai o ciorovăială/ Nu-i prea intră-n socoteală:/ Cu motanul Bob, roşcatul,/ Care, tolănit de-a latul,/ Şi cu mutra somno-

roasă,/ Scoală capul sau şi-l lasă. (IV, 122). TÓLBĂ (2), tolbe, s.f. Din bg., scr. torba. Un fel de geantă atârnată la şold, în care se păstrează merindele, vânatul etc. O boccea cu licurici,/ Stele, îngeri şi pitici./ Tolba ei, când s-o desfacă,/ Ochii babii-i râd şi-i joacă. (IV, 162); Iei în tolba din spinare,/ Răzimată-n cingătoare,/ Straie, pâine, brânză, nuci,/ Dar mai trebui’ s-o şi duci. (IV, 192). TOMA (1), antroponim masculin. Nume biblic. Unul din cei 12 apostoli ai lui Isus Hristos. Numai unul, Toma psaltul,/ Fuse-odată vătămat/ De maşină, şi-a strigat,/ Şi nădragul, a venit/ Vraciul de l-a dezlipit/ Şi a pus un plasture/ Pielei de subt nasture. (IV, 199). TON (1), tonuri, s.n. Din fr. ton, lat. tonus. Înălţimea cu care se pronunţă o silabă. * Felul în care urcă sau coboară glasul în timpul vorbirii; intonaţie. * Accent. Dar toate astea fuseră odată,/ Cu barba-n scârlionţi şi parfumată,/ Cu ifosul boierului domnesc,/ Cu tonul ţuguiat şi franţuzesc. (III, 180). TONT (2), TOÁNTĂ, tonţi, toante, adj., s.m. şi f. Cf. it., sp., port. tonto. (Om) prost, neghiob, nătâng. Unul, încercând un pas,/ S-a ciocnit în ghimpi la nas,/ Findcă tontul şi netotul/ Şi-a vârât în ace botul. (IV, 138); Un cumpăt şi-o măsură sunt chiar şi la nebuni./ Ce duh spurcat te-mbie cu-atâtea spurcăciuni?/ De ai fi fost o toantă, o proastă de duzină,/ Nu-ţi terfeleai mai tare obrazul de regină. (III, 215). TOPÁZ (2), topaze, s.n. Din fr. topaze. Silicat natural de aluminiu cu fluor, cristalizat în sistemul rombic, de obicei de culoare galbenă, folosit ca piatră preţioasă. Călătorind pe malul furtunilor latine,/ L-am întâlnit, sol paşnic, pe-o stâncă de topaz,/ Cu ochii, râpi de

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 503 umbră, deschişi din cer spre mine,/ Cu talpa roză, linsă, subt munte, de talaz. (I, 98); Sânii, ca doi pui de mierlă,/ I-aş fi pus în câte-o perlă/ Şi de fiece obraz/ Un rubin ori un topaz. (I, 149). TOPÍ (10), topesc, vb. IV. Din sl. topiti. Însă rogu-te, grăbeşte,/ Că hermina se topeşte. (IV, 243); Topească-se zarea ca scrumul./ Funingini, cenuşă, s-acopere drumul,/ Să nu mai dea ploaie, şi vântul/ Să zacă-mbrâncit cu pământul. (I, 140); Dintr-o viaţă, a rămas curată/ O batistă pătrată./ Dacă s-o topi şi batista, or să rămâie/ În dulap, încuiate, miezuri de lămâie,/ De pelin, de calomfir, de clematite,/ Plămădite. (I, 175); Cântările, suind în cor/ Cu clopotele, s-au topit/ În glasul de mijlocitor/ Al blândului mitropolit. (I, 86); Un gust ce fuse-n vin şi în prescură/ I s-a topit ca un surâs, în gură,/ Şi-n sâni feciori a scăpărat scânteia./ –„Cuminecă-se roaba ta, Femeia.” (II, 146); M-aş fi topit în lună şi m-aş fi dus cu ea/ De-a dreptul, de pe scenă, într-un tărâm de stea. (III, 227). TOPÍT (4), -Ă, topiţi, -te, adj. V. topi. Eşti ca un nor, agale topit îndelungat,/ Şovăitor cu sine mereu şi destrămat. (IV, 37); De ce n-ai fi voluta topită, de tămâie,/ Şi singură mireasma, din tine să rămâie? (I, 154); A doua zi, pietrarul scruta statuia-n soare.// Era pe la amiază, răşinile pe brazi/ Curgeau, topite de dogoare,/ O spune şi pietrarul, căci mai trăieşte şi-azi. (I, 242); Şi fluiere şi coaste s-au măcinat, topite,/ Ca de potcoave grele şi copite. (III, 199). TOPITORÍE (1), topitorii, s.f. Topitor + suf. -ie. Instalaţie pentru topirea unor materiale. Topitorii, cuptoare, mori, puţuri, fierăstraie,/ O sârmă dă lumină, o ţeavă vâlvătaie,/ O lampă duce graiul şi dă-n văzduhuri veşti/ Că omul zămisleşte puterea din poveşti. (III, 110).

TOPÓR (10), topoare, s.n. Din sl. toporu. Unealtă pentru tăiat copaci, pentru despicat lemne etc., formată dintr-un corp de oţel cu tăiş la un capăt şi cu un orificiu la partea opusă, în care se fixează o coadă de lemn tare. * Loc. adj. şi adv. Din topor = fără fineţe; grosolan, necioplit. Sunt cioplitură dreaptă, pe muche, de săcure,/ Dintr-un stejar de veşnică pădure,/ Cu scobituri cinstite, crestate de topor./ Am stat opt veacuri strajă aceluiaş izvor. (III, 21); Obârşia-l jigneşte, că din opincă vine,/ De taică-su-i cam silă, de maică-sa ruşine,/ Doi bădărani de ţară, croiţi ca din topor,/ Lăsând duhori de cocini, de grajd şi de dihor. (III, 152); Vezi, dacă ceri tot mila tuturor?/ Dumitre, pune mâna pe topor! (III, 177); – „Ptiu! – înjura săracul, – mi-a scos din şold piciorul!/ Stai, că mă pun pe tine cu toporul.” (IV, 52); Izbânda strânse-alături vitejii la festin,/ În platoşe, subt coifuri, cu suliţi şi topoare./ Şi zalelor frecate din nou, licăritoare,/ Li se stropea oglinda cu picături de vin. (I, 164); Unii munceau prin fundurile viei,/ Alţii-i zăream pe scule cum se-ndoaie/ Biruitori în luncă şi-n zăvoaie,/ Cu seceri de scântei şi cu topoare noi. (II, 244); Trei biete mahalale muncesc să se dezgroape/ Soldaţii cu topoare, cu răngi şi târnăcoape. (II, 271); La Chitila sunt vreo şase/ Mii de oameni cu topoare/ Altele, la Cotroceni,/ Gloată mare de olteni,/ Fierb ceaunul pe coceni. (III, 137); Că lumea brazdei s-a simţit datoare/ Să intre-n joc cu facle, cu coase şi topoare,/ Săntindă-n lung pârjolul, să doboare,/ Ca să-şi ajute fraţii, care-şi făceau dreptate/ În satele înveninate. (III, 183); Când va voi norodul minţit să o doboare/ Dihania flămândă, cu bâte şi topoare? (IV, 73).

504

Simona Constantinovici

TOPTÁN (2), s.n. Din tc. toptan. (Pop.; în loc. adj. şi adv.) Cu toptanul = (care) este în cantitate mare, cu ridicata, cu grămada, angro; p. ext. (care este) foarte mult, din belşug. Tobe sparte, goarne dogite/ Bat ceasul agoniei. Sate, vite,/ Câmp, ălbii seci, ogoare/ Sunt scoase la mezatul urgiei călătoare./ Se vinde viaţa, se tocmeşte anul./ Vânzarea-i cu bucata şi toptanul. (II, 223); De două luni e anul, pare-mi-se,/ Ba, mi se pare, nici de-atât./ Nu-i viscol, ger şi timp urât,/ Doar poame bune, cu toptanul,/ Cât e grădina şi cît ţine anul. (IV, 216). TORÉNT (1), torente, s.n. Din fr. torrent. Apă curgătoare (de munte) cu debit nestatornic, care apare în urma ploilor mari sau după topirea bruscă a zăpezii şi care curge vijelios pe povârnişurile munţilor; puhoi, şuvoi. (Metaforic) Aplauzele-n sală sunau ca o furtună,/ Dezlănţuiam torente şi viscole-mpreună,/ Cu mâna-n sus, cu braţul întins, cu o plutire,/ Făcând cea mai frumoasă volută ca-n neştire,/ Ca vântul, ca talazul, ca frunzele, ca norii. (III, 227). TORS (2), TOÁRSĂ, torşi, toarse, adj. V. toarce. (Despre materii textile) Care a fost transformat în fire; răsucit. Aci, se subţiază metalul străveziu,/ Şi, fir plăpând, ca firul de păr prin flori se coase:/ Tors ca din furci de aur şi ajungând mătase,/ Pe nicovala neagră, se iscă nimbul viu. (I, 91); Dă-mi fiecare deget, din cinci, să ţi-l sărut,/ Şi ţie, fată zveltă, care-nvârteşti în aer,/ Ca o sfârlează, fusul pe firul tors din caer,/ Şi ţie, străduitul cu palma grea şi tare,/ Cu ele îmbrăcate, de fier, ca-n degetare. (III, 81). TÓRŢĂ (1), torţe, s.f. Din it. torcia. Cf. fr. torche. Faclă. Înmormântează-ţi graiul oprit, subt sărutare,/ Şi lasă-ţi singur trupul, cu albele-i tipare/ Învăluit de umbră, el singur să murmure,/ Uşure

ca o frunză, adânc ca o pădure./ Să vieţuiască singur în haosul de forţă/ Ce te trimite nouă prăpastie şi torţă. (I, 154). TOT (664), TOÁTĂ, toţi, toate, adj. nehot., pron. nehot., adv., s.n. TOT (255), TOÁTĂ (94), TOŢI (98), TOATE (194). Lat. totus, -a, -um. I. Adj. nehot. 1. (La sg.) Întreg; integral, complet; din care nu lipseşte nimeni sau nimic; cât există, cât are; cât e de mare, cât se întinde; cât durează, cât ţine. 2. (La sg.) Perfect. * Loc. adj. De tot... = cum nu se poate mai mult. 3. (La pl.) Care este în număr complet, fără să lipsească ceva. * Loc. adv. În toate părţile = pretutindeni. II. Pron. nehot. 1. (La pl.; cu nuanţă de num. nehot.) Lucrurile sau fiinţele câte întră în discuţie sau care sunt de acelaşi fel. * Loc. adv. Înainte de toate = în primul rând, mai presus de orice altceva. 2. Lucrurile care, considerate împreună, formează un ansamblu. III. Adv. (Exprimă continuitatea, persistenţa). IV. Adv. (Stabileşte identitatea, simultaneitatea) 1. (De) asemenea, la fel; în acelaşi chip. * Expr. Tot aşa (sau astfel, atâta, acelaşi) = întocmai, exact aşa. 2. Numai, în mod exclusiv. V. S.n. 1. Întreg, unitate, totalitate. * Fig. Lume, univers. 2. Fig. (Art.) Lucru esenţial (la care se reduc toate celelalte. În structura unor titluri de poeme: Vino-mi tot tu... (I, 112); Tot o sarică (II, 74); Toate stelele (II, 76). În tot cerul dat cămaşă,/ A-mbrăcat azurul el. (I, 21); Durerea mi se pierde-n fum,/ Tot căutând un vreasc de rost (I, 61); Toţi nu mai sunt./ Toţi au plecat, de când ai plecat./ Toţi s-au culcat, ca tine, toţi au înnoptat,/ Toţi au murit de tot. (I, 144); Mă tot uit în cer, mă tot uit în pământ,/ În baltă şi stuh/ Şi adânc în văzduh. (I, 186); Şi să te-asculte norocul/ Ca un câine, în tot locul. (II, 27); Că Dumnezeu se tot fereşte, iată,/ Să nu dăm de

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 505 vreo taină nencuiată. (II, 169); Pe flăcăi i-a luat pe sus/ Şi i-a dus şi i-a tot dus. (II, 255); Dragostea tot viaţă este,/ Toată-n cântec şi poveste, (III, 55); E-o domnişoară-nnaltă, subţire şi trecută,/ Şi nu e nici femeie de tot şi nici bărbat. (III, 132); Moşierii şi-arendaşii au flămânzit ţăranul/ Şi îl trudesc tot anul. (III, 155); Şi tot mă ţii cu vorba. De când mă tot amâni,/ Să facem socoteala, sunt două săptămâni. (III, 239); Şi cu nas, cu ochi, cu tot,/ Faţa-i se făcuse bot. (IV, 235); Când pământul doarme dus,/ Ochii-mi umblă tot pe sus, (IV, 275); Te întâlnesc pe toată poteca-n aşteptare,/ Necontenita mută a mea însoţitoare. (I, 47); Şi treapta e veacul în lat,/ Şi scara e toată vecia. (I, 132); Şi odaia cu mucegai/ A mirosit toată noaptea a rai. (I, 224); Toată lumea are loc/ În asemenea mitoc. (II, 127); Cu zâmbetul şi aşteptarea/ Am strâns acasă toată zarea (II, 251); Toată firea şi simţirea/ Îs de-acum cu răzvrătirea. (III, 139); A citit şi tot a şters,/ Câte-o vorbă, câte-un vers,/ Şi câte o dată, fată,/ Toată foaia, cartea toată, (IV, 110); Bălăcesc, şi unii-nnoată/ Într-un lac nimica toată, (IV, 199); Toţi, abdicaţi din funcţia divină,/ Au renunţat la slăvile eterne. (I, 72); Toţi au fost un timp. Eu sunt./ Eu în cer. Ei în pământ. (III, 26); S-ar visa fugarii toţi,/ Toţi stăpâni şi patrioţi. (III, 138); Şi din pricinile fricii/ S-au strâns iarăş toţi piticii. (IV, 181); Ţi-arătam eu, stăi niţel,/ Că nu suntem toţi la fel. (IV, 259); Şi din toate, singur eu/ Nu-ndrăznesc s-o prind de mână (I, 32); Şi toate sunt precum le-am cunoscut/ Rămase-aşa, ca dintru început. (I, 97); Nicovala lui e ca de lut,/ Şi toate uneltele lui sunt crude. (I, 213); Cu toate că i-am spus că nu vreau,/ Mi-a dat noaptea-n somn să beau (II, 55); Fuseşi în toate şi te-ai dat în lături./ Încerc sul-

fina: tu trecuşi alături. (II, 167); Una-i şchioapă, alta-i oarbă,/ Toate-au chică, toate barbă, (II, 258); Mi-e silă de toate,/ De rău şi de bine. (III, 277); Toate păcatele grele/ I-au fost pături şi saltele. (IV, 269). TUTUROR (23), variantă fonetică: tuturora (4). De noapte paznic ager şi aşteptându-ţi ora/ Mă aperi împotriva şi-a mea şi-a tuturora. (III, 286); Spilcuit ca o mireasă,/ Şi paharul stă pe masă,/ Tuturora să se-arate/ În palatul din cetate./ (...)/ El e tuturora tată./ Vorba-i este ascultată,/ Şi porunca lui temută,/ Ori grăită, ori tăcută. (IV, 184); Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Şi izbăveşte-ncet pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor. (I, 10); E parcă sufletul tuturor oştilor învinse. (I, 168); În sufletul tău sufletele lor,/ Ale tuturor,/ Se aştern ca rufăria moale/ În sertarele goale (I, 175); Ai născocit făina şi pâinea tuturor,/ Ca să ajungi de pâine gonit şi cerşetor,/ Crâmpeiule de viaţă, un rob, un muritor. (III, 74); Ei, ţăranii,-o luau de-a buna:/ Vor o lege, numai una,/ Şi o lege-a tuturor,/ Scrisă şi cu mâna lor. (III, 137); Cu-atâta nu v-aţi mulţumit,/ Aţi dus legaţi şi un mitropolit,/ Şi-un general de stat-major,/ În văzul tuturor. (III, 169); Vezi, dacă ceri tot mila tuturor?/ Dumitre, pune mâna pe topor! (III, 177). TOTDEAÚNA (11), adv. Tot + de + a + una. 1. În tot timpul (de până acuma); mereu, pururea, necontenit, oricând. * Pe (sau pentru) totdeauna = definitiv; pe vecie. 2. De fiecare dată, în orice ocazie. Orbit-a viaţa şi, cu ea,/ Şi cântecul şi luna,/ Şi unda-n care strălucea/ S-a stins pe totdeauna. (I, 60); Nu-s prin urmare-nstrăinat/ Pe totdeauna de trecutul meu. (I, 135); Într-un lac alb de lumină,/ A ieşit o lună plină./ Ce mai caută şi luna/ Tot în lacuri totdeauna? (II, 122); Zece, şapte, nouă, una/ Deo-

506

Simona Constantinovici

potrivă-s totdeauna. (II, 131); – „Când osteneşti, mi-a spus, de una,/ Cealaltă e alături totdeauna./ Adâncul odihneşte de înnaltul/ Şi vei fi rând pe rând tot altul.” (III, 289); Grădina se chemase Paradis şi Rai./ Acolo totdeauna-i mai, – (IV, 216). TÓTUNA (7), adv. Tot + una. La fel, acelaşi lucru. * Expr. A-i fi (cuiva) totuna, se spune când, din mai multe alternative, cineva nu dă preferinţă niciuneia, socotindu-le pe toate pe acelaşi plan. Câţiva au ucis,/ Câţiva ispăşesc ori un furt, ori un vis./ Totuna-i ce faci:/ Sau culci pe bogaţi, sau scoli pe săraci. (I, 203); De vreme ce modelul putusentreg să scape,/ Nesfâşiat de fiare, nemistuit de ape,/ De-acu păşeşte ager că ţi-a ajuns totuna/ De te-or găsi mânia şi prigoni furtuna (III, 71); Că-i zice Domn sau Rege, Sultan sau Preşedinte,/ Totuna e, la urmă: zicală de cuvinte. (III, 102); Icre, stacoji, sos franţuzesc/ Totuna mi-s, că tot mă murdăresc,/ Şi, tot trecând prin pipăiri şi guri,/ Nu mai cunosc mâncarea de lături. (IV, 32); Deşi măreţi şi meşteri, ei nu ştiu că totuna/ Sunt harfa cu vioara şi flautul cu struna,/ Şi că puterea tainei lăuntricemprumută/ Şi scândurii crestate ofat de alăută. (IV, 77); Legământul şi minciuna/ Sunt de-o teapă şi totuna/ Şi nu ştii adevărat/ Ce-ai minţit şi ce-ai jurat. (IV, 181); E totuna şi egal./ Ce dezmăţ! Şi ce scandal!/ Trei colegii erau rele?/ Vai de păcatele mele! (IV, 259). TÓTUŞI (17), conj. Tot + şi. Cu toate acestea, în ciuda celor spuse, fără a ţine seamă de cele anterioare. Variantă fonetică: totuş (12). Apropiată mie şi totuşi depărtată,/ Logodnică de-a pururi, soţie niciodată. (I, 47); Morţi în crucea nopţii? Nu cred./ Totuşi, clopote, ca-n bură,/ Gângăvesc. (I, 94); Totuşi, sporindoiala şi, ostenind pietrarul,/ Adoar-

me, pe când luna-şi urca prin brazi pătrarul. (I, 242); Noi suntem mintea, capul, gândirea, prin urmare,/ Şi voi preapreţioase, dar totuş mădulare. (III, 101); Izbânda-i totuş tristă, deşi e câştigată./ Boierii cad pe gânduri, la masă, dintr-odată. (III, 203); Eu, totuş, slugă veche a Domnului rămân,/ Că nu pot pribegie să-ndur fără stăpân, (III, 296); Şi totuş, luaţi de vânturi şi îndurând arşiţa,/ Noi, proştii, pe o trişcă, făcurăm Mioriţa. (IV, 76). TOVÁRĂŞ (11), -Ă, tovarăşi, -e, s.m. şi f. Din ucr. tovaryś, rus. tovarişci. 1. Persoană considerată în raport cu alta, de care este legată prin viaţa sau activitatea dusă în comun. 2. Epitet dat unei fiinţe, de obicei animal, care însoţeşte pe cineva (în mod constant); fiinţă credincioasă cuiva. 3. Asociat, părtaş (într-o afacere). În seara ceea piatra îşi luase-nfăţişarea./ Ciocanul odihneşte şi poate-ncepe iarăş,/ Căci alte lespezi albe râvnesc în munţi chemarea,/ Ca din pietrar să-şi facă pe ani întregi tovarăş. (I, 241); Bărbatul drept, tovarăş cu oţelul,/ Se simte vrednic şi voios în zori./ Ai dreptul să-ngenunchi, de-ţi este felul,/ Dar să-l şi tragi când e să te măsori. (III, 17); Mai poţi căsca de lene, iarăş,/ Când ai o soră şi-un tovarăş?/ S-au luat de mâini şi au cutreierat/ Grădina toată-n lung şi lat. (IV, 216); Vicleanul fierăstrău,/ Tovarăşul şi şoarecele tău,/ Care-şi strecoară firul ca luciul de oglinzi/ În curmeziş, prin codri, şi îi despică grinzi, (III, 74); A stat cu mine-n bătătură o viaţă,/ El într-o ceaţă, eu într-altă ceaţă./ Copilă,/ Mi-e mâhnire şi milă./ Tovarăşi, prieteni, vecini,/ Dar singuratici, dar streini. (II, 160); Bisericuţa-i martor, să v-amintiţi mereu/ Ciocoii că-s tovarăşi, de brâu cu Dumnezeu. (III, 119).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 507 TOVĂRĂŞÍE (5), tovărăşii, s.f. Tovarăş + suf. -ie. Aş putea vecia cu tovărăşie/ Să o iau părtaşa gândurilor mele;/ Noi viori să farmec, nouă melodie/ Să găsesc – şi stihuri sprintene şi grele. (I, 18); Din strălucita mea tovărăşie/ Trec în lighean, de-a dreptul în leşie. (IV, 32); Uriaşul negru ştie/ Că a pus tovărăşie/ Şi cu vrăbioii hoţi/ Mămăliga pentru toţi. (IV, 141); O laudă târâtă te insultă./ Ocara-i mai primită, că nu ştie/ Să gâdâle trufia cu linsoare multă,/ Făcând cu tine-n gând tovărăşie. (IV, 230); Te-a luat părtaş, nici până-acum nu ştii,/ La suferinţă, la tovărăşii,/ Şi a jurat pe numele tău sfânt,/ Şi strâmb şi drept, cum jură pre pământ. (II, 193). TRABÚC (1), trabucuri, s.n. Din germ. Trabuko. Ţigară de foi. Stă-n beci de ani de zile, nu bea şi nu mănâncă./ S-au înmulţit, cu anii,/ Gândacii lungi, păduchii, şobolanii./ Puţea. Ar fi fumat./ Ce bun era trabucul cu rom, de la palat! (IV, 71). TRADÚCE (2), tradúc, vb. III. Din lat. traducere, fr. traduire. Tranz. A reda, a transpune un text, o frază, un cuvânt dintr-o limbă în alta; a tălmăci. Când traduci, pare că scrii,/ Şi când scrii, parcă traduci./ Ai plecat şi parcă vii,/ Ai sosit, parcă te duci. (IV, 249). TRÁGE (38), trag, vb. III. Lat. *tragere (= trahere). I. 1. Tranz. A face efortul de a mişca, de a deplasa ceva. * Expr. A trage la fund (pe cineva) = a pune (pe cineva) într-o situaţie grea; a antrena (pe cineva) cu sine într-o afacere sortită eşecului. 2. Tranz. A duce, a târî după sine. 3. Tranz. A pune (sau a scoate) de pe sine un obiect de îmbrăcăminte sau de încălţăminte; a aranja, a potrivi. 4. Tranz. A înfige (într-un corp ascuţit). 5. Intranz. A se opri undeva spre a fi găzduit. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge; a extrage. 2. Tranz. A inspira;

a respira; a inhala. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena o linie, un contur. IV. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul... 2. A proveni; a fi provocat (de...). Mingea ţi-a fugit din pat,/ Leul s-a cam deşirat,/ Tigrul, când îl tragi de sfoară,/ Limba n-o mai scoate-afară. (IV, 107); Deosibirea este că unul o plăteşte/ În ştreang, dar cel cu biciul şi legea-mpărăţeşte,/ Ascunsă-n ea prin colţuri cotite şi-n unghere,/ Din care-şi trage drepturi, mândrie şi putere. (III, 95); Şi plinul ei se scurge printre doage/ Şi nu vrea să ajungă la gura cui o trage,/ Să-i soarbă clocotirea, de care-i însetat./ Nici muntele de ceaţă nici nu s-a clătinat. (III, 291); Nici nu simţi ce fel şi unde/ Talpa stă să se scufunde,/ Şi, sorbit încet în prund,/ Mâlul te trage la fund. (IV, 193); Auzind şi ea chemarea,/ Toacă şi ciocănitoarea./ Clopotul de după miezul/ Nopţii-l trage huhurezul. (IV, 201); Colţii de fier au însă muşcătura moale/ Când îmi apucă mâna-ntre zăbale,/ Ca să-mi arate că ţi-s drag./ Mă prind de haină-n glumă şi mă trag. (III, 266); Un vultur se aprinse-n văzduh ca o făclie/ Şi trase-n bolţi beteală de flacări învârtită,/ Pierzându-se cenuşe în zarea arămie. (I, 242); Căprarul se lăsase dus de gând./ Când gropile săpate erau gata,/ Trăgea cartuşele în vânt,/ Făcându-i pe ţărani scăpata. (III, 121); Din copaie/ A tras cu mâna, de-a dreptul,/ O vălvătaie/ Care i-a luminat faţa şi pieptul. (I, 214); Doi heruvimi au tras la noi/ Şi au găsit un cuib de lut/ Gata făcut, bine făcut,/ Cu câlţ uşor şi scame moi. (II, 15); Eşti o făpturăntreagă, te-ntrebi, sau de pripas?/ Ai căutat cu şoaptă din ce părinţi te-ai tras,/ Din oameni, din nenuferi, din şoimi? Într-adevăr,/ Tu te găseşti cu vremea şi semenii-n răspăr. (III, 89); În colibe, lângă sobă,/ Sună trâmbiţa cu

508

Simona Constantinovici

tobă./ Iar la han, între tingiri,/ Au tras şase musafiri; (IV, 154); Văpaia stelei albe mi-a tras prin noapte drum./ Lumina lui firavă se-nneacă grea, de fum. (IV, 245); Să te înnalţi între stihii viclene,/ Să tragi din nou hotar punctat cu stele,/ Pajura mea, împărăţiei mele. (IV, 11); O funie de clopot vrea să tragă,/ Şi bronzul sună-n patru zări a doagă. (II, 162); Aşa se face, măre, că bietul de ţăran/ Rămâne singuratec, uitat din an în an./ Odrasla lui stricată îl ţine, ca pe vite,/ Să tragă-n jug la moara lichelei ciocoite. (III, 152); Aş ruga-o pe bunică/ Să ia fus şi furcă mică/ Şi să tragă din fuior/ Fire moi, de dragul lor. (IV, 169); Trăgând zodia la sorţi,/ Mi-au ieşit mai multe morţi/ Şi-apucaseşi să mă-nveţi,/ Tot cu vieţi şi cu nevieţi,/ Şi cu alte tinereţi. (IV, 272); Ciobanul a intrat,/ Murdar de năduşeală şi de praf./ L-a dus din spate un vătaf,/ Trăgânduşi prin belşuguri de odoare,/ Ca vai de lume, bietele picioare. (IV, 18). TRÁINIC (1), -Ă, trainici, -ce, adj. Din sl. trajanu sau trai + suf. -nic. Care durează, care rezistă; solid, rezistent, durabil. (Adverbial) Putea să fie piscul mai frumos,/ Dacă te uiţi în sus, de jos./ De-abia la vârf ce scoabe cu talpa pot să-l lege/ Mai trainic, ziditorul înţelege./ La trudă, zi şi noapte, două vieţi,/ Afli ce ştii, şi ce-ai ştiut înveţi. (II, 106). TRÁISTĂ (7), traiste, s.f. Cf. alb. trastë, trajstë. Obiect în formă de sac, confecţionat din pânză groasă sau din lână şi prevăzut cu o baieră pentru a fi agăţat, care serveşte la transportul sau la păstrarea unor obiecte, mai ales a mâncării; straiţă. * Expr. Cu traista în băţ, se spune despre cineva care nu are locuinţă stabilă sau care este foarte sărac. Şi tatăl şi copilul se-ntrebară:/ – „Ce facem de ne-o merge tot aşa?/ Cu o gă-

ină-n traistă,/ La târg nu-i mare treabă./ Dacă ştiam, ai dracului să hie/ Şi ochii să le iasă,/ Nu mai plecam cu noaptea-n cap, Ilie./ Mai bine ne-am întoarce, băiatule, acasă.” (IV, 67); „Drumeţul intră, poarta mea îl lasă,/ Se hodineşte sau se-nchină,/ Şi pleacă mulţumit, cu traista plină.” (II, 250); Te strădui fără noimă şi dai pe brânci, te storci,/ Rândaş la boieria de cocină de porci./ Mai bine luarăţi sapa şi traista la spinare,/ Pribegi făr’de cămaşe, desculţi prin ţara mare. (III, 118); Traista-i gata, cârja-i în pridvor./ Drumul o să fie lung pe lună,/ Drumul de un om şi un picior/ Strâmt şi-ngust cu ceaţa dimpreună. (III, 284); Ducă-se în altă aia,/ Că mi-a luat-o el odaia/ Şi mă bate la ureche/ Struna lui de sârmă veche./ De-o mai fi cum a-nceput,/ Îmi iau traista şi mă mut. (IV, 127); Într-adins ori din greşală,/ Prin Paris trecea Păcală,/ În iţari, cu traista-n băţ,/ Se brodi pe la ospăţ/ Şi,-mbucând din mămăligă,/ I-auzea de jos că strigă. (IV, 263). TRANDAFÍR (11), trandafiri, s.m. Din ngr. triandáfillo „treizeci de foi” (apropiat, prin etimologie populară, de fir). Nume dat unor specii diverse de plante perene sau de arbuşti ornamentali din familia rozaceelor, cu ramuri spinoase, cu flori divers colorate şi plăcut mirositoare, folosite mai mult în industria parfumurilor (Rosa). Înveştmântat în promoroc/ Cusut cu foi de trandafir,/ Se roagă-n gând ca un proroc/ Şi pune fruntea pe potir. (I, 86); Pur trandafir, bătut în cuie/ de diamant, pe crucea mea/ Şi care-n fiece mişcare/ pierzi cu-o petală câte-o stea. (I, 116); Tâlcuie Sfintele Scripturi/ Cu şoapte şi tremurături/ Şi-i nevinovat ca un trandafir/ În odăjdii de serasir... (I, 219); Cine s-a jucat az-noapte/ Că ne-a uns pomii cu lapte/ Şi-a vopsit cu tibişir/ Coardele

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 509 de trandafir? (II, 52); Tu înnădind poveşti după poveşti/ Grije să n-ai că o să isprăveşti./ Rămâne orişicând răzleţ un fir/ Din cusătura unui trandafir. (II, 175); Rouă, stropeşte colţul ierbii mele/ Şi unge-mi-l cu mir./ Duios şi fraged să mi-l spele/ Mirosul lui curat de trandafir. (III, 252); E un palat, cum ai să-l vezi,/ Pe dinlăuntru cu grădini şi cu livezi,/ Poteci de sticlă, ca atlazul,/ Leagă amurgul brazilor cu iazul,/ Şi apa de mătase/ A mir şi trandafir şi ea miroase. (IV, 23); Gândul meu ca trandafirul/ S-a întristat./ Am uitat/ Să culeg şi să opresc/ O strachină din argintul ceresc. (II, 83); Zmălţându-ţi ochii, luai tipar verbina,/ Drept pleoape, foi adânci de trandafiri,/ Pentru sprâncene firele subţiri/ De iarbă nouă ce-a-nţepat lumina. (I, 81); Străbat călare şesul, cucuruzul:/ Te caut cu vederea, cu auzul./ Mă plec la trandafiri şi le miros/ Bobocii din tulpinile de jos. (II, 167); Bun!... Bun de tot!.../ Uite-l că vine şi Dumnezeu înnot/ Prin norii albi de trandafiri,/ Dimprejurul Sfintei Sale mânăstiri. (IV, 102); TRANDAFIRÍU (2), -ÍE, trandafirii, adj. Trandafir + suf. -iu. De culoare roz (ca floarea unor trandafiri). Smucit în zigzag şi spirale/ De şolduri şi de braţe goale,/ Danţul plutit pe subsuori,/ Ca duca şirurilor de cocori,/ Ca o ghirlandă s-a-nvârtit şi s-a-nnecat în slavă,/ În pulbere şi pleavă/ Gălbuie şi trandafirie. (II, 179) Ca nişte ochi se-ndreaptă către mine,/ Cu gene lungi, trandafirii,/ Floarea deschisă a tulpinii pline/ De căutări sfiioase de copii. (II, 14). TRANSFIGURÁRE (2), transfigurări, s.f. Faptul de a (se) transfigura; transformare; metamorfoză. Titlu de poem: Transfigurare (II, 55) şi (IV, 242). TRAS (10), -Ă, traşi, -se, adj. V. trage. 1. (Despre faţă sau părţi ale ei) Slab, obo-

sit, sleit (de boală, de supărare etc.). Ca să-şi ascundă gâlca de piei şi vine trase,/ Îşi încingea gâtlejul cu panglici de mătase. (III, 179) 2. Luat, scos, smuls, extras (din ceva). Că sufletul e-o sabie sticloasă/ Care trebuie trasă:/ Să-i scânteie stelele-n luciu!// Povară mi-e mintea, ca tuciul. (I, 84). 3. Dus, târât. În uliţele-nalte, e noapte ziua-ntreagă,/ Şi umbra, suvenire din vremea-ncetei luni,/ Se risipeşte, parcă, din carul cu cărbuni,/ Ce trece tras de-o gloabă normandă şi beteagă. (I, 110); Barba Marelui Pitic/ Trasă-i ca din borangic/ Şi-i îmbracă pieptu-n zale/ Cu odajdia ei moale. (IV, 190). 4. Atras, răpus. V-a mai rămas în butie ceva./ Lungiţi-vă pe coate, nainte de-a cădea,/ Traşi de miros, ca musca, şi de gust,/ Şi-i lingeţi doaga umedă de must. (II, 222). 5. (Substantival, cu sensul de băut) Şi cu vin de două deşte/ Mai ades se-mpărtăşeşte,/ La chilie, umilit,/ Ca un vechi arhimandrit,/ Cu toate că, mai pe scurt,/ Trasu-n sticlă nu e furt. (IV, 20); Deşelarea,/ Noada, spinarea,/ Ceafa, nasul/ Trec cu trasul. (I, 231). TRĂDĂTÓR (1), -OÁRE, trădători, -oare, adj., s.m. şi f. Trăda + suf. -ător. (Persoană) care trădează. Îl urmăreşti şi vezi ce soi şi hal/ Ar putea fi de intelectual,/ Vreo javră de student sau scriitor,/ Aţâţător plătit şi trădător./ Cu toate că bacalaureat,/ Constat că sunteţi idiot sau beat. (III, 169-170) TRĂGĂTÓR (1), -OARE, trăgători, -oare, adj., subst. Trage + suf. -ător. (Persoană, în special ostaş) care trage cu o armă de foc; trăgaci. Trăgătorii şi groparii/ Lângă morţii viitori/ Dorm, gândesc./ Totuşi, jalnic lăutarii/ Izbucnesc,/ Şi din guri de cântători/ Vorbe: „slabi şi trecători”/ Se-nnădesc. (I, 94). TRĂÍ (55), trăiesc, vb. IV. Din sl. trajati. 1. Intranz. A se afla în viaţă; a exista, a

510

Simona Constantinovici

vieţui. * (În formule de mulţumire, de salut, de urare etc.) Să trăieşti! 2. Intranz. A dura, a se menţine, a dăinui; a se perpetua. 3. Intranz. şi tranz. A-şi duce, a-şi petrece viaţa. 4. Intranz. (Cu determinări locale) A fi stabilit undeva; a locui. 5. Intranz. A-şi petrece viaţa împreună cu cineva; a convieţui. 6. Tranz. Fig. A simţi cu intensitate, a participa emotiv, sufleteşte la (ceva). Cântec, stihuri şi poveşti.../ Măre, Doamne, să trăieşti! (II, 27); La fiece cuvânt, o şovăire/ Te face să tresari şi-ai aştepta./ Parcă trăieşti în somn şi-n amintire/ Şi nu ştii cine-a scris cu mâna ta. (III, 271); Clipa trăieşte, veacurile mor. (II, 120); Ce mai trăieşte? Ce n-a mai murit?/ Noaptea se-ntinde, hăt, ca o arsură,/ Ca o fiertură, ca o saramură. (II, 224); Tu nu ştii, cred, ce viaţă trăim în neamul meu,/ Îndrăgostiţi în toate şi-mbrăţişaţi mereu. (III, 296); O urare strămoşească:/ Spune-i vieţii să trăiască./ Dreaptă-i spusa şi povaţa:/ Nu-i nimic gingaş ca viaţa. (III, 54); Cu potera-n potecă, haiducii-odinioară/ Ştiau şi să şi moară,/ Pe când stăpânii lumii, de-obârşie crăiască,/ Şi sluga târâtoare ştiu numai să trăiască. (III, 95); Aştept rapoarte, de urgenţă,/ Că a-ncetat netrebnicia,/ Şi scrieţi-mi cu titlul „Excelenţă”/ Trăiască Regele şi Dinastia! (III, 166); Au câştigat ciocoii războiul lor cu ţara/ Şi s-au ales plugarii cu morţii şi ocara./ Sus inimile sterpe! Trăiască putregaiul! (III, 203); Să trăiască din dobândă,/ Şi să cumpere şi vândă,/ Fiecare buzunar/ Ajungând milionar. (IV, 46); Când ţi-ai trăit-o, clipa blestemată/ Creştea cât veacul, dintr-odată,/ Şi până-n clipa ceealaltă/ Tu ai trăit cu moartea laolaltă./ Într-o secundă oarbă, dintre sorţi,/ Trăiai în două vieţi şi-n două morţi. (II, 281); Ce? i-a oprit cumva, când se adună,/ Vre un stăpân să se închine?/ Aşa

că unii cu-alţii trăiau bine./ (...)/ Atunci ţi-ai bate capul şi să-nţelegi nu poţi,/ Trăind duhovniceşte, în pace, mic şi mare,/ Să ia sfârşit deodată asemeneampăcare? (III, 153); Aşa că-n vremea ei de ridicare,/ Trăiau în ţară două, alăturea, popoare,/ Ca două ape blestemate,/ Să zacă-n două mătci apropiate, (III, 194); O zi erai mai ager, şi alta mai amar:/ Aveai otravă-n tine, de-atunci, de cărturar./ Trecuse parcă timpul de partea ceealaltă./ Parcă trăiseşi moartea cu viaţa laolaltă. (III, 87); Vreau să pier în beznă şi în putregai,/ Nencercat de slavă, crâncen şi scârbit./ Şi să nu se ştie că mă dezmierdai/ Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit. (I, 19); Netrăita viaţă s-a sfiit/ Şi-am trăit-o însutit. (III, 285); Noi ne rotim ca şoarecii-mprejur./ Ca să apuc un sac de grâu, îl fur,/ Şi toţi trăind din păcăleală,/ Tot omul e-nşelat şi-nşeală. (III, 192); Zăresc în mine şesuri şi temelii de munţi/ Cu ceruri printre piscuri şi râuri pe subt punţi,/ Ca pe pământ, întocmai ca pe pământ, din care/ Ieşii ca o mâhnire, trăind ca o-ntrebare. (III, 269). TRĂÍT (5), -Ă, trăiţi, -te, adj. V. trăi. Vieţuit, petrecut; scurs. C-au apăsat, c-au prigonit/ Stăpânii timpului, trăit/ În plânsete şi suferinţă,/ Tu întăreştete-n credinţă (IV, 227); După ce le-ai dat pâine şi apă/ Li le iei înapoi/ Şi-ţi hrăneşti buruiana ţăpoasă şi pepenii goi/ Îndoit,/ Cu mâzgă trăită şi suflet dospit. (I, 175); Trecutul nu moare, se-njgheabă/ Din ziua trăită cu grabă,/ Ieşind din tablou ca o pată/ A unei culori de-altădată. (III, 35); Povestea mai devale/ Nu-i şir de vorbe goale,/ E faptă petrecută şi trăită/ Pe-o vale dintre sălcii şi răchită. (III, 194). TRĂNCĂNÍ (1), trăncănesc, vb. IV. Tranc + suf. -ăni. Intranz. şi tranz. A vorbi mult şi fără rost, a îndruga vrute

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 511 şi nevrute; a flecări, a sporovăi. – „Îl auziţi ce spune? Un mut, la început,/ Din vorbă-n vorbă-ajunge obraznic şi limbut,/ I se dezleagă limba anapoda, şi-n loc/ Să tacă, te mai face că eşti şi dobitoc./ Să o curmăm, băiete, căci, cum se vede treaba,/ Ai cap de buturugă şi trăncănim degeaba.” (IV, 76). TRĂSĂRI (5), trăsar, vb. IV. Vezi tresări. N-aţipesc niţel măcar,/ Că se-nneacă şi trăsar. (III, 146); Copacu-ntreg trăsare şi se-ndoaie/ Cu toate rădăcinile deodată./ O picătură slobodă de ploaie/ Pe-o frunză a căzut, înveninată. (I, 53); Nimicul nepipăit să-l caut vrui,/ Acela care trăsare/ Nici nu ştii de unde şi cum. (II, 8); Poema ce-o visez trăsare/ De mult în sufletul deschis/ Oricărui răsărit de soare/ Şi-oricărui început de vis. (III, 287); Slobodă iese luna din pământ,/ Şi-n roua ei trăsare nouă floarea./ El nu putea să uite lucrul sfânt/ Şi-l turbură jignit asemănarea. (IV, 247); Dar, vorba lui Terchea-Berchea,/ Fata trăsese cu urechea. (I, 202). TRĂSNET (3), trăsnete, s.n. Trăsni + suf. -et. Descărcare electrică, însoţită de o lumină vie şi de un zgomot puternic, care are loc între doi nori sau între un nor şi pământ sau obiecte de pe pământ. Variantă fonetică: trăznet. Căci fluierul trecuse de sine şi, amară,/ Avea în el şi voce de om şi de vioară,/ Şi glas de vânt şi vaiet de holde şi de ape,/ Şi geamătul furtunii când fulgeră pe-aproape,/ Şi grindină şi trăznet; tăceri şi presimţiri/ Urzeau păinjinişul rostirilor subţiri, (IV, 74); Erau în casă omul, femeia şi copila/ Cu chipul ca de aur, cu ochii ca zambila./ Când trăsnetul din ceruri se sparse peste ei/ Le-amprăştiat clădirea în vânt cu câteştrei. (II, 278); De-acu păşeşte ager că ţi-a ajuns totuna/ De te-or găsi mânia şi prigoni furtuna/ Şi trăsnetul şi marea, şi

crivăţul, să piei;/ Te vei lupta prin timpuri cu zeci de dumnezei,/ Îngrămădiţi pe tine şi poruncindu-ţi: „Crede!”,/ Săţi fure giuvaerul ascuns, ce nu se vede. (III, 71). TRĂSNÍ (1), vb. IV. Din sl. trěsnonti. Tranz. şi intranz. A izbi, a lovi cu putere. E înţelept, cu toate că-i mare şi temut,/ Şi-i om întreg, săracul, ce-l porecliţi „Mamut”?/ Păduchii încă omul, fricos, nu i-a răpus,/ Şi-s mulţi, şi de tot neamul, trăsni-i-ar Cel-de-sus. (IV, 86). TRĂSÚRĂ (2), trăsuri, s.f. Tras + suf. -ură. Vehicul pe patru roţi, cu arcuri, tras de cai şi folosit la transportul persoanelor. Ia, că-ntr-o zi de vară,/ Venea boierul de la gară,/ Culcat alene în trăsură./ Arşiţă tare, flăcări, nu căldură. / (...)// (...)/ Se auzeau doar greierii ţărânii./ Îi gâfâiau plămânii./ Un greiere-i sări-n trăsură,/ Semn rău, pe la barbete, pe la gură. (III, 197). TRÂMBĂ (3), trâmbe, s.f. Din sl. tronba. Bucată mare de pânză sau de stofă făcută sul; val. Tu nu mă uiţi, iubite din ceruri, niciodată,/ Fie-mi durerea mută oricât de-ntărâtată./ Dai drumul trâmbii tale de catifea albastră/ Şi-o desfăşori din suluri la mine la fereastră. (III, 286); Trece ca o pânză, desfăcut din trâmbe,/ Vântul rău şi taie dealurile strâmbe./ Ia pustietatea vânătă din dungă,/ Răscolind scaieţii şi răchita lungă. (IV, 159); Li se-aştern ca pânzele/ Toate dupăprânzele,/ Şi la toate ceasurile/ Trâmbele, atlasurile// Cred că va-ncăpea/ Într-un stup şi-o stea,/ Care a venit/ Şi s-a rătăcit/ Dintr-un roi de sus. (II, 17). TRÂMBIŢĂ (6), trâmbiţe, s.f. Din sl. tronbica. (Pop.) Trompetă, goarnă. Tot ce poate, orişiunde,/ E să cânte ghiersuri ciunte,/ Şi câtu-i de mititel/ Numai gura e de el,/ Ca o trâmbiţă – şi nu zici/

512

Simona Constantinovici

C-are-n guşe zece muzici? (IV, 129); – „Nu mă siliţi, încă nu m-am vărsat”,/ Zise paharul de apă, gol şi crăpat./ – „Glasul mi-l voi ridica/ Profetic”, zise trâmbiţa de tinichea. (IV, 10); Vacile şi turmele/ Îşi pierdură urmele./ În colibe, lângă sobă,/ Sună trâmbiţa cu tobă. (IV, 154); Fluiere, naiuri, trâmbiţe şi strune/ V-aţi adunat a geamăt, a zvon şi-a rugăciune. (III, 294); „Pesemne,-şi zise Cerbul, pe vremea asta rece/ Stă-n baie şi se lasă valeţii lui să-l frece./ Noiembrie-n pădure nu-i blând ca luna mai,/ Şi,-ntr-adevăr, se poate să ia şiun guturai./ Ce trebuie să fie când nasul îi strănută,/ Cu nouăzeci de goarne şi trâmbiţe o sută!” (IV, 80); Nu lua în seamă cântecele grele/ Cu care turbur liniştea de-apoi./ Sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi/ Şi cântă moartea-n trâmbiţele mele. (I, 80). TRÂNDAV (3), -Ă, trândavi, -e, adj. Cf. scr. truntav. (Pop.; despre oameni sau despre firea lor; şi substantivat) Care se mişcă şi lucrează încet şi în silă; leneş, molatic, inactiv. – „La mine doarme focul ca lutul, şi nu pot/ Să-mi încovoi potcoava. Stau trândav şi netot./ Ciocanului i-i sete să sune-n nicovală:/ Potcovăria zace, şi mâna mi-e domoală.” (III, 243); Dar i-a ieşit cam somnoros şi cam/ Trândav şi nărăvaş strămoşul meu Adam;/ Că l-a făcut, cum am aflat,/ Cu praf şi niţeluş scuipat; (IV, 215); Culcămi-te trândavă pe coarne,/ Fă-te jugul meu de carne,/ Stăpâna mea, frumoasă ca aurul,/ De care tremură taurul. (II, 60). TRÂNDĂVÍ (1), trândăvesc, vb. I. Din trândav. Intranz. A trăi în trândăvie, a-şi petrece vremea lenevind; a lenevi. Argatul, auzind că-l cheamă,/ S-a turburat, de bună seamă,/ Şi ce mira mai mult oierul/ E că-l chema la curte chiar boierul./ Stăpânul, trândăvind în slava

lui,/ Nicicând nu se-arătase şi nicicui,/ Şi simbriaş la staule de-o viaţă,/ El nu ştia măcar cum e la faţă. (IV, 15). TRÂNTĂ (6), trânte, s.f. Derivat regresiv din trânti. Luptă corp la corp între doi sau mai mulţi oameni neînarmaţi, care caută să se doboare unul pe altul (numai cu ajutorul braţelor). Când ei se bucură şi cântă,/ Eu ce mă iau cu viaţa mea la trântă? (II, 240); Izbânda, dacă sorţii n-o fură s-o ascundă,/ Atârnă-n întregime de-o parte de secundă./ Îl vezi, căzut în trântă, că iar zvâcneşte drept?/ S-ar zice că e-n luptă cu cerul, piept la piept. (III, 79); Pe mii de nicovăi, în trântă/ Fierul cu fier şi focul se descântă. (IV, 39); „(...)/ Te-ai luat cu mine-n vorbe, boierule, la trântă,/ Mai bine pune gura, ia trişca mea şi cântă,/ Să ascultăm nu vorba, ci ghiersul cât îţi face,/ Că nici ţăranii noştri nu-s nişte dobitoace.” (IV, 76); Alunecarea mută, piezişe,-i mai uşoară/ Decât să ieşi la trântă făţişe, bunăoară. (IV, 79); Lasă horele şi trânta să-ţi învie cimitirul,/ Cela ce ridici beteala iederilor peste vis/ Şi, uitându-ţi rădăcina, îţi urmezi pe boltă firul,/ Pentru că în vârf o floare cît o stea i s-a închis. (I, 192). TRÂNTÍ (3), trântesc, vb. IV. Cf, bg. tărtja. Tranz. A azvârli un obiect, o povară etc. * A culca la pământ, a doborî. Atunci, cu vocea lui cea groasă,/ Zise Sfântul: – „Tu să fii broasca ţestoasă./ Vom îngriji al’dată/ Şi de broasca ceealaltă,/ Dezbrăcată./ Ia-o şi trânteşteo-n baltă/ Unde-o fi apa mai caldă.” (IV, 105); Diavole, jocul tău ajunge!/ Pan te-a trântit şi-acum te-mpunge. (I, 158); Tâlharul i-o zdrobise, spărgându-i beregata./ Trântindu-l, tăvălindu-l, i-a prins-o-n două deşte,/ Ca-n gura unui cleşte,/ Şi-a strâns. Înghiţitoarea i-a troznit. (III, 188).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 513 TRÂNTÍT (2), -Ă, trântiţi, -te, adj. V. trânti. 1. Culcat la pământ, doborât. Ce s-a-ntâmplat atuncea nici nu s-a pomenit./ Târât, lungit, trântit,/ Sătenii îl călcară în picioare,/ Desculţi cu toţii, rece fiecare. (III, 198). 2. Aşezat într-o poziţie comodă; care s-a tolănit; lungit. L-au mirosit câini lungi cu labe scurte,/ L-au miorlăit pisicile, cu blană/ Molatică şi nazuri de cucoană,/ Trântite-n perini cât sofaua/ De-o lene tremurată ca damblaua. (IV, 18). TRÂNTÓR (3), trântori, s.m. Cf. trontu. 1. Masculul albinei. A venit o solie/ De o mie/ Să-i cânte la ureche/ Ruga bălţii veche./ Pâinea ei cu povidlă şi unt/ O înconjoară zborul trântorului, mărunt. (II, 22). 2. Epitet dat unui bărbat care nu vrea să lucreze şi trăieşte din munca altora. Un ucigaş, un trântor, un ticălos, un rege/ De bâlci, un hoţ de sceptru, pângăritor de lege. (III, 215); Tu, pentru stârpitura cu-o slujbă peste oale,/ Iei temniţa şi ocna Prea Înnălţimii Sale,/ El caută război./ Războiu-i pentru trântori, iar lupta-i pentru noi. (III, 99). TREÁBĂ (37), treburi, s.n. Din sl. trěba. 1. Activitate, ocupaţie, îndeletnicire. 2. Muncă, lucru. 3. Ispravă, faptă. 4. Chestiune, problemă; interes, afacere. 5. (Reg.) Împrejurare, situaţie. * Expr. Se vede treaba că... = se vede că..., se pare că..., probabil. Într-un titlu de poem: La treabă (II, 262). Variantă fonetică neliterară de plural: trebi. Fiindcă-ncepeţi viaţa din nou cu noi în frunte,/ Să ţinem socoteala şi-a trebilor mărunte. (III, 104). Să se-ngrămădească anii./ De cum încolţesc castanii,/ Primăvara are treabă./ Toamnei şi ei i-i de grabă,/ Când le cade frunza-n gol. (II, 215); Ea – place că e teafăr şi dur – şi om de treabă,/ Nu şovăie, nu-ntârzie, nu-ntreabă. (III, 43); O altă treabă bună

a fost când, la arat,/ Am isprăvit ciocoiul din Ulmi şi îngropat. (III, 189); Cât o să ţie asta? Hai, să zic, o lună/ Şi gata. Şi-am făcut o treabă bună. (III, 290); Ziua-ntreagă nu-i mai văd/ Şchiopătarea prin omăt; Cui apucă de o-ntreabă,/ Maica spune c-are treabă. (IV, 165); Proştii fără altă treabă/ Se uimesc şi se întreabă/ Cum de-ţi uiţi în ceasul rău,/ Omule-al lui Dumnezău,/ Cu năravuri boiereşti/ Turma dată s-o păzeşti? (IV, 253); Ia numai un pumn şi du-te:/ Într-o palmă ţii opt sute./ Dacă merge bine treaba/ Dau şi Carul mic degeaba. (II, 115); Ieslea, şi ea, s-ar putea/ Să fie de catifea,/ Nu ştiu, nu e treaba mea./ Însă ştiu că-n turn, la han,/ Cântă bivolul bălan. (II, 128); Mai multă carte duce, precât văd,/ La lipsă de respect şi, la tot pasul,/ Cobesc golanii-a moarte şi prăpăd,/ De cum îşi vâră-n treaba noastră nasul. (III, 157); „(...) Ia nu te mai îngâmfa,/ Lua-te-ar naiba să te ia./ Cine treaba nu şi-o ştie/ Ia o altă meserie.” (IV, 50); Însă, cum se vede treaba,/ Darurile nu-s degeaba,/ Că şi voi îi daţi să scrie,/ Schimb şi plată, poezie. (IV, 163); Ducă-se şi să se ducă,/ Poate-a fost vre o nălucă/ Neagră, şi, se vede treaba,/ Că am alergat degeaba. (IV, 194). TREÁCĂT (1), s.n. Faptul de a trece. Trece + suf. -ăt. Loc. adv. În treacăt = în fugă, la repezeală. Dar ziua care trece şi mă răneşte-n treacăt/ Îmi umileşte cârja şi-mi încovoaie crinii,/ Şi inima urmează s-atârne ca un lacăt/ Cu cheile pierdute, la porţile luminii. (I, 59). TREÁPTĂ (17), trepte, s.f. Lat. trajecta. 1. Fiecare dintre suprafeţele orizontale, cu lăţime relativ mică, situate la diverse înălţimi, la distanţe egale, care alcătuiesc o scară. 2. Fig. Grad, nivel; etapă, fază. 3. Fig. Categorie socială; pătură. Prin râpi şi gropi adânci,/ Suite de bă-

514

Simona Constantinovici

trânii mei pe brânci,/ Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă,/ Cartea mea-i, fiule, o treaptă. (I, 9); Tăcerea se închină la o madonă veche./ O casă-şi lasă pleoapa, o turlă îşi îndreaptă/ Ceasornicul cu clopot aproape de ureche./ Biserica-i pe scară, pe cea din urmă treaptă. (I, 30); Şi, câteodată, totul se deşteaptă,/ Ca-ntr-o furtună mare ca Tăria/ Şi-arată veacurile temelia./ Eu priveghez pe ultima lor treaptă. (I, 63); De-aş fi un stei de peşteri, cioplit cu dalta-n lung,/ Aş sta să-aştept cu tihnă, culcat pe-o muchie dreaptă,/ Cele din urmă mute vecii să le ajung,/ Cu templul în spinare, cărui slujesc de treaptă. (I, 184); Cuviincios cu buna rânduială,/ Pentru cei mari, fie munteni sau turci,/ Avea mai mari şi osebite furci,/ Ca treapta loc să nu dea la-ndoială. (I, 101); Păretele-i veacul pătrat,/ Şi treapta e veacul în lat,/ Şi scara e toată vecia. (I, 132); Toţi câţi împăduchează icoanele şi spurcă,/ Făţarnici, treapta albă a cerului ce-l urcă,/ Au şovăit că ochiul i-a prins şi ia-nţeles,/ Acolo unde cârdul solemn era mai des. (IV, 225); Scara din Cereasca-mpărăţie/ Scobora în infirmerie,/ Pe trepte de cleştar,/ Peste patul lui de tâlhar. (I, 223-224); Luna plină, draga mea,/ Merg cu scara după ea./ Nu vrea luna să m-aştepte/ Şi-mi alunecă prin trepte. (II, 197); Între treptele de sus,/ Pot să nu fiu, cum nici nu-s. (II, 9). TREAZ (11), -Ă, treji, treze, adj. Din sl. trězvu. 1. Care se află în stare de veghe, care nu doarme; deştept. 2. Care nu este beat. 3. Fig. Care veghează cu atenţie; vigilent. Într-un titlu de poem: Iarbă trează (II, 93). Ţi-l vâr în brâu, păstrează-l treaz în teacă./ Sprijină-ţi pieptul în plăseaua lui/ Şi-nvaţă-ncins cu fier de te apleacă/ Să-ntâmpini cuviinţa orişicui. (III, 17); Toată ziua, toată noaptea treaz,/ Cine-mi spune de

o viaţă-ntreagă/ Să fiu gata pentru care ceas/ Când o taină poate se dezleagă? (III, 284); Treceţi toate pe o coardă,/ Iarbă trează; floare moartă. (II, 93); I se părea lui Vodă că doarme şi visează./ Beţia lui de noapte se pomenise trează. (III, 108); Poliţia le cere poliţiilor treze/ Să caute românii şi să-i supravegheze. (III, 160); Înlăuntru însă-n stup/ Lucrătoarele sunt treze/ Şi făcând un singur trup/ Nu-ncetează să lucreze. (IV, 172). TREBUÍ (68), pers. 3 trébuie, vb. IV. Din sl. trěbovati. 1. Intranz. A avea nevoie (de ceva); a fi nevoie (de ceva). 2. Tranz. unipers. şi impers. Este necesar să..., este obligatoriu să... 3. Tranz. unipers. şi impers. A fi probabil sau posibil, a se putea presupune. Făptura ta întreagă/ De chin şi bucurie,/ Nu trebuie să-mi fie,/ De ce să-mi fie dragă? (I, 43); Glasul tău depărtat şi sfânt/ Spune auzului de pe pământ/ Că sufletul trebuie să stea/ De veghe, înarmat în şea; (I, 84); Nu-nchide ochii, nu adormi./ Ceasul e pe-aproape, pe-aci./ Trebuie să treacă. (I, 177); Nu trebuie să moară/ Nici una din comoară./ E zestrea ta de teafără fecioară. (II, 158); Îi trebuie boierului dichis/ La Bucureşti, la Viena şi Paris,/ Lingăi, lichele, şteoalfe, să petreacă./ Se-ntoarce, ia bănet şi pleacă. (III, 177); Tu trebuie, de-aci nainte,/ Să faci numai atâta: ghiersuri şi cuvinte. (IV, 20); Să cutez ceva să-i spun?/ Nu ştiu ce are să creadă./ Trebuie să fie bun:/ A dat niţeluş din coadă. (IV, 117); Trebuie să fie bine/ Iarna-n Stupii de albine./ Adormit pe jumătate/ S-asculţi viforul cum bate. (IV, 171); Nimic nu te-ntârzie, căci trebuie s-aduni/ În coiful tău cu pene bani, repede şi buni. (IV, 251); Fântânile adânci sunt prihănite/ Şi trebuiesc sleite:/ Nu căuta viteazul să scoboare/ Drept în mocirlă, până la

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 515 izvoare. (II, 163); Îţi trebuiesc putere şi comoară./ Îţi trebuiesc palate şi veştminte,/ Să-ţi zacă-n ele hoit şi oseminte. (II, 226); Slovele prea îngroşate/ Trebuiesc cu el zvântate,/ Şi nisip când nu mai ai/ Iei ţărână şi presai. (IV, 212); De Paşti va trebui să fie/ Praznice sfinte în Tării,/ Clopote, coruri, liturghie/ Şi îngeri mulţi, sute şi mii. (II, 15); Şi sculele nevoilor de-acum/ Nu sunt acelea care-mpung şi-nţeapă./ Capacitate trebui’ şi volum,/ Ca să primească-n ele şi să-ncapă. (IV, 34); Iei în tolba din spinare,/ Răzimată-n cingătoare,/ Straie, pâine, brânză, nuci,/ Dar mai trebui’ s-o şi duci. (IV, 192); Fiindcă se născuse surd şi mut/ Trebuia ceva din el făcut. (I, 233); Mărunţica de făptură/ Duse, harnică, la gură/ O fărâmă de ceva,/ Care-acasă trebuia/ Aşezat în magazie/ Pentru iarna ce-o să vie. (II, 40); Îi trebuia o sculă mai nouă, neumblată,/ Ca să doboare codrul întreg şi dintr-odată. (II, 273); Mi-am stăpânit pornirea idolatră/ Cu o voinţă crâncenă şi rece;/ Căci somnul tău nu trebuia să-nnece/ Sufletul meu de piscuri mari de piatră. (III, 14); Tu trebuia să suferi, să rabzi cumplita lege,/ Că omul, ca şi piatra, stă sterp şi nu-nţelege; (III, 71); Îţi trebuia răbdare, credinţă şi putere,/ Să-nlături aşternutul de pături de mistere. (III, 73); Cu scândura în braţe, întâi nu te gândişi/ Că trebuia să intre pe dungă şi pieziş; (IV, 53); Dar trebuia să-i facă şi Cerbului dreptate/ Cel care-i hotărâse în codri-ntâietate. (IV, 80); O să mergi să spui:/ A pierdut un cui –/ Trebuia să-l pui./ A pierdut cinci cuie –/ Trebui’ să le puie. (IV, 152); Îţi trebuiau potcoave la caii prinşi de coamă,/ Zăbale, lănci şi scuturi de fier şi de aramă,/ Ca să o-nfrunţi cu pieptul primejdia-nvoită/ Cu ceasul rău, cu vraja şi leneşa ispită. (III, 76); Aşa, fericit,/

Ce i-a trebuit/ Să-şi iasă din fire/ Şi din fericire? (II, 138). TREBUÍNŢĂ (8), trebuinţe, s.f. Trebui + suf. -inţă. Nevoie, necesitate. Că într-o trebuinţă şi alta, de jivină,/ Să nu-ţi răzbească firea, din pântec la lumină,/ Să fii o burtă numai, un zgârci care se-aruncă,/ Şi să asculţi orbeşte de streche, la poruncă. (III, 71); Ce faceţi voi cu-atâta întindere de ţară?/ V-ajunge câtă sapa şi plugul câtă ară./ Bucata de ţărână pe care-aţi semăna/ N-ar fi nici trebuinţă să zici „e-a mea”, „e-a ta”. (III, 104); Şi nu e trebuinţă, născuţi de-aceeaş mamă,/ Să semene cu tatăl, dac-ai băgat de seamă. (III, 105); Măscărici şi negustori/ Ni se fac judecători/ Şi simt mare trebuinţă/ Să dea şi câte-o sentinţă. (III, 139); Că s-ar putea vreodată să-i ceri să te-mprumute/ La mare trebuinţă, cu lei vreo două sute. (III, 150); La drept vorbind, nu-i nici o trebuinţă./ Noi vom sili uneltele să stea./ Auzi tu, ce nesocotinţă,/ Să faci oţel în loc de tinichea. (IV, 34); Când mă scoli, la trebuinţă,/ Strigă-n vânt a biruinţă.../ La răspântii, e sobor:/ Umbre lungi în umbra lor. (IV, 273); Robul neputând, pe vremuri, să crâcnească, frânt în jug,/ Fără ca să fie-n târguri spânzurat ori pus pe rug,/ Totuş, findcă trebuinţa de-a cârti e omenească,/ Cuteza, ascuns în pilde, ticluit să se rostească. (IV, 7). TRECĂTÓR, -OÁRE (7), trecători, -oare, adj., subst. Trece + suf. -ător. I. Adj. Care trece repede, care nu durează mult; temporar. Într-un titlu de poem: Apă trecătoare (I, 152). Munte, cădelniţi de izvoare,/ Altar de şoimi, sălaş de sori,/ Care nu suferi floarea trecătoare/ Să te îmbete cu miros de flori – (I, 16); Fantomă trecătoare, el ar fi fost să fie/ Dumnezeiasca lumii sublimă mărturie. (III, 299); Totuşi, jalnic lăutarii/ Izbucnesc,/ Şi din guri de cântători/ Vorbe:

516

Simona Constantinovici

„slabi şi trecători”/ Se-nnădesc. (I, 94). II. S.f. Drum îngust de trecere printre doi munţi sau printre două înălţimi; pas. Ai să dai de-o apă mare,/ Fără pod şi trecătoare,/ De un vânt în curmeziş,/ De cenuşe, de prundiş,/ Pe alocuri, câmpul gol/ E de clei şi de nămol. (IV, 193); La trecători, în marea sihăstrie,/ Un uriaş se scoală, cu zaua argintie,/ Cu fruntea-n cer, cu scut la cingătoare,/ Scrutând în şea ţinutul şi liniştea, călare. (II, 107-108). TRÉCE (183), trec, vb. III. Lat. traicere. I. 1. Intranz. A merge fără a se opri, printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau a ceva, a-şi urma drumul, a fi în trecere pe undeva. 2. Intranz. A merge într-o anumită direcţie, spre o anumită ţintă, cu un anumit scop. 3. Tranz. A sări, a păşi peste un obstacol, pentru a ajunge dincolo sau de cealaltă parte. II. 1. Intranz. şi tranz. A parcurge un drum sau un spaţiu limitat, îngust. 2. Intranz. Fig. A avea de suferit, de îndurat. III. 1. Intranz. (Despre unităţi de timp) a se scurge, a se desfăşura (apropiindu-se de sfârşit). 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). În structura unor titluri de poeme: Au trecut... (II, 179); A mai trecut o vreme (III, 106); Trecând ciocoiul (III, 163). Tu eşti clopoţelul Sfântului Duh/ Şi treci lung prin văzduh/ Şi suni lepădarea de sine/ Şi-mpărăţia nopţii ce vine. (I, 83); Dar ajungând la noi,/ Cu steaua şi cu luna,/ Tu treci întotdeauna/ Şi laşi în lut noroi. (I, 156); Treci peste tine, ca peste un drum închis,/ Şi nu spune cine te-a trimis. (III, 18); Îţi cade umbra lungă pe răzoare,/ De ce treci pe moşia lui, la soare ? (III, 195); Vrăbioiule vecine,/ Rogu-te treci pe la mine. (IV, 115); E un palat cum altul nu-i./ Te simţi sfiios când treci prin dreptul lui. (IV, 226); Din negură fulgerul sare./ L-astupă un

munte ce trece/ Şi-apoi se despică în zece. (I, 28); Unde trece-n câmp, ca fierul,/ Ţara caldă face-o cută. (I, 32); De ce nu pot să nu ştiu, de ce nu pot să naud/ În ce stă rostul zilei şi preţul de-a ţi-o trece? (I, 59); Trece vântul ca o plasă/ Constelată cu mărgele. (I, 92); Erau pentru trupul nou al Sfintei Mării,/ Pentru când va trece câmpul prin bălării. (I, 180); Prin ghimpii de fier şi zăplaz/ El trece-n extaz,/ Senin, dus şi sfânt./ El nu este de pre pământ. (II, 201); Pe la ferestre trece chivotul stelelor cu sfintele moaşte. (II, 233); Nu poate trece nimeni, cum spune el, nici mort,/ De Olt, fără să aibă în sân un paşaport. (III, 123); Eu, ochi în ochi tot timpul cu moartea şi călăul,/ Nu uit cum trece-n glumă de-o clipă, două, răul. (III, 200); Când zărită, când ascunsă/ Trece unda pe nămoluri,/ Licărită printre goluri. (III, 257); Amestecat cu ceaţă şi tăvălit în stele,/ Să cred că viaţa trece şi dincolo de ele? (III, 295); Trece zidurile-n zbor,/ Elegant ca un cocor,/ Iute ca un glonţ de puşcă./ Dar e câine care muşcă. (IV, 120); Trece ca o pânză, desfăcut din trâmbe,/ Vântul rău şi taie dealurile strâmbe. (IV, 159); Cocorii trec Tăria fără el/ Şi nu-l mai cheamă zborul lor defel. (I, 46); Stihuind m-am hotărât/ Să-mi trec noaptea de urât. (I, 65); Cât, munciţi pe caldarâm,/ Hoţii trec dintrun tărâm într-alt tărâm. (I, 206); Prin iarmaroc/ Trec moaştele-n roabă,/ Ale lui Hialmar, duse de-o babă. (I, 233); Pasările trec în zbor./ Pasările sunt de aur. (II, 189); Ai văzut cum Dumnezeu ne păcăleşte,/ De ne trec lucrurile printre deşte? (II, 208); Pe firul meu trec alte fire./ Se-ating cele groase de firul subţire. (III, 35); Că lucrurile judecate/ Trec pentru tine-ntre păcate. (IV, 227); Fur şi tâlhar întru Hristos,/ El printre fraţi trecu sfiios. (I, 22); Când am ple-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 517 cat, un ornic bătea din ceaţă rar,/ Atât de rar că timpul trecu pe lângă oră. (I, 115); Vezi, nu mai zace nici o coardă stearpă,/ De când trecu dantela ta pe lângă harpă. (III, 279); Şi prin fierăria noastră/ Trecu şi luna albastră. (IV, 237); Te-am băgat în fum cu nasul,/ Că nu-ţi mai trecu necazul? (IV, 238); Un pas din timp în timp, greoi,/ Se-apropie, dar a trecut de noi. (I, 39); Un surâs de înger întristat/ A trecut, i-a zburat/ Ca o columbă, pe dinainte. (I, 169); Bumbii de-argint au trecut prin lulele,/ Şi ceata semeaţă e tunsă la piele. (I, 236); Umbră mai multă a trecut/ Prin pasurile sufletului/ Decât printre piscuri. (II, 73); Toate stelele care-au trecut/ Prin zăbranicul meu/ S-au ridicat într-alte roiuri,/ Intrând într-alte nopţi. (II, 76); Au trecut şi luntrile,/ Au trecut şi îngerii oglindiţi./ Peste umărul meu se uită în ape/ Mulţimea. (II, 77); Parc-ai trecut tiptil, călcând uşor,/ Torcând încet, pe lângă lună. (II, 181); A fost cândva, e sigur, ceva, dar şi-asta trece,/ Cum au trecut atâtea şi trec neîntrerupt,/ Fără să ştii ce moarte şi morţi zac dedesubt. (II, 279); Şi au trecut pe lângă mine,/ Către apus,/ Apele, vântul, stelele, şoimii,/ Şi au trecut şi-alăturea s-au dus. (III, 16); I-am văzut sufletul trecând/ În lumea ceelaltă/ Prin plopii vineţi, strânşi la rând/ Şi laolaltă. (I, 41); Trecând pe puntea-ngustă,/ Dintr-un secret imbold/ Cu mâna prinsă-n fustă,/ Şi-o suie până-n şold. (I, 78); Toată lumea,-n fel şi cum,/ Se strămută peste drum,/ Trecând lin pe la uluci/ În hotarul alb, cu cruci. (II, 216); Şi se trezeşte-n rouă din somnul ei închis,/ Trecând dintr-o visare tăcută într-alt vis. (III, 283); Unii, trecând de-a valma prin crezuri şi prin schisme,/ Cunosc pe dinafară mai multe catehisme. (IV, 79).

TRÉCERE (1), treceri, s.f. V. trece. Faptul de a (se) trece; în timp ce trece (ceva), pe parcursul. Deasupra muncii tale încet biruitoare/ Veghează-n toată lumea un singur strop de stea,/ Ca un păianjen care a pogorât din soare/ Ca-n trecerea vâltorii zălog şi scut să stea. (I, 51). TRECÚT (27), s.n. V. trece. 1. Timpul care s-a scurs (până în prezent); întâmplările, faptele, starea de lucruri din acest timp. * Loc. adj. şi adv. Din trecut = de altădată, de odinioară. Şi sufletul geme muşcat de trecut,/ Ca fiara, de-o fiară cu pas cunoscut. (I, 28); Sufletul meu îşi mai aduce-aminte,/ Şi-acum şi nencetat, de ce-a trecut,/ De un trecut ce mi-e necunoscut, (I, 63); Singure vin lucrurile din trecut,/ Duhul lucrurilor fără fiinţă, fără umbră. (II, 75); Fântâna curge, ca şi-atunci, mereu,/ Tu curgi, fântână, pe trecutul meu. (I, 96); Şi-ai retrăi trecutul întreg, cu ochiu-nchis,/ Fără să simţi că-ncepe să semene a vis. (I, 106); Aici, unde-a murit trecutul,/ Mă plimb ca-ntr-un mormânt,/ În care sunt/ Legat s-ascult cum tace lutul, (I, 130); Anu-i opac şi vremea s-a-ngroşat,/ Mă cheamă ora din trecutul isprăvit/ Şi nu e loc să ies din cea de-acum,/ Prin funingini şi scrum. (II, 72); Robi, calea străbate prin codri de rodii,/ Bătută cu mărgăritare./ Trecutul acela e-al meu, de mă doare?// (...)/ Trecutul nu moare, se-njgheabă/ Din ziua trăită cu grabă,/ Ieşind din tablou ca o pată/ A unei culori de-altădată. (III, 35); Haimanaua fără ţară,/ Pripăşită şi fugară,/ Luând trecutul cu chirie,/ Şi-a făcut şi-o meserie: (IV, 256). TRECÚT (14), -Ă, trecuţi, -te, adj. V. trece. 1. Care nu mai este actual; p. ext. vechi, dispărut. 2. (Despre unităţi de timp) Anterior celui prezent; prece-

518

Simona Constantinovici

dent. 3. Îmbătrânit sau bătrân. Copila pe care-am iubit-o/ Pe timpuri, din veacul trecut,/ Era cea mai dârză şi cea mai zglobie/ La horă, cu fote şi iie. (III, 33); Cine s-asculte sufletul e-n stare/ Cu degetul trecut în cingătoare,/ Fără să-mi ceară să-i vorbesc mai tare? (III, 260); E-o domnişoară-nnaltă, subţire şi trecută,/ Şi nu e nici femeie de tot şi nici bărbat. (III, 132); Nevastă-ta îi pare pricepută,/ Dar, după faţă, cam trecută. (IV, 233); Din vitejii şi biruinţi trecute/ Am câştigat puterea, ce-a rămas:/ Nu mai străbat destinul meu la pas,/ Ci furtunos de-acum, şi iute. (I, 80); Îl ştii şoptind în zarea durerilor trecute/ Şi, drept ecou, răspunde o şoaptă de regret,/ Şi suferinţa veche pe cea de-acum se-ascute/ Şi simţi cum vine zilnic ecoul mai încet. (I, 161); Întrendoieli trecute, uitări şi presimţiri,/ Ţi s-a-mpletit ursita să ţii de două firi. (III, 89); Ia ouăle, trecute prin inel,/ Şi dacă trec e vai de el,/ De Stan, Ion, Manole şi-orişicare. (III, 196). TRÉFLĂ (1), trefle, s.f. Din fr. trefle. Una dintre cele patru culori ale cărţilor de joc, reprezentată printr-un semn de culoare neagră, în forma frunzei de trifoi; spatie. Boier de treflă şi birlic,/ Nu învăţase altceva nimic,/ Ştiind tot ce se-nvaţă de proşti, din cărţi şi şcoală/ Prin ghicitoare şi prin bănuială./ Avea dintru sămânţă ştiinţele-adunate/ În el prin har şi strânse priceperile toate. (III, 180). TREI (101), num. card. Lat. tres. Număr care are în numărătoare locul între doi şi patru. Poate avea, în poezia argheziană, valoare adjectivală, substantivală sau de numeral ordinal. * (Formează numeralul adverbial corespunzător) De trei ori. * (Formează numeralul multiplicativ corespunzător) De trei ori pe

atâta. * (Precedat de „câte”, formează numeralul distributiv corespunzător) Câte trei părţi. Într-un titlu de poem: Erau trei (II, 278). Trei sau patru,-n mal, pescari,/ Stau de ceasuri fără număr/ Muţi, ca nişte cărturari,/ Subt umbrele pân’ la umăr. (I, 21); Îl joci în doi, în trei,/ Îl joci în câte câţi vrei./ Arde-lar focul! (I, 191); Domnişoarei cu trei rochii-i/ Lăcrimau rubine ochii (II, 28); Giuvaere, cruci, podoabe,/ Câte trei şi patru boabe,/ Cu scântei mai tari, mai slabe. (II, 114); Clopotniţa-n plopi,/ Sobor cu trei popi,/ Şi-n deal primăria. (II, 202); Ciuruit de pâcla groasă,/ De trei luni te-ascult pe coasă. (II, 242); Cu toate că-mi zic şi pe nume/ Nu prea mă cunosc nici cu ei,/ În cete de patru, de trei. (III, 33); Trei sfinţi fură-n timp zugrăviţi/ Şi unul vopsit peste altul. (III, 36); Trei cuvinte viaţa-ntreagă./ Două puncte: Îmi eşti dragă. (III, 38); Oacheş, nalt şi lat în spete,/ El a luat-o pendelete,/ Şi-n răstimpuri, trei minute,/ Bate coasa şi-o ascute. (III, 53); Sunt trei într-o treime,/ Aidoma la suflet şi faţă şi-nnălţime. (III, 159); Într-un cătun mai zace, fost soldat,/ Un chip de om trei sferturi mai scurtat, (III, 177); Trei sute de săteni, în cap trei sute,/ Cu piepturile desfăcute,/ Răspunseră la întrebare/ În parte fiecare: (III, 198); Şi ca o capră şchioapă, pe trei căi,/ Sempiedica de praguri şi odăi. (IV, 19); Tinerii moştenitori/ Au şi plâns de vreo trei ori,/ Bucuroşi în sinea lor/ Ca orice moştenitor. (IV, 46); Bătu gongul de trei ori,/ Micilor ascultători! (IV, 100); Câtu-i Dumnezeu de mare/ N-avea trei clase primare. (IV, 109); După neam şi după bresle,/ Trei la mese, trei la iesle. (IV, 154); Mii şi sute de găini/ Ouă mult pentru creştini,/ Trei pe zi ori câte două,/ După regula mai nouă. (IV, 183);

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 519 Aur gros de giuvaer,/ Cu trei stele, ca pe cer,/ Şi căruţa lui cu foc/ Zbiară ca să-şi facă loc, (IV, 252). TREIBURICE (1), s.n. Trei + burice. De marginea foilor de jos,/ Treiburicele închinăciunii s-au ros./ Şi au lăsat peste foi/ Foiţe de piele, mai vechi şi mai noi./ Amestecată cu cafeniile rămăşiţe de moaşte,/ Slova, de multe ori sfinţită, greu se mai cunoaşte. (I, 174). TREIERÁ (2), tréier, vb. I. Lat. tribulare. Tranz. 1. A separa (prin batere, cu maşini speciale etc.) boabele, seminţele de restul unei plante. 2. Fig. (Rar) a cutreiera. De trei luni te-ascult că treieri/ Pentru bufniţe şi greieri,/ Ţi-s mai dragi când ne ucizi/ Roiurile de omizi,/ Coropijniţa şi toate/ Soiurile blestemate. (II, 242); Eu jelesc!/ Vânturi treieră stejarii/ Şi-i zmuncesc./ Ploaia plânge rătăciţii./ Şi, în mine, şi iubiţii/ Mucezesc. (I, 95). TREIERÁT (2), s.n. V. treiera. 1. Faptul de a treiera; treieriş. 2. Timpul când se treieră. Două grămezi făceai din grâu, ca pentru noi,/ Una de om şi alta de ciocoi,/ La treieratul de sămânţă nouă,/ Şi le duceai la tine pe-amândouă. (II, 221). Variantă trunchiată: treier. Se deprinsese şi el cu oamenii la pluguri,/ La seceră, la coasă, la treier, la belşuguri./ Ştiuleţii îi lucrase de-a rândul în şiraguri/ Pe un tipar de ceară al horbotei de faguri, (III, 245). TRÉILEA, TRÉIA (9), num. ord. Trei + le + a. (Precedat de art. „al”, „a”; de obicei, adjectival) Care se află în numărătoare între al doilea şi al patrulea. Era rostirea vie, în carne, simţ şi minte,/ A unei noi fiinţe, de-al treilea tipar. (III, 132); În neamul lui, al treilea din leat,/ Toţi s-au născut căscaţi, că trece,/ Din tată-n fiu, meteahna-n câte zece,/ Şi semnul de blazon e-asigurat. (IV, 266); Îmi pare că sunt eu şi-aceia,/ Din

ceata de-a doua şi-a treia,/ Şi mergem alăturea muţi/ Şi nepricepuţi, (III, 33); Şi strânse, încleştate, pe-o zestre amândouă,/ Corceau pe o a treia gânganie, mai nouă. (III, 193); Dar adormind, domniţa l-a uitat./ A doua zi nu l-a mai căutat,/ Şi nici a treia, nici a zecea zi/ Gândul domniţei nu se mai trezi. (IV, 14). TREÍME (2), treimi, s.f. Trei + suf. -ime. 1. Fiecare dintre cele trei părţi egale în care se împarte un întreg; a treia parte dintr-un întreg. 2. Grup de trei fiinţe sau de trei obiecte care alcătuiesc o unitate. * (În religia creştină, mai ales în sintagma Sfânta Treime) Uniune spirituală a celor trei ipostaze divine. La noi, stăpâni pe ţară şi porţile Gheenei,/ Moştenitori ai vremii sunt fraţii Brătienii,/ Sunt trei într-o treime,/ Aidoma la suflet şi faţă şi-nnălţime. (III, 159); Prea Sfinţite Nicodime,/ Patriarh de la Treime,/ Proştii fără altă treabă/ Se uimesc şi se întreabă/ Cum de-ţi uiţi în ceasul rău,/ Omule-al lui Dumnezău,/ Cu năravuri boiereşti/ Turma dată s-o păzeşti? (IV, 252-253). TREIZÉCI (1), num. card. Trei + zece. Număr care are în numărătoare locul între douăzeci şi treizeci şi unu. Are treizeci de ani mai mult ca mine,/ Opt coţi înnălţime,/ Dar în făptura ei ceva virginal./ Ştie pe dinafară Iliada, în original,/ Sonetele lui Petrarca,/ Pe Goethe, pe Calderon de la Barca. (IV, 29). TREJI (1), antroponim feminin. Ce zaiafet! Cucoana are/ Patru moşii, trei mori şi-o apă mare./ O spală Suzi pe picioare,/ O piaptănă-n oglindă o madamă,/ O-ncalţă Treji, cum o cheamă,/ O-mbracă Jeny, Kety o dezbracă,/ Şi o mai giugiuleşte câte-oleacă. (III, 179). TRÉMUR (3), tremure, s.n. Derivat regresiv din tremura. Mişcare involuntară, rapidă a corpului sau a unei părţi

520

Simona Constantinovici

a corpului, provocată de frig, de boală etc.; tremurătură, tremurici. Ce stihii străbaţi, streine de gândirea mea mirată,/ Ce comori nepipăite nici de visuri niciodată,/ Mărturia mi-o aduce, întrun tremur ca de jar,/ Licărul neprins de sculele-a niciunui argintar. (I, 153); Frigurile, când şi când,/ Îi cam scutură, pe rând,/ Îi apucă, cete, cete,/ Ba cu tremur, ba cu sete, (IV, 204); Te-apucă dorul nobil şi patima de puşcă/ Şi ai la îndemână vânaturile grase,/ Fără să-ţi bage frica şi tremurul în oase,/ Sălbătăciunea-n codru prin vânt că te miroase. (III, 105). TREMURÁ (19), trémur, vb. I. Lat. tremulare. Intranz. 1. (Despre fiinţe sau despre părţi ale corpului lor) A face mişcări involuntare, rapide şi repetate din cauza frigului, a fricii, a bolii etc. 2. (Despre plante; rar, despre lucruri) A face o mişcare (oscilatorie) uşoară şi repetată; a oscila, a se clătina. 3. Fig. (Despre oameni) A fi cuprins de o emoţie puternică. Cu trupul tău de catifea,/ Ce tremură de fin ce-i,/ Îmi aminteşti de ochii de cafea,/ Din genele Ilincei. (I, 74); Pe la-nceputul dulce-al primăverii/ Satul şi-aduce-aminte de poveşti,/ Şi frunza tremură pe crengi cereşti,/ Şi, pasămite,-n taină, şi boierii. (I, 101); Un ţânţar cu picioroange/ Sare-n arcuri peste goange./ Alt lungan şi-un uliu berc/ Tremură-n zigzag şi-n cerc. (II, 11); Culcă-mi-te trândavă pe coarne,/ Fă-te jugul meu de carne,/ Stăpâna mea, frumoasă ca aurul,/ De care tremură taurul. (II, 60); Bună dimineaţa, luceafăr!/ Geana de argint tremură ca zaua. (II, 76); Râuri de ochi şi brâie lungi, de pleoape,/ Tremură-n zid ca unda unei ape –/ Şi unii ochi din stoluri s-au ales,/ Orânduiţi cu feluri de-nţeles. (II, 229); – „Când o să vorbesc şi eu, –/ Zise tigrul de cârpă, – tremură cerul

cu Dumnezeu”. (IV, 10); Cimpanzeul tremura în paie/ Clăfătind o păstaie. (I, 228); În faţa prispei vor tremura arţarii/ Pestriţi şi va cânta cocoşul. (II, 58); Şi când îl rod păduchii câteodată/ Pe dedesubtul platoşei domneşti,/ Prinţul te simte, spadă fermecată,/ Prinsă de şold, c-ai tremurat şi creşti. (I, 71); Stă singuratec câinele. De pază/ Nu ştie cui, pe la amiază:/ Fântânii rupte, spinului uscat,/ Drumului, cerului, omului? A tremurat. (II, 149); Când a căzut, dihania a dat/ Un vuiet care încă mai răsună,/ Că muntele pleşuv a tremurat/ Şi cu văzduhul lunii dimpreună. (II, 262); Sufletul, ca un burete,/ Prinde lacrimile-ncete/ Ale stelelor pe rând/ Sticlind alb şi tremurând. (I, 193); Ca şi el, legiuitorii/ Sunt în zilele vâltorii,/ Strânşi în rând/ Şi tremurând. (III, 144). TREMURÁT (4), -Ă, tremuraţi, -te, adj. V. tremura. 1. Care se mişcă uşor şi repetat, care tremură, care vibrează; tremurător. 2. Nesigur, şovăielnic. Ochii strânşi în coji de fier/ Dau o boabă tremurată/ Pentru ochii de-altădată; (I, 93); Am socotit că văzul mă minte. Nu! momâia/ Se-apropie ca fumul ce-l vântură tămâia/ Şi-mi face semn, ca-n timpuri, să-i viu şi mai aproape,/ Zărind-o tremurată, ca-n unda unei ape. (III, 210); Poate zăream o şoaptă în pleoapa tremurată./ A fost atunci? Acum e altădată? (III, 281); L-au miorlăit pisicile, cu blană/ Molatică şi nazuri de cucoană,/ Trântite-n perini cât sofaua/ De-o lene tremurată ca damblaua. (IV, 18). TREMURĂTÚRĂ (2), tremurături, s.f. Tremura + suf. -ătură. Tremur; scuturătură uşoară. E jocul Sfintelor Scripturi. / Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Isus Hristos/ Şi alţii, prinşi de friguri şi de călduri,/ Care din câteva sfinte tremurături/ Au isprăvit jocul, frumos. (I, 190); Tâlcuie Sfintele Scripturi/ Cu

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 521 şoapte şi tremurături/ Şi-i nevinovat ca un trendafir/ În odăjdii de serasir... (I, 219). TREN (3), trenuri, s.n. Din fr. train. Convoi de vagoane de cale ferată legate între ele şi puse în mişcare de o locomotivă. Haimanaua fără ţară,/ Pripăşită şi fugară,/ Luând trecutul cu chirie,/ Şi-a făcut şi-o meserie:/ Din senin şi dintrodată,/ Se propune exilată./ Maimuţoii ciocoieşti/ S-au trezit în tren Bălceşti. (IV, 256); De pildă, trenul, care, cu sute de ţărani/ În lanţuri, se oprise în staţia Paşcani./ Vagoanele de vite îi aduceau la Iaşi,/ Să ia osânda ocnei, de hoţi şi de vrăjmaşi. (III, 171); Drept, mişună suspecţii peste tot,/ Dar cu jandarmi călări, săteşti,/ Am arestat şi dus convoaie, cot la cot,/ Trei trenuri cu spioni din Bucureşti. (III, 167). TREPTÁT (5), -Ă, treptaţi, -te, adj. Treaptă + suf. -at (după it. graduato). (Adverbial, adesea) Care evoluează, progresează, se realizează încetul cu încetul, în etape, succesiv. Pietrişul roşu, boabe, al grădinii,/ Îi sunt, bătuţi şi risipiţi, ciorchinii./ Plocate grele se urzesc treptat/ În care frunzele s-au îngropat. (I, 20); Aci, cunoşti călcâiul ciocanului, lovit/ În bulgării de aur supuşi silit strivirii/ Şi-ncovoiaţi de-o floare la locul potrivit,/ Prinzând înfăţişarea, treptat, a-nchipuirii. (I, 91); Amintirile, treptat,/ Au scăzut, şi-ncet, pe-ncetul,/ S-a iscat din morţi poetul,/ Ca un cerc dintr-un pătrat. (III, 32); La gaura veciei, simţindu-te de mult,/ Am stat ascunsă vremuri, ca mâţa, să ascult./ În curcubeie negre, de nopţi, te-am aşteptat./ Scularea din puzderii s-a săvârşit treptat. (III, 79); Ştie numai englezeşte/ Şi-l deprind treptat cu-nvăţul/ Neaoş, mai mişcând cu băţul. (IV, 121). TRESĂRÍ (16), tresár, vb. IV. Din fr. tressaillir (după sări). Intranz. 1. A face

o mişcare bruscă, involuntară şi spontană, în urma unei emoţii puternice. * (Despre inimă) A-şi accelera şi intensifica bătăile, din pricina unei emoţii; a zvâcni. 2. Fig. (Despre sunete, ţipete) A răsuna brusc, pe neaşteptate. Însă de tresar în tine ochii-atâtor mari mistere;/ De te-ai strecurat prin cuibul tainicelor giuvaere; (I, 153); E un surâs şi-n vraful de cărţi, să mă alinte./ Vieţi noi tresar vioaie din foste oseminte. (III, 255); De suflet îţi atârnă cerceii ca de boltă,/ Ţii în verigi şi luna şi soarele şi norii./ Tresari din tot azurul când l-au atins cocorii,/ Şi stelele din spice adie ca o holdă. (III, 261); La fiece cuvânt, o şovăire/ Te face să tresari şi-ai aştepta./ Parcă trăieşti în somn şi-n amintire/ Şi nu ştii cine-a scris cu mâna ta. (III, 271); Lacătul simte şi tresare/ Cu bezna mea, ca de o sărutare. (I, 39); Deşi nămiez, în umbra, culcată peste mare,/ Ca dâra unei neguri în care se răsfrâng,/ Văzui cum firmamentul roieşte şi tresare/ Din mii de candelabre aprinse din adânc. (I, 98); O cauţi şi ai vrea să cânte/ În umbra viselor răsfrânte,/ Şi-n nici o zare nu tresare/ Lumina serii gânditoare. (III, 272); O mare de durere c-un val de bucurie/ Tresare ca o zare de după vijelie,/ În vremea de acuma, o vreme de-altădată,/ Căci cântecul si stihul sunt slova lui cântată. (III, 292); Din apus la răsărit/ Toată iarba de pe cer,/ Mică-n bob cât un piper,/ A-nflorit şi-a tresărit. (I, 44); De-ajuns a fost ca, nezărit,/ Să te gândesc şi-am tresărit. (II, 170); Căutătura teafără şi tare/ Mi-a pus din tencuieli o întrebare,/ Cea prinsă de un vis a tresărit./ Pleoapele, frunze, cad în asfinţit. (II, 229); Schiţând mereu profiluri şi conture/ Începe timpul gol să mi te fure,/ Dacă prin văl, tu, cea adevărată,/ Ai tresărit şi ai pierit îndată. (III, 276).

522

Simona Constantinovici

TRESĂRÍT (1), -Ă, tresăriţi, -te, adj. V. tresări. Mişcat; zvâcnit. Droaiele de alfabete/ Şi de litere schelete/ Se târăsc pe geam alene,/ Printre slove egiptene,/ Tresărite de un har/ De mai nou abecedar, (II, 11). TRÉSTIE (12), trestii, s.f. Din sl. tristi. Numele a două plante erbacee din familia gramineelor, cu tulpina rigidă, care cresc până la patru-cinci metri înălţime, cu tulpina având numeroase noduri şi întrebuinţată la împletituri; stuf. O fi fost mă-ta vioară,/ Trestie sau căprioară/ Şi-o fi prins în pântec plod/ De strigoi de voevod? (I, 218); Mi-a trebuit un violoncel:/ Am ales un brotăcel/ Pe-o foaie de trestie-ngustă./ O harpă: am ales o lăcustă. (II, 7); Ai văzut luna,/ Nebuna?/ A intrat pe furiş/ În trestie şi păpuriş./ Seceră de-a valma rogoz, şerpi şi broaşte. (II, 232); Cine mi-a spus că omul e înnălţat şi mare/ Pentru că ştie singur dintre făpturi că moare?/ Că-i trestie plăpândă, cu trestia de-o fire,/ Hirotonit, el singur, cu harul de gândire? (III, 299); Nu te teme de răsunet, cel ce te-mpresori cu cripte/ Şi te supără flăcăii fugărind în cucuruz,/ Când prin trestii, lănci în tinda heleşteului înfipte,/ Cântă caldă doina bălţii, misticului tău auz. (I, 192); Vino să te ascund în trestii şi papuri/ Pânăor sosi hainele din cufere şi dulapuri,/ Pantofii înnalţi/ Cu care-ai să te-ncalţi,/ Ciorapii de sticlă de mătasă,/ Horbota moale, cămeşile fumurii de acasă. (II, 61); Şi somnului şi nopţii le este-adevăratul/ Tâlc, a dospi în matcă, fierbintele aluatul,/ Ca să-ncolţească plodul şi mugurii să dea,/ De la stejar la trestii, garoafă şi lalea. (III, 91); Streină? Şi streină! Venise de departe,/ Din insula pribeagă dintre vecii şi moarte,/ Pe care-o duce vântul şi fulgerul o-ncearcă,/ Alene somnoroasă în trestii, ca o

barcă. (III, 280); A stat ce-a stat acolo, cu hrisov,/ Între răchiţi şi trestii, în ostrov. (IV, 24); Trestiile prin unghere/ Par aprinse la-Nviere./ Într-o scorbură de strană/ Şade-o maică-ntr-o icoană. (II, 119). TREZÍ (30), trezesc, vb. IV. Din sl. trězviti. 1. Tranz. şi refl. A (se) deştepta, a (se) scula din somn. 2. Refl. şi tranz. A-şi veni sau a face să-şi vină în fire (dintr-o stare de reverie, de leşin etc.). 3. Refl. şi tranz. A deveni sau a face să devină conştient, să înţeleagă, săşi dea seama de realitate, de adevăr; a (se) lămuri. 4. Refl. A se pomeni pe neaşteptate cu cineva, a ajunge deodată undeva, la cineva sau într-o situaţie neprevăzută. La oricare moarte-a mea/ Ori aprinzi, ori stingi o stea,/ Una vie, alta moartă,/ Ca o candelă cu toartă./ Pe cea moartă o trezeşti/ Cu şoapte vrăjitoreşti. (IV, 272); Aţipit-a ziua-n ramuri./ Porumbieii albi, la rând,/ Pe pridvoare şi la geamuri/ Se trezesc din nou visând. (I, 66); Trezeşte-te, haide, din somn şi din puf,/ Gâdilată-n ochi de un zuluf/ În care bate soarele. (II, 83); Într-adevăr, destinul e turburat de-o floare/ Ieşită de neunde, necum şi la-ntâmplare,/ Şi se trezeşte-n rouă din somnul ei închis,/ Trecând dintr-o visare tăcută într-alt vis. (III, 283); Ferestruia, sus pe piatră,/ Se trezeşte câteodată,/ Ca o flacără din scrum. (IV, 156); În urzeala miilor de găuri de celule/ Aşteaptă-ncovoiate larvele minuscule/ Să se trezească şi să-i zboare/ Pe umeri, pe gulere, pe cingătoare. (II, 21); Era mai multă zi decât fusese noapte/ Şi n-aţipea, că-n deal se şi trezea/ Ziua de aur în grădina mea. (II, 244); Când îi trezea năluca de prin ograda noastră,/ Veneau, pe întuneric, la mine, la fereastră. (III, 296); Când subt un plop mi se trezi/ Tot dorul dealtădată! (I, 61); Vorbele, ca o ţărână/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 523 Din şesurile ei ţi le-aş presăra pe mână,/ Şi-n lacrimi se vor trezi/ Apele ţării dinspre miazăzi. (II, 56); De te va trezi urcuşul,/ Dă-i băiatului arcuşul,/ Alăuta şi luleaua... (II, 105); Când s-o trezi dintr-însa neliniştit strigoiul,/ Frângându-i beregata să-nnăbuşe ciocoiul? (III, 131); Dar adormind, domniţa l-a uitat./ A doua zi nu l-a mai căutat,/ Şi nici a treia, nici a zecea zi/ Gândul domniţei nu se mai trezi. (IV, 14); Un semn, şi tâmpla cerului se-apleacă./ Un semn, şi uraganul s-a trezit./ Un semn, şi neamuri noi s-au zămislit!/ Dar semnul mâna mea nu vrea să-l facă! (I, 134); Câţi aţi jignit dreptatea şi-nfrângeţi bucuria/ Şi ruşinaţi în oameni omenia,/ Beţi de rachiu, de-a buşile-n borhot,/ Nu v-au trezit blestemele de tot. (II, 221); Adormită pe plocate,/ Te-ai trezit pe jumătate/ Şi ţi-e frică şi sfiială/ Că te prinde ziua goală. (III, 49); În tine ţine noaptea, dar vezi că-n răsărit/ Catapeteasma zilei de aur s-a trezit,/ Şi împrejurul tău, voioasă, munca./ Sună cetatea şi răsună lunca. (IV, 38); Maimuţoii ciocoieşti/ S-au trezit în tren Bălceşti. (IV, 256). TREZÍRE (1), treziri, s.f. V. trezí. Acţiunea de a (se) trezi şi rezultatul ei; deşteptare, sculare din somn. Fuseseşi blestemat/ Să zaci în neputinţă, de-a pururea culcat./ Dar chinuit de râvna de-a fi, muncit de jind,/ Miracolul trezirii l-ai săvârşit voind. (III, 70). TREZÍT (16), -Ă, treziţi, -te, adj. V. trezí. 1. Deşteptat, sculat din somn. 2. Ridicat dintr-o stare de reverie sau de leşin. 3. (Despre mâncăruri, băuturi etc.) Care şi-a pierdut tăria, gustul, aroma; răsuflat. Peste cărţile din care/ Se deşteaptă musc trezit/ De pe foi ce-au putrezit/ Prin unghere de sertare, (I, 76); Adevăratul lumii avânt de început/ Porni din ziua-n care, trezit, ai priceput. (III, 71);

Că subt coaja strânsă caier/ Stă păstrat un pic de aer,/ Ca, trezit din nesimţire,/ Puiul mamii să respire. (IV, 136); Deabia trezită-n soare alb, grădina/ Din somnul ei curat dintru-nceput,/ Că o şi turbură cu fulgere lumina/ Şi stupul lacom şi limbut. (II, 14); De la conac, mătuşa aiurită/ Fugea-n papuci şi despletită,/ Fără ciorapi, cum s-a sculat,/ Şi a sărit, trezită-n somn din pat. (III, 182); La miazănoapte şi la zi-amiază,/ Munţii treziţi la veghe stau de pază,/ Şi îmbulzita coifurilor gloată/ Nu are-n strungă loc să treacă toată. (II, 107); A fost o noapte oarbă, cu luna-n ceruri lipsă./ Stăpânii-şi amintiră, treziţi, deApocalipsă. (III, 108); Am auzit odată că mai-marii/ Se sărutau la chef cu lăutarii/ Şi că treziţi, a doua zi, de greaţă,/ Îi trimiteau la ştreanguri cu dis-de-dimineaţă. (IV, 21); Florile trezite mi-s./ Aripile şi-au deschis,/ Şi desprinse din răzoare,/ Stoluri lungi încep să zboare. (II, 18); Aş vrea să mă-nfierbânt şi eu cu ele,/ Să-mi bată-n tâmple inima şi mie,/ Văzându-le trezite, mari şi grele,/ Ca de o mare, sfântă datorie. (II, 261). TRIBUNÁL (3), tribunale, s.n. Din fr., lat. tribunal. 1. Instanţă judecătorească. 2. Local în care funcţionează tribunalul. Maestrul e şi-un mare gospodar./ El cheile cămării le poartă-n buzunar,/ La tribunal, la Curtea de Apel,/ Casaţie, consilii şi-n minister, cu el. (III, 150); E zarvă-n tribunalul militar./ Şedinţa lungă ţine de la şase./ Se-ncumetase-o boaită de căprar/ Să calce ordinul ce i se dase. (III, 121); De vrei, din temelie, să ştii ce haimanale/ Te stăpânesc pe tine şi rodul ţării tale,/ Iei condicile-nchise, subt chei, la tribunale... (III, 204). TRIBÚNĂ (1), tribune, s.f. Din fr. tribune. Loc înălţat, platformă, estradă pe care stă cel ce vorbeşte în faţa publicului. „Dar uită-te mai bine, ce păcat/ Că

524

Simona Constantinovici

nu e prinţ în scaun sau barem deputat!/ Ştii ce măreaţă-ar fi o adunare/ Cu ăsta la tribună, în picioare,/ Când şi aci, pe resturi bălegate,/ E plin de-aşa solemnă majestate?” (IV, 56). TRICÓU (1), tricouri, s.n. Din fr. tricot. Obiect de îmbrăcăminte din tricot de bumbac sau de lână, care acoperă jumătatea de sus a corpului. (Metaforic) Pisica bătrână/ Şi-a pus ciorapii de lână,/ Şi torcând pe neştiute/ Din carâmbi şi căpute/ S-a-mbrăcat cu tricou/ Cenuşiu şi nou. (II, 49). TRIFÓI (5), trifoiuri, s.n. Lat. trifolium. Nume dat mai multor plante din familia leguminoaselor, cu frunzele compuse din trei foliole, unele specii fiind cultivate ca plante furajere. În umbra lămpilor cernite/ Se varsă vis în cupe noi,/ Şi capetele mult iubite/ Se-nvecinesc pe nesimţite,/ Ca nişte frunze de trifoi. (I, 70); În lanurile de trifoi/ Vedeam şi coasele cum zboară,/ Tăind nutreţul meu a patra oară. (II, 244); Zboară coasa prin trifoi/ Şi prin mei, lângă zăvoi,/ C-a ieşit, flăcău vânjos/ La cosit, şi Făt-Frumos. (III, 53); Deabia plecaseşi. Te-am rugat să pleci./ Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,/ Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi./ Nu te-ai uitat o dată înnapoi! (III, 278); Cosânzeana, care-i gazda,/ Râde cum întinde brazda,/ Retezând trifoiul, meiul,/ Parcă scrisă cu condeiul. (III, 53). TRIMÍS (8), -Ă, trimişi, -se, adj., s.m. şi f. V. trimite. 1. S.m. şi f. Persoană căreia i s-a încredinţat o misiune oficială; delegat, mesager. 2. Adj. Direcţionat, îndreptat (spre cineva). Un medic îndrăzneţ/ Fusese dat afară din slujbă, la judeţ./ Într-un raport de-o coală, trimis la Bucureşti,/ Scria, nepriceputul, tot soiul de poveşti. (III, 154); Şi parcă o pădure întreagă, la răspânte,/ Din ulmi, din fagi şi paltini se ridica să cânte./

Veneau şi lăutarii oraşului, trimişi/ Să prindă tâlcuirea cântării, pe furiş. (IV, 74); Luna ninge chiparişii/ Cu funingini de argint./ Unda pare amurgind./ Turnurile par trimişii/ Unui rege, ca s-asculte. (II, 189); Tu, spune-mi ce-i pe-acasă - ce-i nou, ca şi-n trecut,/ Dar trebuie să-ţi fie un lucru cunoscut:/ Scrisorile primite, cât şi trimise vouă,/ Sunt desfăcute toate, aici, de-o slugă nouă. (III, 159); Trimise, spuse şi umblate,/ Poruncile-ajungeau schimbate,/ Şi tot mergând din ins în ins/ Soseau pe dos, parcă-ntr-adins. (IV, 16-17). TRIMÍTE (37), trimít, vb. III. Lat. tramittere. Tranz. 1. A dispune sau a ruga ca cineva să se ducă undeva. 2. (Despre divinitate) A face să vină, să se arate, să se manifeste. 3. A dispune ca un obiect să fie dus, transportat, predat la o anumită destinaţie; a expedia. Te cânt şiacum din depărtare,/ Necunoscut, ascuns şi tutelar,/ Şi-ţi mai trimit aleanuri literare,/ Cuvinte-n manuscris şi de tipar, (I, 13); Aducerile-aminte biletul ţi-l trimit/ Cerând adeverinţă un plic neiscălit. (I, 106); Aşteaptă ca, din drum, după plecare,/ Să-i mai trimit prin gard o sărutare. (III, 264); În rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger./ Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din când în când, câte un pui de înger, (I, 37); Stelele lui nu şi le mai trimite/ Ca nişte steaguri sfinte zugrăvite,/ Şi vântul serii nu-i mai dă îndemn/ Cu-aromele-i de vin şi undelemn. (I, 46); Să vieţuiască singur în haosul de forţă/ Ce te trimite nouă prăpastie şi torţă. (I, 154); Se scoală. Ia ciocanul şi, locul hotărându-l,/ Se duce să doboare cum îl trimite gândul. (I, 243); Mai mult spune cucuruzul/ Decât gura şi auzul./ Domnul tace./ Glasul nu-şi trimite-ncoace./ Domnul face. (II, 30); Trimite-mi pasări la fereastră

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 525 şi rândunele ziditoare/ Să-şi puie cuiburile-n streaşini subt paza gândurilor mele,/ În puful nopţii adunate, dintre cămin şi-nvelitoare. (III, 258); Tu poate-ai să te tulburi de cei rămaşi. Atunci/ Trimite-le arhangheli cu aripile lungi./ Ivirea lor pe prispă, şi şoapta lor adâncă/ Să-i facă să tresară, uitând să mai mă plângă. (III, 295); Păretele-i veacul pătrat,/ Şi treapta e veacul în lat,/ Şi scara e toată vecia./ Şi când le dărâmi, trimiţi clipa/ Să-şi bată aripa/ Dedesubt. (I, 132); Când fu să plece şi Iosif,/ Scris l-ai găsit în catastif/ Şi i-ai trimis un înger de povaţă –/ Şi îngerul stătu cu el de faţă. (I, 54); Te-ai oprit întrun cais./ Pasăre, cin’ te-a trimis? (II, 38); Treci peste tine, ca peste un drum închis,/ Şi nu spune cine te-a trimis./ Treci prin pirul negru şi bălăria groasă,/ Ca un câine care se-ntoarce acasă. (III, 18); De-atunci, cucoanele, sumese,/ Se străduiesc să mulgă în zadar,/ Şi-nvierşunate că nici strop nu iese/ De lapte, au trimis după văcar. (III, 175); Ion îşi zise: „Doamne, cel din cer,/ De spaimă-mi vine iar să zbier./ Nu e aievea, ăsta-i vis/ Şi numai Duhul rău mi l-a trimis.” (IV, 21); Atunci au deschis/ Sacii, şi-au trimis/ Purceii de lemn/ Să le-aducă semn/ Şi ştire din sat. (IV, 149); Că focul, sângele şi fierul/ I le-a trimis spre pocăinţă cerul,/ În numele săracului Hristos,/ Şi că s-a-nvrednicit de ele cu prisos. (IV, 227). TRÍST (27), -Ă, trişti, -ste, adj. Lat. tristis. 1. (Despre oameni) Supărat, mâhnit, amărât, abătut; melancolic. 2. Care provoacă tristeţe, supărare, care întristează; dureros. E trist diaconul Iakint/ Şi temerile lui nu mint./ Fur şi tâlhar întru Hristos,/ El printre fraţi trecu sfiios. (I, 22); Pentru-ntunericul întins în tine/ Am stele mici, pe care eu le pui/ Să străjuiască-n lănci diamantine/ Bas-

mul tiptil şi trist din visul lui. (I, 136); Ca să te-ating, târâş pe rădăcină,/ De zeci de ori am dat câte-o tulpină,/ În câmp, în dâmb, în râpi şi-n pisc,/ Viu când mă urc, şi trist când iar mă isc. (I, 163); Sunt greu cum era grea Fecioara,/ Din Duhul Sfânt, şi-s chinuit şi trist./ Mă doare gândul, doare subsuoara./ Se zvârcoleşte parcă-n mine Crist. (II, 207); Cunoşti în vreme visul că sfârşeşte./ Ţi-ai aşteptat oşteanul trist pe scut/ Să-ţi intre-n zale reci în aşternut/ Şi să-ţi frământe trupul tâlhăreşte. (III, 14); De ce-aş fi trist, că toamna târzie mi-e frumoasă?/ Pridvoarele-mi sunt coşuri cu flori, ca de mireasă./ (...)// De ce-aş fi trist? Că pacea duioasă şi blajină/ Mă duce ca o luntre prin linişti de lumină? (III, 255); De ce-aş fi trist? Că nu ştiu mai bine să frământ/ Cu sunet de vioară urciorul de pământ?// Nu mi-e clădită casa de şiţă peste Trotuş,/ În pajiştea cu crânguri? De ce-aş fi trist?/ Şi totuş... (III, 256); Rămâne singur şi cu jind,/ Parcă simţind, parcă ghicind,/ Întins pe labe, trist, pe bot,/ Că voi pleca-ntr-o zi, de lângă el, de tot... (III, 264); Maică tristă, maică suavă,/ Eşti bolnavă/ De seninătate şi slavă. (I, 170); Ziua cenuşie, vânătă şi tristă,/ Îşi cocoloşeşte soarele-n batistă. (II, 147); Vioaia pleoapă, de o dată tristă,/ Cată la drum şi tace în batistă. (II, 157); Nu spune nimăruia ce ştii şi ce-ai văzut:/ E-o cale de-a-nţelege mai tristă, dar curată./ De câte ori şi zborul nădejdii ţi-a căzut,/ Să n-afle nici frăţia, nici pisma niciodată. (III, 282); În Paradisul Evei, prin pădure,/ Ca şi în vecii trişti de mai târziu,/ Gura ta sfântă, toţi Părinţii ştiu,/ Nu s-a deschis decât ca să ne-njure. (I, 68); Stihuri, acum, porniţi, vă scuturaţi,/ Ca frunzele-aurite, pentru moarte./ Pustnicii tineri, trişti şi delicaţi,/ Păstra-vă-vor într-un sicriu de

526

Simona Constantinovici

carte. (I, 195); Dimineaţa, seara, triste./ Triste-s oare-ntr-adevăr?/ Umbre-atârnă de batiste/ Şi de fire lungi de păr. (I, 85); Oriunde-ţi pipăi pragul, cu şoapta tristei rugi,/ Dau numai de belciuge, cu lacăte şi drugi. (III, 288). TRISTÉŢE (10), tristeţi, s.f. Trist + suf -eţe (după fr. tristesse, it. tristezza). Stare sufletească apăsătoare; mâhnire, amărăciune; p. ext. regret. Cât timp măcar gândirea n-o vrea să se dezveţe/ În mijlocul acestei corecte repetiţii/ Pentru-îngrăşarea ierbii şi altoitul viţii,/ Şi să renunţe-odată la doruri şi tristeţe? (I, 110); Simţindu-ţi isteţimea, năvalnică să-nveţe,/ Ea se-ncepea-ntristată şi se sfârşea-n tristeţe. (III, 87); Tristeţea mea străvede printre arbori zarea,/ Cantr-un tablou în care nu-nţelegi:/ Boschet sau aşteptare opreşte-n fund cărarea?/ Şi liniştea-i ecoul buchetelor pribegi. (I, 17); Dar sufletul ţi-e încă şi mai presus de toate,/ Câte n-ajunge gândul şi cerul nu le ştie./ Şi sufletul boleşte-n tristeţea că nu poate/ Ce nu poate să fie şi nu va fi să fie. (III, 261); Mă uit la flori, mă uit la stele:/ Eşti chinul dulce al tristeţii mele. (II, 167); Tristeţile de demult,/ Dintr-alte vieţi ale vieţii./ Unele mă ştiu, altele m-au uitat,/ Mi-e frig... (II, 75); Când tristeţile te dor,/ Uită tot şi tâlcul lor. (IV, 95); Scama tristeţilor mele/ Se-ncurcă noaptea cu ele,/ Genele lui Dumnezeu/ Cad în călimărul meu. (I, 193). Variantă de plural articulat hotărât: tristeţele. – „Cunosc o maică-n care tristeţele n-au prins./ Tot proaspătă-şi păstrează modelul, ca-ntradins./ O ştie şi oglinda, şi-aş pune rămăşag...” (III, 223). TRIŞCÁR (2), trişcari, s.m. Trişcă + suf. -ar. 1. Cântăreţ din trişcă. 2. Persoană care face trişte. Îi ajunsese faima trişcarului departe,/ La ştiutorii scripcii şi meşterii de carte,/ Şi au venit să-l vadă

cu ochii, la bordei,/ Boierii meseriei de cântec şi condei. (IV, 75); – „O gaură, răspunde trişcaru,-i prea destulă./ Când povesteşte, cântă şi dă învăţătură,/ Nici omul n-are, nici el, mai mult decât o gură.”. TRÍŞCĂ (8), trişte, s.f. Et. nec. Vechi instrument muzical popular de suflat, făcut din trestie, soc etc., asemănător cu un fluier fără găuri. Titlu de poem: Trişca (IV, 74-77). Un biet plugar, odată, să-1 sufli, să-l dai jos,/ Îşi înjghebase-o trişcă şi fluiera frumos. (IV, 74); Ai îndrăznit când hora şi lanţul ei se mişcă/ Să amăgeşti flăcăii şi fetele cu-o trişcă./ Tu nu ştii ce-s acelea şi nici nu ai idee,/ O gamă, un solfegiu, un portativ, o cheie. (IV, 75); Şi totuş, luaţi de vânturi şi îndurând arşiţa,/ Noi, proştii, pe o trişcă, făcurăm Mioriţa. Te-ai luat cu mine-n vorbe, boierule, la trântă,/ Mai bine pune gura, ia trişca mea şi cântă,/ Să ascultăm nu vorba, ci ghiersul cât îţi face,/ Că nici ţăranii noştri nu-s nişte dobitoace. (IV, 76); Mai bagă-ţi trişca-n bete,-ncrezutule zevzec./ N-am nici un chef cu tine la fluier să mă-ntrec./ N-aş vrea să-ţi sug scuipatul şi să mă-nfrupt cu bale/ Din trişca ta mânjită cu muci şi cu zăbale./ (...)// (...)/ Ţăranul scoase trişca din sân: – „Păi, e de soc/ Şi mică, zise, alta-n cămaşă n-are loc./ Cu mâna mea am rupt-o din pom, şi cu briceagul./ O-nvârt pe subt mustaţă, de mi-e mai mare dragul.” (IV, 77). TRIÚMF (1), triumfuri, s.n. Din lat. triumphus, fr. triomphe. Victorie, biruinţă de mare prestigiu. Titlu de poem: Triumful (I, 119). TRIUMFÁL (1), -Ă, triumfali, -e, adj. Din lat. triumphalis, fr. triomphal. Fig. Măreţ, impunător, solemn, pompos. Dormiţi, dormiţi,/ În monarhia minerală,/ Cu-obrajii, sterpi şi gălbejiţi,/ Lipiţi de carnea triumfală,/ Cu care, morţi,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 527 vă-nsufleţiţi/ O zi şi-o viaţă goală. (I, 55). TROÁCĂ (6), troace, s.f. Din germ. dial. Trok. 1. Albie, copaie, covată. 2. Ladă mare în care cade făina măcinată la moară. 3. Vas de lemn în care se pune apa sau mâncarea pentru animale. Zămislită nu se ştie pentru ce mâhnirii noastre,/ Ai s-ajungi, fărâmă rece, curgătoare unde-albastre./ Îmbrăcată cu arşiţa ce te-aşteaptă-n zori de mai,/ Vei fi troacă şi oglindă, boturilor de buhai. (I, 152); Nu-i bine, oare, să te simţi/ Cu fundul lângă gură, scumpă troacă?/ La ce folos o za cu nişte zimţi/ Şi scânteierea lor de promoroacă? (IV, 35); Erai o gâscă şi tu, ca gâştele, mă rog,/ Şi te vedeam voioasă, la prânz şi pe la toacă,/ Cu gâtul lung, din guşe, cu pasul pintenog,/ Scăldându-te-ntre raţe cu gâştelentr-o troacă. (IV, 63); Câtă vreme, gras în ceafă,/ Stai la troacă, lângă leafă,/ Şi ierţi câtemai păcate/ Cu trei deşte-ncârligate. (IV, 253); Zgribulite-n pod şi-n pom,/ Au văzut ducând, pe om/ Troaca mare cu păsat,/ Şi Dulău a şi lătrat. (IV, 141); Pe când tu morfoleşti coceni şi n-ai ce face,/ El a băgat în el copăi şi troace,/ Căldări, cazane şi hârdaie./ Tu, mulţumeşte-te cu paie. (IV, 58). TROÁHNĂ (1), troahne, s.f. Et. nec. (Pop.) Guturai, răceală, gripă. Roşcovan ca-n luna mai,/ Dar umflat de guturai./ (Pentru troahnă singur leacul/ Pus în nară e bumbacul.) (IV, 198). TROFÉU (1), trofee, s.n. Din fr. trophée. Pradă de război luată de la un inamic. Iar când plecam călare, cu trofee,/ Furasem şi câte-o femee/ Cu părul de tutun,/ Cu duda ţâţii neagră, cu ochii de lăstun./ Ispitele uşoare şi blajine/ N-au fost şi nu sunt pentru mine. (I, 24). TROIÁN (2), troiene, s.n. Probabil din sl. trojanu. Îngrămădire mare de zăpadă adusă de vânt şi aşezată în formă de

valuri sau de dune; nămete. * P. gener. Morman, grămadă. Puşi pe două rânduri, în troianul gros,/ Lupii, de ruşine, au făcut frumos.// Va să zică, vântul, în feluri şi chipuri,/ Vru să-ntoarcă moşul din drum, cu tertipuri. (IV, 160); De-ţi ieşiră-n drum troiene de vecii şi piatra moartă,/ Care trebuie-n strâmtoare biruită-ncet şi spartă,/ Tu putuşi întoarce hora-mpotrivirilor şi-a humii/ Şi ieşişi măruntă, sfântă, sprintenă, din legea lumii,/ Făr’a pierde nici un fulger, nici o za de curcubeie,/ Mişunând în vălvătaia însului tău de scânteie. (I, 153). TRÓICĂ (1), troici, s.f. Din rus. trojka. Sanie rusească la care sunt înhămaţi trei cai unul lângă altul. Să-i spui că ar fi mai bine/ Să-şi depărteze niţeluş inima de mine?/ Nu vreau să fiu bărbat de doică!/ Să mă legene o troică,/ Un camion, un car!/ De-ar fi de două ori mai tânără, măcar! (IV, 30). TRÓMPĂ (1), trompe, s.f. Din fr. trompe. Excrescenţă cărnoasă în formă de tub, care prelungeşte nasul la elefant, la tapir etc. şi care serveşte la pipăit şi la apucat; p. ext. (despre oameni) nas mare. Nainte de intrare şi luându-l cu domolul,/ Îl învăţase-o doamnă cu trompă protocolul:/ – „Să nu zici „Doamne”, „Vodă”, de la-nceput, nici „Sfinte”,/ Te pleci niţel din spate, de trei ori, înnainte...” (IV, 82). TRON (8), tronuri, s.n. Din fr. trône. Scaun, jeţ (sculptat şi împodobit) pe care stau monarhii (sau prelaţii) la ceremonii; p. ext. simbol al domniei. Un rege ce se cheamă în cronici Rege-Soare/ Sta-n sfaturi cu şezutul sub tron pe o căldare./ (...)/ De-altfel întotdeauna şi-ncins cu chiparoase/ Şi crini, un tron miroase/ A stârv, a murdărie, avutul strâns porceşte/ Îi dă trufie celui ce, prost, te porunceşte. (III, 106); Părintele meu, mortul, şi rege mai nainte,/

528

Simona Constantinovici

Cum a trecut din slavă şi tron între morminte,/ Voinic şi încă tânăr, deodată, e ciudat! Fratele lui, urmaşul la tron, s-a însurat/ Cu văduva, regina, cu maică-mea. De mine/ S-a prins de-atunci o scamă de ruşine. (III, 209); Barba Marelui Pitic/ Trasă-i ca din borangic/ Şi-i îmbracă pieptu-n zale/ Cu odajdia ei moale./ Dumnezeu cel nepătruns,/ Dându-i tron înnalt, l-a uns. (IV, 190); Iubiţi-vă mai-marii şi-i ascultaţi...Veniţi/ Şi-ngenunchiaţi la tronul aleşilor, zmeriţi... (III, 103); Fiu şi nepot de rege, doi regi de-acelaş sânge,/ Un ochi scrutează tronul, şi celălalt îmi plânge./ De gândurile mele curtenii noştri spun/ Că nu ştiu ce să creadă: actor sunt, sau nebun? (III, 210); Dar, în sfârşit, norocul/ Făcu, din întâmplare, să cadă şi sorocul,/ Şi, însoţit de-o turmă/ De elefanţi, din urmă,/ Răzbi până la tronul şi-al marelui Mamut. (IV, 81). TROPÁR (1), tropare, s.n. Din sl. tropari. Scurtă cântare bisericească de laudă în cinstea unui sfânt sau a unui eveniment religios. Tipicarul, canonarhul/ Şi Chiril iclisiarhul/ Rânduiesc şi-n paraclis/ Să se cânte cum stă scris,/ Fără ca, de nerăbdare,/ Să se sară din tropare, (IV, 196). TRÓPOT (3), tropote, s.n. Din bg., scr. tropot. Zgomot de copite sau de picioare (încălţate) care izbesc pământul. Era, şopteşte Cartea, la început Cuvântul,/ Purtându-se pe ape, ca negura, răzleţ;/ De se-auzea un tropot, cuvântul era vântul,/ Călare pe vecie şi veşnic călăreţ. (III, 67); Dihania-mbrăcată în platoşă şi zale,/ Flămândă să ucidă, dă lumii iar târcoale,/ Şi iar i se năzare,/ C-aude zvon şi tropot şi huiet dintr-o zare. (IV, 73); Clocotul urcă-n slăvi a jertfă sfântă,/ Şi sculele, cărbunii şi tropotele cântă,/ Pe când, în viaţa vastă, pe

timpul tău decliv,/ Tu-ngheţi pe câte-o rimă şi-aştepţi un adjectiv. (IV, 39). TROSNÍ (3), trosnesc, vb. IV. Cf. trăsni. Variantă fonetică neliterară: trozní. Intranz. 1. (Despre lemne; la pers. 3) A produce un zgomot specific prin ardere; a pocni, a plesni cu zgomot. „Ţi-au mai troznit în vatră tăciunii subt ceaun?” (III, 241) 2. (Pop.) A pocni, a plesni din bici. Doi voinici, cu mâini voinice,/ Au troznit în hău din bice,/ Împletite din curele/ Şi bălţate cu mărgele. (IV, 156). 3. A-i pârâi cuiva încheieturile. Trântindu-l, tăvălindu-l, i-a prins-o-n două deşte,/ Ca-n gura unui cleşte,/ Şi-a strâns. Înghiţitoarea i-a troznit. (III, 188). TROTUŞ (1), hidronim. De ce-aş fi trist? Că nu ştiu mai bine să frământ/ Cu sunet de vioară urciorul de pământ?// Nu mi-e clădită casa de şiţă peste Trotuş,/ În pajiştea cu crânguri? De ce-aş fi trist?/ Şi totuş ... (III, 256). TRÚDĂ (11), trude, s.f. Din trudi (derivat regresiv). Cf. sl. trudu. (Pop.) 1. Efort fizic sau intelectual deosebit; muncă grea, istovitoare; oboseală, osteneală. 2. Chin, suferinţă; durere, necaz. Cei umiliţi în trudă şi-n răbdare,/ Pribegii, robii şi sihaştrii,/ Bătuţi de-a lunii vânătă dogoare,/ Aşteaptă stolul şoimilor albaştri. (I, 55); Azurul se încheagă/ Să facă iernii salbă./ E-o trudă-n bolta-ntreagă/ Să-ţi facă finţa albă. (I, 156); La trudă, zi şi noapte, două vieţi,/ Afli ce ştii, şi ce-ai ştiut înveţi. (II, 106); După multă trudă, poftim că soseşte./ Rumen, gras şi vesel, mână boiereşte,/ Hamuri şi zorzoane îi încing măgarii,/ Albi cum e sideful, iuţi ca telegarii. (IV, 161); Doamne, izvorul meu şi cântecele mele!/ Nădejdea mea şi truda mea!/ Din ale cărui miezuri vii de stele/ Cerc să-mi îngheţ o boabă de

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 529 mărgea. (I, 68); De pe pod, la miezul nopţii, le aruncă mâna bună/ Pâinea, ce nutreşte truda şi trudeşte visătorii./ Mâini, lăsaţi-le flămânde să se-acopere cu lună;/ Lebezi, aşteptaţi ca pâinea să v-o dea semănătorii. (I, 104); Necunoscând că jertfa i-a fost în cer primită,/ Îşi socoteşte truda, mâhnit, neizbutită. (I, 243); Astâmpărată foamea şi ispăşită truda,/ Un neastâmpăr altul îţi înteţise ciuda. (III, 87); Şi în timpurile toate/ Grijile erau destule./ Le-adunai împrăştiate/ Şi-ncepea din nou şi iar/ Truda muncii în zadar, (IV, 42); Truda voastră, măi Ioane,/ V-au cărat-o-n geamantane,/ S-aibă să benchetuiască/ Din sudoare românească. (IV, 255). TRUDÍ (5), trudesc, vb. IV. Din sl. truditi. Intranz. şi refl. (Pop.) 1. A munci din greu; a se sili, a se osteni. 2. A se căzni, a se chinui. De pe pod, la miezul nopţii, le aruncă mâna bună/ Pâinea, ce nutreşte truda şi trudeşte visătorii./ Mâini, lăsaţi-le flămânde să se-acopere cu lună;/ Lebezi, aşteptaţi ca pâinea să v-o dea semănătorii. (I, 104); Trudim o viaţă, Doamne, ca să ajungem firea,/ Şi ea dintr-o povară şi-un chin îşi face joc/ De frumuseţi gingaşe, smerindu-ne gândirea. (I, 241); Pe vremea noastră singuri ştiau cititul popii./ Noi ne trudeam cu plugul, cu secera, cu snopii,/ Şi popii, vai de lume, că preoţii de ţară/ Spuneau din molitvelnic mai mult pe dinafară. (IV, 76); Moşierii şi-arendaşii au flămânzit ţăranul/ Şi îl trudesc tot anul./ Îl ţin ca pe o vită,/ Şi vara, ca şi iarna, în viscol priponită, (III, 155); Cât ne-am trudit cu glasul, socot că bănuiţi,/ Să vă-nnălţăm în rândul de oameni fericiţi. (III, 104). TRUDÍT (2), -Ă, trudiţi, -te, adj. V. trudi. (Pop.; adesea substantivat) Foarte obosit; ostenit peste măsură; extenuat. Un om, trudit şi-acela, îmi va deschide

mâine/ Mormântul pomenirii cu mâna-i preacurată,/ Ca să mă frângă-n soare, schimbat prin moarte-n pâine,/ Şi fraţilor din urmă, şoptind să mă împartă. (I, 58); Am adunat trudiţii pământului. Le-am spus/ Să-şi dezlipească ochii şi să se uite-n sus. (III, 190). TRUFANDÁ (1), trufandale, s.f. Din tc. turfanda. Cel dintâi fruct sau rod al pământului dintr-o producţie anuală; p. ext. produs alimentar care apare pe piaţă mai înainte de timpul normal în care trebuie să apară. Vrăbiile din cuibar/ Au ieşit la călindar./ Ghiersul spune ce se-aude,/ Vrăbiilor maici şi rude,// Ce se mai găseşte-n piaţă,/ În grădină, prin verdeaţă,/ Gâze noi cu păr şi goale,/ Şialte-asemeni trufandale. (IV, 139). TRUFÁŞ (5), -Ă, trufaşi, -e, adj. Trufă + suf. -aş. 1. (Adesea substantivat) Plin de trufie, peste măsură de mândru, de orgolios; înfumurat, arogant. 2. Măreţ, grandios, superb. Între drumuri şi castani/ Stau de două mii de ani,/ Pune mâna, uşa scrisă/ Mi-e de-a pururea deschisă –/ Intră, cum te-am mai primit,/ Ori trufaş, ori biruit. (II, 192); Se pitise prin ovăz/ Şi, trufaş că e mustrat,/ M-a certat şi m-a lătrat –/ Şi scatiul i-a scăpat/ Dintre dinţi, şi a zburat... (IV, 123); titlu de poem: Trufaşul (III, 94); Nu e şagă, e răscoală,/ Dar mândriile trufaşe-s/ În izmene şi-n cămaşe. (III, 144); Frânarii, şi hamalii, şi muncitorii-n gară,/ Trufaşi, să-nfăţişeze ceva, şi ei, în ţară,/ Cu de la sine voie, aiurea şi obraznici,/ Au slobozit ţăranii şi-au dezarmat pe paznici. (III, 171). TRUFÍE (6), trufii, s.f. Trufă + suf. -ie. Atitudine dispreţuitoare şi arogantă, plină de mândrie şi de înfumurare; semeţie, aroganţă. Nu-i trufie-n jilţ şi straie/ Legea mea să n-o-ncovoaie/ Şi n-a fost pe lume trunchi/ Să nu-mi cadă în genunchi. (II, 192); Trăit într-o tru-

530

Simona Constantinovici

fie de neam şi-n aţâţare,/ Se înteţise ura zăcută,-ntre popoare,/ Şi ura moştenită, niţel câte niţel,/ Zbucnea în năvălire şi măcel. (III, 94); De-altfel întotdeauna şi-ncins cu chiparoase/ Şi crini, un tron miroase/ A stârv, a murdărie, avutul strâns porceşte/ Îi dă trufie celui ce, prost, te porunceşte. (III, 106); Tu ştii găsi la mine odihnă şi uitare,/ Cum nu ţi-au dat trufia şi braţul tău învins./ Eşti slăbănog. Eu ţie sortită-s într-adins,/ Ca şi tu câteodată să crezi a fi în stare. (II, 206); O laudă târâtă te insultă./ Ocara-i mai primită, că nu ştie/ Să gâdâle trufia cu linsoare multă,/ Făcând cu tine-n gând tovărăşie. (IV, 230); E blestemată brazda trufiei nesătule/ Să nu-şi mai verse-n care porumbul şi-n pătule,/ Şi-n foile chircite să iasă, de amiază,/ În loc de ciucălaie, ştiuleţi de căcărează, (II, 220). TRÚNCHI (9), trunchiuri, s.n. Lat. trunculus. 1. Partea cea mai groasă a unui copac, cuprinsă între rădăcină şi locul de unde pornesc ramurile principale; tulpină. 2. Trupul unui om, fără cap şi fără membre. Luai pildă pentru trunchi de la urcioare,/ Şi dacă-n sâni şi şold a-ntârziat/ Mâna-mi aprinsă, eu sunt vinovat/ Că n-am oprit statuia-n cingătoare (I, 81); Sălciile se închină,/ Babe mici, din rădăcină,/ Şi fieştecare trunchi/ De răchită stă-n genunchi. (II, 119); Plopul uscat ştia mai mult: a fost./ Fă şi tu trunchi, ca plopul din ogradă./ Creşte la cer, de bunăvoie prost,/ Dă frunze-n el şi lasă-le să cadă. (II, 150); Nu-i trufie-n jilţ şi straie/ Legea mea să n-o-ncovoaie/ Şi n-a fost pe lume trunchi/ Să nu-mi cadă în genunchi. (II, 192); Femeie răspândită-n mine/ ca o mireasmă-ntr-o pădure,/ Scrisă-n visare ca o slovă,/ înfiptă-n trunchiul meu: săcure. (I, 116); Nici n-au intrat în trunchiul din codru, doborât,/ Pieziş

nici fierăstrăul, nici joagărul târât. (III, 21); Ieşind din trunchiul tânăr tot ramuri şi-alte ramuri,/ Se înmulţise omul în seminţii şi neamuri; (III, 91); Căci piticii-s multe neamuri,/ Trunchiuri, rădăcini şi ramuri,/ Când corcite, când pestriţe/ Şi cu graiuri după spiţe. (IV, 179). TRUNCHIÁT (1), -Ă, trunchiaţi, -te, adj. V. trunchia. (Adesea fig.) Tăiat, fragmentat, mutilat, retezat. Dar când învălmăşeala simţirilor te fură,/ Ca să le spui trunchiate nu ai decât o gură./ Tu te deschizi ca uşa, lăuntru şi-n afară,/ Cobori şi urci în tine ca printr-un turn o scară. (III, 89). TRUP (49), trupuri, s.n. Din sl. trupu. (Pop.) Corp (al unei fiinţe). * Cadavru. Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant. Dar ridicându-l preasfinţitul/ La ceruri, braţul i se frânge/ Şi varsă din neprihănitul/ Trup sfânt muiat în sfântul sânge. (I, 86); Fă-i pirostrii ivoriul fierbinte-al unui trup/ Cu amintiri de marmori şi cu miros de stup. (I, 155); Când nu mai are timpul nici trup, nici os,/ Vântule, îmi cunosc neamurile şi strămoşii după miros. (I, 175); De când te-ai murdărit pe degete cu lut,/ Vremelnic şi plăpând tu m-ai făcut./ Poţi cere o durată aceluia-njghebat/ Din tină trup şi suflet cu scuipat? (II, 195); Fetiţa Mandei, cea mai mică,/ Un piţigoi de trup, o rândunică. (III, 51); De ce-aş simţi că suie vremea şi n-aş opri-o pas cu pas,/ Să văd că singură din urmă îmi dă năvală şi mă curmă,/ Când mi-ar ajunge, la suişuri, un bob de trup, un fir de glas/ Şi-un crin, în fund cu-o piatră scumpă, să-mi fac din el un cuib curat? (III, 259); Nu ştia că-i stă pe fund,/ Oului, un gol rotund/ Pentru plod şi pentru pui,/ Când ia trup făptura lui. (IV, 136); Vinul are-aşezământ/ Cât e trup şi sânge sfânt,/ Că se

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 531 face preschimbare/ Printr-o binecuvântare./ Ce e sânge şi e trup/ E ca fagurii din stup. (IV, 204); Trupu-i bălan, de osândit,/ Cu pravila s-a răzvrătit/ Şi, făcând cruci, bătând mătănii,/ Se simte stârv între jigănii. (I, 22); Departe de vatră şi prins de boieri,/ Departe de jalea mămuchii,/ Pe trupu-i cu pete şi peri,/ În cârduri sunt morţi şi păduchii. (I, 209); Trupul de femeie, cel îmbrăţişat,/ Nu-l voi duce ţie, moale şi bălan;/ Numai suferinţa cerului, păcat/ Nu-i cu ea să turburi apa din Iordan. (I,18); Va fi-mbrăcat în albituri curate/ Trupul ei văduv de durere,/ Nesimţitor la ceasul jumătate/ Care bate după 8 mistere. (I, 41); Cu trupul tău de catifea,/ Ce tremură de fin ce-i,/ Îmi aminteşti de ochii de cafea,/ Din genele Ilincei. (I, 74); Nepreţuind granitul, o, fecioară!/ Din care-aş fi putut să ţi-l cioplesc,/ Am căutat în lutul rumânesc/ Trupul tău zvelt şi cu miros de ceară. (I, 81); Înmormântează-ţi graiul oprit, subt sărutare,/ Şi lasă-ţi singur trupul, cu albele-i tipare/ Învăluit de umbră, el singur să murmure,/ Uşure ca o frunză, adânc ca o pădure. (I, 154); Bălaie, subţire ea-şi ţine deschis/ Pe lespede trupul, defunct paradis,/ Pe când îşi arată gândul hâd/ Paznicii vii, care râd. (I, 221); Cunoşti în vreme visul că sfârşeşte./ Ţi-ai aşteptat oşteanul trist pe scut/ Să-ţi intre-n zale reci în aşternut/ Şi să-ţi frământe trupul tâlhăreşte. (III, 14); Aţi fost nişte trupuri/ Şi v-aţi făcut fluturi./ Nucule, suflete scuturi. (II, 97); Făpturi şi jivine,/ Plăsmuiri blajine,/ Fiare, orătenii,/ Trupuri de vedenii (IV, 153). TRÚPĂ (1), trupe, s.f. Din fr. troupe. Forţele armate ale unei ţări, ale unei regiuni etc.; oaste. Asupra circulării secrete, în sfârşit/ Consiliul de Miniştri, de ieri, a revenit./ De-aci-ncolo, Pre-

fecţii şi trupele viteze/ Şi poliţiştii noştri să nu mai aresteze. (III, 201). TU (1054, din care TE (-TE, TE-) are 805 ocurenţe, iar forma plină, TINE, 125), pron. pers. 2 sg. Lat. tu. 1. (Ţine locul numelui persoanei căreia i se adresează vorbitorul; are funcţie de subiect). 2. (La dativ, apare sub formele ţie, ţi, -ţi, ţi-). 3. (La acuzativ, apare sub formele tine, te, -te, te-, cu diferite funcţii sintactice). 4. (La vocativ). Întrun titlu de poem: Vino-mi tot tu (I, 112); Tu nu eşti frumuseţea... (I, 126); Tu taci (II, 155); Tu (II, 193); Ce-i fi şi tu? (IV, 244). Au, soare, tu, ivindu-te domol,/ Nu îţi alungi, tu, fulgerile lungi,/ Nu-ţi verşi lumina toată-n gol,/ Nepăsător pe cine îl ajungi? (I, 13); Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine/ Într-o dup-amiază, când/ Fereastra sufletului zăvorâtă bine/ Se deschisese-n vânt,/ Fără să ştiu că te aud cântând. (I, 33); Tu te-ai dumicat cu mine vaporos –/ Nedespărţit – în bolţi./ Eu veneam de sus, tu veneai de jos./ Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi. (I, 34); Lumea plânge de necazuri,/ Tu-ţi pui gândul pe atlazuri (I, 64); Iubirea noastră a murit aici./ Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.// Atât amar de ani e de atunci!/ Glicină tu, tu florile-ţi arunci. (I, 96); Tu ce-nfiori pe şesuri plopii/ când treci, din creştet la picioare,/ Şi prinzi de tot ce te-ntâlneşte/ o plasă caldă de răcoare. (I, 117); Tu eşti asemeni celui care/ Te-a frământat, te-a căutat şi născocit,/ Şi semn izbit în tine-a-ncremenit/ De sabie biruitoare. (I, 160); După pana ce te-a scris,/ Vii şi tu din somn şi vis. (II, 28); M-a bătut pe umeri Dumnezeu/ Cu mâna lui femeiască./ Tu eşti? m-a întrebat; te cunosc./ Nu am ştiut răspunde. (II, 74); Tu taci, tu te-ai ascuns, tu pieri/ Cu sculele şi farmecele tale./ Te cheamă din biserici,

532

Simona Constantinovici

din temniţi, din spitale,/ Şi nu răspunzi durerii nicăieri. (II, 155); Cine eşti tu, acel de care gândul/ Se-apropie necunoscându-l? (II, 170); De când te-ai murdărit pe degete cu lut,/ Vremelnic şi plăpând tu m-ai făcut. (II, 195); Ascuns de toată lumea, de ochii mei profunzi,/ Deschişi cât zarea largă, tu nu te mai ascunzi./ Mi te arăţi pe faţă şi fără de sfiială,/ Şi-nzorzonat de teatru şi strâmb în pielea goală. (III, 39); Tu te deschizi ca uşa, lăuntru şi-n afară,/ Cobori şi urci în tine ca printr-un turn o scară. (III, 89); E timpul, slugă veche şi robul celui rău,/ Tu, omule şi frate, să-ţi fii stăpânul tău. (III, 111); Bătrân tâmpit! Iscoadă! Puteai lucra mai bine./ Te luasem drept stăpân’ tu, slugoi fără ruşine./ Vezi dacă nu te-astâmperi? O întâmplare scurtă/ Şi-un vârf de spadă ager ţi s-a-mplântat în burtă. (III, 214); Tăcerea ta supusă-mi şoptea: – „Mă ia şi du,/ Şi mântuie-mi odată durerea de-a fi tu”. (III, 265); Culcă-te tu şi visează,/ Eu te scormon şi te ar,/ Şi-o să vezi, pe la nămiază,/ Că nu-i jocul în zadar. (III, 270); Cel mai vioi, tu, sfinte şi frate, dintre stele,/ Rămâi oprit de-a pururi deasupra casei mele. (III, 286); Nu erai tu, pe sus, peste palate,/ Rotindu-te-n singurătate,/ Când te-am chemat din frumuseţile pustii,/ Şi tu te afundai mai tare-n sihăstrii,/ Viteaz în zbor, învierşunat în luptă/ Cu negura neîntreruptă ? (IV, 11); Se sprijină cuvântul târâş, pe alt cuvânt,/ Şi ai şi tu un petec de umbră pe pământ, (IV, 37); – „Te-admir cât rabzi, vecine. Te spurcă şi te bate,/ Şi tu primeşti cu zâmbet şi cu seninătate.” (IV, 69); Tu întăreştete-n credinţă/ Şi rabdă aprig, semenule meu,/ Că-i pedepseşte bunul Dumnezeu... (IV, 227); Unde-mi bat undrelele/ Ţi-ai uscat obielele,/ Unde-ascut săgeţile/ Tu-ţi piepteni musteţile./ (...)/

De fac săbii, tu vrei teci./ De fac una, vrei cincizeci. (IV, 239); Tu, Ioane, gol şi prost,/ Ai rămas pe brazda ta,/ A plivi şi secera. (IV, 256). TINE (125), precedat de prepoziţii simple sau compuse, uneori de adverbe (pe, cu, de, la, spre, ca, din, prin, pentru, de la, până la etc.). În seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la tine, (I, 9); Pâinea nu mi-o caut să te cânt pe tine/ Şi nu-mi vreau cu stele blidu-nvăluit. (I, 18); Cercasem eu, cu arcul meu,/ Să te răstorn pe tine, Dumnezeu! (I, 25); Ard către tine-ncet, ca un tăciune,/ Te caut mut, te-nchipui, te gândesc. (I, 48); Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies învingător. (I, 62); Ochiul deschis, în care un gând mi se aţine,/ Doreşte ziua-ntreagă de noapte şi de tine. (I, 112); Întârzie din drum la tine, când drumul lui spre tine duce. (I, 114); Şi fostul meu vecin de ţărm se ţine/ Vecin de-o vreme, Doamne, şi cu tine. (I, 131); Toţi s-au culcat, ca tine, toţi au înnoptat,/ Toţi au murit de tot. (I, 144); Gâştele cuprinde-le-vei pe subt aripi şi vei duce./ Se va coborî prin tine turla răzimată-n cruce. (I, 152); De ce n-ai fi voluta topită, de tămâie,/ Şi singură mireasma, din tine să rămîie? (I, 154); Sfărâmat în lutul vremii, ca un vraf de oale vechi,/ Adăpost nu vor mai cere de la tine nici sobolii. (I, 192); Eu, lacrima, de tine-o am ascuns,/ Căci lacrimile nici nu-ntreabă, nici nu au răspuns. (II, 156); Minunile se iscă din peşterile pline/ Nainte să ajungă izvoarele la tine. (II, 175); Te-mpiedici prins de-al coapsei hăţiş de mărăcine/ În luptă cu scheletul îndrăgostit de tine. (II, 225); Treci peste tine, ca peste un drum închis,/ Şi nu spune cine te-a trimis. (III, 18); Sunt petecul de noapte, dat ţie din născare,/ Şi ies şi intru-n tine în zori şi în amurg. (III, 65); O zi erai mai ager,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 533 şi alta mai amar:/ Aveai otravă-n tine, de-atunci, de cărturar. (III, 87); Că gol şi el, ca tine, prin fumul de tămâie,/ E tot bătut în cuie, în palme şi călcâie. (III, 119); Mi-e silă de toate,/ De rău şi de bine./ Mi-e foame şi sete de tine. (III, 277); Uită-ţi oglinda lacule-aşternut/ Şi umbra noastră care prin tine a trecut. (III, 294); În tine ţine noaptea, dar vezi că-n răsărit/ Catapeteasma zilei de aur s-a trezit,/ Şi împrejurul tău, voioasă, munca. (IV, 38); Ce-i cu tine, jivină?/ Ce să fie această drăcie?/ Ramă de fotografie? (IV, 104). TUBÉRCUL (1), tuberculi, s.m. Din fr. tubercule, lat. tuberculum. Tulpină subterană, scurtă şi îngroşată, care înmagazinează substanţele de rezervă ale unor plante. Cel-de-sus şi din veac binevoieşte/ Să-şi coboare sfintele scule/ Până la tubercule,/ Şi pentru negul cartofilor cald/ Face descântece, ca pentru smarald. (I, 171). TUCI (1), s.n. Din tc. tuç (lit. tunç). Fontă; ceaun, vas (de fontă). Glasul tău depărtat şi sfânt/ Spune auzului de pe pământ/ Că sufletul trebuie să stea/ De veghe, înarmat în şea;/ Că sufletul e-o sabie sticloasă/ Care trebuie trasă:/ Să-i scânteie stelele-n luciu! Povară mi-e mintea, ca tuciul. (I, 84). TUDOR (1), antroponim masculin. Variantă a lui Teodor. Scriu aci, uituc, plecat,/ Ascultând glasul ciudat/ Al mlaştinii şi livezii./ Şi semnez:/ Tudor Arghezi. (I, 194). TÚFĂ (1), tufe, s.f. Lat. tufa. Arbust cu ramuri dese care pornesc direct de la rădăcină. A trecut şi s-a lovit,/ A lătrat. O fi simţit./ A-nţeles că pe aici/ Umblă-n tufe un arici./ Altă dată, lângă casă,/ A dat de broasca ţestoasă. (IV, 118). TULBURÁ (7), túlbur, vb. I. Lat. *turbulare (< turbare). 1. Tranz. A face ca un lichid să devină tulbure, să se um-

ple de impurităţi. 2. Tranz. şi refl. A-şi pierde limpezimea, transparenţa, claritatea. 3. Tranz. şi refl. Fig. A-şi pierde sau a face să-şi piardă liniştea; a (se) îngrijora, a (se) nelinişti. Tu poate-ai să te tulburi de cei rămaşi. Atunci/ Trimite-le arhangheli cu aripile lungi./ Ivirea lor pe prispă, şi şoapta lor adâncă/ Să-i facă să tresară, uitând să mai mă plângă. (III, 295); Tu tulburi vălmăşagul pe prăzile mai bune,/ Şi haita gânditoare n-ai vrea să se răzbune,/ Când singur dinaintea frăţiei te ridici/ Şi-i sângeri fariseii şi blânzii-ntorşi pe bici? (IV, 225); Căzând pe-o dâră lungă, de aur, dintre stele,/ S-au închegat la tine în două peruzele,/ Domniţă-al cărei zâmbet mă tulbură şi-nghiaţă?/ Îţi pâlpâie-n privire şi-un vânăt fir de ceaţă. (III, 85); Am pus urechea: cântă a lăcustă./ Ce lungă mi-e poteca şi îngustă!/ Mă pot gândi că nimeni nu mai vine/ Să tulbure tăcerile din mine. (II, 179); Te tulbura năluca trecând, ţi-era urât/ Ca unui fără vlagă oştean posomorât./ În liniştea făpturii erai neliniştit,/ Uitându-te cocorii că zboară-n asfinţit. (III, 87); Dumitru ţărănoiul, dulgher şi lăutar,/ Nu tulburase satul vorbindu-i în zadar: (III, 118); Eşti ostenit de silă, cărturare,/ Te chinuie o slovă, o-ntrebare,/ Şi-n loc să-ţi dea odihnă, ţi-a tulburat-o, dragă,/ Şi-ai mai pierdut o vreme şi alt crâmpei de vlagă. (IV, 38). TULBURĂTÓR (1), -OÁRE, tulburători, -oare, adj. Tulbura + suf. -ător. Care nelinişteşte, emoţionează, dă prilej de meditaţie. Zeci sau sutele de mii,/ Împărţite-ntre copii,/ Se ivea, tulburătoare,/ Şi o altă întrebare:/ Ce-o să aibă cel mai mare?/ Ce-o să aibă cel mai mic,/ Cam firav şi cam pitic? (IV, 45). TULÉI (2), tuleie, s.n. Cf. scr. tulaj, ucr. tulij. Fir de mustaţă sau de barbă care abia a crescut (la tineri). Cu vreo câte-

534

Simona Constantinovici

va tuleie,/ Mă, tu semeni a femeie./ La sprinceană/ Fetişcană,/ Subsuară/ De fecioară. (I, 217); Fă ceva. Dă o muscă, dă o boală!/ Sau fă-mă iar de şcoală./ Năpârleşte-mă, Doamne, de tuleie,/ Fă-mă femeie/ Sau fă-mă iar băiat.// Să mai dau un bacalaureat. (IV, 31). TULÍ (1), tulesc, vb. IV. Din bg. tulja, scr. tuliti. Tranz. (Pop. şi fam.; în expr.) A o tuli = a fugi (repede şi pe furiş), a o şterge. Când corabia se-nneacă,/ Şobolanii, droaie, pleacă./ Din pârjol, ca de-obicei,/ Au tulit-o-n cârd şi ei,/ Cu o muscă pe căciulă,/ Groasă-n pântec şi sătulă. (IV, 255). TULPÁN (4), tulpane, s.n. Din ngr. tulpáni. 1. Pânză cu ţesătura foarte subţire şi străvezie; muselină. 2. Basma în trei colţuri cu care femeile (de la ţară) îşi acoperă capul. Dă-mi cârjile, dar prinde-mi tulpanul alb de gât/ Cu boldul lung de aur cu gămălie-albastră./ Şi dămi şi-o floare din ghiveciul din fereastră,/ Şi spune-le că viu numaidecât. (II, 145); – „Veştmântul, cum ni-l punem, ne face deopotrivă,/ Că una e mai groasă, că alta-i uscăţivă./ Nici părul nu se vede că-i negru sau bălai./ Tulpanul îţi ascunde şi vârsta, câtă ai.”/ – „De-i vorba de măicuţa de-aci, de lângă mine,/ Ea poartă şi tulpanul şi vârsta foarte bine.” (III, 223); În sufletul tău sufletele lor,/ Ale tuturor,/ Se aştern ca rufăria moale/ În sertarele goale/ Teanc. Năframe, tulpane, barişe/ Cu croiala piezişe. (I, 175). TULPÍNĂ (18), tulpini, s.f. Cf. bg., scr. turpina. Parte a unui arbore cuprinsă între rădăcină şi coroană, care susţine ramurile, frunzele, florile şi fructele şi prin care trece seva la diverse părţi ale plantei; trunchi. Spune tu, Noapte, martor de smarald,/ În care-anume floare şi tulpină/ Dospeşte sucul fructului Său cald? (I, 48); Ca să te-ating, târâş pe

rădăcină,/ De zeci de ori am dat câte-o tulpină,/ În câmp, în dâmb, în râpi şi-n pisc,/ Viu când mă urc, şi trist când iar mă isc. (I, 163); Pleacă-te, îmbelşugată, tu, tulpină, peste ţară,/ Şi cu rodul greu sărută şesul vetrei, de gunoi./ Scoate vârfuri, de te bizui, şi podoabe înafară:/ Rodul va cădea şi singur înlăuntru, înapoi. (I, 192); Două capre cu trei iezi,/ În genunchi, la o tulpină,/ Ţi se pare că le vezi/ Că se roagă şi se-nchină. (II, 31); Eşti o tulpină fără rădăcină/ Şi semeni a mireasmă şi lumină. (II, 194); Făptura ei de aer dă floare de lumină/ Şi are, ca porumbul şi volbura, tulpină. (III, 93); Tu pui gunoiul putred mereu la rădăcină,/ Să-ngraşi mai mult otrava amară din tulpină. (III, 217); Biserică mare, grădina/ Aşteaptă? Mai vine streina?/ Să vină,/ Cu pasul înnalt, de tulpină. (III, 274); Ca nişte ochi sendreaptă către mine,/ Cu gene lungi, trandafirii,/ Floarea deschisă a tulpinii pline/ De căutări sfiioase de copii. (II, 14); Strămută-mi gându-ntr-alte părţi,/ Strecoară-mi-l pe sub tulpini,/ Ca să-l întorc apoi pe cărţi,/ Nins, cum şi tu vii, de lumini. (I, 74); Ne-apropiem. Văzduhul miroase-a vechi prin noapte,/ Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini./ Un abur slab se cerne, un cer spoit cu lapte,/ Departe-n orizonturi, se naşte prin tulpini. (I, 108); A pus Domnul o mărgică/ Şi-a croit tulpini şi floare/ După soiuri de tipare/ Cu osârdnică migală,/ Să nu stea ţărâna goală. (II, 95); Şi le citesc în brazdă greierii citeţi/ Trei nopţi întregi şi două dimineţi,/ Şi ele cresc şi dau tulpini şi foi/ De cărţi înfăşurate strâns, de popuşoi. (II, 246); N-avea grijă. Nu le pasă./ Şi-au gătit la cald o casă,/ În pământ, pe sub tulpini,/ În adânc şi-n rădăcini. (IV, 133); Mă plec la trandafiri şi le miros/ Bobocii din tulpinile de jos. (II, 167); Numai

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 535 că găinile/ Ce-şi aleg tulpinile/ Şi pun cuib în frunza deasă/ Nu sunt cele de acasă. (IV, 183). TULUC (1), nume propriu dat unui câine. – „Ce cătaţi aicea, măi, căţeii mei, –/ I-a mustrat unchiaşul, – Tuluc şi Grivei?/ Daţi-vă deoparte, fiare pământeşti,/ Nu-i pentru jivine drumul cu poveşti.” (IV, 160). TUN (4), tunuri, s.n. Lat. tonus. Armă de artilerie care aruncă proiectile la distanţă mare. Fata ei sforăia. Bun!/ Şi părea că şi fata străină doarme tun. (I, 201); Nu va scăpa cu viaţă de-aici-nainte unul,/ Cât vom sluji pe Vodă cu puşca şi cu tunul./ Vă rog să luaţi aminte din scurt, şi raportaţi/ Atât: pe zi ce număr aveţi de împuşcaţi. (III, 201); Aţi cucerit-o ţara, după amar şi chin,/ Cu sabia şi tunul, ca un pământ strein. (III, 204); Cuvântul e-al oştirii. Măreaţa Capitală/ E în război cu satul sculat, în luptă dreaptă./ De-o parte puşti şi tunuri, de alta mâna goală,/ Prostimea puturoasă şi pătura deşteaptă. (III, 134). TUNÁ (2), tun, vb. I. Lat. tonare. Intranz. impers. A se produce un tunet; a se auzi tunetul. Tună-n cer. Se surpă, poate,/ Stive de lemne tăiate./ Că nu-ţi vine chiar a zice/ Că joacă Domnul popice. (II, 44) şi ca titlu de poem: Tună (II, 44). TÚNDE (2), tund, vb. III. Lat. tondere. Tranz. şi refl. A(-şi) scurta, a(-şi) reteza, a(-şi) tăia părul, barba sau mustaţa. Eu fac mustăţile la lupi,/ Când vrei să-i pupi./ Tund cu maşina girafa/ Şi-i potrivesc toată ceafa. (IV, 101); Meşterii-au răspuns:/ – „Am cusut, am vopsit şi am tuns,/ Împărate./ Fiarele sunt adunate/ De trei nopţi şi jumătate,/ Însă stau nebotezate.” (IV, 103). TUNÉT (2), tunete, s.n. Lat. tonitrum (după sunet). 1. Zgomot puternic care însoţeşte o descărcare electrică atmo-

sferică (fulger sau trăsnet). 2. Fig. Zgomot puternic, răsunător. Stau la pândă-n bălţi şi împrejur,/ Clopot, voce, tunet să mă strige,/ Ţipăt rău sau şoaptă să murmur,/ Ce voi zice, nu ştiu, ce voi zice ? (III, 284); Cu tunetul se prăbuşiră şi norii/ În încăperea universului închis./ Vijelia aduse cocorii,/ Albinele, frunzele... Mi-s/ Şubrede bârnele, ca foile florii. (I, 33). TUNS (2), -Ă, tunşi, -se, adj. V. tunde. (Despre păr, barbă, mustaţă, lână, iarbă etc.) Tăiat, scurtat, retezat; (despre oameni) Cu părul, barba, mustaţa etc. tăiate, scurtate. Dacă te-aş fi întrebat/ Despre Papură-mpărat?// S-a dus veste,-aş fi răspuns,/ Ca de-un drac de popă tuns. (II, 131); Cizmele creţe-n carâmbi/ S-au dus pe bani strâmbi,/ Bumbii de-argint au trecut prin lulele,/ Şi ceata semeaţă e tunsă la piele. (I, 236). TURBARE (1), s.f. V. turba. Nebunie. M-ajunsese şi-o turbare/ Să pui semne de-ntrebare,/ Câte trei, pe toate cele,/ Când pe pietre, când pe stele./ Zgâriam câte ceva/ Pe urcioare, pe ulcea,/ Pe o casă, pe o poartă,/ Pe copaci, pe frunză moartă./ Au scăpat de pana mea/ Meiul doar şi mazărea. (III, 8). TURBAT (1), -Ă, turbaţi, -te, adj. provenit din verb la participiu. V. turba. Fig. Furios, violent, sălbatic. Ameninţau cu puşca, ele strigau: – „Păi, trage!”/ E palid Iliescu, turbat şi mohorât./ Muierile îl scuipă: – „Ciocoiule borât!” (III, 126). TURBURA (11), turbur, vb. I. Vezi varianta literară tulbura. Nu lua în seamă cântecele grele/ Cu care turbur liniştea de-apoi./ Sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi/ Şi cântă moartea-n trâmbiţele mele. (I, 80); Am luat ceasul dentâlnire/ Când se turbură-n fund lacul/ Şi-n perdeaua lui subţire/ Îşi petrece

536

Simona Constantinovici

steaua acul. (I, 14); De-abia trezită-n soare alb, grădina/ Din somnul ei curat dintru-nceput,/ Că o şi turbură cu fulgere lumina/ Şi stupul lacom şi limbut. (II, 14); Slobodă iese luna din pământ,/ Şi-n roua ei trăsare nouă floarea./ El nu putea să uite lucrul sfânt/ Şi-l turbură jignit asemănarea. (IV, 247); Trupul de femeie, cel îmbrăţişat,/ Nu-l voi duce ţie, moale şi bălan;/ Numai suferinţa cerului, păcat/ Nu-i cu ea să turburi apa din Iordan. (I, 18); O! nu turbura răsăritul./ De unde vine acvila albastră/ De a crescut atât?/ Mică-n cuib şi fără aripi am lăsat-o. (I, 135); Argatul, auzind că-l cheamă,/ S-a turburat, de bună seamă,/ Şi ce mira mai mult oierul/ E că-l chema la curte chiar boierul. (IV, 15). TURBURARE (1), s.f. V. tulburare. Emoţie. Ce plângi, copilul meu? Ce-ţi are/ Sufletul? Te doare?/ Senină ca un bob de rouă,/ Ar fi ca o podoabă nouă,/ Dar e o lacrimă de turburare/ Şi mai cu seamă locul ei mă doare. (II, 156). TURBURAT (3), -Ă, turburaţi, -te, adj. provenit din participiu. V. tulbura. Variantă fonetică neliterară pentru tulburat, -ă. Turburat în amintire,/ S-a întors parfum de vis,/ De la sânu-abia deschis,/ Peste care-un braţ subţire/ Adormea ca un iris. (I, 93); Într-adevăr, destinul e turburat de-o floare/ Ieşită de neunde, necum şi la-ntâmplare,/ Şi se trezeşte-n rouă din somnul ei închis,/ Trecând dintr-o visare tăcută într-alt vis. (III, 283). TURBURE (3), turburi, adj. Variantă fonetică neliterară pentru tulbure. Neclar, incert. Aş voi să găsesc o asemănare/ Şi caut în zgomote şi murmure,/ În viori, în naiuri şi ghitare/ Ecoul nedesluşit şi turbure. (I, 167); Uite, de pildă, unul în chipul crucii,/ Ar pune un semn turbure de lumină/ Subt bărbia ta de fată creş-

tină. (II, 84); Blestemul nu se pierde, creşte./ Se face funie şi cleşte,/ Se face foame şi lingoare,/ Junghi inimii şi ac la-nghiţitoare,/ Îngrijorare turbure şi frică. (II, 223). TURC (4), -Ă, turci, -ce, s.m. şi f., adj. Din tc. türk. 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Turciei sau este originară de acolo. 2. Adj. Ca al turcilor; turcesc. Printre prunii din amurg/ Cântă-n ritmuri de tipsii/ Ghiersul moale, stihul turc/ Şi arab, de la geamii. (I, 85); Cuviincios cu buna rânduială,/ Pentru cei mari, fie munteni sau turci,/ Avea mai mari şi osebite furci,/ Ca treapta loc să nu dea la-ndoială. (I, 101); Toţi piticii cărturari/ Poartă brâu şi ochelari,/ Brâu încolăcit pe şale,/ Ca la turci, peste pistoale. (IV, 212); Într-un cătun mai zace, fost soldat,/ Un chip de om trei sferturi mai scurtat,/ Dintr-un război mai vechi cu turcii,/ Şi-i ciuguleşte ciocul curcii/ Medalia târâtă pe subt pat,/ Cu care Vodă pieptul i-a scuipat. (III, 177). TÚRLĂ (23), turle, s.f. Din ngr. túrla. Construcţie de formă cilindrică sau prismatică poligonală, de înălţime relativ mare, care face parte din complexul arhitectural al bisericilor, înălţându-se deasupra acoperişului. Lumina-şi cară-n matcă nămolul alb al ceţii,/ Din care se prăvale o turlă după alta,/ Nămiezul întârzie în ora dimineţii,/ Şi ca să-ajungi la soare, îl scoţi din zid cu dalta.// Tăcerea se închină la o madonă veche./ O casă-şi lasă pleoapa, o turlă îşi îndreaptă/ Ceasornicul cu clopot aproape de ureche./ Biserica-i pe scară, pe cea din urmă treaptă. (I, 30); O! cuiburi, scoici cu şoapte,/ Rugaţi-vă, la noapte,/ Din turlă, pentru ea... (I, 79); Durerea mea de vineri duminica-i mai dulce./ O gust mai mult când sună un clopot dintr-o turlă. (II, 72); Ca paie-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 537 le-n văpaie ard clopotele-n turlă/ Şi blestemele mute s-au întâlnit şi urlă. (II, 224); Din turlă atârnă/ Clopotul de-o bârnă./ Cine ce să spuie/ Dacă nimeni nu e? (IV, 149); Piuliţa de aramă/ Luceşte ca un astru solitar,/ Şi luna şi-a făcut un far/ Din turla-nvăluită-n scamă. (I, 42); Gâştele cuprinde-le-vei pe subt aripi şi vei duce./ Se va coborî prin tine turla răzimată-n cruce. (I, 152); Într-o stea/ Bătu ora de catifea./ Ora de pâslă bate/ În turla din cetate. (I, 237); Într-un plop cu turla subţire/ Corbii-şi alegeau mânăstire. (II, 109); Pridvorul tău, de sus, din turla mare,/ Nu a cinstit scripcarul cu o floare./ (...)/ Domniţă cu cinci turle la cetate,/ Răbdai aproape anul jumătate,// Şi-n aşteptare, număr ca nebunii/ Luceferii rotiţi din coada lunii. (II, 152); Sunt un schit de blăni şi doage/ Pentru cine să se roage./ Vine cine vrea să treacă/ Pe sub turla mea săracă. (II, 205); Pe biserica mare/ S-a ridicat ca o capră, în două picioare./ Noapte: năvală şi pâclă de noroade./ Îi linge turla şi-o roade. (II, 234); Vin înapoi din raiuri fericite/ Şi lumea-ntreagă-a stelelor străbat,/ Vechi credincioşi ai turlei părăsite/ Şi ai bisericii sărace dintr-un sat. (I, 38); Îmi creşte-n suflet iarăşi o strună de vioară,/ Dar cântecul în mine, tânjind să se deştepte,/ Sfiios şi şovăielnic şi-acum ca-ntâia oară,/ Răsună-n depărtare, mai sus şi mai afară,/ Ca-ntr-o vecie albă cu stâlpi şi turle drepte. (I, 122); Între atâtea inimi ce bat cu toate-n mine,/ Ca nişte turle pline de clopote, n-a fost,/ Nu este, n-o să fie şi-n van va să suspine/ Eroul meu din suflet de râsul celui prost. (I, 138); Aş vrea să fi rămas ce-am fost./ La peştera cu turle de piscuri, mut şi prost,/ Într-un tărâm pustiu, cu Dumnezeu,/ Noi singuri între vulturi şi zimbri, el şi eu. (III, 273); Şesul creşte, ceas cu

ceas./ Nici un sat n-a mai rămas./ Unde-s turlele, că nu-s?/ Unde-s crucile de sus? (III, 59); Păduri culcate-n unde, pe apele domoale,/ Şi turlele prin ceaţă, ca de castele goale,/ Câte un drum coteşte, oprit la un copac./ Vor fi trecute toate, c-atât adorm şi tac?... (III, 269). TÚRMĂ (25), turme, s.f. Lat. turma. 1. Grup de oi sau, p. ext., de alte animale domestice ori sălbatice, care trăiesc împreună. 2. (Depr.) Mulţime, grup mare de oameni (în dezordine). 3. (În limbajul bisericesc) Mulţimea credincioşilor. Orologiul, ploaia-n urmă/ Şi cu inima-ntr-un ritm,/ Bat secundele ce-n turmă/ Nencetat au tot murit. (I, 76); I-aud bătând în poarta încuiată./ E-o mânăstire veche între tei./ I-au apucat furtuna şi bezna şi îşi cată/ Un adăpost cu turma după ei.// Dar ce să-ncapă-n schit atâta turmă/ Cu-atâţi ascultători, câini şi măgari!/ Plâng, fulgerate, oile din urmă/ Şi prinse-n drum de secetele mari. (II, 148); Tu, râmă-n zmârc şi scurmă,/ Că el se-ndoapă cât o turmă. (IV, 58); Cum de-ţi uiţi în ceasul rău,/ Omule-al lui Dumnezău,/ Cu năravuri boiereşti/ Turma dată s-o păzeşti? (IV, 253); Pândit să crească peste tine/ Şesul turtit, flămând de înălţime,/ Şi să te-ajungă praful care vine/ Stârnit de turme şi desime; (I, 16); Cămin al dorurilor mele,/ fântâna setii-nvierşunate./ Pământ făgăduit de ceruri/ cu turme, umbră şi bucate. (I, 116); Cerbii,-n turme şi cirezi,/ Prinşi de coarne-s în livezi,/ Şi-ncepând coasta s-o urce,/ Se zmucesc să se descurce. (II, 53); Uite-n livadă stupii,/ Uite-n vifore lupii,/ Uite cerbii,/ Uite firul ierbii./ Vezi/ Herghelii, stoluri, turme, cirezi? (II, 57); Zimbrii-n turme, herghelii,/ Se-alungau peste câmpii,/ Armăsarii-n lumea largă/ Călcau Dunărea s-o spargă, (III, 59); Un ţărm şi-un cot de mare,/ Ca să

538

Simona Constantinovici

clădim pe piatră castele cu pridvoare,/ Conace şi palate, grădini pentru stăpâne,/ Cu mori, cirezi şi turme şi herghelii şi stâne. (III, 104); Am ascultat cirezi şi turme, herghelii,/ Arzând de vii./ O noapte-ntreagă au gemut./ Atât v-aţi priceput? (III, 186); Gospodăria lui de prin Amiazamare/ Se cârmuia de sus, din depărtare,/ Cu mori, cu turme, cu bucate. (IV, 15); Când păstoream cu turmele pământul/ Şi ne mutam uşori din loc în loc,/ Şi nu ştiam unde ne-a fi mormântul/ Şi vieţuiam cu zarea la un loc (I, 123); Turmele albe de azur şi foc/ Încet s-au strămutat din loc./ S-a răsucit lumina-n sine ca zuluful./ Cerul, dezumflat, şi-a strâns burduful. (I, 157); Vin turmele, capre, mioarce...// Stăi! Nu te-ntoarce./ Coapsa ta sucită stă aşa de bine,/ Caldă, lângă mine! (II, 66); Turmele şi carele,/ Vremea, vântul trec şi pier./ Ea stă singură la cer,/ Cu Acela Carele... (II, 101); Plugu-l pedepsesc că ară;/ Turmele, că sunt în ţară,/ Cad subt greaua lor osândă,/ Că nu pot să le mai vândă (III, 139); Vacile şi turmele/ Îşi pierdură urmele./ În colibe, lângă sobă,/ Sună trâmbiţa cu tobă. (IV, 154); Am bătut colţi pădureţi/ La turmele de mistreţi./ Lupii mi-au cerut măsele,/ Zimbrii – frunţi cu coarne grele. (IV, 237). TURN (12), turnuri, s.n. Din germ. Turn. Construcţie înaltă, prismatică sau cilindrică, clădită separat sau făcând parte dintr-un complex arhitectural. A năzuit un clopot să sune liturghia,/ Şi bronzul lui, ca scrumul, din turn s-a risipit. (I, 119); Fată, nu ţi-am spus să pui/ Ghetele cu bot de aur,/ Şesu-n turn să ţi-l încui,/ Să-ţi farmeci cărările,/ Să te joci cu Duhul Sfânt/ Şi numai cu zările/ Să te reazimi de pământ? (I, 148); Tu ştii tăcea când este de tăcere/ Şi-n toată ora-nalţi câte un turn/ Arhanghelului

mare taciturn,/ Neliniştit de greaua lui putere. (I, 160); Ieslea, şi ea, s-ar putea/ Să fie de catifea,/ Nu ştiu, nu e treaba mea./ Însă ştiu că-n turn, la han,/ Cântă bivolul bălan. (II, 128); Tu te deschizi ca uşa, lăuntru şi-n afară,/ Cobori şi urci în tine ca printr-un turn o scară. (III, 89); Şi aşteptând să vie/ Temuta lor stafie,/ Când la un turn bătuse de miezul nopţii, pare/ Că-ntr-adevăr sencheagă-n văzduh o arătare. (III, 210); Cine te-a pus, domniţă, s-o răsfeţi,/ Să-i dai făgăduiala altei vieţi/ Sălbatecei şi negrei zburătoare,/ Dacă o uiţi în turn, la închisoare? (IV, 14); Închis în turnul morţii din poruncă,/ Prinţul e-ntreg, dar gândurile-l dor,/ Ca nişte vulturi negrii ce-şi aruncă/ Între coteţe rotirile lor. (I, 71); Nu e bătaia inimii. Nu-i/ Turnul şi ornicul lui/ În care timpul colinse. (I, 168); – „Intră! îi zise. Şoimule, tu eşti?/ Te-am cunoscut de mult şi te aştept,/ Dar te lovişi de turnul meu în piept.” (IV, 11); Turnurile par trimişii/ Unui rege, ca s-asculte./ El le-a pus pe cap comori,/ Chivăre eu pietre multe,/ Şi le-a dat şi trei surori. (II, 189). TURNA (3), torn, vb. I. Lat. tornare „a învârti, a răsuci”. Tranz. I. A vărsa un lichid sau, p. ext., un fluid în, pe sau peste ceva. De-ar ieşi un musulman,/ Îl torni iarăş în cazan/ Şi mai dă niţel în fiert,/ Ieşind un pitic pe sfert. (IV, 207); – „Dormeam, – şopti stafia, cu vocea tatii veche,–/ Şi mi-a turnat otravă Claudiu în ureche.” (III, 211). II. (Fam.) A duce pe cineva la închisoare; a închide. Ţi-arătam eu, stăi niţel,/ Că nu suntem toţi la fel./ Când vedeam că te întreci,/ Te turnam, legat, la beci. (IV, 259); TÚRTĂ (5), turte, s.f. Lat. *turta (= torta [panis] „pâine rotundă”) Cf. fr. tourte. 1. Pâine rotundă şi turtită, făcută din mălai sau din aluat nedospit. 2. Nume generic pentru diferite prăjituri. Şi

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 539 pornea de joia şi cu bulzi de caş,/ Să-i ajungă vineri marfa în oraş,/ Când, din casă-n casă, pentru fiecare/ Domn, avea vreo turtă şi prin buzunare. (IV, 40); Fiecare dolofan/ Are dreptul de golan/ La două rânduri pe an,/ Şi de Paşti şi de Crăciun,/ Cu o turtă cu magiun. (IV, 198); Turta-i turtă, vinul vin:/ Îl sorb tot şi-ntâi mă-nchin. (IV, 205); Norii lungi, în hore pure,/ Trec şi ei pe calea lumii/ Şi se coace turta humii/ În arşiţă şi pădure. (III, 9). TURTÍT (2), -Ă, turtiţi, -te, adj. V. turti (< turtă). Întins, lăţit (prin lovire, apăsare, comprimare). Munte-ndreptat cu piscul în Tărie/ Şi neclintit în visul de azur,/ Bătut de-a mării veche duşmănie/ Cu bici de lanţuri împrejur,/ Pândit să crească peste tine/ Şesul turtit, flămând de înălţime,/ Şi să te-ajungă praful care vine/ Stârnit de turme şi desime; (I, 16); Femeie, nefemeie, la bine şi la rău,/ Turtită ca o tavă şi-un sul de rogojină./ Sătulă de-ntuneric, scârbită-i de lumină,/ Făptură nemplinită şi fată fătălău. (III, 132). TÚSE (3), s.f. Lat. tussis. Act reflex format dintr-o inspiraţie scurtă urmată de o expiraţie bruscă şi zgomotoasă, de intensitate şi frecvenţă variabile, cauzat de îmbolnăvirea aparatului respirator etc. – „Mai dă-ne amănunte, te rog, la cele spuse.”/ – „N-am stat mai mult la uşe, că m-apucase-o tuse.” (III, 233); El are fabrici multe, întinse-n sus şi-n jos,/ Afacerea e bună, câştigul e frumos,/ La una face gaze de oftică şi tuse,/ De-nnec sau de orbire, precum i se ceruse;/ La altele, obuze, cartuşe, mitraliere. (IV, 72); Te-aud şi-aş vrea să şi te-ascult,/ Dar bâzâitul tău nu ţine mult/ Şi-o ia mereu de la-nceput,/ Ca un sughiţ, o tuse, un strănut. (IV, 244). TUTELÁR (1), -Ă, tutelari, -e, adj. Din fr. tutélaire, lat. tutelaris. Care ocro-

teşte, protejează. Te cânt şi-acum din depărtare,/ Necunoscut, ascuns şi tutelar,/ Şi-ţi mai trimit aleanuri literare,/ Cuvinte-n manuscris şi de tipar,/ Fără să vreau, fragilă cititoare/ A stihurilor mele bărbăteşti,/ Să ştiu, trecând prin timp călare,/ Nici cine sunt, nici cine eşti. (I, 13). TUTÚN (11), (1) s.m., (2) tutunuri, s.n. Din tc. tütün. 1. S.m. Plantă erbacee din familia solanaceelor, cu tulpina înaltă, cu frunzele mari şi moi, de un verde-închis. 2. S.n. (Colectiv) Frunze de tutun (1), care, supuse unui tratament special, se fumează, se prizează sau se mestecă. Iar când plecam călare, cu trofee,/ Furasem şi câte-o femee/ Cu părul de tutun,/ Cu duda ţâţii neagră, cu ochii de lăstun. (I, 24); Cine ţi-a dezlegat părul cu miros de tutun?/ Cine ţi-a scos cămaşa, ciorapul?/ Cine ţi-a îngropat capul/ Nebun,/ În braţele lui noduroase, păroase,/ Şi te-a-nfrigurat fierbinte până-n oase? (I, 210); Mai-marele, un stareţ, un ţânc, mitropolitul/ Fumează din ţigare şi dă pe nas tutun,/ Făcând un semn că isonul e bun. (II, 203); Când te-ndrăgesc mai-marii nu-i semn bun,/ Mai bine-mi da o pungă cu tutun/ Şi un amnar ori un chibrit,/ Şi-aş fi şi eu mai mulţumit. (IV, 23); Dă-mi răgaz să-ţi spun./ Şi bei şi tutun./ Tu mustrarea mea/ O pui în lulea. (IV, 150); Şi să mai cutez să spun/ Că Nichifor bea tutun?/ Şi că are şi-o lulea,/ Pe la sân, pe undeva? (IV, 187); Şi mai am un mijloc bun:/ Pui mahorcă, pui tutun,/ Cum îi vreau, mai roşcovani,/ Mai bălani ori mai ţigani. (IV, 207); Şi un şuier ca de nuia/ Tăia zbierătul şi vuia./ Tutunul se făcea/ În lulea/ Amar/ Şi scăpărai greu din amnar. (I, 227); Ţara unde-i bun tutunul/ Avea proşti unul şi unul. (II, 129).

540

Simona Constantinovici

Ţ ŢAMBÁL (1), ţambale, s.n. Din germ. Zimbel, lat. cymbalum. Instrument muzical popular de percuţie. Iar la zintâi/ De april sau de mai/ Au auzit cântec de ţambal şi nai/ Şi s-au întors.// Pe cer scânteiau stele de mei şi orz. (I, 229). ŢÁNDĂRĂ (7), ţăndări, s.f. Din săs. Zänder (< germ. Zunder), magh. candra. Bucăţică subţire care se desprinde dintr-un lemn, dintr-o piatră etc. prin cioplire sau spargere; aşchie. Măcar câteva crâmpeie,/ Măcar o ţandără de curcubeie,/ Măcar niţică scamă de zare,/ Niţică nevinovăţie, niţică depărtare. (II, 7); O ţandără-nvie o amforă spartă./ Dă sunet şi iedera moartă/ Şi vocile stinse luând graiuri, pe rând,/ Şi murmură parcă şi parcă şi râd. (II, 199); Toată lumea se joacă/ De-a un fir de promoroacă,/ De-a ţandăra, de-a cremenea,/ Vrând să fie-asemenea. (II, 50); În faţa gândului ce te colindă/ Ţiam pus câteva ţăndări de oglindă/ Şi te întreb, că sufletul îţi tace,/ Ursuz şi gol, ce vrei: război, sau pace? (II, 282); Din apele, aprinse pe matca lor de scrum,/ Întunece şi cerul puhoaiele de fum,/ Nu mai rămâie piatră pe piatră, grinzi în grinzi/ Şi cadă şi Tăria în ţăndări de oglinzi. (III, 120). ŢÁNŢOŞ (1), -Ă, ţanţoşi, -e, adj. Et. nec. Semeţ, mândru, îngâmfat. Boierii ăştia ţanţoşi, cu tălpile-n ţărână,/ Vin cu căciula-n mână/ Să ceară băniciorul cu boabe împrumut./ Şi medicul, mârşavul, pe toate le-a văzut. (III, 155). ŢAP (9), ţapi, s.m. Cf. alb. cap, cjap, scr. cap. Masculul caprei domestice,

al caprei negre şi al căprioarei. Durerea noastră surdă şi amară/ O grămădii pe-o singură vioară,/ Pe care ascultând-o a jucat/ Stăpânul, ca un ţap înjunghiat. (I, 10); De-i Pan cu copite de ţap,/ În roiuri de muşte,/ Dator sunt pe meşter să-l scap,/ Dulăii-ndârjiţi să nu-l muşte. (II, 201); A venit încoa şi-un ţap,/ Să mă bat cu el în cap./ Nu cred rău c-a vrut să-mi facă./ Îi ardea şi lui de joacă. (IV, 194); Vântul, mai înnalt ca teii,/ Iute şi nebun, ca ţapul,/ Horbotele areneii/ Le sfâşie-n crăci cu capul. (II, 46) – „Ce ţap ţi se năzare? Tu pui la ţapi potcoave?”/ – „I-ascultă, măi cumetre, nu-i timp acu de znoave./ Nu ai trecut cu ţapul, când ai vorbit cu mine?” (III, 239). ŢÁRĂ (161), ţări, s.f. Lat. terra. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ şi politic într-un stat; p. ext. stat. 2. Regiune, ţinut, teritoriu. 3. Locul în care s-a născut sau trăieşte cineva; patrie. 4. (În opoziţie cu oraş) Mediu rural, sat. II. 1. Popor, naţiune; p. ext. oameni, lume. 2. (Înv.) Populaţie de la sate; ţărănime. În structura unor titluri de poeme sau a unor cicluri poematice: Inscripţie pe o casă de ţară (III, 10); Un colţ de ţară (III, 161); Ţara piticilor (IV, 176); (IV, 178); Ţara mea (IV, 226). Doamne, fă-i bordei în soare,/ Într-un colţ de ţară veche,/ Nu mai nalt decât o floare/ Şi îngust cît o ureche. (I, 11); Dormi la fereastra visului meu, ţară,/ Al cărei lan a strălucit întâia oară/ Cădelniţelor sufletului meu fierbinte,/ Cu care ţi-am

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 541 ieşit arzând nainte, (I, 121); Într-o limbă barbară/ Ţi-aş spune poveşti dintr-o ţară./ Vorbele, ca o ţărână/ Din şesurile ei ţi le-aş presăra pe mână,/ Şi-n lacrimi se vor trezi/ Apele ţării dinspre miazăzi. (II, 56); Poate-ai auzit de-o ţară./ De ţara lui Pierde-vară.// Şi acel ce nu aude/ Are-n ţara ceea rude. (II, 131); De la Jii, în drum, încoace,/ Nici o vatră nu mai coace,/ Nici un coş nu scoate fum,/ Cât îi ţară, câmp şi drum. (II, 258); Pe la sfârşit de vară,/ Ne-am întâlnit cu moartea la capătul de ţară./ Acum, în locul nostru, oştire cu oştire,/ Stau două cimitire. (III, 97); Ţara le era moşia,/ Cugetul, ticăloşia,/ Cuviinţa, alelei!/ Huzureşti şi faci ce vrei./ (...)/ Altă lege-n ţară nu-i:/ Fiştecare legea lui./ Ai de unde şi s-alegi:/ Câţi ciocoi atâtea legi. (III, 136); Nici un băiat de-al nostru, din şcoli, n-a fost să fie/ Târât de zor-nevoie în vreo vinovăţie,/ Şi fără capi cu carte şi făr-a fi-nvăţaţi,/ Sătenii fură-n ţară cu miile-mpuşcaţi. (III, 156); Când ţara ni se zbate adânc în foc şi noapte/ Îţi scriu din ţară-n ţară, în nouă sute şapte. (III, 159); De la biserică la şcoală/ E numai câmp de ţară goală,/ Cenuşe, scrum şi zgură,/ Şi câte-o urmă, ca de bătătură. (III, 191); Când a intrat, aidoma s-a şi-ntâmplat./ Era o ţară, nu era palat./ „Prinţul” Ion era de mult dorit,/ Dar straiele nu şi le-a primenit. (IV, 23); Un samsar, odinioară,/ De prin Ţara Românească,/ Învăţat voind să pară,/ Nu ştia nici să citească./ Dar era samsar avut/ Şi da bani cu împrumut.// (...)// Avuţia-i duse vestea/ Peste ţară şi departe/ Şi prinsese şi povestea/ Că era burduf de carte. (IV, 59); Un iepure de ţară, din câmpul de alături,/ Se arătă-n potecă dintr-un pogon de mături. (IV, 85); Peste ţări şi peste ape/ Ţi-este ţara mai aproape./ Scumpe fură toate celea,/ Dar mai scumpă

ţi-este pielea./ (...)/ Haimanaua fără ţară,/ Pripăşită şi fugară,/ Luând trecutul cu chirie,/ Şi-a făcut şi-o meserie:/ Din senin şi dintr-odată,/ Se propune exilată. (IV, 256); Aerul o strânge. Cerul/ O dogoare şi-o sărută./ Unde trece-n câmp, ca fierul,/ Ţara caldă face-o cută. (I, 32); Domnii cu căşi de geam, din Bucureşti,/ Sunt bucuroşi, pe un’ te duci,/ Că ţara s-a umplut de cruci. (II, 253); Pornise de cu seară, s-a-ntors de dimineaţă,/ Şi nu l-a ars dogoarea, nu l-a-mpietrit nici gerul./ E ţara lui pământul şi l-a-mpletit cu cerul. (III, 110); Şi cheile-s la ei,/ O mie de stăpâni cu chei,/ Care descuie ţara şi-o încuie,/ Ca un coşciug bătut în cuie. (III, 192); – „Eu lucrez cu bidinea,/ Cu pensulă şi vopsea./ Am înmuiat în mare/ Şi am spoit, din zare/ Până-n zare,/ Toată ţara bolţilor cuprinzătoare.” (IV, 101); S-a-mbrăcat în chiciuri pomul,/ Albă-i ţara, alb îi omul. (IV, 156); V-amintiţi de ţara bună?/ Lucram bine împreună,/ Pân-a nu se-aprinde casa/ Şi-a o lua la sănătoasa, (IV, 257); A fost? N-a fost? rămâne să se ştie,/ Fugind mereu, el a fugit de tot/ Din ţara guvernată de o fotografie. (IV, 271); Şi iată Sfatul Ţării adunat/ Să mulţumescă domnului de Pace./ Vlad şade-n jilţ. E liniştit. Şi tace,/ Cu sufletul în platoşă-mpăcat. (I, 102); Îi ţes ţării, pe gherghef,/ Fire-n jur, ca de sidef,/ Să ne sugă, ca pe muşte,/ Când se ţin să nu ne-mpuşte. (III, 145); Trecuse-n goană cu maşina aia/ Flăcăul ţării, scurt, ca o săgeată,/ Grăbit să-şi ia cafeaua la Sinaia. (IV, 265); Oraşe doborâte şi ţări de cimitire,/ Ca din monotonie să-şi vie mai în fire,/ Şi pe mormântul lumii, făcându-şi cuib în tihnă,/ Să-şi capete ca morţii şi veşnica odihnă. (II, 274); Şi, secerat de oameni, pământul, ca de-o boală,/ Va spânzura la urmă,-n văzduhuri, tidvă goală,/ Şi

542

Simona Constantinovici

nimeni, nicăirea, ce-a fost n-o să mai ştie,/ Când ţările-ngropate vor fi nişte sicrie. (III, 99). ŢARC (1), ţarcuri, s.n. Cf. alb. cark, gr. tsárkos. Suprafaţă împrejmuită cu gard; ocol. Soarele-apune zilnic şi răsare/ Într-ale sale patru buzunare./ Văzduhu-i face parte din avut/ Cu-al zalelor de stele aşternut./ Luând şi lumina-n ţarcul lui de zestre,/ O potcovi şi-o puse în căpestre. (I, 131). ŢÁRCĂ (1), ţărci, s.f. Din magh. szarka. (Ornit.) Coţofană. El a luat mai bine-o pană/ De la ţarca năzdrăvană/ Şi-ascuţindu-şi-o-ntre deşte,/ Despicând-o şcolăreşte,/ Şi-a făcut condei, în stare/ A scri şi pe piatră tare. (IV, 110). ŢÁRINĂ (14), ţarini, s.f. Cf. scr. carina. Câmp cultivat; ogor, arătură. Moşia viermuită se destramă/ Şi împietrita ţarină bolnavă/ De bălărie neagră şi otravă. (II, 223); În fieştece ţarină străină,/ Am bulgări tari de jar şi de lumină. (II, 251); Acum, ne lua vulturul din ţarină, cu el/ În falduri de mătase, cu ghiara de oţel. (III, 97); De-o viaţă joacă riga, se-ntinde, se răsfaţă./ Strein, mânca-lar buba, de ţarină şi vite,/ Nu ştie ce e gâscă şi crede că e raţă/ Şi nu deosibeşte pe cal nici pe copite. (III, 162); Daţi-i năvală uriaşă/ Robului vostru, cel de voie bună!/ Fluture, ţese-mi o cămaşă./ Ţarină, ascunde-mă de lună. (III, 252); Ţarina, ca de hârtie,/ E-nvelită cu dimie./ Peste casă, o broboadă/ A căzut, ciucuri, grămadă. (II, 53); Pământul, ţarina, bucatele,/ Puse-n spinarea mea cu toatele,/ Oameni şi turme şi vite,/ Brazdele zguduite, (II, 211); Buruieni de scamă şi otreapă./ Muntele-i strâmb. Ţarina crapă./ Cenuşe, funingini şi zgură./ Mucegai şi mălură. (II, 230); Săgeţile pornite, cât ajung,/ Din munţi în munţi, croiesc hotarul lung,/ Şi ţarina răzeaşă nu se schimbă/ Pe

preţ de liftă sau de limbă. (II, 248); Nencinse ţarina cu brâu/ De râuri şi-i urzi năframă/ Jurîmprejur, de grâu./ În soare bate-a zale de aramă. (II, 252); Mapucai, molâu, să-nvăţ/ În ţărână-a scri cu băţ./ Măcar ţarina să deie/ Vorbe-n brazdă şi condeie. (III, 7); E-o nuntă-n toată firea, cu văluri şi panglici,/ Când stelele-n obroace, pe bolţi, se fac mai mici./ Mireasa omenirii şi-a ţarinii dă pâine/ Şi lapte, pentru pruncii ivirilor de mâine. (III, 92); Moşneni, din vechi, pe ţarini, pădure şi imaş,/ Ajunserăm şi-n casa străbună chiriaşi. (III, 117). ŢÁŢĂ (3), ţaţe, s.f. Din ngr. tsátsa. (Pop.) Mătuşă. * Termen de respect cu care cineva se adresează, la ţară, în unele regiuni, unei surori mai mari sau unei femei mai în vârstă; lele. Nenea Acul, ţaţa Aţa/ Îşi pierdură dimineaţa/ Pe un cot/ De postav sau şeviot. (IV, 49); Când s-a ivit un vultur, pe cer teai vrut hultană,/ Să zbori şi tu în slavă ca el, fudulă ţaţă./ Din aripile-ntinse îi lunecase-o pană/ Şi-o încercai, căzută, la tine-n cotineaţă. (IV, 63). ŢĂRÁN (34), ţărani, s.m. Din ţară + suf. -an. Persoană care locuieşte în mediul rural, având ca ocupaţie de bază agricultura şi creşterea animalelor; sătean. Iuţindu-şi caii către sat/ Un ţăran venea întârziat./ Vânduse, pesemne,/ Nişte lemne. (I, 215); Ţăran îs, din ţărână, şi ţara e-n lingoare/ Şi văd că-ntr-altă parte decât boliţi vă doare. (III, 190); Pe subt ipingea,/ Ţăranul se cam pregătea./ Cât ai clipi, cuţitul s-a şi-nfipt./ Vezi că te-ai fript? (I, 216); Ca ţăranul din zicale,/ Luase şi el ochelari,/ Socotind că pe parale/ Ies şi proştii cărturari. (IV, 59); Căprarul se lăsase dus de gând./ Când gropile săpate erau gata,/ Trăgea cartuşele în vânt,/ Făcându-i pe ţărani scăpata. (III, 121); Nu-i nici o potrivire între ţărani şi noi./ Ei sunt

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 543 scutiţi de sarcini şi n-au, ca noi, nevoi./ Nici nu-şi dau bine seama cât sunt de fericiţi/ Ţăranii noştri simpli şi iubiţi. (III, 154); Boierul dă pământul cu sate, cu ţărani,/ Vânduţi iobagi şi robi, pe bani. (III, 176); Ţărani, femei, pe drumul de Periş,/ Îngenunchiaţi pe dâmbul strâmt şi frânt,/ Între lumini înfipte în pământ,/ Veghează un copil cu ochiinchişi. (IV, 265); Le bagă-n cap ţăranilor că sunt/ Îndreptăţiţi să ceară drepturi noi,/ Şi pe deasupra şi pământ,/ Şi păşunat la vite şi la oi. (III, 165); De ani de zile-ncoace, mânia se răzbună./ Şi-a împletit gârbaciul şi l-a-nnodat cu plumb/ Şi alungând ţăranii prin grâu şi prin porumb/ Harapnicul se-abate pe spete şi răsună. (III, 133); DobrescuArgeş, Arion, Vlăhuţă,/ Kogâlniceanu şi-alte haimanale/ Au şi-nceput ţăranii să-i asmuţă/ Alăturea de unul, pe nume Caragiale. (III, 158); Frânarii, şi hamalii, şi muncitorii-n gară,/ Trufaşi, sănfăţişeze ceva, şi ei, în ţară,/ Cu de la sine voie, aiurea şi obraznici,/ Au slobozit ţăranii şi-au dezarmat pe paznici. (III, 171); Ia, şi ţăranii se-arătară/ Din popuşoi şi din săcară./ Ciocoiul nu se aştepta./ Zece opriră caii pe şosea. (III, 197). ŢĂRÁNCĂ (2), ţărance, s.f. Din ţară + suf. -că. Femeie care locuieşte în mediul rural; săteancă. Că nu mai este moartea săracă, de-altădată,/ Idilică şi proastă, din basme şi poeme,/ Sosită cu o coasă, la vreme şi nevreme,/ Ţărancă ofilită la fân şi la cosit. (II, 273); – „De unde este fata?”/ – „Ascultă, soră Stancă,/ Dulceaţă şi cafele! Copila e ţărancă.” (III, 228). ŢĂRĂNÉSC (2), -EASCĂ, ţărăneşti, adj. Din ţară + suf. -esc. Care aparţine ţăranilor, care provine de la ţărani. Biblioteci legate îi căptuşesc pereţii,/ Împodobiţi de rame; portretul tinereţii,/

Icoane şi tablouri, covoare ţărăneşti,/ Şi porţelanuri rare, chineze; tăvi şi ceşti. (III, 151); Câte un şef ministru, slugoi de teapă-nnaltă,/ Slujeşte asupririi din ţară, de unealtă,/ Duşmanilor dreptăţii ţărăneşti,/ Şi zi de zi dă seama-n raport la Bucureşti. (III, 160). ŢĂRĂNÍME (2), s.f. Din ţăran + suf. -ime. Totalitatea ţăranilor, mulţime de ţărani. Aşteaptă ţărănimea scânteia scăpărată./ Vâltori şi limbi de flacări aşteaptă să se mişte,/ Pitite după staul şi curţi, în porumbişte. (III, 120); Internele, Parchetul şi Vodă-n tâlc cu ele/ Răspunderea şi-o lasă lepădată./ Răscoala ţărănimii şi cetele rebele/ Nu pot să fie duse la nici o judecată. (III, 134). ŢĂRĂNÓI (1), ţărănoi, s.m. Din ţăran + suf. -oi. (Depr.) Augmentativ al lui ţăran, cu sensul „bădăran, mitocan”. Dumitru ţărănoiul, dulgher şi lăutar,/ Nu tulburase satul vorbindu-i în zadar:// Cu binele nu merge. L-am încercat de-a surda. (III, 118) ŢĂRÂNĂ (48), ţărâne, s.f. Derivat din ţară + suf. -ână. 1. Pământ sfărâmat mărunt. * Pământul cu care se acoperă sicriul. 2. Fig. Trup neînsufleţit, oseminte. În structura unui titlu de poem: Întoarcere în ţărână (I, 38). Variantă fonetică pentru singular: ţărnă. Ai fi putut să ţi-l agăţi de şea,/ Şi roibul să-l târască-n ţărna oarbă/ Cu funia-nnodată de grumaz, aşa,/ Pân’ la tocirea oaselor de iarbă... (IV, 247). Cu aripa-n ţărână şi în vis,/ Strânge la piept comoara ta deplină./ Cât te iubesc, frumoasa mea albină,/ Că sarcina chemării te-a ucis! (I, 40); Să fii floarea ce-şi desparte/ Frumuseţea de ţărână/ Şi sleieşte sus, departe,/ Viaţa ei de-o săptămână? (I, 148); Vorbele, ca o ţărână/ Din şesurile ei ţi le-aş presăra pe mână,/ Şi-n lacrimi se vor trezi/ Apele ţării dinspre miazăzi. (II, 56); Poate veni pasărea înstela-

544

Simona Constantinovici

tă/ Cu aripa tăiată,/ Acvilă, drumeaţă/ Prin ţărână şi ceaţă. (II, 109); Pustnic şi întărâtat,/ Plugul şi l-a-ngenunchiat./ Rupe, scurmă şi sfărâmă,/ Umple cerul de ţărână. (II, 111); Chemai un înger şi veni un drac,/ Diavol, şi el, de vată şi bumbac./ În ciutura cu lanţurile noi,/ De-o viaţă scoţi ţărână sau noroi. (II, 163); Un sobor de vlădici, la matca-ncleită,/ S-a făcut buturugi de răchită./ A trecut, undeva, şi oaste:/ Ies din ţărână suliţi, coifuri şi coaste. (II, 230); Ce carte ştiu, e din ţărână./ Pui slove mici cu plod, şi mi le-ngână/ Şi le citesc în brazdă greierii citeţi/ Trei nopţi întregi şi două dimineţi, (II, 246); Întinşi pe rând de-a dreptul în ţărână,/ Trei medici îi aleg cam pe-ntâmplate./ Cei fără braţe pot să mai rămână./ Sunt ridicaţi ciuntiţii jumătate. (II, 276); Mapucai, molâu, să-nvăţ/ În ţărână-a scri cu băţ./ Măcar ţarina să deie/ Vorbe-n brazdă şi condeie. (III, 7); Cum? trupul, de la sine, ţărână şi argilă,/ Să ştie ce-i sfiială sau dragoste şi milă? (III, 86); Ţăran îs, din ţărână, şi ţara e-n lingoare/ Şi văd că-ntr-altă parte decât boliţi vă doare. (III, 190); Numai umbră-n codrii mei/ Şi nici ea nu dă din ei./ Umbra n-are rădăcină/ Şi-i ţărână de lumină. (IV, 26); Slovele prea îngroşate/ Trebuiesc cu el zvântate,/ Şi nisip când nu mai ai/ Iei ţărână şi presai. (IV, 212); Pământul e-o moară deşartă/ Cu larve cerşind adăpost,/ Mişcându-se-n pulberea moartă,/ Ce-n haos mereu se deşartă:// Ţărâna visării ce-a fost. (I, 31); Tăcerea vocile şi le-a pierdut,/ Care-o făceau pe vremuri să răsune./ Aud ţărâna doar a vocilor străbune,/ Cum se desface, cum s-a desfăcut. (I, 63); Cum se desface, noaptea, ţărâna de scânteie,/ Urzeala şi a pietrei în praf să se descheie. (I, 243); Fetele, albinele/ Au furat sulfinele,/ Ţărâna de soare,/ De pe

flori uşoare, (II, 17); De ce stârnişi ţărâna şi viu m-ai zămislit,/ Dacă-nceputului i-ai dat sfârşit/ De mai nainte de-a fi şi-nceput? (II, 195); Blagoslovit să-i fie osul/ Că şi-a trimis încoace şi prisosul,/ Şi legene-i ţărâna şi mormântul/ Şi-adie-i-le vântul. (II, 252); Se-ngroaşe ţărâna./ O simt cu piciorul şi mâna,/ Şi duc şovăind şi n-aleg,/ Pe tălpile mele, pământul întreg. (III, 34); Ai biruit ţărâna şi-ai rupt împletitura./ Nu-ţi mai cătai merindea târâş, pe brânci, cu gura,/ Ca viezurii şi şerpii, orbeşte şi flămând,/ Când te-arătai o clipă şi teascundeai curând. (III, 70); De-o fire cu ţărâna, dar dezlegat de lut,/ Ai început o lume din nou de la-nceput. (III, 77); Nu. Mână crâncen, timpul tu sparge-l cu potcoava,/ S-apropiem vecia mai repede de noi./ Păstrează-ţi sărutarea, ca florile otrava,/ Ca să o dăm ţărânii întreagă înapoi. (I, 109); Stăpâni şi ai cenuşii din vatră şi-ai ţărânii,/ Înscăunaţi prin vremuri, ani sute şi mai bine,/ Din voia şi-nvoiala poruncilor străine. (III, 193); Se auzeau doar greierii ţărânii./ Îi gâfâiau plămânii./ Un greiere-i sări-n trăsură,/ Semn rău, pe la barbete, pe la gură. (III, 197). ŢĂRM (10), ţărmuri, s.n. Din ţărmur (înv., probabil < lat.) Fâşie de pământ de-a lungul unei ape mari. * Tărâm, ţinut. Variantă fonetică de plural: ţărmi. Şi ţărmii-mi cresc în jur cât noaptea,/ pe cât talazul mi se-ntinde,/ Şi ai lăsat să rătăcească/ undele mele suferinde; (I, 117). Dar puntea-n salturi repezi/ Se clatină-ntre mure./ O! punte, fă-te lebezi,/ Şi du-mi-o-n ţărm uşure. (I, 79); Din cer ia fulgeri, din pământ grăsimi,/ Adâncuri înmulţind cu înălţimi,/ Şi fostul meu vecin de ţărm se ţine/ Vecin de-o vreme, Doamne, şi cu tine. (I, 131); Oglinda lui nici o lopată/ Şi luntre n-ating niciodată,/ Nu cleatină

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 545 vânt./ Nu-i ţărm, nu-i pământ. (I, 159); Zilele albe, iată, au început să plece,/ Ca nişte bărci tăcute, pornind fără lopeţi./ În ţărm se face seară, şi steaua-n cerul rece/ Păzeşte cripta nopţii cu candeli şi peceţi. (I, 184); De zeci de vieţi îl cheamă/ Pe cel fără vârstă, fără ţărm, fără vamă,/ Din singurătate. (II, 109); Un ţărm şi-un cot de mare,/ Ca să clădim pe piatră castele cu pridvoare,/ Conace şi palate, grădini pentru stăpâne,/ Cu mori, cirezi şi turme şi herghelii şi stâne. (III, 104); Să cred că nu se-nneacă şi-n veci nu se scufundă,/ Şi că din ţărm, plutită pe-o dâră de lumină,/ Ar duce pân’ la tine,-ntr-o insulă vecină? (III, 295); Casele-adunate, ca nişte urcioare/ Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,/ Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare,/ Din mocirla cărui aur am băut. (I, 45); Şi se-ntreba atuncea speranţa mea mirată:/ Cine-ar fi fost să fie bărbatul uriaş,/ Oprit pe ţărmul lumii, cu-o mână-atât de lată/ Încât putea să joace pe deget un oraş? (I, 98). ŢÂFNĂ (2), ţâfne, s.f. Din ngr. tsífna. (Pop.) Ifos, aroganţă; trufie. Cu acelaş fir de aţă/ Ţese, prinde şi agaţă,/ Şi la fel, cu-aceeaş râvnă/ Că scoţi floare, că dai ţâfnă (II, 95); Primarele, prefectul, crâşmarul, arendaşul/ Îl leagănă-n bâzdâguri şi ţâfnă pe Conaşul. (III, 119). ŢÂNC (1), ţânci, s.m. Din magh. cenk. (Fam.; uneori depr.) Copilaş, băieţaş. Mai-marele, un stareţ, un ţânc, mitropolitul/ Fumează din ţigare şi dă pe nas tutun,/ Făcând un semn că isonul e bun. (II, 203). ŢÂNŢÁR (20), ţânţari, s.m. Lat zinzalus. Numele mai multor insecte din ordinul dipterelor, care, în stare adultă, se hrănesc cu sânge, transmiţând felurite boli. Într-un titlu de poem: Cerbul şi ţânţarii (IV, 78). El, mulţumit că drept

merinde/ I-aduce lapte noaptea în pahar,/ Se bucură când şi-un ţânţar/ De moţu-i auriu se prinde. (I, 35); Un ţânţar cu picioroange/ Sare-n arcuri peste goange./ Alt lungan şi-un uliu berc/ Tremură-n zigzag şi-n cerc. (II, 11); Un ţânţar cât un ierete/ Mult şi el de furcă-mi dete. (IV, 194); Ce te-a supărat? ţânţarul,/ Păpurişul, nenufarul? (II, 29); Mai ştie cineva că-n neamul lor/ Ţânţarul cu hrisoave a fost nemuritor,/ Când nici strigoilor de ceaţă/ Slova deaci nu le mai e citeaţă? (III, 30); Ţânţarii se-mprumută la gâze mai de seamă/ Cu feluri de spoială streine, fără teamă,/ Şi naiba-i mai cunoaşte ce-au fost şi cum îi cheamă./ (...)/ Ţânţarul n-are faţă, spinare şi făptură,/ De pildă, ca un taur, cu cerbul pe măsură; (IV, 79); Nemaiştiind nici Cerbul, cred, cine-i mai de jale,/ El însuş sau stăpânii mândreţii dumisale,/ Cu musca şi ţânţarul se-mpacă şi,-n sfârşit,/ Şi-a zis, la urma urmei, că tot e fericit. (IV, 86); Parcă, pe frânghii, iţarii/ Şi i-au lepădat ţânţarii,/ Ştii, ţânţari cu coapsa-n dungă,/ Încreţiţi din sârmă lungă. (IV, 198); Puii de borangic/ Vor număra meiul cu bobul mic/ Şi vor fugări ţânţarii. (II, 58); De un timp îndelungat,/ Aşa glas n-a răsunat,/ De pe când cu Apa-mare,/ Pe când câinii, mi se pare,/ Întreceau în trup măgarii,/ Şi găinile – ţânţarii. (IV, 120). ŢÂRÂÍTA (1), s.f. art. (În loc. adv.) Cu ţârâita = (puţin) câte puţin. Cioplind cu barda bârna, bătând dimia, piua,/ Ori învârtind la moară eşti muncitor cu ziua,/ Nu rob pe toată viaţa şi priponit ca vita,/ Primind mălaiul muced şi-aprins, cu ţârâita. (III, 118). ŢÂŞNÍ (1), ţâşnesc, vb. IV. Din interj. ţâşt. A apărea, a ieşi de undeva pe neaşteptate. O! dă-mi puterea să scufund/ O lume vagă, lâncezândă./ Şi să ţâşneas-

546

Simona Constantinovici

că-apoi, din fund,/ O alta, limpede şi blândă. (I, 151). ŢÂŞNÍRE (1), ţâşniri, s.f. V. ţâşni. Apariţie, săritură bruscă. Izvorul nu se poate nici uita/ În ochii celuia ce bea,/ Nerăbdător ţâşnirea să i-o soarbă/ Cu gura lacomă şi oarbă. (IV, 16). ŢÂŞNÍT (1), -Ă, ţâşniţi, -te, adj. V. ţâşni. Iscat, apărut. Copiii zac de guşter şi coptură,/ Ţâşnită din ureche şi ochi, ca o untură; (III, 155). ŢÂŢĂ (16), ţâţe, s.f. Lat. * titia. (Pop.) Sân. Pentru ca dragostea când ţi seaţâţă/ Să le citească cel ce ţi-o cânta./ Pentru ca pruncul tău, sugând la ţâţă,/ Să-nveţe-n frumuseţea ta. (I, 100); Am un piron în ţâţă/ Şi-un vătrai în vintre mă aţâţă.// Vreau să beau sânge şi să rup/ Ca un şarpe, ca un lup. (I, 204); Şi claia se făcuse, de fân, ca o tărâţă,/ Copilul Paraschivei se sperie de ţâţă. (III, 243); Săracule, blajinele de vite/ Se dăruiesc de-a-ntregul numai ţie./ Că de la vaci până la ţâţa oii,/ Urăsc adânc şi vitele ciocoii. (III, 175); Amintirea curge lin,/ Curge lină, zi şi nopţi,/ Ca din teascuri şi din lin,/ Din ciorchinii mari şi copţi./ Strugurii se scurg şi dor/ Apăsaţi pe ţâţa lor. (III, 257); Cinci cuţite dau să-mpungă,/ Ţâţa fără sămi ajungă./ Fiecare se repede,/ Dând cu nasul de perete. (IV, 240); Iar când plecam călare, cu trofee,/ Furasem şi câte-o femee/ Cu părul de tutun,/ Cu duda ţâţii neagră, cu ochii de lăstun. (I, 24); N-a avut atâtea sugeri/ Câte ţâţe şi câţi ugeri/ La tot ceasul/ I-au lovit gura şi nasul. (IV, 269); Te iată iarăşi singur, în luntrea cât o scoică,/ Luptând în fundul zării cu norii mari din cer/ Şi legănat de mare, de fiară, ca de-o doică,/ Şi năbuşit în căntec de ţâţele-i de fier. (I, 51); Strivişi în şapte zile ce-i zămislit în şapte./ Nu mai adie vântul în parcuri, parfumat./ De ţâţele femeii,

rămase fără lapte,/ Prunci orbi şi muţi, schelete şi sluţi ai spânzurat. (I, 119); Şi din toate fărâmele/ Au rămas grei ca mâţele,/ Umflându-li-se ţâţele. (I, 171); Cu cireşe la cercei/ Să mergem la purcei,/ Să dăm vitelor tărâţele/ Mulgându-le ţâţele/ În ciubere./ Dă-mi mâna ta fără putere/ Cu fânul de-a valma. (II, 61); Gura umblă după sân/ Frământând un hoit bătrân,/ Ugerile, ţâţele,/ Aspre ca tărâţele. (II, 257). ŢÂŢÂNĂ (5), ţâţâni, s.f. Lat. *titina. Balama. Nu v-am sădit şi nu v-am cercetat./ Aţi încolţit în drojdii de ţărână,/ Bezna din zguri v-a pus şi semănat,/ Şi de ogor v-aţi prins cu o ţâţână. (II, 94); Scoabe, lacăte, ţâţâni,/ Eu le fac şi tu mă-ngâni./ Fac belciuge, vrei verigi/ Şi mă ţii de rău şi strigi. (IV, 239); Ţâţânile-ngropate, cu drugi şi cu belciuge,/ Le pot urni nainte, când vor să li senjuge,/ Şi-nchide înnapoi,/ Spinările de tauri, alături, câte doi. (III, 21). Variantă de plural: ţâţâne. Toate erau, din vămi în vămi,/ Închise ca în chingi cu catarămi,/ Cu lacăte şi cu ţâţâne;/ Ca să pricepi că ţie nici praful nu-ţi rămâne,/ Că toate sunt de tine,/ De mâna şi de gura ta streine. (III, 192); În mine-i scris destinul cu slove nevăzute./ Ghiceşte-ţi-l, să-l afli, de-ţi este plin sau gol./ Ţâţânele zidite alunecă tăcute,/ De-abia lăsând să treacă un fum, ca un simbol. (III, 66). ŢEÁPĂ (5), ţepi, s.f. Cf. sl. čepati. 1. Par lung şi ascuţit la un capăt, folosit, în trecut, ca instrument de supliciu. De bună seamă. Vodă gânditorul/ La curăţirea lumii-i hotărât./ Îndeasă ţeapa-n oameni până-n gât/ Pentru-a-ntâlni şezutul omuşorul.// Şi nu cunoşti cruţări şi amânări/ De te arunci dreptăţii împotrivă./ De-altfel, creştin, cu ţepile, colivă/ Îţi pregăteşte Vlad - şi lumânări. (I, 101); Şi pe când prieteni şi curteni

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 547 în zale/ Ciocnesc în juru-i cupele cu vin,/ În cinstea faptelor Măriei Sale,/ El cugetă ce ţepi li se cuvin. (I, 102). 2. Ghimpe, spin. Ghicitoarea ştiu că-ţi place./ Ce-i ca un burduf de ace?/ Ca un pepene cu ţepi?/ Ia gândeşte-te. Pricepi? (IV, 137); Ghem de spini şi ţepi uscate,/ Stă-ntărit ca-ntr-o cetate./ Poate trece un vecin/ Peste el cu carul plin,/ Că nu simte nici atât/ Cât l-ai gâdâla pe gât. (IV, 138). ŢEÁPĂN (4), -Ă, ţepeni, -e, adj. Din slavă. Tare, rigid, neclintit. * Înţepenit. * Încremenit, inert. Nici un om nu înţelege/ Cuiul ţeapăn cum să lege,/ Fără funii şi curele,/ Scândurile între ele. (IV, 43); Flămânzi, ei nu ştiu de foame/ Şi, ţepeni, uitat-au de ger./ Răni vinete, semne infame,/ Vor fi vindecate la cer. (I, 225); Abia de-a-nvăţat să ştie/ Să se toarcă şi subţie,/ Să se facă lână moale/ Prin porumb şi ramuri goale,/ Pletele să-şi depene/ Prin zăbrele ţepene. (II, 102). ŢEÁSTĂ (3), ţeste, s.f. Lat. testa. (Pop.) Craniu, scăfârlie; p. ext. cap. Mari ţeste se-azvârlă din umăr./ De streaşini atârnă martiri fără număr./ Statui se răstoarnă în hold de fum./ Se cleatină cerul în drum (I, 28); Dormiţi, dormiţi,/ Căci legea o citeşte cariul/ Când voi sunteţi încremeniţi/ Şi-n ţeasta voastră-şi zvârlă zarul/ Satan, cu ochii buimăciţi./ Noroc! Fiţi fericiţi! (I, 55). ŢEÁVĂ (3), ţevi, s.f. Din sl. cevi. Piesă de metal, de cauciuc etc., de formă cilindrică şi goală în interior. Topitorii, cuptoare, mori, puţuri, fierăstraie,/ O sârmă dă lumină, o ţeavă vâlvătaie,/ O lampă duce graiul şi dă-n văzduhuri veşti/ Că omul zămisleşte puterea din poveşti. (III, 110); Am cântat pe câte scule toate, ca să-mi rabde viaţa,/ Dar cântând, şi ţevi şi coarde mi-au rămas în mâini ca ghiaţa. (III, 254).

ŢEL (1), ţeluri, s.n. Cf. germ. Ziel, rus. ţel, magh. cel. Scop. Fă-ţi datoria până-n capăt, bine./ Sunt datorii şi ţelul şi povara,/ Fie că mângâi omul, fie că-i aperi ţara./ Şi-aşteaptă ceasul tău. Că vine! (III, 42). ŢEPEŞ (1), antroponim. Ţeapă + suf. -eş. Numele cunoscutului domn al Munteniei (1431-1476). Într-un titlu de poem: Vodă-Ţepeş (I, 101). ŢEPÓS (4), -OÁSĂ, ţepoşi, -oase, adj. Din ţeapă + suf. -os. Care are ţepi; ghimpos. Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!/ Copac pribeag uitat în câmpie,/ Cu fruct amar şi cu frunziş/ Ţepos şi aspru-n îndârjire vie. (I, 36); Ţi-e groază că te mângâie pe faţă/ Şi că-ţi întoarce firul din mustaţă,/ Ţepoasă, mâna ei de ghiaţă. (II, 225). Variante fonetice: ţăpos, ţăpoasă. Ţăpos ca un cui/ Licăre ca sabia,/ Forfota ca vrabia,/ Să-şi păstreze taina lui. (I, 213); După ce le-ai dat pâine şi apă/ Li le iei înapoi/ Şi-ţi hrăneşti buruiana ţăpoasă şi pepenii goi/ Îndoit,/ Cu mâzgă trăită şi suflet dospit. (I, 175). ŢESĂTÚRĂ (2), ţesături, s.f. Din ţese + suf. -ătură. 1. Produs textil obţinut la războaiele de ţesut. Un fir întreg, răzleţ în ţesătură,/ Leagă ruptură de ruptură/ Şi, de te uiţi prin ştofă, s-a zărit/ Hlamida, ca de câlţ lipit. – (II, 162). 2. Fig. Structură, reţea; urzeală. Printre canavaua ceţurilor, sură,/ Plopii de frânghie-s prinşi în ţesătură. (II, 147). ŢÉSE (14), ţes, vb. III. Din lat. texere. 1. Tranz. A încrucişa în unghi drept două sisteme de fire la războiul de ţesut. 2. Tranz. A cârpi ceva cu acul făcând o cusătură specială. * A broda, a împodobi. 3. Refl. recipr. Fig. A se încrucişa, a se întretăia (ca firele unei urzeli). (Aproape în toate exemplele are sens metaforic.) Prin gândurile mele căile se ţes/ Mereu, pe unde spinii mi-am cu-

548

Simona Constantinovici

les,/ De unde corbii-nvăluiţi de ploaie/ Ridică/ Pe aripe blestemul celui ce sendoaie/ Şi face-ntâiul pas, în zori, cu frică. (I, 121); Îi ţes ţării, pe gherghef,/ Fire-n jur, ca de sidef,/ Să ne sugă, ca pe muşte,/ Când se ţin să nu ne-mpuşte. (III, 145); De vreau, o ţes velinţe şi plocate/ Şi-o fac zuvelci şi scoarţe-mpărechiate/ Şi, de voi da-o, negură, deoparte,/ Se va vedea şi dincolo de moarte. (III, 290); Ca din lână, ca din ace,/ Ţeşi reţeaua de ghioace,/ De celule-n care pui/ Mierea dulce şi un pui. (IV, 175); M-aş fi dus să-l văd cum ţese/ Soarele prin frunze dese,/ Cum izbeşte-n piatră râul/ Şi s-ascult cum creşte grâul,/ Cum îşi pune largul vânt/ Aripile pe pământ. (I, 149); Daţi-i năvală uriaşă/ Robului vostru, cel de voie bună!/ Fluture, ţese-mi o cămaşă./ Ţarină, ascunde-mă de lună. (III, 252); Şesul arat se ţese în covoare,/ Şi-n straie albe omul calcă pe ogoare,/ Şi suie brazda până-n cer,/ Unde veghează plopii mari de fier. (IV, 38); Tu ştii că de când lumea e linişte şi pace,/ Că drumul e pe care păianjenul îl face/ Ţesând în umbră caldă velurele să-mbrace/ Subt cari stagnează ochii şi pletele-ţi opace. (I, 126); Ţesând mătasea, în urzeală/ Am prins fir, din stea, de beteală.// Ţesând cânepa şi lâna creaţă/ Am prins câlţi şi zdrenţe de ceaţă. În fuiorul de in s-a strecurat/ Un tighel de sânge-nchegat./ Şi dac-am ţesut cu timpul clipa/ Mi s-a prins în furcă aripa. (I, 180). ŢESTÓS (3), -OÁSĂ, ţestoşi, -oase, adj. Din ţest + suf. -os. Acoperit de carapace. În sintagma nominală: broască ţestoasă. Atunci, cu vocea lui cea groasă,/ Zise Sfântul: – „Tu să fii broasca ţestoasă./ Vom îngriji al’dată/ Şi de broasca ceealaltă,/ Dezbrăcată./ Ia-o şi trânteşte-o-n baltă/ Unde-o fi apa mai caldă.” (IV, 105); Isus mi se-arătase

la lună, prin livede./ Parc-ar fi spus în şoaptă: „Nu cerceta, ci crede”./ Să fi fost el, sau zvonul stârnit de prin Scripturi,/ Rătăcitor prin noapte, prin vii, prin arături,/ Ca broaştele ţestoase, sobolii şi zefirii? (III, 298). ŢESÚT (4), -Ă, ţesuţi, -te, adj. V. ţese. 1. Care a fost confecţionat la războiul mecanic sau manual. * Urzit. 2. Care a fost cârpit. Mă simt ca un stihar de voievod,/ Ţesut încet cu degetele calde/ Ale întregului năpăstuit norod. (III, 251); Într-o fabulă dibace, adevărul, din belşug,/ E ţesut în frumuseţea graiului, cu meşteşug. (IV, 9); Când calcă-n flori şi dau să se oprească/ S-asculte parcă un murmur pierdut,/ Le cade ca pe-o scoarţă oltenească/ Ţesută umbra printre foi de dud./ (...)/Sunt tigrii mei, de veche obârşie,/ Şi mă mândresc cu neamul lor cel mare,/ Şi bărbătesc şi blând la duioşie/ Şi-ntr-adevăr ţesuţi ca pe covoare. (II, 33). ŢIE (ŢI, -ŢI, Ţ(I)-) (596), forme de dativ ale pronumelui personal tu (< lat. tu), îndeplinind diferite funcţii sintactice contextuale. În structura unor titluri de poeme: Să ţi-o sărut (III, 81); Ţi-e sufletul (III, 261). ŢIE (25) Trupul de femeie, cel îmbrăţişat,/ Nu-l voi duce ţie, moale şi bălan; (I, 18); Iar ţie, jivină gingaş gânditoare,/ Să-ţi fie şezutul cuprins de zăvoare. (I, 142); Aşa-nrudită-n pribegie ţie,/ Cerea culcuş un colţ de-mpărăţie. (II, 193); Dă-mi fiecare deget, din cinci, să ţi-l sărut,/ Şi ţie, fată zveltă, care-nvârteşti în aer,/ Ca o sfârlează, fusul pe firul tors din caer,/ Şi ţie, străduitul cu palma grea şi tare, (III, 81); Între boieri şi-ntre vădane,/ Mai pot să-ţi zic, eu, ţie, mă, Ioane? (IV, 23); Nu ţi se pare, ţie, că prins în rotogol/ Te-nnalţi în jos şi te-mplineşti în gol? (IV, 37); Toată noaptea, vere,/ Mare priveghere./ Ziua liturghie,/ Psalmi şi

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 549 Slavă Ţie. (IV, 151); Taica ţi-ar drege şi ţie/ Vreo chivără, vreo tichie,/ Când ai vrea în arătare/ Să ieşi mândru şi călare. (IV, 237). Ţ- (2) Ţ-is buzele spuzite, ca bulgării de var./ Nădejde sau mânie? În zadar. (II, 224); Căci darurile toate aduse ţie ţ-îs,/ Primind în schimb o floare, fragilul tău surâs. (III, 43). ŢI (569) Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,/ Decât un nume adunat pe-o carte. (I, 9); Cine ţi-a pus cuţitul în pământ/ Şi a pornit cu soarele întâiul, (I, 15); Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia/ Să-ţi jefuiesc cu vulturii Tăria. (I, 25); Şi darurile-acum, ale zambilei,/ Puterile-amorţite ţi le rup. (I, 40); Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte./ Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas. (I, 48); Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă/ În recea mea-ncruntată suferinţă. (I, 54); Şi-ţi faci cugetul hotar/ Între înger şi măgar. (I, 64); Atât amar de ani e de atunci!/ Glicină tu, tu florile-ţi arunci. (I, 96); Păstrează-ţi sărutarea, ca florile otrava,/ Ca să o dăm ţărânii întreagă înapoi. (I, 109); Nici pagini cu poeme rămase de-altădată/ Nu se desfac nostalgic în dreapta-ţi inelată. (I, 126); Celalt să-ţi rămâie holbat şi deschis/ Şi rece-mpietrit ca-ntr-un vis. (I, 141); Nu ţi-am spus, seara şi-n zori,/ Toate, de câte trei ori? (I, 148); De-ascultaşi de ruga nopţii, care-ţi descântase finţa/ Ca să-şi mângâie cu tine sihăstria, suferinţa; (I, 153); E-o trudă-n boltantreagă/ Să-ţi facă finţa albă. (I, 156); Cine ţi-a frământat carnea de abanos/ Şi ţi-a băut oftatul mincinos?/ Cui i-ai dat, fă, să ţi-o cunoască/ Făptura ta împărătească? (I, 210); Te loveşte pacostea:/ Ea-ţi desface dragostea. (I, 232); Să vedem, ar putea graiurile mele/ Săţi vie ca nişte inele,/ Ca nişte brăţări, ca nişte cercei? (II, 84); Zicu-ţi şi eu o cântare/ De alean şi întristare. (II, 104);

Dar înmuiată-n sânge şi sudoare,/ Unghia lui ţi-a pus un zbenghi de floare (II, 120); Şi glasul tău cântat ţi se îngroapă/ Ca-n heleşteu un strop de apă. (II, 150); Glasul, ca o bătaie de aramă,/ Ţi s-a-ncetinat şi se destramă (II, 159); Tu, cată-n cer de la pământ/ Şi stinge-ţi lacrima din când în când, (II, 165); Şiţi fermecai cu şoapte izvoarele deşarte/ Şi-ţi mâzgălii cu taine potecile, departe, (II, 206); Mire căzut şi mire care trece,/ Căutătura albă ţi-e, şi rece. (II, 224); În petecu-ţi de ţară, împotmolit, sfruntata/ Şi îndrăzneaţa minte a născocit şi roata; (III, 75); Ai fi putut răzbate un drum atât de lung,/ Dacă-ţi lipsea, din toate, un simt, neprihănitul/ Cercetător uşure şi ager, pipăitul? (III, 84); Întrendoieli trecute, uitări şi presimţiri,/ Ţi s-a-mpletit ursita să ţii de două firi. (III, 89); Ia furca, taică,-n mână, şi-ascute-i bine dinţii/ Şi apără-ţi odrasla, răzbunăţi şi părinţii. (III, 120); Până scobeşti cenuşa, ca să-ţi învie vatra,/ Pierdui în aşteptare potcoava şi pe-a patra, (III, 240); Ţi-e sufletul ca floarea duminicii sonore,/ Mireasma de lumină şi leacul fericit. (III, 261); Ţi-aş fi făcut un semn, după plecare,/ Dar ce-i un semn de umbră-n depărtare? (III, 278); Oriunde-ţi pipăi pragul, cu şoapta tristei rugi,/ Dau numai de belciuge, cu lacăte şi drugi. (III, 288); Semeţ de slavă, slava te-ncovoaie./ Ţi-a frânt avântul, te-a zvârlit în ploaie. (IV, 11); Vultur ursuz, ia pildă si-ţi înmoaie/ Pana de fier, ca lâna de agniţă şi oaie. (IV, 12); Ghiersul ţi-e dulce, graiul ţi-e ales/ Şi are tâlcuri bune, cu-nţeles. (IV, 20); Pune-i botniţă pisicii,/ Că-ţi mănâncă toţi piticii. (IV, 208); Unde-mi bat undrelele/ Ţi-ai uscat obielele,/ Unde-ascut săgeţile/ Tu-ţi piepteni musteţile. (IV, 239); Răsuflul ţi-este scurt şi, întrerupte,/ Fărâmele cu-ntregul de-a surda dau să lupte. (IV,

550

Simona Constantinovici

244); Binecuvântata-ţi gură/ Ţi-este plină de Scriptură, (IV, 253); Ţi-arătam eu, stăi niţel,/ Că nu suntem toţi la fel. (IV, 259); ŢIGÁIE (2), ţigăi, s.f. Et. nec. Rasă de oi autohtonă, crescută mai ales pentru lâna sa scurtă, creaţă şi mătăsoasă. Hornurile toate dau puţină ceaţă,/ Câlţi câte-o fărâmă şi ţigaie creaţă. (II, 147); Trage, dis-de-dimineaţă,/ Din saltea ţigaie creaţă,/ Şi din perina de puf/ Scoate câte un zuluf. (IV, 134). ŢIGAN (5), ţigani, s.m. Din sl. ciganinu. Cf. rus. ţâgan. 1. Persoană care face parte dintr-o populaţie originară din India şi răspândită în mai toate ţările Europei. Moşule, ţigan hain,/ Eşti o ploscă de venin,/ Şi-unde tu-ţi apeşi piciorul/ Laşi duhoare, ca dihorul,/ Şi, ca melcul, lasă bale/ Podul palmelor matale. (IV, 238); Bulibaşa nimereşte/ Cu gingia drept în cleşte,/ Şi-un ţigan în pielea goală/ Şi-a spart gura-n nicovală. (IV, 240); Porunca nu-nţelege să judece. E dată./ Ea mistuie şi frânge ţărani, ţigani, duşmani./ La Bucureşti e ţara, pe drept, adevărată,/ Pe bulevard, la Capşa şi-n Lipscani./ Să ne ocârmuiască, de-acu, nişte golani? (III, 134); Lanţul lui – de-a surda strigă –/ E de plumb de mămăligă.// Să fi fost ţigani vreo zece./ I-am gonit cu apă rece. (IV, 241). 2. Epitet dat unei persoane brunete. Şi mai am un mijloc bun:/ Pui mahorcă, pui tutun,/ Cum îi vreau, mai roşcovani,/ Mai bălani ori mai ţigani./ Până-i gata o fiertură,/ Mai citesc şi din Scriptură. (IV, 207). ŢIGÁRE (10), s.f. Din germ. Zigarre. Sul mic făcut dintr-o hârtie foarte fină, umplută cu tutun tăiat mărunt; ţigaretă. Variantă fonetică neliterară pentru ţigară, ţigări. Cocoloşeşti o-mpărăţie mare/ Ca o foiţă de ţigare./ Dintr-o stăpânire semeaţă/ Ai făcut puţină ceaţă. (I, 132);

Din atâta-mpărechiere şi împreunare,/ Tu ai ieşit tâlhar de drumul mare./ Na! ţine o ţigare. I, 218); Mai-marele, un stareţ, un ţânc, mitropolitul/ Fumează din ţigare şi dă pe nas tutun,/ Făcând un semn că isonul e bun. (II, 203); Îi dai ţigare şi-l surprinzi/ C-aşteaptă să i-o şi aprinzi./ Te-ntreabă cât câştigi din meserie/ Şi cât plăteşti semestrul de chirie. (IV, 233); Vinovat îs, la ţigare,/ Că ţiai fript unghia mare/ Şi că-n vâlvătaia creaţă/ Ţi-a luat foc şi o musteaţă? (IV, 238); Bubele-dulci şi deochiul/ Se tămăduiesc cu ghiocul;/ Abuba, gingia şi gălbinarea/ Trec repede ca ţigarea. (I, 231); La urma urmei, focul e pentru dumneata,/ Ca să-ţi aprinzi ţigarea, s-o bei cu ţuică fiartă,/ Ţine-o ţigare moartă. (III, 244). ŢIGĂNÍE (1), ţigănii, s.f. Din ţigan + suf. -ie. Fig. Faptă, manieră condamnabilă. Mândră, sfântă dinastie,/ Ai căzut în ţigănie./ Este vremea, se-nţelege,/ Să-nnălţăm pe noul rege,/ O prăjină-n Cişmigiu,/ Cu o teacă şi-un chipiu. (IV, 261). ŢÍGLĂ (1), ţigle, s.f. Din scr. cigla. Piesă de argilă arsă, de mortar etc., folosită la învelit casele. Totdeauna câte două,/ Pe subt streaşină, de plouă,/ Şi pe ţiglă, pe ţugui,/ Sus, în dreptul soarelui,// Vrăbiile din cuibar/ Au ieşit la călindar. (IV, 139). ŢIITOÁRE (1), ţiitoare, s.f. Din ţine + suf. -itor. (Pop.) Concubină. Într-o ţară depărtată,/ A chemat în judecată/ Şi pe fosta ţiitoare,/ Una din moştenitoare, –/ Grijuliu că banii-i scapă, –/ Şi pe taicăsu din groapă. (IV, 261). ŢÍNE (130), ţin, vb. III. Lat tenere. Forme verbale iotacizate: ţiu, să ţie, o să ţie (pentru să ţină, va ţine). Poate-n genunchi mai cauţi târzia îndreptare/ Şi ceri smerit hodină la cerul tău pustiu./ E de prisos. Genunchiul de stei lipit ţi-l

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 551 ţiu,/ Şi biciul greu de plumburi şi noduri, pe spinare. (I, 120); Ţi-o-ntorc pe dos şi faţă şi nu mă pot supune/ Să cred că floarea asta, ce-o ţiu, nu-i o minune. (III, 81); Parc-ar fi căzut din cer/ Luna nouă-ntr-o livadă/ Şi i-au pus un lemn mâner,/ Ca să ţie bine-n coadă. (III, 52); Nu-i scris măcar stăpânul ales de voie bună/ Şi sluga prietenie să ţie împreună. (III, 90); Le-am dat învăţături, ca să ne fie,/ În slujbe, de folos şi devotaţi,/ Să ţie fiecare de-o moşie,/ Fiindu-ne-n provincii şi-n Bucureşti argaţi. (III, 157); Cât o să ţie asta ? Hai, să zic, o lună/ Şi gata. Şi-am făcut o treabă bună. (III, 290). Ziua de ieri s-a ţinut după mine, crezând,/ Ca un câine flămând,/ Că e legată cu ceva, cu vre o curea,/ Cu vre o frânghie, de viaţa mea – (I, 176); S-ar fi ţinut de mine fetele/ Cu brâul desfăcut pe de-ndeletele,/ Şi le-aş fi dat, ziua, nămiaza mare,/ Şi noaptea, într-ascuns, pe-o sărutare. (II, 210). (A se abţine) Nu înţeleg nici azi că m-am ţinut/ S-aud un ceas sinistra secătură,/ Fără să-i pun bocancul în şezut/ Şi să nu-i ard o palmă peste gură. (IV, 230); ŢINTÁURĂ (2), s.f. Din lat. centaurea, fr. centaurée. Plantă erbacee medicinală cu flori roşii sau albe, cu fructul o capsulă. Pe subt o ţintaură/ S-a ivit o gaură,/ Pesemne, deoarece/ N-a mai fost nici şoarece. (II, 141). Apare, tot în context poetic, şi forma ţintaur: Cum din foile citite/ Fluturi albi, cu ochi de aur,/ Pe buchete de ţintaur/ Mişcă aripi prăfuite; (I, 92). ŢÍNTĂ (5), ţinte, s.f. Din sl. centa „ban, monedă”. I. 1. Cui scurt de metal. Schimbându-ţi judecata, mângâie-te măcar/ Că fug, dacă te-nţeapă, o muscă şi-un ţânţar./ Nu ţi se vâră-n carne şi-n cap, ca nişte ţinte,/ Neîntrerupt să sugă din suflet şi din minte. (IV, 85). II. 1. Semnul sau locul în care se ocheşte cu

o armă de foc sau cu o săgeată. Tu, dute şi atinge-ţi de lacuri şi grădini/ Aripile mânjite, din timpuri, cu lumini,/ De vreme ce dorinţa şi vatra nu-ţi ajung./ Petrece lumea toată, călare-n lat şi-n lung –/ Şi totdeauna ţinta la care ai ajuns/ Să-ţi cadă moartă-n suliţi, ca un vultur străpuns. (I, 107); Tu te-ai pierdut din drumul lumii/ ca o săgeată fără ţintă,/ Şi frumuseţea ta făcută/ pare-a fi fost ca să mă mintă. (I, 117). 2. Scop final, ţel, obiectiv. Priveliştea-i dorită: sus un pustiu cu stele,/ Şi jos pustietate cu corbi şi cucuvele./ Că ţinta e atinsă uşor: faci doi duşmani/ Şi un război cu dânşii la câte câţiva ani. (II, 275). ŢINTIZÓI (1), ţintizoi, s.m. V. cintezói (cintez + suf. -oi). Bărbătuşul cintezei; cintez. Pupăza şi ţintizoiul/ Bat în zimţi cu piţigoiul,/ În tot ceasul rugăciunii/ Bat bondarii şi tăunii,/ Şi în zbor de roiuri cheamă/ Ca un murmur de aramă. (IV, 201). ŢINTUÍ (1), ţintuiesc, vb. IV. Ţintă + suf. -ui. A prinde, a fixa cu cuie, cu ţinte; a pironi. (Fig.) S-a înnegrit, de mult ce-i otrăvit,/ Că-l ţintuiam cu ochii şi nu m-am căciulit./ Ar vrea, că-i, de! cocon,/ Să-i ies în drum de-a buşea, cu vorbe de plocon. (III, 163). ŢINÚT (3), ţinuturi, s.n. V. ţine. Teritoriu, loc, regiune. O altă taină, limba, nu ştie cum răsare/ Şi cum se zămisleşte după ţinut şi soare,/ Mai limpede, mai aspră, mai posacă./ De ce nu poate gândul, ascuns în el, să tacă? (III, 93); Îngâmfat şi încrezut,/ Zmeu-i cneaz recunoscut/ Pe grădină şi ţinut./ El nu suferă şi nici/ Nu le iartă pe pisici. (IV, 122). (Înv.) Ţară. Ce ciudat e, poţi să zici,/ Ca o ţară de pitici/ Să înceapă, la doi paşi,/ C-un ţinut de uriaşi! (IV, 195). ŢINÚT (3), -Ă, ţinuţi, -te, adj. V. ţine. Rapoartele primite la Centru, până ieri,/ Dau arestări şi cifre prea mari de

552

Simona Constantinovici

prizonieri./ Consiliul de Miniştri, ţinut după-amiază,/ A hotărât aceştia că nu interesează. (III, 201); Grădina se chemase Paradis şi Rai./ Acolo totdeauna-i mai, –/ Oftează Eva a pustiu,/ Când povesteşte, mai târziu,/ Copiilor ţinuţi în poală,/ De câte ori îi culcă şi îi spală, – (IV, 216); Şi neamuri şi popoare şi mii de ani, întregi,/ Au fost ţinute-n lanţuri de slugi de regi şi regi/ Un rege ce se cheamă în cronici Rege-Soare/ Sta-n sfaturi cu şezutul sub tron pe o căldare. (III, 106); ŢINÚTĂ (2), ţinute, s.f. V. ţine (după fr. tenue). 1. Mod de a se îmbrăca; p. ext. îmbrăcăminte, uniformă. Ce viteaz era pe cal/ Falnicul domn general,/ Când, trecând frumos pe stradă,/ În ţinută de paradă,/ S-arăta la Zece-Mai!/ S-a ales un putregai. (III, 144). 2. Atitudine, poziţie pe care o dă cineva corpului său. Ţi-ai cam greşit, Alteţă, cariera./ Că eşti frumos şi ai pe cal ţinută,/ Nici un sergent-major nu mai discută,/ Căci te-a văzut călare la Pipera. (IV, 268). ŢIPÁ (7), ţip, vb. I. Et. nec. (Despre oameni) A striga cu glas tare şi ascuţit; a zbiera. * A se răsti la cineva. Nu-s aşa de fioros/ Pe cât ţip şi fac urât,/ Căci mă-ntorc numaidecât/ Şi ştiu să fac şi frumos. (IV, 250); – „Dă-te, boierule, – zic, – jos,/ Şi nu ţipa, că-i de prisos./ Avem cu dumneata o socoteală/ (Boierul mai sugea o portocală)/ Şi facem socoteala plugăreşte.” (III, 197); Ce să-i spui Dascălului sentimental?/ Că e un cal,/ Ca un cal de cioclu,/ Cu valtrap şi binoclu?/ Că miroase a pipă/ N-ar fi nimic, Doamne, dar ţipă! (IV, 30); A răcnit şi-a mai ţipat/ Că măcar nu le-a mâncat,/ Fierte, ochiuri sau răscoapte,/ La cafelele cu lapte. (IV, 135); (A scoate sunete stridente, asurzitoare) Ficatul un cui să-ţi frământe./ Urechea să ţipe şi nasul să-ţi cânte. (I, 142); Foarfeca

l-a înţepat./ S-a rănit şi a ţipat,/ Şi sărind pe un călcâi/ S-a dat el de gol întâi. (IV, 188); (Metaforic) A scoate strigăte puternice, ascuţite. O să-ţi spui un basm cu copacii goi/ Care ţipă noaptea în vale la noi./ Cuiburi de cioci,/ Veveriţe flămânde, melci betegi în găoci. (I, 172); ŢÍPĂT (4), ţipete, s.n. Ţipa + suf. -ăt. Strigăt ascuţit, urlet. Femeile, copiii şi toţi ai lor veniră/ Cu ţipăt, să cunoască legaţii cum se-nşiră. (III, 126); O frământare-adâncă şi-un ţipăt la femei./ Boier Alecu, mândru, se uită înnapoi./ Comanda: – „Luaţi de-acuma cu şase oameni trei”./ Boierul: – „Să rămânem, eu zic, la câte doi”. (III, 129); Stau la pândă-n bălţi şi împrejur,/ Clopot, voce, tunet să mă strige,/ Ţipăt rău sau şoaptă să murmur,/ Ce voi zice, nu ştiu, ce voi zice ? (III, 284); Catapulta furtunii/ Bătea cetatea cerului şi-a lunii./ Aşa era uneori,/ Zarea cu lanţuri, pământul cu vâltori,/ Şi ţipete/ De scripete. (I, 227). ŢIPÉNIE (1), s.f. Ţipa + suf. -enie. Fiinţă, vietate. Şi orice ţipenie/ Mare căpetenie./ Partea vrând să fie-ntreg,/ Părţile nu se-nţeleg. (IV, 181). ŢIPIRÍG (1), s.n. Cf. pipirig. (Bot.; regional) Pipirig. O alifie/ La sfrinţie,/ O băutură/ La căldură,/ La frig/ Ţipirig. (I, 231). ŢÍPLĂ (3), ţiple, s.f. Cf. ngr. tsípa, bg. cipa. Membrană subţire făcută din intestinele sau din băşica animalelor; p. ext. celofan. Mi-a umblat în păpădie/ O goangă cu pălărie/ Şi cămaşe stacojie/ Avea fuste şi manta/ Tăiate din catifea/ Şi pieptar cu solzi de ţiplă,/ Căptuşit c-un fel de sticlă. (II, 28) Cleiurile sale fac alunecuş,/ Povârnişul luciu, dis-dedimineaţă,/ S-a-nvelit cu ţiplă şi pojghii de ghiaţă. (IV, 159). ŢIŢÉI (2), ţiţeiuri, s.n. Et. nec. Petrol. De pildă, pentru Vodă şi seminţiei sale/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 553 Le-am pregătit mai multe moşii de deal şi vale/ Şi şesuri, munţi şi codri, cărbune şi ţiţei,/ Făr-a uita la daruri nici lista de căţei; (III, 104). ŢOÁLĂ (3), ţoale, s.f. Cf. ţol „ţesătură groasă”. (Pop.; mai ales la pl.) Obiect de rufărie sau de îmbrăcăminte. În faţa lunii, dreaptă, şoseaua-n vărgi cu plopii/ S-a pardosit cu ţoale din Jii şi Mehedinţi,/ Şi-n umbra fiecărui copac aşteaptă popii,/ Strângând în mâini tăcute cădelniţe fierbinţi. (I, 88); Din ştiubeie şi prisacă/ Stariţele nu mai pleacă,/ Şi maicile cuvioase/ Au pus obloane la case,/ De nu mai pătrunde-afară/ Nici un fir de rază rară,/ Şi urzesc ţoale de ceară. (IV, 171). ŢOI (3), ţoiuri, s.n. Et. nec. Păhărel în formă de sticluţă cu gâtul lung şi îngust, din care se bea ţuică sau rachiu. Însă când un gospodar,/ Cu un ţoi ori un pahar,/ I-ar cinsti cu un rachiu,/ Iute ca argintul-viu,/ Cu vin fiert ori ţuică fiartă,/ Păi, atuncea, Doamne iartă,/ Nu se mulţumesc cu-atât:/ Dau urciorul tot pe gât. (IV, 157); Să nu uit să mai însemn/ Că un ţoi de undelemn/ Ţine, cum sunt rosturile./ Pentru toate posturile,/ În cel mai înnalt molit/ E-un pitic Mitropolit. (IV, 183); Şi un frate, mai de soi,/ Scufundându-se-ntr-un ţoi,/ A rămas în el, băiete,/ Şi-a crescut, un an ori doi,/ Mare cât un castravete. (IV, 200). ŢUGUIÁ (1), ţuguiez, vb. I. Din ţugui. A se ascuţi, a se subţia spre vârf. Refl. Şi să mă strâmb şi să mă-nchin,/ Să zic la toate: „bine” şi: „amin”. E greu să mă mai ţugui, să m-ascut,/ Că niciodată nu m-am prefăcut. (IV, 22). ŢUGÚI (1), ţuguie, s.n. Et. nec. Vârf de deal sau de munte; creştet, pisc; p. gener. vârful ascuţit al unor obiecte. Totdeauna câte două,/ Pe subt streaşină, de plouă,/ Şi pe ţiglă, pe ţugui,/ Sus, în

dreptul soarelui,// Vrăbiile din cuibar/ Au ieşit la călindar. (IV, 139). ŢUGUIÁT (3), -Ă, ţuguiaţi, -te, adj. V. ţuguia. Ascuţit, prelungit în formă de ţugui. La cercetarea noilor morminte,/ În lutul ţuguiat şi moale,/ A fost găsit, în loc de oseminte,/ Un şir de muşuroaie goale. (III, 121); Dar toate astea fuseră odată,/ Cu barba-n scârlionţi şi parfumată,/ Cu ifosul boierului domnesc,/ Cu tonul ţuguiat şi franţuzesc. (III, 180); Şi ţuguiat la limba ta de iască,/ Am înţeles că scoţi din buzunar/ Şi sugi câte-o bomboană englezească. (IV, 270). ŢÚICĂ (5), ţuici, s.f. Cf. scr. cujka. Băutură alcoolică obţinută prin fermentarea şi distilarea prunelor sau altor fructe. Beţia pătimaşă te prinde şi te fură/ Şi ea, ca şi maestrul, la cărţi şi băutură./ Încât, cu punga luată mai faci şi datorii,/ Şi-un mezelic la ţuică te ţine zece mii. (III, 151); – „E bună socoteala, eu tot aşa aş vrea./ La urma urmei, focul e pentru dumneata,/ Ca să-ţi aprinzi ţigarea, s-o bei cu ţuică fiartă,/ Ţine-o ţigare moartă. / (...)” (III, 244); La prostime, mai târziu,/ Dam cinzeaca de rachiu,/ Şi, de fitece fiţuică,/ Polul şi un chil de ţuică. (IV, 259); ŢÚRCĂ (1), ţurci, s.f. Cf. ucr., rus. curka. Un joc de copii în care se foloseşte un beţişor ascuţit la ambele capete. Se buşesc, se iau de brâu,/ Larma zburdă fără frâu,/ Baba-oarba, leapşă, ţurcă./ Bărbile li se încurcă,/ Şi de-a capra, la tot pasul,/ Nimeresc şi-n pomi cu nasul. (IV, 185). ŢÚRŢUR (4), ţurţuri, s.m. Et. nec. Sloi mic de gheaţă de formă prelungită şi ascuţită spre vârf. E feerie de argint/ Cristalizat în ţurţuri lungi/ Şi pe cât ochii ţi-i alungi,/ Pe cât ajungi,/ E marmur alb, neprihănit,/ Pustiu şi nesfârşit. (I, 69); (În contexte metaforice) Ţi-ai

554

Simona Constantinovici

desfăcut cămaşa şi-ntrebi cu sânii-n mână/ De vreau s-astâmpăr setea din ei sau din fântână./ Ai dus la ţurţur gura cu gura mea plecată,/ Voind să bei cu mine scânteia lui deodată. (I, 47); Cristal rotund, pe-o umbră de velur,/ Cu

inima de-a pururea senină,/ M-am născocit din ape de azur,/ Am îngheţat subt ţurţuri de lumină. (III, 12); Iată, iarna vine albă,/ Sunând ţurţurii din salbă,/ În odăjdii şi stihare,/ A venit mângâietoare. (III, 58).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 555

U U (1) s.m. invar. Notează a douăzeci şi şasea literă a alfabetului limbii române. Într-un titlu de poem: A, E, I, O, U (III, 82). UCENÍC (6), -Ă, ucenici, -ce, s.m. şi f. Din sl. učeniku. 1. Persoană tânără care învaţă o meserie de la un meşter. 2. Adept şi continuator al unui savant, al unui artist etc.; p. ext. discipol, elev. Într-un titlu de poem: Horă de ucenici (II, 131). Jupânul dascăl, pe catedră stând,/ Jupânul ucenic ieşi din rând/ Şi-l măguli cu feluri de cuvinte/ Pline de miez şi de învăţăminte. (IV, 87); În giubele lungi, de păr,/ Şi cu bărbi, ai da să zici/ Că sunt chiar, într-adevăr,/ Cinci monahi ori ucenici. (II, 31); – „ Doamne, – ziseră ucenicii, –/ Ăştia sunt licuricii.../ Cu care se joacă noaptea piticii...// Nu pune mâna, Doamne, că se sting...” (IV, 105-106); – „Smaranda! Ana!/ Cele mai bune ucenice;/ Despre purtări frumoase nu aş avea ce zice. (III, 230). UCÍDE (30), ucíd, vb. III. Lat. occidere. Tranz. A pricinui moartea unei fiinţe; a omorî, a asasina. * Fig. A distruge, a nimici. De trei ori apare, în poezie, varianta populară: ucigă (’cigă). Într-un titlu de poem: Ucigă-l toaca (I, 215). Tainele neînţelese/ N-au făcut piticărese./ Fuste la pitici şi fete/ Făcătorul nu le dete,/ ‘Cigă-i toaca să-i ucigă! (IV, 206). Te drămuiesc în zgomot şi tăcere/ Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,/ Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?/ Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere. (I, 62); Ţi-e sufletul ca floarea duminicii sono-

re,/ Mireasma de lumină şi leacul fericit./ Otrăvurile-ascunse în ierburi ţi-l ucid. (III, 261); Ţi-s mai dragi când ne ucizi/ Roiurile de omizi,/ Coropijniţa şi toate/ Soiurile blestemate. (II, 242); Îmi voi ucide timpul şi visurile, deci,/ Cârpi-voi pe-ntuneric mantaua vieţii mele./ Drept mulţumire şti-voi că cerurile reci/ Vor strecura prin găuri lumina unei stele. (I, 58); Gingia moale, înţărcată, suge,/ Ochiul porneşte blând să se usuce,/ În pântec spini, urzici şi aguride/ Dau ştiri de beteşugul ce-l ucide. (I, 131); M-adun într-o nădejde; de-abia că se-nfiripă,/ Şi clipa-mi şi ucide nădejdile de-o clipă. (III, 297); Dihania-mbrăcată în platoşă şi zale,/ Flămândă să ucidă, dă lumii iar târcoale,/ Şi iar i se năzare,/ C-aude zvon şi tropot şi huiet dintr-o zare. (IV, 73); Cu aripa-n ţărână şi în vis,/ Strânge la piept comoara ta deplină./ Cât te iubesc, frumoasa mea albină,/ Că sarcina chemării te-a ucis! (I, 40); Înnăbuşind sălbatice grădina/ Şi roadele alese le-aţi ucis./ Nu m-aţi lăsat să mângâi nici blajina/ Căutătură galbenă-n cais. (II, 94); Câte secunde astfel repetate/ Nu te-au ucis mereu pe jumătate!/ De câte ori tu nu te-ai întrebat/ Dacă-ai murit sau dacă-ai înviat! (II, 281); Deci, mi-ai ucis copiii, şi ţiam ucis părinţii./ De ce? Fără pedeapsă? De dragul suferinţii? (III, 97); Eu ştiu de o cam dată ceva şi mai cumplit,/ Când ai ucis un Rege şi, pe neruşinate,/ Ai murdărit căminul şi-ai luat de soţ pe frate. (III, 214).

556

Simona Constantinovici

UCIGÁŞ (3), -Ă, ucigaşi, -e, s.m. şi f., adj. Din ucig (prez. ind. pop. al lui ucide) + suf. -ător. Persoană care a ucis pe cineva; asasin. Un ucigaş, un trântor, un ticălos, un rege/ De bâlci, un hoţ de sceptru, pângăritor de lege. (III, 215); Dar ucigaşul tatii, simţind că nu-i a bine,/ Ar vrea să mă trimită, scăpându-se de mine,/ Departe, peste mare, ca-n valuri, când voi trece,/ Spionii de la Curte să poată să mă-nnece. (III, 211); Mai late către umeri şi-n jos mai îngustate,/ Principiile raclei măcar sunt respectate,/ Când ucigaşii-n aer leau murdărit pe-acelea/ Ce le-ntocmesc morala şi le botează pielea. (II, 271). UCÍS (4), -Ă, ucişi, -se, adj., s.m. şi f. V. Participiul verbului a ucide. Asasinat, omorât. Cătunul a rămas şi mai sărac./ Ileana slugăreşte de-atuncea la conac./ E văduva lui Petre, ucis pentru stăpân/ Din ordinul ciocoiului bătrân. (III, 130); Şi trebuia pedeapsa netrebnicului unchi/ Să-i vie de la mine, acolo, în genunchi./ Voiam, dar ticălosul, ucis pe când se roagă,/ În loc să-nfunde Iadul, pedeapsa îl dezleagă, (III, 211); Realităţi: Ucişi câteva mii/ De mume, de bătrâni şi de copii/ Şi dărâmate două catedrale/ Şi, pe bolnavii-n paturi, trei spitale. (II, 268); Sus inimile sterpe! Trăiască putregaiul!/ Sărbătoresc sentinde în Bucureşti alaiul,/ Şi nengropaţi, pe drumuri, ucişii zac dovadă/ Că cine mai cârteşte, ca şi ei va să cadă. (III, 203). UD (6), -Ă, (1) uzi, -de, adj., (2) uduri, s.n. Lat. udus. 1. Adj. Pătruns, îmbibat de apă sau de alt lichid; foarte umed. * (Despre ochi) Plin de lacrimi; înlăcrimat. * Transpirat, asudat. 2. S.n. Urină. Ochiul cu puroi/ E spurcat cu usturoi./ Când atârnă/ Dai cu scârnă./ Răul crud/ Îl bei cu ud. (I, 232); Udă, leoarcă, răguşită,/ Vocea-i moale e scâncită,/ Şi cari-

catura bearcă/ A uitat să mai şi meargă. (IV, 128); Şi ce linişte se-aşterne!/ Şi cum sufletul se-aude,/ Scuturând aripe ude/ Peste brumele eterne! (I, 76); Şi nu era păianjen, era păinjeniţă./ Avea, ca tine, o guriţă/ (Mânca-o-ar mama!)/ Şi părul ca arama./ Ochii ca nişte dude/ Brumate, negre, ude. (II, 23); Te aprinseşi de-a surda, doar dumneata. Seaude?/ Chibritele matale sunt, – vezi? – şi ele ude. (III, 244); „– (...)/ Salcea, păcatele mele,/ Face moţuri şi nuiele./ Barem dudul face dude,/ Ia, nişte burice ude,/ Dar dă schitului un pic/ De miere şi borangic.” (IV, 26). UDÁ (2), ud, vb. I. Lat. udare. Tranz. A umple, a acoperi, a stropi cu apă sau cu alt lichid; a umezi. Ochiul udă în neştire/ Borangicul cel subţire./ Gândurile mi-s amare/ Ca izvoarele de sare. (I, 146); Pui altoi:/ Iese puroi./ Semeni floare:/ Parcă uzi cu apă tare./ Viaţa ta dă aguridă./ Pomul – viespe şi omidă. (IV, 239). ÚGER (9), ugere, s.n. Lat. uber, -eris. Organ cărnos de secreţie a laptelui la femelele animalelor mamifere. Morfolit de o copită/ De făptură negrăită/ Cu coarne de gheaţă,/ Cu coama de ceaţă,/ Cu uger de omăt –/ Iese aşa fel de făt. (I, 218); Când îi frământ aluatul de lapte cu tărâţe/ Ia mâinile,-n copaie, drept ugere cu ţâţe. (III, 297); – „Îţi dăm ce vrei, cât vrei şi başcă./ Întoarce-te la vacile vădane,/ Că nu ne mai dau lapte nici o ceaşcă,/ Şi se zăpresc şi ugerele, Stane.” (III, 175). Formă de plural: ugeri (6). N-a avut atâtea sugeri/ Câte ţâţe şi câţi ugeri/ La tot ceasul/ I-au lovit gura şi nasul. (IV, 269); În miazăzi, în miazănoapte,/ Pe patru drumurile largi ale făpturii/ Veneau cu noi, deasupră-ne, vulturii,/ Şi ugerii, alături, ai vitelor, cu lapte. (I, 124); Vacile ne vor aduce ugerii plini/ Şi vor mugi la

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 557 poarta noastră/ De salcâmi cu floare albastră. (II, 58); Din neamul vechi al Crailor Carpaţi,/ Născuţi din piatră maică,/ Sunt teferi zece gemeni, alăptaţi/ La ugerii sălbatici de zimhroaică. (II, 108); Am poame-n livadă/ Lăsate să cadă/ Din pomi, din belşug./ Cirezile mug/ De ugerii grei:/ Mulgi câte ciubere şi doniţe vrei. (III, 277); Gura umblă după sân/ Frământând un hoit bătrân,/ Ugerile, ţâţele,/ Aspre ca tărâţele. (II, 257). UIMÍ (2), uimesc, vb. IV. Et. nec. Tranz. A stârni, a provoca o mare mirare, admiraţie, emoţie; a surprinde, a ului. Proştii fără altă treabă/ Se uimesc şi se întreabă/ Cum de-ţi uiţi în ceasul rău,/ Omule-al lui Dumnezău,/ Cu năravuri boiereşti/ Turma dată s-o păzeşti? (IV, 253); El odihneşte, şi el, pe locul unde stete,/ Cu faţa la statuie, cu-o lespede subt cap,/ Uimindu-se că-n cerul, plecat ca un părete,/ Stejarii mari ca norii şi plopii mai încap. (I, 241). UIMÍRE (4), uimiri, s.f. V. uimi. Faptul de a uimi; mirare, admiraţie; surprindere. Ochii tăi, mari şi teferi,/ Ca nişte luceferi/ Îngheţaţi de uimire,/ Privesc în suvenire. (I, 83); Că e firesc, mai mult decât firesc,/ Să nu se prea încreadă în cei ce-l slugăresc/ Şi nu ar vrea să aibă vreo uimire,/ După ce va intra în aţipire.; Şi totuş, vezi, uimirea s-a ivit./ Un zgomot, la-nceput nedesluşit,/ În toiul nopţii şi-n palat,/ Ca un murmur, încet s-a adunat, (IV, 70); În uimirea mea adâncă,/ Uit că oul se mănâncă/ Şi mă uit, mărire ţie!/ Ca la o minunăţie. (II, 42). UIMÍT (4), -Ă, uimiţi, -te, adj. V. uimi. Cuprins de o mare (şi neaşteptată) mirare, admiraţie; surprins, uluit. Se uita şi un copil în râu,/ Uimit şi el de frumuseţea lui. (II, 77); Cât e de fălos şi tare,/ Fu jignit de întrebare/ Şi, uimit că-i cer-

cetat,/ S-a gândit, s-a căutat... (IV, 25); Ce gând, în ce cuvinte, s-a-nvrednicit a spune/ Cum s-a ivit din sânge uimita lor minune? (III, 85); Parcă te văd şi astăzi cum murişi,/ Cu ochii umezi, trişti, deschişi,/ Uimiţi, nepricepând ce s-a-ntâmplat,// La capul dumitale plângea un cocoşat. (III, 181). UITÁ (178), uit, vb. I. Lat. *oblitare (< oblitus). I. 1. Tranz. şi intranz. A pierde din memorie, a nu (mai) ţine minte. 2. Tranz. şi intranz. A înceta să se mai preocupe, să se mai gândească la cineva sau la ceva; a se dezinteresa. 3. Tranz. A lăsa undeva (din nebăgare de seamă) ceva sau pe cineva care trebuia luat; a nu lua cu sine. II. Refl. A-şi îndrepta privirea spre cineva sau ceva pentru a vedea, a cerceta; a privi. * A băga de seamă, a da atenţie; a lua în considerare. [Imper. şi: (II) uite!] În structura unor titluri de poeme: Mă uit (I, 185); Mă uit la flori (II, 167); Uite-l, vine (IV, 240). Mă tot uit în cer, mă tot uit în pământ,/ În baltă şi stuh/ Şi adânc în văzduh. (I, 186); Mă uit la tine, şubred vas de lut./ Trei mii de ani ai încăput. (II, 120); Mă uit la flori, mă uit la stele:/ Eşti chinul dulce al tristeţii mele./ Mă uit în mine, ca într-o chilie,/ Mă uit în ceruri, în împărăţie,/ Mă uit în gol, mă uit în vizuini. (II, 167); Mă uit mai bine. Gândul mi se-ncurcă,/ Erai vultur şi ai rămas o curcă. (IV, 13); Să nu-l uit de zugrăvit/ Pe sfântul Mitropolit. (IV, 189); Putea să fie piscul mai frumos,/ Dacă te uiţi în sus, de jos. (II, 106); De ce te uiţi aşa, când seara vine,/ În ochii mei cu ochii tăi de salbă,/ Că nu-ţi mai iei privirea de la mine,/ Gingaşe, graţioasă mâţă albă? (II, 181); Tu n-ai să uiţi ocara, că şi-n pământ mă doare./ Făgăduieşte, Prinţe, copilul meu, cu ură,/ Că n-ai să uiţi, şi jură! (III, 211); Tu nu mă uiţi, iubite din ceruri, niciodată,/ Fie-mi durerea mută

558

Simona Constantinovici

oricât de-ntărâtată. (III, 286); Zău? De fiştecare falcă/ Te-alegeai cu o scatoalcă,/ Să n-o uiţi cât mai trăieşti,/ Să nu uiţi nici cine eşti. (IV, 259); Mi-e sete. Deschide, vecine./ Uite sânge, uite slavă./ Uite mană, uite otravă./ Am fugit de pe Cruce. (I, 145); Uite-n livadă stupii,/ Uite-n vifore lupii,/ Uite cerbii,/ Uite firul ierbii. (II, 57); Bună dimineaţa, duduie!/ Uite-l mărţişorul: nu e. (II, 89); Uite buza, uite gura,/ Ochii sprinteni, ca de lup./ Casa, patul şi făptura/ Îi miros a miez de stup. (II, 182); Bun!... Bun de tot!.../ Uite-l că vine şi Dumnezeu înnot/ Prin norii albi de trandafiri,/ Dimprejurul Sfintei Sale mânăstiri. (IV, 102); Slobodă iese luna din pământ,/ Şi-n roua ei trăsare nouă floarea./ El nu putea să uite lucrul sfânt/ Şi-l turbură jignit asemănarea. (IV, 247); Câtă vreme n-a venit/ S-a uitat cu dor în zare./ Orele şi-au împletit/ Firul lor cu firul mare. (I, 14); Flămânzi, ei nu ştiu de foame/ Şi, ţepeni, uitat-au de ger./ Răni vinete, semne infame,/ Vor fi vindecate la cer. (I, 225); De pe podul râului/ M-am uitat în unda lină,/ Prin care s-a strecurat/ Fumul vremii albastru. (II, 77); De când s-a uitat în stele/ I s-a prins bezna de ele. (II, 85); Dar a cam uitat ce ştie/ Şi-o ia lin pe psaltichie. (III, 57); De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci./ Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,/ Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi./ Nu te-ai uitat o dată înnapoi! (III, 278); Prisăcarul le-a uitat/ Şi-a căzut şi peste ele/ Iarna, grea ca un plocat,/ Cu chenar de peruzele. (IV, 172); S-ar putea să fie Cine-ştieCine.../ Care n-a mai fost şi care vine/ Şi se uită prin întuneric la mine/ Şi-mi vede cugetele toate. (I, 145); Şopârlele verzi şi cenuşii, din chiparoşi,/ Se uită la tine, şopârlă/ Albă, cum coşi/ Pe mal, cu piciorul în gârlă. (II, 64); În-

crucişează braţele pe piept/ Şi uită-te în sus,/ La steaua din apus. (II, 164); Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă./ Necazul tău îl uită-ntreg pe prag./ Căci neamul trebuie să-ţi fie drag./ Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă. (III, 15); – „Nu te munceşte gândul şi nu te-apucă frica?/ N-auzi în depărtare ca nişte huhurezi?/ Ia uită-te la mine, mă vezi, ori nu mă vezi?” (III, 242); Uită-ţi oglinda lacule-aşternut/ Şi umbra noastră care prin tine a trecut. (III, 294); Când tristeţile te dor,/ Uită tot şi tâlcul lor. (IV, 95); O saluţi, o chemi, şi vine./ Din ce-i spui şi ce-i vorbişi,/ Ea se uită lung la tine/ Dintr-o parte şi pieziş. (IV, 145); Cu cinzeaca şi cu fleica/ Uită tot şi toate neica,/ Şi pe mă-sa şi pe ta-su/ Şi ne creşte nouă nasu. (IV, 262); Vezi, nu ştii cum se poate,/ Uitând de liturghie, să intri în păcate. (III, 153); Lasă horele şi trânta să-ţi învie cimitirul,/ Cela ce ridici beteala iederilor peste vis/ Şi, uitându-ţi rădăcina, îţi urmezi pe boltă firul,/ Pentru că în vârf o floare cît o stea i s-a închis. (I, 192); Uitându-te-n suflet, biserică-nchisă,/ Te vezi însutit/ Cu toţi câţi în tine s-au fost zugrăvit/ Şi nu s-au cojit. (III, 36); În liniştea făpturii erai neliniştit,/ Uitându-te cocorii că zboară-n asfinţit. (III, 87). UITÁRE (7), uitări, s.f. V. uita. 1. Faptul de a uita; lipsa oricărei amintiri. * Expr. A da (sau a lăsa) uitării (pe cineva sau ceva) = a nu se mai interesa, a se forţa să uite. 2. Fig. Nefiinţă, neant. Tu miroşi ca marmura şi apa din fântână./ Ai scos din uitare o mână,/ Te-ai deşteptat cu genele dese/ Peste minunile puţin înţelese. (II, 61); Şi pierde-te în mine ca un vâslaş în mare,/ Şi carnea mi-o brăzdează cu-adâncul tău înnec,/ Ca să ajungi mai iute la veşnica uitare/ A suferinţei tale şi-a rodului ei sec. (II, 206); O melodie parcă i-a prins şi-i

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 559 înfăşoară,/ Era ca de vioară şi nu era vioară.// Alăturaţi de-aproape şi legănaţi în zbor,/ I-a dezlegat uitarea şi de solia lor. (II, 177-178); Între-ndoieli trecute, uitări şi presimţiri,/ Ţi s-a-mpletit ursita să ţii de două firi. (III, 89); În rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger./ Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din când în când, câte un pui de înger,// Să bată alb din aripă la lună,/ Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună. (I, 37). UITÁT (14), -Ă, uitaţi, -te, adj. V. Participiul verbului a uita. Pierdut, şters din memorie; abandonat. Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!/ Copac pribeag uitat în câmpie,/ Cu fruct amar şi cu frunziş/ Ţepos şi aspru-n îndârjire vie. (I, 36); Ghiersul meu nemaicântat/ Încâlcitu-i şi uitat. (II, 104); Ţi-am scris de-o viaţă stihul de dragoste, întâiul,/ Într-un pantof de nuntă, uitat între caişi,/ Când ostenită-n vălul miresei adormişi,/ Ca să-ţi sărute talpa de-aproape şi călcâiul. (III, 37); Aşa se face, măre, că bietul de ţăran/ Rămâne singuratec, uitat din an în an. (III, 152); Uitată-n lumină sihastră,/ Ogiva sticleşte pustie/ De-o flacără fostă albastră,/ Ajunsă în gol cenuşie. (I, 159); Vecernia uitată, de la toacă,/ Aş vrea să sune şi aş vrea să tacă/ Şi nu ştiu, să mă-nchin, ori să m-ascund? (II, 191); Se va afla vreodată/ Când moartea lor uitată/ Se va-nsuma în cifra unui registru rece. (II, 279); Zile trăite, zilele uitate/ Sau aţipite-n tine şi-nnoptate. (II, 281); Câţiva răzleţi, prin schituri şi parohii uitate,/ Mai stăruiesc în râvnă şi cad în strâmbătate. (III, 119). UITÚC (4), -Ă, uituci, -ce, adj. Uita + suf. -uc. (Adesea substantivat) Care uită uşor, care are memoria slabă; p. ext. distrat, zăpăcit. Scriu aci, uituc, plecat,/ Ascultând glasul ciudat/ Al mlaştinii şi livezii./ Şi semnez:/ Tudor

Arghezi. (I, 194); (O să-ntreb, când o să-mi pice/ Un lingvist, cum i se zice,/ Că-s uituc, Doamne fereşte,/ Lui Păcală-n englezeşte.) (IV, 123); Te rog a mă ierta/ Dacă-ţi zic şi tu şi dumneata/ Şi dacă din cuviinţă şi de frică/ Mintea mi se face peltică/ Şi uitucă mi se face. (II, 88); Pe maică-ta, prostită, uitucă şi stângace,/ S-o cruţi, nechibzuita, că n-a ştiut ce face... (III, 211). ULCEÁ (4), -ÍCĂ, ulcele, s.f. Lat. *ollicella (< olla). Oală mică de lut. Zgâriam câte ceva/ Pe urcioare, pe ulcea,/ Pe o casă, pe o poartă,/ Pe copaci, pe frunză moartă./ Au scăpat de pana mea/ Meiul doar şi mazărea. (III, 8); Vorba-i ca ulceaua goală,/ Te câştigă şi tenşeală,/ Şi te spurcă şi te spală./ Iei cu ea, ca din hârdău,/ Tocmai din sufletul tău,/ Şi-s în pricinile toate/ Două feluri de dreptate. (IV, 181); Povestea mare mi-am făcut-o mică./ Am deşertat Tăria cu-o ulcică./ Din Calea Robilor am luat prundiş,/ Suind în cer cărarea pe furiş. (II, 176); Şi se-ntârzie la case,/ Unde-s fetele frumoase./ Că se face pregătire/ Cu ulcele pe peşchire, (IV, 157). ULÉI (2), uleiuri, s.n. Din sl. olej. Lichid gras de provenienţă vegetală, animală, minerală sau sintetică. Un cârlionţ de aur, un cârcel,/ Când o beteală, un inel ori un cercel/ Pe pomii unşi în vârfuri nante,/ Cu miruri şi ulei de diamante. (III, 202); Are odăi cu arme şi podoabe,/ Fecioare dintre roabe,/ Uleiuri, mirodenii, te mângâie/ Cu bun miros de rodii şi tămâie. (IV, 22). ULEIÓS (2), -OÁSĂ, uleioşi, -oase, adj. Din ulei + suf. -os. Care conţine ulei; impregnat cu ulei; unsuros, gras. Horbotele mai uşoare/ Decât pleoapele de floare,// Iar făptura să-ţi miroasă/ A mireasmă uleioasă. (II, 113); În turlele rămase jos/ Clopotele spânzurau de prisos/ Cu funiile de pulbere, scufunda-

560

Simona Constantinovici

te/ Ca nişte feştile arse pe jumătate,/ În drojdiile nopţii uleioase. (I, 182). ÚLIŢĂ (6), uliţe, s.f. Din sl. ulica. Drum îngust care străbate un sat, mărginit, de o parte şi de alta, de case; p. ext. stradă. Strivit în uliţa măreaţă,/ Secat de drumul de asfalt,/ El e de felul cerului înalt,/ Care şoptind îi spune şi-l învaţă. (I, 35); În uliţele-nalte, e noapte ziua-ntreagă,/ Şi umbra, suvenire din vremea-ncetei luni,/ Se risipeşte, parcă, din carul cu cărbuni,/ Ce trece tras de-o gloabă normandă şi beteagă. (I, 110); Formă de plural neliterară: uliţi. Steagul nopţii, desfăşat cu stele,/ Adăpostea faptele mele/ Şi adormea străjerii-n uliţi/ Răzimaţi pe suliţi. (I, 24); În zidul vechei uliţi, un ochi de geam cu stor/ De şase veacuri zace cu fiarele-i pătrate,/ La singura dugheană din cetate./ Calvin trecea pe-acolo, bolnav, spre Consistor. (II, 151); Mişcarea-n jurul meu încetinează,/ Se micşorează uliţi şi cetate,/ Şi oamenii, trecând pe la amiază,/ Au gânduri şi cuvinte depărtate. (III, 260). ÚLIU (1), ulii, s.m. Din magh. ölyü. Pasăre răpitoare de zi, mare şi puternică, care atacă păsări şi mamifere mici. Un ţânţar cu picioroange/ Sare-n arcuri peste goange./ Alt lungan şi-un uliu berc/ Tremură-n zigzag şi-n cerc. (II, 11). ULM (2), ulmi, s.m. Lat. ulmus. Arbore cu scoarţa netedă, cu frunze albicioase şi cu peri moi pe dos. (Toponim, la forma de plural) O altă treabă bună a fost când, la arat,/ Am isprăvit ciocoiul din Ulmi şi îngropat./ Aţi dat de el cu plugul... Dar Fane Găetan?/ A necinstit opt fete curate, într-un an. (III, 189); Când graurul, când mierla, când cucul, când prigorul/ Şi zvonul ciocârliei îşi luau din fluier zborul,/ Şi parcă o pădure în-

treagă, la răspânte,/ Din ulmi, din fagi şi paltini se ridica să cânte. (IV, 74). ÚLTIM (6), -A, ultimi, -e, numer. ord. Din lat. ultimus, it. ultimo. (Adesea cu valoare de adjectiv) Cel din urmă; care se află la sfârşit, în urma unei serii. Abia se scoală vântul. În fund – un ultim cer./ Văzduhul se închide cu lacăt şi zăvoare,/ Se pregăteşte, iute, un soi de întristare/ Ce pare hotărâtă în schituri şi-n mister. (I, 30); În ceasul ultim, umbra din lume se va strânge/ Din sufletele toate, la timp necunoscut,/ Din oamenii cu aripi, din oamenii de sânge,/ În negura-ntocmită din nou de la-nceput. (III, 67); Într-un titlu de poem: Ultimul ordin de la Interne (III, 201); Şi, câteodată, totul se deşteaptă,/ Ca-ntr-o furtună mare ca Tăria/ Şi-arată veacurile temelia./ Eu priveghez pe ultima lor treaptă. (I, 63); Sleindu-se la poarta dintâi cinci călindare,/ Se pregătea şi Cerbul de ultima plecare. (IV, 81). ULÚCĂ (5), uluci, s.f. Probabil refăcut din uluce (pl. lui uluc). 1. Scândură groasă întrebuinţată mai ales la construirea gardurilor şi a împrejmuirilor. 2. Gard din scânduri; zăplaz. Tocmai când cuiul trebuia să-l bată,/ Iată-l, ciocanul a sărit din coadă./ Nu prinde dalta, cleştele n-apucă/ Şi nu se-mbină stâlpul de ulucă. (II, 162); Toată lumea,-n fel şi cum,/ Se strămută peste drum,/ Trecând lin pe la uluci/ În hotarul alb, cu cruci. (II, 216); Altă dată, au venit prin baltă,/ Cu câte un ochean, cu câte vreo unealtă./ I-am văzut în păşuni, prin uluci,/ În cimitir, printre cruci. (II, 248); Făcui semne, cercuri, cruci,/ Pe bordeie, pe uluci./ Se găsesc pe câte toate/ Slovele mele culcate. (III, 7). ÚMĂR (27), umeri, s.m. Din lat. humerus. Parte a corpului omenesc corespunzătoare articulaţiei dintre mână şi

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 561 trunchi. * Expr. A da (sau a ridica etc.) din umeri = a-şi exprima nedumerirea, neştiinţa, indiferenţa etc. printr-un gest de ridicare a umerilor. Variantă fonetică de plural: umere (1). Porţia e câte trei –/ Zeci de boabe-n cioc, de mei./ Le învăţ să numere,/ Ele dau din umere. (IV, 140). Trei sau patru,-n mal, pescari,/ Stau de ceasuri fără număr/ Muţi, ca nişte cărturari,/ Subt umbrele pân’ la umăr. (I, 21); Ies morţii.../ Subt bolta cu clopot a porţii,/ Sunt zece la număr/ Şi, umăr de umăr,/ Se duc, câte doi, în coşciuge,/ Fără mumă, fără popă, fără cruce. (I, 225); Nu mai e fata zveltă cu doniţa pe umăr,/ E un lucru, amestecat/ Cu lucrurile fără umbră. (II, 75); Taina celor taine fără număr,/ Înnădite şi încrucişate/ Între creştet, inimă şi umăr,/ Jugul, hamul meu de rob şi frate. (III, 284); Şi m-a bătut pe umăr şi s-a dus/ Între-alte zări, încolo, prin apus./ M-am bucurat cu inima, vezi bine,/ Că Domnul are-ncredere în mine. (III, 289); Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?/ Apusul îşi întoarce cirezile prin sânge./ O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut –/ Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut. (I, 89); Se-nţepeni din umeri, din bărbie,/ Spinarea piatră şi-o făcu. Ce-o fi să fie! (I, 207); Făcându-se pentru mine pitic,/ M-a bătut pe umeri Dumnezeu/ Cu mâna lui femeiască./ Tu eşti? m-a întrebat; te cunosc./ Nu am ştiut răspunde. (II, 74); Din Calea Robilor am luat prundiş,/ Suind în cer cărarea pe furiş./ Spinarea îmi rămase mânjită de făină,/ Cărând în saci pe umeri ţărână de lumină. (II, 176); Muncesc în mine aripi să-ncolţească,/ Dintr-o pruncie îngerească,/ Şi neputând ieşi, la cer, să bată,/ Mă doare carnea-n umeri, sângerată. (II, 191); La arat, la secerat/ E mai bun de cap scurtat./ Între umeri de năpârci,/ E de-ajuns un

bumb de zgârci. (III, 142); Eu, ridicat în luntrea tăcerii, în picioare,/ Zmerit, plecat din umeri şi piept, la cingătoare/ Cu cheile de-acasă, cu cheia de la poartă,/ Ţi le voi da în grijă, mâhnit, cu mâna moartă. (III, 295); Fluierile sucite şi bătute/ S-au împietrit pe tăcute./ Ca nişte aripi, umerii-i s-au frânt,/ Şi ochii lui caută a sfânt. (I, 233); Vorbele, gândurile, împletirile crezusem că-mi ajung./ Nu ştiam. Au zvâcnit umerii, au crescut braţele: fusesem ciung. (II, 67); Pe cobiliţă funii lungi de stele/ Nu ar fi fost pe umerii mei grele,/ Vată de-argint, beteală ca de ghiaţă,/ N-ar sta urât, cu usturoiu-n piaţă. (II, 210); Nădejdea celor sprinteni a murit./ Umerii-s rupţi şi sufletu-i strivit. (II, 240). UMBLÁ (61), umblu, vb. I. Lat. ambulare. Intranz. I. 1. A se deplasa dintr-un loc în altul; a merge, a circula. 2. A străbate (ca drumeţ) un loc; a merge din loc în loc, a colinda, a cutreiera; a hoinări, a vagabonda. II. 1. (Pop.; despre unelte, aparate, mecanisme etc.) A se afla în funcţiune; a funcţiona. 2. (Despre gură, ochi etc.) A se mişca în continuu. Unde ai plecat?/ Unde umbli noaptea singuratic? (II, 78); Ai născocit şi luntrea, să umbli pe ghicite,/ Şi-n marea cu talaze şi valuri răzvrătite. (III, 75); De vreme ce-ai să umbli prin suflete-n cuvinte,/ Te legi de la-nceputuri, visând, cu jurăminte. (III, 293); Ţi s-a spuzit hârtia pe care umbli-n lat/ Şi vrând să te înnalţi te-ai cocoşat. (IV, 244); De când o umblu fără de răscruce,/ Nu vreau să merg, şi ea mă duce. (II, 161); Cine umblă fără lumină,/ Fără lună, fără lumânare/ Şi s-a lovit de plopii din grădină? (I, 144); Seamănă măcar a trecut/ Crâmpeiele acestea/ Ce par să urzească povestea,/ Icoanele şterse, în care umblă/ O umbră de umbră? (I, 173); Pământul umblă după tine să te soarbă/

562

Simona Constantinovici

Cu vârfuri boante de iarbă oarbă. (II, 62); S-au stricat cuvintele mele!/ Umblă prin mocirle cu stele (II, 87); Sufletul îmi umblă beat/ Pe subt veac şi peste leat. (II, 117); S-a isprăvit. Rămâne-o arătură,/ Şi peste ea, lividă, umblă luna. (II, 269); Ea singură scoboară şi suie în spirală,/ Ori că o umblă pasul, ori că rămâne goală. (III, 89); Un lucru umblă, negru şi nou, din casă-n casă./ Din negurile astea tot moarte-o să mai iasă. (III, 204); De obicei, în taină, lingând le umblă gura./ S-or împăca, mai bine, cei mari cu stârpitura? (IV, 83); A trecut şi s-a lovit,/ A lătrat. O fi simţit./ A-nţeles că pe aici/ Umblă-n tufe un arici. (IV, 118); Când pământul doarme dus,/ Ochii-mi umblă tot pe sus,/ După stele logostele,/ Să mai fur una din ele. (IV, 275); Umblai să ştii ce tace şi ce nu se arată,/ Aproape-nchipuite prin ceaţă câteodată. (III, 87); Un om umbla să bage-n casă/ O scândură de brad, cam noduroasă. (IV, 52); Căci muscoii şi bondarii/ Şi-alte neamuri de pădure,/ Pe şoptite, ca tâlharii,/ Umblau mierea să le-o fure. (IV, 173); Mi-a umblat în păpădie/ O goangă cu pălărie/ Şi cămaşe stacojie (II, 28); Te-aş întreba, mai bine, pe unde-ai mai umblat,/ Că nu ştii ce se-ntâmplă? Eşti capiu, sau eşti beat? (III, 240); Umblând în colivii să se atârne/ L-au râs şi papagalii cu pliscurile cârne. (IV, 18). UMBLÁT (2), -Ă, umblaţi, -te, adj. V. umbla. (Pe) care (se) circulă mult; care este frecventat, circulat. Trimise, spuse şi umblate,/ Poruncile-ajungeau schimbate,/ Şi tot mergând din ins în ins/ Soseau pe dos, parcă-ntr-adins. (IV, 1617); Dintre sutele de state/ Cunoscute şi umblate,/ Au luat pildă să trăiască/ Pravila călugărească. (IV, 179). UMBLĂTÓR (1), -OÁRE, umblători, -oare, adj. Umbla + suf. -ător. (Rar)

Care umblă. Pe cărări şi pe şosea,/ Unde-ai fi, unde-ai călca,/ La-ntuneric, la lumină,/ Umbli ca pe rogojină,/ Şi ţi-e dulce la picioare/ Toată ţara umblătoare. (IV, 192). ÚMBRĂ (89), umbre, s.f. Lat. umbra. I. 1. Lipsă de lumină, întunecime provocată de un corp opac care opreşte razele de lumină. 2. Întuneric, întunecime, obscuritate. 3. Nuanţă închisă, pată întunecată. * Fig. Stare de tristeţe, de îngândurare, întipărită pe faţa cuiva. II. 1. (De obicei urmat de o determinare în genitiv) Conturul întunecat al unei fiinţe sau al unui lucru, proiectat pe o suprafaţă (mai) luminată. 2. (În concepţiile mistice şi în basme) Duhul unui om mort sau fiinţă supranaturală; stafie, fantomă, nălucă. 3. Fig. Urmă, semn abia perceptibil; cantitate foarte mică din ceva. Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant. În structura unor titluri de poeme: Umbra (III, 65); Eu, umbra (III, 79). Călătorind pe malul furtunilor latine,/ L-am întâlnit, sol paşnic, pe-o stâncă de topaz,/ Cu ochii, râpi de umbră, deschişi din cer spre mine,/ Cu talpa roză, linsă, subt munte, de talaz. (I, 98); În giulgii clătinate se leagănă cu lacul/ Făptura, pretutindeni de faţă şi dosită,/ A celui ce, cu firul de umbră şi cu acul/ Scânteii, îndeseşte pânza mereu pe sită. (I, 122); Nu-s prin urmare-nstrăinat/ Pe totdeauna de trecutul meu./ Mai e nădejde, mai e mângâiere,/ Mai colindă o umbră albă prin tăcere, (I, 135); Înviată-n miezul nopţii, dusă lin pe mâini de umbră,/ Tu eşti, fir de pisc şi haos, ca o rază care umblă. (I, 153); Seamănă măcar a trecut/ Crâmpeiele acestea/ Ce par să urzească povestea,/ Icoanele şterse, în care umblă/ O umbră de umbră? (I, 173); E albastră şi frumoasă,/ Scrum de umbră somnoroasă,/ Şi-i subţire, din ti-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 563 pare,/ Ca un fum şi ca o boare. (II, 10); Văzduh mai mult a fugit,/ Umbră mai multă a trecut/ Prin pasurile sufletului/ Decât printre piscuri. (II, 73); Singure vin lucrurile din trecut,/ Duhul lucrurilor fără fiinţă, fără umbră. (II, 75); Are să vie vântul, poate,/ Cu sulurile desfăşurate./ Poate o umbră albă/ Cu luna în salbă. (II, 109); Încep să se mişte de-acuşi,/ Să capete trup/ Din umbră şi zvon ca de stup,/ Şi, rupte, pe-ncetul se reîntregesc. (II, 199); Un om de sânge ia din pisc noroi/ Şi zămisleşte marea lui fantomă/ De reverie, umbră şi aromă,/ Şi o pogoară vie printre noi. (III, 11); Ţi-aş fi făcut un semn, după plecare,/ Dar ce-i un semn de umbră-n depărtare? (III, 278); – „Mi se pare că gorunii/ Sunt cam neamuri cu păunii.../ Numai umbră-n codrii mei/ Şi nici ea nu dă din ei./ Umbra n-are rădăcină/ Şi-i ţărână de lumină. Se muncesc de-o veşnicie/ Şi-au rodit o gămălie.” (IV, 26); Din povestire spusă te mirai/ Că n-ajungea din fapte să se-nchege/ Şi nu aveai din pleavă ce culege,/ Pribeagă umbră, praf şi mucegai. (IV, 271); Tânjesc ca pasărea ciripitoare/ Să se oprească-n drum,/ Să cânte-n mine şi să zboare/ Prin umbra mea de fum. (I, 36); Cine vrea să plângă, cine să jelească/ Vie să asculte-ndemnul nenţeles,/ Şi cu ochii-n facla plopilor cerească/ Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes. (I, 45); Amestecată-n totul, ca umbra şi ca gândul,/ Te poartă-n ea lumina şi te-a crescut pământul. (I, 47); În umbra lămpilor cernite/ Se varsă vis în cupe noi,/ Şi capetele mult iubite/ Se-nvecinesc pe nesimţite,/ Ca nişte frunze de trifoi. (I, 70); În faţa lunii, dreaptă, şoseaua-n vărgi cu plopii/ S-a pardosit cu ţoale din Jii şi Mehedinţi,/ Şi-n umbra fiecărui copac aşteaptă popii,/ Strângând în mâini tăcute cădelniţe fierbinţi.

(I, 88); Luciul tău, prin blestem tainic, îngheţat în umbra morii,/ Va tăia din dungă luna şi cresta din zbor cocorii. (I, 152); Când calcă-n flori şi dau să se oprească/ S-asculte parcă un murmur pierdut,/ Le cade ca pe-o scoarţă oltenească/ Ţesută umbra printre foi de dud. (II, 33); Azi n-are-nceput desluşit/ Şi pare o zi de sfârşit./ Mâine va fi, nu va fi... Iată,/ Umbra strânge orele aplecată... (II, 98); Nu te cerşesc. Te vreau. Am dreptul. Sunt/ Legat de umbra ochilor tăi crunt, (II, 152); Cetatea-i o movilă de ziduri răsturnate/ Şi a fugit şi umbra din cetate. (II, 279); Sunt umbra ta, de-a pururi de om nedespărţită/ Cu linia schiţată aceeaş de contur,/ Pe pulberea fierbinte şi-n cremenea tocită,/ Ca un păianjen negru ce-ţi umblă împrejur. (III, 65); Îţi cade umbra lungă pe răzoare,/ De ce treci pe moşia lui, la soare? (III, 195); Se-arată când pe-o stâncă, şi când păşeşte-n şes,/ Se-apropie, stă, pleacă, şi-n stelele ce ies/ Şi-şi pierd pe rând scânteia şi spicul din Tărie,/ Se mistuie şi umbra în zarea alburie. (III, 209); Când fetele în cârduri mergeau la râu să spele,/ Lentâmpina la vaduri, jucându-se cu ele,/ Cu umbra-n sânii fragezi şi licărind în salbe,/ Că fetele din luncă erau zglobii şi albe. (III, 246); Mi-ai pus neşters şi mirul sfinţirilor pe frunte,/ Şi toate ale tale, menite să mă-nfrunte,/ Au fost ca nişte slove cuprinse-n umbra mare/ De veşnicii rostite în câte-o scăpărare, (III, 298); La răspântii, e sobor:/ Umbre lungi în umbra lor./ Din popas într-alt popas,/ Lumânări de parastas. (IV, 273); Eşti întristat de-acest adânc tablou,/ Unde la fiecare clipă am simţit/ Că ne atinge pensula din nou,/ A umbrei mari ce-n el ne-a zugrăvit? (I, 53); Aş fi voit să culeg drojdii de rouă,/ Într-o cărticică nouă,/ Parfumul umbrei şi cenuşa

564

Simona Constantinovici

lui. (II, 8); Dimineaţa, seara, triste./ Triste-s oare-ntr-adevăr?/ Umbre-atârnă de batiste/ Şi de fire lungi de păr. (I, 85); Dorm în umbre legănate lebezile-n puf de undă,/ Cuiburi albe, perini albe, printre stele furnicar./ Câte-o stea însingurată cată-n aripi să se-ascundă,/ Câte-o lebădă-şi îndreaptă capul ca un nenufar. (I, 104); Ţi-e sufletul ca marea, în crunta ei putere./ Se zbat corăbii negre, furtuni şi morţi crăieşti,/ În mâlurile groase dorm umbre şi mistere,/ Ca-n fundurile vremii ascunse prin poveşti. (III, 261). UMBRÉLĂ (9), umbrele, s.f. Din fr. ombrelle (după umbră). Obiect destinat să apere de ploaie sau de soare, alcătuit dintr-o pânză care se poate strânge sau întinde prin intermediul unor spiţe metalice fixate radial pe un baston. De două ori o am văzut,/ Înstrăinată./ O dată, la fântâna Samaritencii,/ O dată, pe stradă, subt umbrelă. (II, 75); Dintrun drâng cu limba frântă,/ El s-a pus pe chef şi cântă,/ Undeva, printr-un ungher,/ La umbrelă, la cuier; (IV, 128); Umbrela joacă, scurtă şi lungă dacă sare/ Din arcul ei, se umflă şi creşte ca o floare; (III, 232); – „O să-ţi povestesc din cer”,/ Zise umbrela din cuier./ – „Eu aş vrea ceva să spun/ Din azur”, zise băşica de săpun. (IV, 10) Trei sau patru,-n mal, pescari,/ Stau de ceasuri fără număr/ Muţi, ca nişte cărturari,/ Subt umbrele pân’ la umăr. (I, 21); De printre zorele/ Alege umbrele/ Şi mireasma bună/ Din fragi şi căpşună,/ Lacom de prinos/ Cu iz tămâios. (II, 139); E rece, întârzie, pripelile-l ajung/ Mai potolite, n-are voinţă şi-i mai lung,/ Şi, dezlegat de suflet şi minte, are-nvăţ/ Să stea ca-ntre umbrele şi pălării un băţ. (III, 82); O să vezi cum or să-ţi iasă/ Tot pitici de-ăi mici prin casă,/ Din du-

lap, de prin umbrele,/ Agăţaţi printre perdele, (IV, 207). UMBRÍT (1), -Ă, umbriţi, -te, adj. V. umbri. Fig. (Despre voce, sunete etc.) Stins, voalat. Şi nu cunoşti pe buza mea scânteietoare/ Buzele calde câte m-au sorbit./ Ele-s aci-n văzduh, ca nişte foi,/ Când îmi încerci răcoarea nebăută,/ Şi gura ta, sorbindu-mi stropii noi,/ Buzele-n zbor, umbrite, ţi-o sărută. (III, 12). ÚMED (5), -Ă, umezi, -de, adj. Lat. humidus. 1. Jilav, umezit. 2. (Despre ochi) Plin de lacrimi, înlăcrimat; p. ext. strălucitor; galeş, duios. Mi-e frig din creştet la călcâie./ E umed fiecare gând/ Şi orb!/ Mi-e sufletul bolnav de râie/ Şi pân’ la sânge se mângâie/ Cu ghearele-i de corb. (I, 26); V-a mai rămas în butie ceva./ Lungiţi-vă pe coate, nainte de-a cădea,/ Traşi de miros, ca musca, şi de gust,/ Şi-i lingeţi doaga umedă de must. (II, 222); Să nu răspunzi că eşti bolnav de vreme./ Cântă. O să asculte, o să te cheme –/ Ora e umedă şi rece –/ Şi o să plece. (III, 18); Parcă te văd şi astăzi cum murişi,/ Cu ochii umezi, trişti, deschişi,/ Uimiţi, nepricepând ce s-a-ntâmplat. // La capul dumitale plângea un cocoşat. (III, 181). UMFLÁ (8), úmflu, vb. I. Lat. inflare. 1. Tranz. A mări volumul unui obiect cu pereţi elastici sau plianţi, umplându-se cu aer sau cu alt fluid. * Refl. (Despre părţi anatomice) A-şi mări volumul. 2. Refl. (Despre ape) A creşte. Sângele meu nu-i al meu./ Mi-e teamă să zic „mie” şi să zic „eu”./ Cu ce fel de drept/ Mi-aş umfla bârnele din piept/ Şi mi-aş întinde pe zarea/ Toată, spinarea? (I, 185); Domnule, nu ş’cine eşti,/ Dar te bate vântu-n pat/ Şi parcă te-ai şi umflat./ Pune fesul, că răceşti. (II, 134); Se umflă luna-n blid, fugară,/ Şi dă din cer ca laptele, pe dinafară. (II, 204); Umbrela joacă, scurtă şi lungă dacă sare/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 565 Din arcul ei, se umflă şi creşte ca o floare; (III, 232); Şi din toate fărâmele/ Au rămas grei ca mâţele,/ Umflându-li-se ţâţele./ Auzi?/ Cartofii sunt lehuzi. (I, 171); V-au blestemat şi omul şi norocul/ Să vă ajungă focul,/ Şi, iată-l, v-a ajuns,/ Umflându-se ca-n mare talazul într-ascuns. (II, 219). UMFLÁT (15), -Ă, umflaţi, -te, adj. V. umfla. 1. (Despre obiecte cu pereţi elastici sau plianţi) Care şi-a mărit la maximum volumul prin umplerea cu aer sau cu alt fluid. 2. (Despre ape) Care a crescut, şi-a mărit nivelul (şi a ieşit din albie). 3. (Despre piele, organe etc.) Inflamat. 4. Fig. Afectat, bombastic; emfatic. Curcanul, umflat în pene,/ Scoate moţul din sprincene:/ Cântă-n poartă caterinca.// Directoare: Baba Tinca. (II, 135); Luna-n spicele de scai:/ Seceriş de mucegai,/ Ochii stelelor se zbat/ În urdori de-argint umflat. (II, 242); Roşcovan ca-n luna mai,/ Dar umflat de guturai./ (Pentru troahnă singur leacul/ Pus în nară e bumbacul.) (IV, 198); Şi limba umflată-ntre buze/ Să lingă lumina şi ea să refuze,/ Şi-n vreme ce apa din şesuri se strânge,/ Să soarbă-n mocirla copitelor sânge. (I, 141); Un nor de muşte, pus pe fiecare,/ Îl dumică bucată cu bucată,/ Neputincios de nici o apărare,/ Sugându-i buba ochilor umflată. (II, 276); Statuia i se pare-ngheţată-n trup străin./ De cea dintâi nevastă ce-ar trece la fântână/ Cu strugurii-i de lapte, umflaţi ca-ntr-un ciorchin,/ S-ar ruşina statuia, ca sluga de stăpână. (I, 241); Cetatea forfoteşte de păpuşi./ Ştubeiele sunt pline cu căpuşi,/ Iar mierea li-e de sânge în fagurii umflaţi/ De-o seamă cu bojocii retezaţi. (II, 163); Acum, pisiceşte,/ Marcu se gândeşte,/ Muşcându-şi uscate/ Buzele umflate./ De ce s-a jucat/ Şi nu l-a mâncat? (II, 141); Puroaiele umflate, hrănite zmârc

cu zmârc,/ Au copt buboiul negru, înmugurit cu sfârc,/ Şi-atunci, din ţară-n ţară,/ Buboaiele, atinse de ac şi foc, crăpară. (III, 107); Nemaipricepînd ce-a fost,/ Zmeu’ cam rămase prost/ Şi cu buzele umflate/ Despre cele întâmplate. (IV, 123). UMFLĂTÚRĂ (2), umflături, s.f. Umfla + suf. -ătură. (Med.) Inflamaţie. Răscăcărătura,/ Umflătura, surpătura,/ Deşelarea,/ Noada, spinarea,/ Ceafa, nasul/ Trec cu trasul. (I, 231); Şi mor mai mulţi de două ori,/ Decât trăiesc cu gâlci în subsuori,/ Cu abube, fălcariţă şi umflături,/ Când dârdâind pe prispă, de frig, când de călduri. (III, 155). UMÍL (3), -Ă, umili, -e, adj. Din lat. humilis. Care are o atitudine modestă, fără pretenţii, supusă, ascultătoare, smerită. Şi-nghite-mă întreg, în haos,/ Umil, senin şi mulţumit/ Că las în urma mea repaos,/ Şi-o foaie nouă de adaos (I, 151); Te-am urmărit prin stihuri, cuvinte şi silabe,/ Ori pe genunchi şi coate târâş, pe patru labe./ Zărind slugărnicia şi cazna mea umilă,/ Ai să primeşti flămândul, mi-am zis, măcar de milă. (III, 288); Şi caricatura bearcă/ A uitat să mai şi meargă./ Mi se face, însă, milă/ De făptura lui umilă. (IV, 128). UMILÍ (2), umilesc, vb. IV. Din sl. umiliti. Cf. umil. Tranz. şi refl. A (se) pune într-o situaţie de inferioritate (neîndreptăţită); a (se) înjosi. Dar ziua care trece şi mă răneşte-n treacăt/ Îmi umileşte cârja şi-mi încovoaie crinii,/ Şi inima urmează s-atârne ca un lacăt/ Cu cheile pierdute, la porţile luminii. (I, 59); M-aş umili acum şi m-aş ruga:/ Întoarce-mă, de sus, din calea mea./ Mută-mi din ceaţă mâna ce-au strivit-o munţii/ Şi, adunată, du-mi-o-n dreptul frunţii. (I, 163). UMILÍNŢĂ (1), umilinţe, s.f. Umili + suf. -inţă. Sentiment de inferioritate;

566

Simona Constantinovici

atitudine provocată de acest sentiment; supunere. Şi, fără umilinţă şi fără de mândrie,/ Să ne-amintim în noapte, de noi, din fir în fir,/ Şi să privim zigzagul, pe stânci, de tibişir,/ În care-şi puse pasul fragila mărturie. (I, 57). UMILÍT (7), -Ă, umiliţi, -te, adj. V. umili. Cu atitudine supusă, smerită, plecată; care exprimă umilinţă; umil. * Ruşinat. Într-un titlu de poem: Neguţătorul umilit (II, 210). Cum? trupul, de la sine, ţărână şi argilă,/ Să ştie ce-i sfiială sau dragoste şi milă?/ Des umilit de-atâtea-ntrebări şi gânduri grele,/ Teai despărţit în „simţuri” ca să te scapi de ele. (III, 86); Şi cu fruntea ridicată, ca un stei în rugăciune,/ Umilit şi trist cerui şi nesfârşitului de sus,/ Coarde noi şi alte glasuri în cântare să răsune./ Şi pe rând, în timpul nopţii, visu-n ele mi l-am pus. (III, 254); Bosumflat şi umilit,/ Încă nu s-a lămurit./ A văzut întâia oară/ Că ce se mănâncă zboară. (IV, 124); Câte un pitic mai fură/ Din cuptor câte-o prescură,/ Şi cu vin de două deşte/ Mai ades se-mpărtăşeşte,/ La chilie, umilit,/ Ca un vechi arhimandrit,/ Cu toate că, mai pe scurt,/ Trasu-n sticlă nu e furt. (IV, 205); Mai multe mii de vite/ Ascultă umilite/ Şi nu se întărâtă/ De un geambaş cu bâtă. (III, 101). (Substantivat) Om care duce o viaţă mizeră, care suportă jigniri, lipsuri. Cei umiliţi în trudă şi-n răbdare,/ Pribegii, robii şi sihaştrii,/ Bătuţi de-a lunii vânătă dogoare,/ Aşteaptă stolul şoimilor albaştri. (I, 55). ÚMPLE (12), úmplu, vb. III. Lat. implere. 1. Tranz. A face ca un recipient, o cavitate etc. să fie pline. 2. Tranz. A ocupa, a acoperi o suprafaţă, o întindere, o încăpere etc. 3. Tranz. şi refl. A (se) acoperi cu o substanţă dăunătoare, murdară etc.; fig. a (se) contamina, a (se) molipsi. Din slove am ales micile/

Şi din înţelesuri furnicile./ Am voit să umplu celule/ Cu suflete de molecule. (II, 7); Să las s-o umple cerul cu vastul lui tezaur?/ Înveştmântat domneşte, să trec cu giulgiul rupt;/ Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur/ Şi tatuat cu fulger, să nu-nving? să nu lupt? (I, 58); Şi c-am voit să simtă şi să umble/ Şi să se-ndoaie-n pipăitul meu,/ De chinul dulce dat de Dumnezeu,/ Care-a trecut prin mine şi te umple. (I, 81); Pustnic şi întărâtat,/ Plugul şi l-a-ngenunchiat./ Rupe, scurmă şi sfărâmă,/ Umple cerul de ţărână. (II, 111); Cântecul tău a umplut clădirea toată,/ Sertarele, cutiile, covoarele,/ Ca o lavandă sonoră. Iată/ Au sărit zăvoarele,/ Şi mânăstirea mi-a rămas descuiată. (I, 33); Urechea lui, închisă pentru graiuri,/ Cu scamă s-a umplut, de mucegaiuri. (I, 131); Într-o noapte/ Li s-au umplut straiele cu lapte/ Ca să-şi hrănească un pui/ În fiecare vârf de cucui. (I, 171); Domnul, Dumnezeul mare/ Mi-a umplut două pahare/ Din cerescul lui rachiu/ Scos din lună cu burghiu. (II, 117). UMPLÚT (2), -Ă, umpluţi, -te, adj. V. participiul verbului a umple. Plin (cu ceva); ocupat. Sicriile cinci sute, capacele cinci sute,/ Aşteaptă să mai fie umplute şi bătute. (II, 271); Uşi leneşe pe ghinduri, cu căptuşeli de piele,/ Umplute cu saltele,/ Şi secretari cu-o treabă fiecare,/ Dactilografe, secretare,/ Dulapuri de arhivă, cu dosare. (III, 149). UNANÍM (1), -Ă, unanimi, -e, adj. Din fr. unanime. (Substantivat) Acceptat, împărtăşit de toţi, care exprimă un acord total. Când zicem noi „Mamutul”, pricepem „Unanimul”,/ Şi pretutindeni unde nu-l căutăm găsimu-l./ Ai înţeles ce-i vorba? Apleacă-te din coarne,/ Că pragul de deasupra-ar putea să te răstoarne. (IV, 83).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 567 UNCHI (3), unchi, s.m. Lat. avunculus. Bărbat considerat în raport cu copiii fraţilor şi surorilor sale etc.; unchiaş. Şi mi-au zvâcnit odată şi inima şi spada:/ Aveam din însăş gura spurcatului dovada –/ Şi trebuia pedeapsa netrebnicului unchi/ Să-i vie de la mine, acolo, în genunchi. (III, 211); Într-un judeţ de miazănoapte,/ Din sat în sat, din zvon, din şoapte,/ Se ştie că şi-au rupt genunchii,/ Până la groapă, taţii, fraţii, unchii,/ Şi verii, şi cumnaţii, şi nepoţii./ Toţi au murit, cu toţii. (II, 253). UNCHIÁŞ (15), unchiaşi, s.m. Unchi + suf. -aş. 1. (Pop.) Om bătrân; moş, moşneag. 2. (Reg.) Unchi. Vre un unchiaş, ici-colea, un nebun,/ Mai şchioapătă-n vre un cătun,/ Cotrobăind pe drumuri, pe şosele,/ După coceni, după surcele,/ Domniţă şi duduie. (II, 253); Darurile-o să le-aducă/ Un unchiaş, ori o nălucă,/ Vârcolacul, pasămite.../ Cum îi voia cui trimite. (III, 57); Protosinghelul bătrân,/ Vechi unchiaş, oleacă spân,/ Cam ursuz şi, nu degeaba,/ Poreclit în schituri „Baba”. (IV, 196); Curata cuminecătură/ În veac de veac nu s-a vărsat./ Unchiaşul în genunchi murmură:/ – „Părinţilor, sunt cu păcat!” (I, 86); Şi ziua namiaza mare,/ Cu unchiaşul în spinare,/ A-nvăţat să cânte-aşa,/ Din scuipat şi din lulea. (II, 104); Şi tânărul, şi-unchiaşul, şi bătrâna/ Răspund întotdeauna: „Trăiţi” şi „Sărut mâna”. (III, 154); Amurg. Se-ntoarce-n sat o ceată./ Unchiaşul iarăş se arată./ Un om ţinea în mână o vioară,/ Altul un ghem de sfoară,/ Şi altul, dintr-un scaun, spata,/ Unul o greblă ruptă şi lopata. (III, 185); Gândindu-se la cele întâmplate,/ Unchiaşul, cam slăbuţ şi mititel,/ O ia scâlciu prin târg cu greutate. (IV, 66); – „Ce cătaţi aicea, măi, căţeii mei, –/ I-a mustrat unchiaşul, – Tuluc şi Grivei?/ Daţi-vă deoparte, fiare pământeşti,/

Nu-i pentru jivine drumul cu poveşti.” (IV, 160); Iată de ce-njură vântul şi-l înţeapă/ Şi de ce Unchiaşul nu vrea să priceapă. (IV, 161); – „O luăm şi noi, aşa, într-un noroc.../ Că dacă încă n-am murit,/ Unchiaşule blagoslovit,/ Să zguduim, încai, niţel boierii,/ La începutul primăverii.” (III, 184); Doi unchieşi pitici,/ Pitici dar voinici,/ Au venit în sat/ Pe la scăpătat,/ Unul Moş Ajun,/ Altul Moş Crăciun. (IV, 148). ÚNDĂ (40), unde, s.f. Lat. unda (cu sensul II după fr. onde). I. 1. Cantitate dintr-o masă de apă care face o mişcare ritmică uşoară de ridicare şi de coborâre, formând ondulaţii la suprafaţa apei. 2. Masă de aer care se mişcă uşor; p. ext. aer, văzduh. II. (Fiz.) Propagare din aproape în aproape a unei oscilaţii, cu viteză finită şi printr-o variaţie spaţială. Gol în imensa zare, tăcut şi gânditor,/ Cu braţele păroase, la piept, făcute cruce,/ Privea la luntrea-mi albă pe undă cum se duce/ Târâtă de vârteje, – picior peste picior. (I, 98); Dorm în umbre legănate lebezile-n puf de undă,/ Cuiburi albe, perini albe, printre stele furnicar./ Câte-o stea însingurată cată-n aripi să se-ascundă,/ Câte-o lebădă-şi îndreaptă capul ca un nenufar.// (...)/ Stea cu stea pe-ntinsul undei liniştite pun cleştar,/ Şi printr-însul zugrăvite lebezile par şi luna./ Plângeri de viori şi fluier cad în lac mărgăritar/ Şi se-aud din depărtare lovind unda câte una. (I, 104); De ne-ar ajunge numai icoana ce o lasă/ O undă lângă luntre, un povârniş de casă,/ O vatră-nvăluită-n cenuşă către seară/ Sau un tighel de piatră pe-o cruce seculară, (I, 106); E o statuie de-ntuneric sfântul,/ Şi ochiul care să-l pătrundă/ Nu l-a născut din lutul lui pământul,/ Ca să-l ridice peste el şi undă. (I, 125); Din vălul nopţii rupi o stea:/ O guşti şi-o scuipi când strălucea./ Cu mâna

568

Simona Constantinovici

bălăcind în undă,/ Strici luna rece şi rotundă. (I, 158); Dezlănţuiam torente şi viscole-mpreună,/ Cu mâna-n sus, cu braţul întins, cu o plutire,/ Făcând cea mai frumoasă volută ca-n neştire,/ Ca vântul, ca talazul, ca frunzele, ca norii./ M-am înnălţat, pe-o undă, la ceruri, cu cocorii. (III, 227); – „Ce vezi acolo-n zare e un crâmpei de soare,/ Căci soarelui veciei îi pare rău că moare./ Se despărţeşte, Doamne, de apele, mâhnit,/ Pe-a căror undă lină, pe drum, s-a odihnit.” (III, 245); Gândindu-te, secundă cu secundă,/ Îţi fuge chipul ca-ntr-o undă,/ Care ţi-l scoate şi-l afundă,/ Prin pietre, umbră şi răchită,/ Şi tot mai lămurit nedesluşită. (III, 276); Să mi se pară clipa de azi nemărginită,/ Ostrov pierdut, cu luntrea legată de-o răchită/ Încovoiată-n soare şi adormită-n undă? (III, 295); Nu ţi se pare, ţie, că prins în rotogol/ Te-nnalţi în jos şi te-mplineşti în gol?/ Că eşti jucat de-o undă ce tenneacă/ Şi de năluca apei, ca o nucă seacă? (IV, 37); Unda-ntinsă, val cu val,/ Până-n malul celălalt/ Spală-n lapte de opal/ Cerul scund şi plopul nalt. (I, 21); Pe la fântâni iei unda pe palme şi mi-o dai,/ Iscată dintre pietre şi timpuri, fără grai./ Ţi-ai desfăcut cămaşa şi-ntrebi cu sânii-n mână/ De vreau s-astâmpăr setea din ei sau din fântână. (I, 47); Dar dorurile toate adunate,/ Pe unda-n fund a cerului străjar,/ Pe care noaptea trec, întunecate,/ Luntrile, lin, cu prora de cleştar? (I, 53); Orbit-a viaţa şi, cu ea,/ Şi cântecul şi luna,/ Şi unda-n care strălucea/ S-a stins pe totdeauna. (I, 60); Prin undele holdei şi câmpi de cucută,/ Fugarii-au ajuns în pustie/ La ceasul când luna-n zăbranice, mută,/ Intra ca un taur cu cornu-n stihie,/ Şi gândul meu gândul acestora-l ştie:/ (...)/ Şi, nemărginită, secunda/ Să-şi treacă prin suflet, gigantică, unda:/ Pe sârma tăioa-

să-a veciei, în scame/ Şi rumegătură să vi se destrame. (I, 140-141); Un talaz se frământă,/ Zguduie marea frântă,/ Rupe unda şi viscolul de alge/ Şi nu se sparge! (I, 173); De pe podul râului/ M-am uitat în unda lină,/ Prin care s-a strecurat/ Fumul vremii albastru. (II, 77); Luna ninge chiparişii/ Cu funingini de argint./ Unda pare amurgind. (II, 189); Râuri de ochi şi brâie lungi, de pleoape,/ Tremură-n zid ca unda unei ape –/ Şi unii ochi din stoluri s-au ales,/ Orânduiţi cu feluri de-nţeles. (II, 229); Măcar cît mai adie în unda călătoare,/ Fără să simtă-n zarea, închisă din apus/ Cu porţi de fier strâmptate, cu munţi şi stăvilare,/ Măcar cît oglindirea arţarilor de sus? (III, 68); Am socotit că văzul mă minte. Nu! momâia/ Se-apropie ca fumul ce-l vântură tămâia/ Şimi face semn, ca-n timpuri, să-i viu şi mai aproape,/ Zărind-o tremurată, ca-n unda unei ape. (III, 210); Când zărită, când ascunsă/ Trece unda pe nămoluri,/ Licărită printre goluri./ Parcă lin, purtat de ea/ Nu-i nici amintirea mea. (III, 257); Izvorul nu-şi dă unda şi mă-nşeală,/ Şi plinul ei se scurge printre doage/ Şi nu vrea să ajungă la gura cui o trage,/ Să-i soarbă clocotirea, de care-i însetat. (III, 290-291); Prins între-nchipuire şi unda nălucirii/ Nu mă-ncumet răspunsuri să caut, şi m-ascund/ De ochiul cu scânteie de cremene, rotund. (III, 298); Nu-i vorba, nici o poză nu ne-nvaţă/ Cum ar fi fost omul dintâi la faţă./ Nici unda lacului nu l-a păstrat,/ În care seoglindea la scăpătat. (IV, 215); Pământul antic s-a civilizat./ Nici nimfe, nici naiade, nici sirene,/ Crucificate ritmic şi alene/ În aşternutul undei ondulat. (I, 72); Zămislită nu se ştie pentru ce mâhnirii noastre,/ Ai s-ajungi, fărâmă rece, curgătoare unde-albastre. (I, 152); Şi ţărmii-mi cresc în jur cât noaptea,/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 569 pe cât talazul mi se-ntinde,/ Şi ai lăsat să rătăcească/ undele mele suferinde; (I, 117); În şirul vieţii noastre întreg, se face seară,/ O seară fără sunet, nici vânt, nici amintiri./ Ieri a plecat o barcă, azi alte bărci plecară,/ Convoi de goluri strâmpte pe undele subţiri. (I, 184); Vitele mele-n păşuni/ Rumegă tăciuni şi rugăciuni./ Caut izvorul cu undele noi/ Şi sorb din borş de noroi,/ Mocirlă şi zmârc. (I, 187); I-aud undele-aşternute/ Giulgii moi, ca de hârtie,/ Şoapta cum îi întârzie/ Sufletul să i se mute. (II, 93); Căci prin mijloc, bolnav de mii de ani,/ Întunecat în adâncimi un lac e-ntins,/ Şi sângele, din vii şi din castani,/ Pe faţa ruginie a undelor s-a prins. (I, 17). ÚNDE (140), adv., conj. Lat. unde. I. Adv. 1. (Interogativ) În ce loc? În ce parte? 2. Deodată, numai ce. 3. (Exprimă o negaţie) * Expr. De unde (şi) până unde? = cum şi în ce fel? În ce împrejurări? În ce chip? II. Conj. 1. (Introduce o propoziţie circumstanţială de loc) În locul în care, încotro. 2. (Introduce o propoziţie atributivă) În care. 3. Introduce o propoziţie completivă). Mă scald în gheaţă şi mă culc pe stei,/ Unde dă beznă, eu frământ scântei,/ Unde-i tăcere, scutur cătuşa,/ Dobor cu lanţurile uşa. (I, 24); Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,/ Să sfarăme zăvorul/ Şi să vedem în fundul nopţii noastre/ Mişcându-se comorile albastre? (I, 39); Unde ţi-s mâinile să-ntoarcă/ în aer căile luminii?/ Unde sunt degetele tale/ să-mi caute-n cunună spinii? (I, 117); Şi nu-ţi şoptesc sonete, nici mituri nuţi îngân,/ Pe unde trece umbra acestui hoit păgân. (I, 127); De unde vin aceştia? De unde-aceşti eroi,/ Călăi, iobagi, apostoli, din noapte pân’ la mine?/ De unde-această piatră cu feţe de noroi/ Şi scăpărând cu focuri de-azur şi de rubi-

ne? (I, 139); Cine-i acolo? Răspunde!/ De unde vii şi ai intrat pe unde? (I, 144); În ochii-i deschişi, o lumină,/ A satului unde-i născut,/ A câmpului unde iezii-a păscut,/ A încremenit acolo străină. (I, 209); Cioc vioi şi ochi zglobii,/ Spune-mi tu, de unde vii? (II, 38); Unde ai plecat?/ Unde umbli noaptea singuratic? (II, 78); Unde-i murmurul fostelor pâraie/ Şi-al apelor clătite-n heleştaie,/ Marie, Maică Preacurată?// Dar unde-i şi zăpada de-altădată? (II, 166); Te-am mai prins la câte-un gard,/ Unde ochii zac şi ard. (II, 214); Şesul creşte, ceas cu ceas./ Nici un sat n-a mai rămas./ Unde-s turlele, că nu-s?/ Unde-s crucile de sus? (III, 59); O fi vreo nălucire? N-ajung nici să mă mir./ De unde vine şoapta? din cer? din cimitir? (III, 242); Cerşesc la uşi odihnă, pe unde şi neunde,/ Şi, la bătaia nopţii, nici una nu răspunde. (III, 297); Şesul arat se ţese în covoare,/ Şi-n straie albe omul calcă pe ogoare,/ Şi suie brazda până-n cer,/ Unde veghează plopii mari de fier. (IV, 38); Titirez ori vrabie/ Zboară către albie,/ Unde maica spală rufe. (IV, 115); Elefanţi nerozi/ Tot cu două cozi,/ Ca să nu pricep/ Unde ei încep:/ Una und’ se ştie/ Cu o gămălie,/ Şi alta la cap,/ Lipită cu pap. (IV, 154); Pe cărări şi pe şosea,/ Unde-ai fi, unde-ai călca,/ Lantuneric, la lumină,/ Umbli ca pe rogojină, (IV, 192); Unde-mi bat undrelele/ Ţi-ai uscat obielele,/ Unde-ascut săgeţile/ Tu-ţi piepteni musteţile. (IV, 239). UNDELÉMN (4), s.n. Varianta literară: untdelemn. Unt + de + lemn (după sl. drěvěno maslo). Ulei comestibil extras din măsline; p. gener. orice ulei vegetal comestibil. Cerul la gust i-ajunge ca un blid/ Cu laptele amar şi agurid,/ Stelele lui nu şi le mai trimite/ Ca nişte steaguri sfinte zugrăvite,/ Şi vântul serii nu-i mai dă îndemn/ Cu-aromele-i

570

Simona Constantinovici

de vin şi undelemn. (I, 46); Ochii lungi ai Cuvioşiei Sale,/ Ca nişte migdale,/ Cu pleoapele apropiate/ Dorm pe jumătate./ Sângele candelei obrazului e de undelemn./ O Madonă de majolică. Un crucifix de lemn. (I, 169); Măreaţă de cucoană,/ Mâncaşi o ciorbă lungă, de pomană,/ C-un strop sărac de undelemn,/ Din strachină, cu lingura de lemn. (III, 181); Să nu uit să mai însemn/ Că un ţoi de undelemn/ Ţine, cum sunt rosturile./ Pentru toate posturile,/ În cel mai înnalt molit/ E-un pitic Mitropolit. (IV, 183). UNDEVÁ (11), adv. Unde + va. Într-un loc oarecare, într-o direcţie oarecare, la o persoană oarecare. * (Precedat de prep. „de”) De la cineva, dintr-un anumit loc. * (Precedat de prep. „pe”) Printr-un loc oarecare, într-un anumit loc. De-acum străină mâna ta/ Îţi va şedea deoparte,/ Ca un condei, pe undeva,/ Alăturea de-o carte. (I, 60); Şi când vrei/ Sufletul să i-l iei/ Cuiva/ De undeva,/ Şi să-l dai la Dracul,/ Întinzi tot zodiacul. (I, 232); Tu eşti? I-am întrebat. Că mi se pare/ Să te cunosc dintr-o asemănare./ Te-am mai zărit cândva. Poate că-n vis./ Te-oi fi găsit pe undeva şi scris. (II, 174); Mai auzeam în zvonuri o tipsie/ Prin chiote, şi depărtatele urale,/ De după munte, undeva, din vale./ Şi s-au topit şi ele şi s-au stins. (II, 179); Dintr-un drâng cu limba frântă,/ El s-a pus pe chef şi cântă,/ Undeva, printr-un ungher,/ La umbrelă, la cuier; (IV, 128); Şi să mai cutez să spun/ Că Nichifor bea tutun?/ Şi că are şi-o lulea,/ Pe la sân, pe undeva? (IV, 187); Ai vrea să cânţi şi zbieri:/ N-ai glas, nici aripi, nici puteri./ Te-ai cuibărit pe undeva-ntr-o buche/ Şi stai în slovă strâns ca un păduche. (IV, 144). UNDREÁ (1), undrele, s.f. Varianta literară: andrea. Et. nec. Ac mare pentru

cusut obiecte de lână, bumbac etc. Slavă Domnului, făcuşi/ Totdeauna tot ce vruşi./ Unde-mi bat undrelele/ Ţi-ai uscat obielele,/ Unde-ascut săgeţile/ Tu-ţi piepteni musteţile. (IV, 239). UNEÁLTĂ (13), unelte, s.f. Une[le] + alte[le]. 1. Piesă, ansamblu de piese, dispozitiv acţionat manual sau de un mecanism, care serveşte pentru a efectua o operaţie tehnică de prelucrare mecanică, de montare, manevrare etc.; instrument. 2. Fig. Mijloc folosit pentru atingerea unui anumit scop (reprobabil). Altă dată, au venit prin baltă,/ Cu câte un ochean, cu câte vreo unealtă./ I-am văzut în păşuni, prin uluci,/ În cimitir, printre cruci. (II, 248); Câte un şef ministru, slugoi de teapă-nnaltă,/ Slujeşte asupririi din ţară, de unealtă,/ Duşmanilor dreptăţii ţărăneşti,/ Şi zi de zi dă seama-n raport la Bucureşti. (III, 160); Îi trebuia o sculă mai nouă, neumblată,/ Ca să doboare codrul întreg şi dintr-odată./ Unealta ei tocită deabia câte un gât/ ÎI ronţăia o dată, ca la găini, şi-atât. (II, 273); O punte duce-n bezna-ncuiată cu zăvor –/ Sfărâmă-i-o şi puntea, aruncă-ţi şi unealta./ Tu vei cunoaşte singur, şi-nvins şi-nvingător,/ Ce goluri şi prăpastii îţi leagă-o zi de alta. (III, 282); Am site fine de cernut polenul/ Împrăştiat cu-albinele pe bolţi./ Unelte, cu-ascuţişuri şi cu colţi/ Pentru găsit volumul, numărul şi genul. (I, 133); Sculele mele cântate/ Le-aş zvârli vârtej în foc./ Vreau un singur pai, în loc/ De unelte-ncrucişate. (II, 93); La nunţi şi la botezuri, la zilele de nume,/ Cântau, să se-mpletească, tot soiul de unelte,/ Adânci, molâi şi zvelte; (IV, 75); Are un ciocan mut:/ Bate şi nu se aude./ Nicovala lui e ca de lut,/ Şi toate uneltele lui sunt crude. (I, 213); Întreaga noapte au cântat din sute/ De fluiere, cimpoaie şi viori/ Şi din unelte-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 571 le necunoscute/ Vântul şi ploaia pe învelitori. (I, 238); Cioplită din copacul întreg, din buturugă,/ Nu m-au săpat uneltele de slugă,/ Ieşită pe de-a-ntregul din singura sudoare/ A unui om, un meşter de grinzi şi de zăvoare. (III, 21); Ai născocit pe-ncetul uneltele, cu care/ Ţi s-a făcut mai dârză voinţa şi mai tare./ Când te crezuseşi tocmai mai şubred şi mai mic,/ Atunci ţi-ajunse braţul molatec mai voinic. (III, 74); Mi-am încercat uneltele cu mâna,/ Am măsurat cu ochii şi ceaţa şi fântâna./ Una ducea în slavă, şi alta, jghiab şi vad,/ Se scobora prin cremene în iad. (III, 290); La drept vorbind, nu-i nici o trebuinţă./ Noi vom sili uneltele să stea./ Auzi tu, ce nesocotinţă,/ Să faci oţel în loc de tinichea. (IV, 34). UNELTÍRE (1), uneltiri, s.f. V. unelti (< unealtă). Intrigă, complot. Dar când se văd cumetrii, surâsul, fiecare/ Şi-l face pe măsura cumătrului mai mare./ Admirator pe viaţă, supus şi prefăcut,/ Ia bârfa şi-uneltirea din nou, de la-nceput. (IV, 82). UNEÓRI (8), adv. Une + ori. Din când în când; câteodată. Şi-uneori sunt ca o cracă,/ Singură care se-apleacă,/ Singură ce se frământă,/ Singură plânge şi cântă,/ Singură se încovoaie/ De un gând ascuns de ploaie,/ Ca o pasăre în foi. (I, 147); Aşa era uneori,/ Zarea cu lanţuri, pământul cu vâltori,/ Şi ţipete/ De scripete. (I, 227); Uneori, oprit pe fire,/ Şi-nnodând un vârf de aţă,/ Întâlneşte-n oglindire/ Luna plină drept în faţă! (II, 45); Iviţi prin făcătură, această samulatră/ Te mârâie din umbră, şi uneori te latră. (IV, 83); Uneori, mai din greşeală,/ Te ia cioaca-n cioc, şi cracul/ Ţi-l apucă pitpalacul. (IV, 184); Ţara, după cum vedem,/ O-mpresoară un blestem,/ Şi nămolurile scad,/ Uneori, până la iad. (IV, 194).

ÚNGE (10), ung, vb. III. Lat. ungere. 1. Tranz. şi refl. A (se) acoperi cu un strat de material gras, unsuros sau lipicios. 2. Tranz. A învesti în funcţie un monarh sau un arhiereu. * A mirui. Îţi ungi rănile cu-argint,/ Te alinţi cu zări ce mint/ Şi-ţi faci cugetul hotar/ Între înger şi măgar. (I, 64); Un drept se-ntemeiază, fireşte, pe venit,/ Priceperea la cârmă stă,-n loc de cap, în pungă,/ Nu te întreb de unde o ai şi ai venit;/ Să fie cât mai groasă, mai plină şi mai lungă./ Să poată să mângâie şi să ungă. (III, 135); Hlamide albe, mitre şi coroane.../ Pot unge papi, uzurpatori şi regi./ Neamuri pierdute şi vecii întregi/ Stau condensate-n rânduri de flacoane. (I, 134); Pruncii la sân le smulg, să morfolească/ Ţâţele maicii, ca de câlţ şi iască,/ Parcă hrănită numai cu bozii şi ciuperci./ Sugacilor le unge limba cu zer şi terci. (III, 155); Rouă, stropeşte colţul ierbii mele/ Şi unge-mi-l cu mir./ Duios şi fraged să mi-l spele/ Mirosul lui curat de trandafir. (III, 252); – „Nici nu se putea/ Să îl cheme altcumva./ Prea uşor se sperie/ Şi parcă-i o perie.”/ – „Unge-l cu răşină/ Şi dă-i drumul în grădină.” (IV, 104); Cine s-a jucat az-noapte/ Că ne-a uns pomii cu lapte/ Şi-a vopsit cu tibişir/ Coardele de trandafir? (II, 52); Le leagă noduri, le chiteşte într-ascuns./ Ca să ne minţă, cu lumină el le-a uns/ Şi le arată doar pe dinafară. (II, 185); Dumnezeu cel nepătruns,/ Dându-i tron înnalt, l-a uns. (IV, 190); Pregăteşti, fără zăbavă,/ Şi cuptorul pentru tavă,/ Mai ungând şi cu lipici./ Şi ies tocmai opt pitici. (IV, 206). UNGHÉR (9), unghere, s.n. Lat. *anglarius (< angularius). Porţiune dintr-o încăpere cuprinsă între extremităţile reunite a doi pereţi alăturaţi; colţ. * Loc retras, ascuns; cotlon. În loc să

572

Simona Constantinovici

joc, să strig, să beau, stingher/ Mă uit, mă-ntreb, posac într-un ungher,/ Şi mi se pare că de-aş fi călcat/ În hora lor, aş face un păcat. (II, 240); Şi-ntr-un ungher, vom face din covoare/ Un pat adânc, cu perinile moi,/ Dacă Isus, voind să mai scoboare,/ Flămând şi gol, va trece pe la noi. (III, 10); Dintr-un drâng cu limba frântă,/ El s-a pus pe chef şi cântă,/ Undeva, printr-un ungher,/ La umbrelă, la cuier; (IV, 128); Peste cărţile din care/ Se deşteaptă musc trezit/ De pe foi ce-au putrezit/ Prin unghere de sertare,// Orologiul, ploaia-n urmă/ Şi cu inima-ntr-un ritm,/ Bat secundele ce-n turmă/ Nencetat au tot murit. (I, 76); În palatele aprinse, cu balcoane şi unghere,/ Liturghia bogăţiei are şi-astăseară loc./ Cine-a scris, în ce odaie, fără pat şi fără foc,/ Imnul ăsta de izbândă, de iubire şi durere? (I, 104); Trestiile prin unghere/ Par aprinse la-Nviere./ Într-o scorbură de strană/ Şade-o maică-ntr-o icoană. (II, 119); Era ca o biserică şi ca o mânăstire,/ Clădită parcă de Satana./ Parcă-i simţeai duhoarea şi pulpana/ Foşnite prin unghere. (IV, 18). UNGHI (1), unghiuri, s.n. Lat. *anglus (< angulus). Figură formată din două semidrepte care pleacă din acelaşi punct. Ce e cercul? Un pătrat./ Cum e unghiul? Crăcănat. (II, 132). ÚNGHIE (22), unghii, s.f. Lat ungla (< ungula). Lamă cornoasă care creşte pe partea de deasupra a ultimei falange a degetelor de la mâini şi de la picioare, la om. O unghie pe săptămână/ Să-ţi coacă la câte o mână,/ Şi-n zilele de sărbătoare/ Un deget şi de la picioare. (I, 142); Solz de sticlă-n unghie./ Ochiul tău înjunghie,/ Gura ta subt firişoare-i/ Pafta cu mărgăritare. (I, 218); „Să trăieşti!” îşi zice baba;/ Că e gata toată treaba./ Vrând să cânte,-o-njunghie/

Vremea într-o unghie. (III, 57); Bălana noastră calcă, de când venii întâi,/ Pe-o unghie tocită de tot şi pe călcâi. (III, 240); Încovoiata unghie de fiară/ I se-ndulci, muiată-n mir şi ceară,/ Şi s-a simţit intrând într-altă fire,/ Blajină, de tămăduire. (IV, 13); Le-am scris cu unghia pe tencuială/ Pe un părete de firidă goală,/ Pe întuneric, în singurătate,/ Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan./ (...)/ Când mi s-a tocit unghia îngerească/ Am lăsat-o să crească/ Şi nu a mai crescut –/ Sau nu o mai am cunoscut.// Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară./ Şi mă durea mâna ca o ghiară/ Neputincioasă să se strângă./ Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă. (I, 199); Dar înmuiată-n sânge şi sudoare,/ Unghia lui ţi-a pus un zbenghi de floare/ Şi, ocolindu-ţi coapsa cu subţire/ Chenar, i-a dat noroiului simţire. (II, 120); Mângâie-se piticul cu unghia de ceară,/ Ca solzul de plătică, de lin şi albişoară,/ Că primăvara-i pune, primit pe un fuior,/ Cel mai aprins şi galeş inel de mărţişor. (III, 83); Vinovat îs, la ţigare,/ Că ţi-ai fript unghia mare/ Şi că-n vâlvătaia creaţă/ Ţi-a luat foc şi o musteaţă? (IV, 238); Spinări, picioare, -ncheieturi ca fierul,/ Unghii de şoimi şi colţii lungi, de fiare,/ N-ar cuteza nici şarpele, nici jderul/ Să simtă-n ceafă crâncenele ghiare. (II, 33); Mă arde îngheţul: un sloi de argint,/ Şi deştele-n ceaţă/ Se fac peste unghii cărbune de ghiaţă. (II, 200); Mâna îţi atârnă-n nisip şi pietriş,/ Linsă de valul curmeziş/ Care vine-mblânzit să-ţi pupe unghiile, inelele şi-o brăţară (II, 67); Şi i-au crescut o barbă, de mult nebărbierit,/ Şi unghiile-ntoarse, de schivnic, dintr-un schit. (IV, 71); Cresc cât vor, şi nu-i nimica,/ Barba,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 573 unghiile, chica,/ Dar opresc blesteme grele/ Să le ciopârţeşti pre ele. (IV, 189); Făţarnică, vicleană, puhavă stârpitură,/ Neputincios stătuseşi cu tălpile la gură,/ Şi unghiile-n carne gingia ţi le-a ros,/ Lipit de întuneric şi zvârcolit pe jos. (IV, 245). UNGRO- (1), adj. Din sl. ongrinu. Care aparţine Ungariei. Într-un titlu de poem, ca element prim al numelui propriu compus Ungro-Valahia: Iosif al Ungro-Valahiei (I, 86). UNÍ (1), unesc, vb. IV. Lat. unire (< unescere). Tranz. A împreuna, a alătura, a îmbina spre a forma un tot. Ce va simţi fecioara de-atunci, de-odinioară,/ Că voia ta, aceeaş, uneşte şi omoară?/ Mă ispiteşti cu visuri, miresme şi mărgele,/ Dar zdruncini temelia încredinţării mele. (III, 296). ÚNIC (1), -Ă, unici, -ce, adj. Din lat. unicus, fr. unique. Excepţional, incomparabil. Intercalate-n ritmul unicului viu vers/ Ar mai simţi cadenţa, de-a pururi ascultată/ De valuri şi de zodii, egale-n pasul mers,/ Când s-ar opri secunda şi inima să bată ? (II, 154). UNIFÓRMĂ (2), uniforme, s.f. Din fr. uniforme, lat. uniformis, -e. Îmbrăcăminte croită după un anumit model şi purtată în mod obligatoriu de membrii unor instituţii (armată, şcoală etc.). Ca să-şi admire capul, şi-a ridicat un bust/ La poarta din grădină, cu toate că îl doare/ Că nu-i în uniformă de general călare. (III, 150); Frontul, slava mea enormă,/ M-a-mbrăcat în uniformă./ Te rog, Domnule croitor,/ Să mă faci fermecător. (IV, 249). UNÍT (2), -Ă, uniţi, -te, adj. V. uni. 1. Care formează împreună un tot. 2. Solidar cu cineva. În visul ce ne-nalţă uniţi, deasupra noastră,/ De ce nu s-ar deschide doar pleoapa ta albastră,/ De ce n-am simţi numai ce nu se poate şti/ Şi

gândurile noastre mereu le-am obârşi? (I, 154); Pasul strâns lângă pas/ Mergempiedecat, ca un compas./ Şi palmele, unite cu ciocanul, cătuşa şi pila,/ Parcă se roagă, cu de-a sila. (I, 206). UNIVÉRS (4), universuri, s.n. Din fr. univers, lat. universum. 1. Lumea în totalitatea ei, nemărginită în timp şi spaţiu; cosmos. 2. Globul pământesc. * Mediul, cercul, lumea imediată în care trăieşte cineva sau ceva. De linişti mari cărarea lui e plină/ Şi pasul lui e tânăr, drept şi sfânt,/ Precum ar fi al codrilor de stele/ Când s-ar mişca din loc, şi-n mers/ Păstorul alb, ivindu-sentre ele,/ Şi-ar face drum, păscând, prin univers. (I, 125); Cu tine dorul am/ Să fiu răsplămădit şi şters/ În slava mea de miligram/ De praf, suflat în univers. (I, 150); Din condică zece s-au şters,/ Vărsaţi în univers,/ Cu braţele puse domol/ Pe pântecul gol. (I, 225); Cu tunetul se prăbuşiră şi norii/ În încăperea universului închis./ Vijelia aduse cocorii,/ Albinele, frunzele... Mi-s/ Şubrede bârnele, ca foile florii. (I, 33). UNIVERSÁL (1), -Ă, universali, -e, adj. Din fr. universel, lat. universalis. Care aparţine Universului; general, obştesc. Limba băţului nu-nşală,/ Că-i din veac universală./ Şi-i ciudat că, de-orice soi,/ Câinii latră ca la noi. (IV, 121). UNIVERSITÁTE (2), universităţi, s.f. Din fr. université, lat. universitas, -atis. Instituţie de învăţământ superior cu mai multe facultăţi şi secţii. – „Din şcoala dumitale de universitate/ Mi-e teamă să nu iasă trei capete stricate.” (III, 235); Tu i-ai permis să facă două doctorate,/ Tu ai ţinut-o-n universitate,/ Să-nveţe reguli şi cuvinte. (IV, 28). UNS (4), -Ă, unşi, -se, adj., s.m. V. unge. 1. Adj. Acoperit cu un strat gras. 2. S.m. (Înv.) Monarh sau cleric considerat, în urma unei ceremonii religioase speci-

574

Simona Constantinovici

ale, ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Pe-Alecu Iliescu partidul liberal/ L-a pus pe Olt mai mare şi, uns pe cinci judeţe,/ E cel ce-a spus odată-n Senat, în tinereţe,/ Primatul României că-i autofecal. (III, 123); Frumos cum îi din fire şi uns, din voievozi,/ La cap şi alta-n spate, el are două cozi. (IV, 81); Mă dor mormântul, spinii, crucea – şi mi-e sete/ Şi mie, ca şi lui, de apă./ Unse mi-s buzele şi arse de burete/ Şi de otrava care mă adapă. (II, 207); Că ne atârni de ramuri salbă după salbă,/ Un cârlionţ de aur, un cârcel,/ Când o beteală, un inel ori un cercel/ Pe pomii unşi în vârfuri nante,/ Cu miruri şi ulei de diamante. (III, 202). UNSOÁRE (1), unsori, s.f. Uns + suf. -oare. Substanţă grasă, uleioasă. Pe tine, cadavru spoit cu unsoare,/ Te blestem să te-mpuţi pe picioare./ Să-ţi crească măduva, bogată şi largă,/ Umflată-n sofale, mutată pe targă. (I, 141). ÚNSPREZECE (2), num. card. Un + spre + zece. Număr care are în numărătoare locul între 10 şi 12. Ce pot şi ce ştiu eu e lucru mare./ Duc unsprezece glorii în spinare/ Şi mai e loc de douăzeci:/ Te pui cu piscul şi-ai vroi să-l treci? (IV, 87); S-a-ntunecat, se face unsprezece,/ Şi prietenul tău tot nu vrea să plece./ Nu prea se simte bine:/ La noapte poate c-ar dormi la tine. (IV, 234). UNSURÓS (1), -OÁSĂ, unsuroşi, -oase, adj. Unsoare + suf. -os. Acoperit, îmbibat, pătat de grăsime. Între flori de chiparoasă/ Doarme. Cine doarme dus,/ Răsturnat cu ceafa-n sus,/ Vânătă şi unsuroasă? (II, 134). UNT (6), unturi, s.n. Lat. unctum. Grăsime naturală, solidă, extrasă din lapte şi folosită ca aliment. * Expr. A scoate untul din cineva = a stoarce de puteri pe cineva, a vlăgui. A venit o solie/ De o mie/ Să-i cânte la ureche/ Ruga bălţii

veche./ Pâinea ei cu povidlă şi unt/ O înconjoară zborul trântorului, mărunt. (II, 22); Care, cum se ştie,/ E un tigru, însă/ De bucătărie./ (Papă unt şi brânză.) (II, 140); Dintr-un balcon începe prelung, atunci pierdut,/ Un cântec lin, şi nu ştii de când a început,/ Uşor întâi ca fulgul, ca scama de mătasă,/ Abia se-nnalţă seara, că vălul ei se lasă,/ Şi-n liniştea-nserării, în frunze, stătătoare,/ Se-ntinde pe durere a unt de sunătoare. (III, 292); Sămânţa brazdei grase, muncită strâns şi crunt,/ Din spicul cu mustaţă, zbârlit, cu miez de unt,/ Şi sacii grei cu aur de mălai –/ Plecau în coviltirile cu cai. (IV, 15); Cu binele nu merge. L-am încercat de-a surda./ Au scos din noi şi untul, cu sângele, şi urda,/ Şi zerul. O cocleală rămâne pentru noi,/ De nu te bagi iscoadă şi slugă la ciocoi. (III, 118). UNTÚRĂ (2), unturi, s.f. Lat. unctura. Substanţă grasă, insolubilă în apă, obţinută prin topirea grăsimii animale. Copiii zac de guşter şi coptură,/ Ţâşnită din ureche şi ochi, ca o untură; (III, 155); (Şoaptă cu măna la gură):/ – „Parcă-i scos dintr-o untură”./ Sfetnicul din stânga pare/ Că-i cu el de o părere,/ Însă stareţul le cere/ Pedepsiri pilduitoare (IV, 210). URÁ (3), urez, vb. I. Lat. orare. Tranz. (Construit cu dativul) A adresa cuiva o dorinţă de bine; a închina în sănătatea cuiva. Eu îţi urez, paharul în mână când l-ăi strânge,/ Să-mi sorbi în vin otravă, şi-n fund să dai de sânge. (IV, 73); I-am prins trupul de un dram/ Şi i-am dat drumul pe geam,/ Şi-auzindu-l iar, de jos,/ I-am urat: – „Mergi sănătos!” (IV, 129); „Îngrijiţi mai abitir/ De guverne-n cimitir/ Şi mâncaţi şi înghiţiţi/ Banii ţării măsluiţi./ Eu v-aş mai ura atât:/ Să vi se oprească-n gât!” (IV, 263).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 575 URAGÁN (5), uragane, s.n. Din fr. ouragan. Ciclon tropical, p. gener. vânt foarte puternic, însoţit adesea de ploi torenţiale. Hai, ticăloşii, blânzii, toţi de-a valma,/ Câţi aţi întins obrazul, câţi l-aţi bătut cu palma,/ Însărcinare, poate, am de la Satan/ Să vă ridic la cer prin uragan. (II, 212); Un semn, şi tâmpla cerului se-apleacă./ Un semn, şi uraganul s-a trezit./ Un semn, şi neamuri noi s-au zămislit!/ Dar semnul mâna mea nu vrea să-l facă! (I, 134); Mi-am simţit coapsele, gleznele, spinarea tari ca un luptător./ M-am vindecat şi m-am născut, sărutându-ţi talpa unui picior./ Fusesem slăbănog, fusesem orb, rătăcit/ Între uragane, miazănoapte şi răsărit. (II, 67); Din viscol, uragane şi furtuni,/ Rămâne viu crâmpeiul de mătase,/ Acolo unde maica-l aşezase,/ Zăloagă-n cartea ei de rugăciuni. (III, 31). URÁLE (3), s.f. pl. De la ura. Strigăte de entuziasm, de aprobare etc.; aclamaţie. Mai auzeam în zvonuri o tipsie/ Prin chiote, şi depărtatele urale,/ De după munte, undeva, din vale./ Şi s-au topit şi ele şi s-au stins. (II, 179); De harapnice şi bice/ Bolţile stăteau să pice,/ Şi în huiet şi urale/ Stâlpii lor să se prăvale. (III, 59); M-a dus aşa, cu surle şi urale,/ De mă credeam purtat într-un convoi/ De coruri şi cădelniţi monahale,/ Şi mă uitam în lături şi-nnapoi, (IV, 229). URÁRE (5), urări, s.f. V. ura. Acţiunea de a ura şi rezultatul ei; urat. Titlu de poem: Urare (II, 26); într-un titlu de poem: Urare la nuntaşi (III, 54); O urare strămoşească:/ Spune-i vieţii să trăiască./ Dreaptă-i spusa şi povaţa:/ Nu-i nimic gingaş ca viaţa. (III, 54); Miri, părinţi, nuntaşi, primiţi/ Toţi urarea: Să trăiţi! (III, 55); Cu muşcatele-n ferestre,/ Pentru coame şi căpestre,/ Cu năframe pe păreţi/ Şi urări pentru drumeţi. (IV, 158).

ÚRĂ (16), (rar) uri, s.f. Din urî (derivat regresiv). Sentiment puternic, nestăpânit, de duşmănie faţă de cineva sau de ceva. Osânda findu-ţi dată de-a creşte îndoit,/ Făcuşi din tine două puteri adânci de ură,/ Şi luaşi în luptă partea mândrită, cu căldură,/ A celuia ce astăzi însemni c-a biruit. (I, 119); Nici ura nu vi-i ură, nici dragostea întreagă,/ Şi mintea dumneavoastră nu ştie să-nţeleagă. (III, 200); Când a gemut şi Cerbul, de furie şi ură,/ Simţea că pădurarul îl ceartă şi-l înjură. (IV, 80); Dar fiindcă n-ai putut răpune/ destinul ce-ţi pândi făptura/ Şi n-ai ştiut a-i scoate-n cale/ şi-a-l prăvăli de moarte, ura; (I, 118); Biruitor de-o parte şi biruit de alta,/ Pe temelia morţii el şi-a-nălţat zidirea,/ Căci şi-a făcut în noapte o gaură cu dalta,/ Şi-a îngropat în marmuri şi ura şi iubirea. (I, 242); Trăit într-o trufie de neam şi-n aţâţare,/ Se înteţise ura zăcută,-ntre popoare,/ Şi ura moştenită, niţel câte niţel,/ Zbucnea în năvălire şi măcel. (III, 94); Îndemnurile mele în pustiu/ Sunt socotite nişte vorbă goală./ Mă tem, mă rog, pe câte văd şi ştiu,/ Că se-nteţeşte ura în răscoală. (III, 164); Monotonia moartă a lenei e-ntreruptă/ De clocotul iubirii şi-al urii, şi de luptă. (III, 91). URÂT (21), -Ă, urâţi, -te, adj., adv., s.n. V. urî. I. Adj. 1. Care are o înfăţişare neplăcută, care este lipsit de frumuseţe, de armonie; p. ext. pocit, hâd, hidos. 2. Care displace, care trezeşte repulsie (morală); nesuferit. 3. (Despre timp) Posomorât, ploios, friguros. II. Adv. Într-un mod neplăcut, nepotrivit, imoral. III. S.n. Stare sufletească apăsătoare provocată de teamă, de singurătate etc.; plictiseală, indispoziţie. * Expr. A-i fi (cuiva) urât = a se teme (în singurătate); a se plictisi. Într-un titlu de poem: Un vis urât (IV, 70). Viaţa ve-

576

Simona Constantinovici

ciei, cuibul din ogivă,/ Inimii lui ajunsau deopotrivă,/ Şi-ntâia dată simte, cât de cât,/ În dumicarea timpului, urât; (I, 46); Ca un şarpe ce se zbate/ Suferind de cinci păcate,/ Stihuind m-am hotărât/ Să-mi trec noaptea de urât. (I, 65); Când căutam în cerb şi în mistreţ/ Zgârieturi pe stâncă, nu eram isteţ,/ Nu mă chema nicicum si nu ştiam nicicât/ Şi nu-mi era de mine sfiială şi urât. (III, 273); N-a fost, din fericire, decât un vis urât./ Energicul bărbat/ S-a liniştit de cum s-a deşteptat./ Căzuse,-n somn, din pat. (IV, 71); Dar nepotolit cu-atât/ L-a făcut şi mai urât,/ Cu cocoaşe şi cu rât/ Şi de râsul tuturor. (IV, 213); Nu-s aşa de fioros/ Pe cât ţip şi fac urât,/ Căci mă-ntorc numaidecât/ Şi ştiu să fac şi frumos. (IV, 250); Cântecul, lumina, taina, unda,- ntinsurile-albastre,/ Noi le ţinem, noi le strângem, cei căzniţi, urâţi şi goi. (I, 105); Legaţi de braţ şi spânzuraţi în bâte,/ Păreau, iscaţi din depărtare,/ O plăsmuire cu-arătări urâte,/ Cu coarne, cu spinări şi opt picioare. (I, 165). URCÁ (20), urc, vb. I. Probabil lat. *oricare (= oriri). 1. Refl., intranz. şi tranz. A (se) deplasa dintr-un loc situat mai jos către unul situat mai sus; a (se) sui. 2. Refl., intranz. şi tranz. A (se) sui şi a (se) aşeza pe ceva mai ridicat. Ca să te-ating, târâş pe rădăcină,/ De zeci de ori am dat câte-o tulpină,/ În câmp, în dâmb, în râpi şi-n pisc,/ Viu când mă urc, şi trist când iar mă isc. (I, 163); Totuşi, spori-ndoiala şi, ostenind pietrarul,/ Adoarme, pe când luna-şi urca prin brazi pătrarul. (I, 242); În jugul braţelor tale/ Aş urca greul cerurilor goale/ Şi munţii lunii până-n pisc. (II, 60); Înnalt, stufos şi chipeş, s-ar zice, pe figură,/ Că ai un pisc în suflet şi oase de armură./ Călare pe o faimă severă, tu, frumos,/ Urcai târâş, în zale, şi scările dindos.

(IV, 251); În perdeaua de atlas/ Noaptea i-a intrat de-un ceas./ Sfertul lunii de apus/ S-a urcat niţel mai sus. (II, 54); Zicu-ţi şi eu o cântare/ De alean şi întristare./ Urcă-n slăvi, într-o stihie./ Scripca, taică, ţi-este vie. (II, 104); Cobiliţa-n cer se urcă,/ Sprijinită-n crac de furcă,/ Pe când moara, strânsă glugă,/ Ţine loc de buturugă. (II, 116); La mine nu mai urcă de-a dreptul nici un drum;/ De-abia o cărăruie, o dâră ca de fum./ Nu intră nici o uşă, n-am prag, n-am pălimar,/ Doar stelele se-ngână cu noaptea-ntr-un arţar. (III, 262); Prin râpi şi gropi adânci,/ Suite de bătrânii mei pe brânci,/ Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă,/ Cartea mea-i, fiule, o treaptă. (I, 9); Tu te deschizi ca uşa, lăuntru şi-n afară,/ Cobori şi urci în tine ca printr-un turn o scară. (III, 89); Dar învierea celor ce-au licărit de sus/ Şi se întorc să urce pe zări, de prin apus,/ În pulberile lumii cernute-n amintire,/ Se întocmeşte goală, într-o perdea subţire. (I, 106); De când mă ştii, am luat asupra mea/ Povara-ntotdeauna, Doamne, cea mai grea,/ Şi tot urcând în coastă, vream s-arăt/ Că nu mă dau poverilendărăt. (II, 212). URCIÓR (13), urcioare, s.n. Lat. urceolus. Vas de lut cu gâtul strâmt, cu una sau două toarte, folosit pentru păstrarea lichidelor. Vine de la munca lui,/ Nu se-nşeală de picior./ Îl aşteaptă, colo-n cui,/ Casa prinsă de urcior. (II, 13); Mişunau omizile-n ălbii uscate/ De ape adevărate./ Luna spartă/ Căzuse-ntr-o scorbură moartă,/ Ca un urcior de lut. (II, 110); Să nu se cunoască de frunte piciorul,/ Rotund ca dovleacul, gingaş ca urciorul. (I, 141); De ce-aş fi trist? Că nu ştiu mai bine să frământ/ Cu sunet de vioară urciorul de pământ? (III, 256); Cu vin fiert ori ţuică fiartă,/ Păi, atuncea, Doamne iartă,/ Nu se mulţu-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 577 mesc cu-atât:/ Dau urciorul tot pe gât. (IV, 157); Urciorule de vis şi de pământ,/ El ţi-a dat glas. Eu îţi voi da cuvânt. (II, 121); Casele-adunate, ca nişte urcioare/ Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,/ Stau în ţărmu-albastrual râului de soare,/ Din mocirla cărui aur am băut. (I, 45); Luai pildă pentru trunchi de la urcioare,/ Şi dacă-n sâni şi şold a-ntârziat/ Mâna-mi aprinsă, eu sunt vinovat/ Că n-am oprit statuia-n cingătoare (I, 81); Păstrează lacrimile în urcioare/ Şi-ascunde-o, copila mea, departe,/ Comoara cu mărgăritare./ Plânsele lacrimi sunt mărgăritare moarte.// (...)// (...)/ Te caliceşte, strânge subt zăvoare/ Neînceputele urcioare de izvoare,/ Să nu străbată-n ele nici, curată, luna./ Nu cheltui din lacrimi, tu, nici una. (II, 158); Vai! apa s-a fiert în urcioare./ Tânjesc să o sorb din izvoare./ Mi-aş vrea pălmile, tălpile, reci,/ Proaspătă iarbă, crăiţe-n poteci. (II, 235); Zgâriam câte ceva/ Pe urcioare, pe ulcea,/ Pe o casă, pe o poartă,/ Pe copaci, pe frunză moartă. (III, 8); – „Am adus nişte urcioare./ Luaţi-mi-le din spinare.// De când mi le-am aninat/ De grumaz, m-au deşelat./ Nu sunt, Doamne, prea puţine/ Şi, cum vezi, îs toate pline.” (IV, 27). URCÚŞ (2), urcuşuri, s.n. Urca + suf. -uş. 1. Faptul de a (se) urca. 2. Loc, drum care este în pantă, care urcă. Târâşul pe burtă,/ Încălecarea scurtă,/ Urcuşul, alunecuşul/ Ca pluşul, (I, 230); De te va trezi urcuşul,/ Dă-i băiatului arcuşul,/ Alăuta şi luleaua...// Ceru-i palid ca laleaua. (II, 105). ÚRDĂ (1), s.f. Et. nec. Derivat al laptelui (de oaie) care se obţine prin fierberea şi închegarea zerului gras rămas de la prepararea caşului sau de la legarea untului. Cu binele nu merge. L-am încercat de-a surda./ Au scos din noi şi untul, cu

sângele, şi urda,/ Şi zerul. O cocleală rămâne pentru noi,/ De nu te bagi iscoadă şi slugă la ciocoi. (III, 118). URDINÍŞ (1), urdinişuri, s.n. Urdina + suf. -iş. Deschizătură îngustă într-un stup, pe unde ies şi intră albinele. El intrase pe furiş,/ Strecurat pe urdiniş./ Se gândea că o albină-i/ Slabă, mică şi puţină,/ Pe când el, hoţ şi borfaş,/ Lângă ea-i un uriaş. (IV, 174). URDOÁRE (2), urdori, s.n. Lat. *horridor, -oris (= horridus). (Pop.) Secreţie gălbuie care se depune pe marginea pleoapelor (mai ales în timpul somnului). Abur de aur, spumă de lumină,/ Culese dimineaţa din grădină/ Cu plasa şi năvodul de mătase,/ Tiptil, prin buruieni şi printre case,/ Lătrat de câini şi ocărât în zori,/ De cucuvăile bătrâne, cu urdori. (II, 210); Luna-n spicele de scai:/ Seceriş de mucegai,/ Ochii stelelor se zbat/ În urdori de-argint umflat. (II, 242). URDURÓS (1), -OÁSĂ, urduroşi, -oase, adj. Urdoare + suf. -os. (Pop.) Care are urdori la ochi. Melcul urduros/ S-a făcut somnuros:/ Dintr-un fel de pămânţel,/ Pe care-l ştie el,/ Şi cu un fel de meşteşug,/ Şi-a făcut un fel de belciug/ Sfredelit, găurit, învârtit – (II, 50). URÉCHE (50), urechi, s.f. Lat. oricla (= auricula). 1. Fiecare dintre cele două organe ale auzului şi echilibrului, aşezate simetric de o parte şi de cealaltă a capului omului şi mamiferelor. 2. Fig. Facultatea de a auzi; simţul auzului; auz. Doamne, fă-i bordei în soare,/ Într-un colţ de ţară veche,/ Nu mai nalt decât o floare/ Şi îngust cât o ureche. (I, 11); Seară nouă-n vreme veche./ Deget fraged în inel./ Luna-i vine în ureche/ Şi-un luceafăr în cercel. (II, 54); Deamar de timp, scriindu-ţi şi cântând,/ Stau cu-o ureche-n zid şi la pământ. (II, 152); Luna-i într-un coş de vatră

578

Simona Constantinovici

veche/ Şi soarele-aninat de o ureche,/ Cofă de lut, atârnă de-o prăjină,/ Mânjit cu zmalţuri ce-ar fi fost lumină. (II, 230); O să se cam arate stângaci, dar vino-ncoace/ Să-ţi spui la o ureche că mult şi tare-i place. (IV, 82); Ducă-se în altă aia,/ Că mi-a luat-o el odaia/ Şi mă bate la ureche/ Struna lui de sârmă veche. (IV, 127); Craiul negru povesteşte/ Basmul, pe moldoveneşte,/ Stihuri vechi, de slovă veche,/ Mir de suflet şi ureche. (IV, 157); Toţi paşii se sfârşesc şi pier/ Pentru urechea ta de fier/ De-o vână-ntoarsă peste tine/ Cred că atârnă din văzduh glicine (I, 39); Urechea lui, închisă pentru graiuri,/ Cu scamă s-a umplut, de mucegaiuri. (I, 131); Mi s-a făcut./ Gem şi zbier ca un mut./ Mi-a lovit strechea/ Şi coapsa şi gura şi urechea. (I, 204); Am pus urechea: cântă a lăcustă./ Ce lungă mi-e poteca şi îngustă!/ Mă pot gândi că nimeni nu mai vine/ Să tulbure tăcerile din mine. (II, 179); Un cap, să-l iei în braţe cu drag, o buturugă,/ Cu ochii ca măslina, şi-urechea clăpăugă. (IV, 81); Nu te teme de cuvinte, cel cu degete-n urechi:/ O să te prăvale noaptea şi-au să amuţească solii,/ Sfărâmat în lutul vremii, ca un vraf de oale vechi,/ Adăpost nu vor mai cere de la tine nici sobolii. (I, 192); Dacă vrei să te iubească/ Ia podoabă tinerească,/ Pune la urechi scântei,/ Legănate pe cercei, (II, 113); Atâta carne bună le-a rămas,/ Cât buba rea, de la urechi la nas. (II, 254); – „Ai să te muţi, Ioane, din conac,/ Că flautele nu-i mai plac./ Are auzuri şi urechi mai multe,/ Şi alte scule vrea s-asculte.” (IV, 24); Două scufii cu urechi/ Şi târligi două părechi,/ Mânicere şi pieptare./ Mult de lucru nu mai are. (IV, 167); Ochelarii-s de urechi/ Agăţaţi cu sârme vechi./ Cad pe nas ca o brăţară/ Şi-i mai legi şi cu o sfoară,/ Dedesubt, din comanac.

(IV, 212); Ai picioare/ Domnişoare,/ Coapsa lată/ Adâncată,/ Ca-n zuvelci;/ Urechile, ca doi melci; (I, 217); Labele-argintii,/ Ochi cu gămălii,/ Cu licărul iute./ Urechile ciute. (II, 139); Nu mi-a făcut, sărmana domnişoară,/ Cosmografia mai uşoară?/ Nu mi-a sucit urechile tot ea/ Când nu-mi intra deloc în cap câte ceva? (IV, 28); Urechile au crescut/ Pe măgarul nevăzut. (IV, 112); Cuţul negru peste tot/ Trece vama gânditor,/ Cu urechile pe bot./ Cuţul este călător. (IV, 117); Creştetul, bălţat pieziş,/ Pare strâns ca-ntr-un bariş/ Înnodat cu două funte:/ La urechile din frunte. (IV, 143). URECHÉLNIŢĂ (1), urechelniţe, s.f. Ureche + suf. -elniţă. Insectă. Titlu de poem: Urechelniţa (II, 32). URGÉNŢĂ (2), urgenţe, s.f. Din fr. urgence. Situaţie care necesită o rezolvare urgentă. * Loc. adv. De urgenţă = imediat, numaidecât, fără întârziere. Aştept rapoarte, de urgenţă,/ Că a-ncetat netrebnicia,/ Şi scrieţi-mi cu titlul „Excelenţă”/ Trăiască Regele şi Dinastia! (III, 166); Conform cu ordinul secret primit/ Fiind indispensabilă urgenţa,/ Am înzecit îndată şi-nsutit/ În tot judeţul nostru vigilenţa. (III, 167). URGÍE (2), urgii, s.f. Lat. orgia. (Pop.) Nenorocire mare care se abate asupra cuiva sau a ceva. * Loc. adj. De urgie = aducător de nenorocire. Însă cheia de la beci,/ Cu butoaie mari şi reci,/ E la stareţ, pe verigă,/ Şi piticii nu mai strigă,/ Cerând altă chezăşie,/ Ca pe vreme de urgie, (IV, 203); Tobe sparte, goarne dogite/ Bat ceasul agoniei. Sate, vite,/ Câmp, ălbii seci, ogoare/ Sunt scoase la mezatul urgiei călătoare. (II, 223). URGISÍT (1), -Ă, urgisiţi, -te, adj. V. participiul verbului a urgisi. (Pop. şi înv.; adesea substantivat) Năpăstuit, persecutat. Erau zvârliţi în groapă cu

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 579 morţii, şi răniţii,/ De vii, şi oropsiţii de-ai lor şi urgisiţii./ Tu n-ai văzut, ca mine, închise de curând/ Şi proaspete, mormintele mişcând. (III, 95). URIÁŞ (17), -Ă, uriaşi, -e, s.m. şi f., adj. Din magh. óriás. 1. S.m. şi f. Personaj din basme închipuit sub formă de om de proporţii extraordinare, supranaturale. 2. S.m. şi f. Persoană foarte înaltă şi robustă. 3. Adj. De proporţii care depăşesc cu mult dimensiunile normale; enorm, colosal, gigantic. Variantă pentru forma de singular feminin: uriaşe. O veşnicie uriaşe, nentrerupt/ Albastră-n şes, în zări, sus, dedesubt. (II, 150). Şi se-ntreba atuncea speranţa mea mirată:/ Cine-ar fi fost să fie bărbatul uriaş,/ Oprit pe ţărmul lumii, cu-o mână-atât de lată/ Încât putea să joace pe deget un oraş? (I, 98); În peşteri şi firizi, nerăbdătoare,/ Bat hergheliile copita de zăvoare./ La trecători, în marea sihăstrie,/ Un uriaş se scoală, cu zaua argintie, (II, 107); Un uriaş de negură răstoarnă/ Zarea de plumb ca luna-ntr-o lucarnă. (II, 224); El vede ce nu vede şi ce i se năzare:/ Un uriaş cu-o falcă aprinsă intră-n zare. (III, 108); El intrase pe furiş,/ Strecurat pe urdiniş./ Se gândea că o albină-i/ Slabă, mică şi puţină,/ Pe când el, hoţ şi borfaş,/ Lângă ea-i un uriaş. (IV, 174); Uriaşul negru ştie/ Că a pus tovărăşie/ Şi cu vrăbioii hoţi/ Mămăliga pentru toţi. (IV, 141); – „Îţi e de-a mai mare dragul,/ De frumos şi-nnalt ce-i fagul./ Uriaşule ce eşti,/ Spune nouă ce doreşti.” (IV, 25); Peste zare, uriaşă,/ Creasta-şi suie un hotel;/ În tot cerul dat cămaşă,/ A-mbrăcat azurul el. (I, 21); Daţi-i năvală uriaşă/ Robului vostru, cel de voie bună!/ Fluture, ţesemi o cămaşă./ Ţarină, ascunde-mă de lună. (III, 252); Munţii grei,/ Cârduri, gloate, popoare/ De piscuri, s-au mişcat din spinări, şi-n picioare,/ Ca nişte

uriaşi de piatră,/ Au ascultat câinii cum latră. (I, 229); Ce ciudat e, poţi să zici,/ Ca o ţară de pitici/ Să înceapă, la doi paşi,/ C-un ţinut de uriaşi! (IV, 195); In tăvăleala şarpelui cu zeci/ De căpăţâni şi ghiare uriaşe,/ Era să-şi piardă zilele de veci,/ Muşcat de scut, de piept şi de cămaşe. (II, 262); Dar scoborâţi din boltă pe sate şi oraşe/ Erau un cârd cu aripi de fiare uriaşe, (II, 273); Grâul arde, şi porumbul,/ Într-o ceaţă grea ca plumbul,/ Şi văpăile aleargă/ Uriaşe, să o spargă, (III, 140). URÎ (7), urăsc, vb. IV. Lat. *horrire (= horrere, horrescere). 1. Tranz. A avea un puternic sentiment de antipatie, de duşmănie împotriva cuiva sau a ceva. 2. Refl. impers. (Construit cu dativul) A se plictisi, a se sătura de ceva sau de cineva. Ei se urăsc, viclenii, dar cum vorbesc de tine,/ Parc-au călcat cu talpa pe ghimpi de mărăcine,/ Şi strânşi în cârd de pofte şi lăcomii căscate,/ Sunt cioclii şi otrava de peste mii de sate. (III, 119); Săracule, blajinele de vite/ Se dăruiesc de-a-ntregul numai ţie./ Că de la vaci până la ţâţa oii,/ Urăsc adânc şi vitele ciocoii. (III, 175); Tu eşti, mamă? Mi-e frică,/ Mamă bună, mamă mică!/ Ţi s-a urât în pământ./ Toţi nu mai sunt. (I, 144); I s-a urât şi lui cu lacrimile mute./ Un gând i-a spus: aşteaptă./ Alt gând îi spune: du-te. (II, 159); Urându-i-se singur în stihii,/ A vrut şi Dumnezeu să aibă-n cer copii/ Şi s-a gândit din ce să-i facă,/ Din borangic, argint sau promoroacă, (IV, 215). URLÁ (6), urlu, vb. I. Lat. ululare. Intranz. 1. (Despre oameni şi animale) A scoate urlete specifice. * Intranz. şi tranz. (Despre oameni) A vorbi cu tonul foarte ridicat; a striga, a ţipa. 2. (Despre vânt, viscol, ape etc.; la pers 3) A produce zgomote puternice; a vâjâi, a vui. Singuri, acum, în marea ta poves-

580

Simona Constantinovici

te,/ Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies învingător./ Vreau să te pipăi şi să urlu: „Este!” (I, 62); Când ura te-neacă şi-ţi scânteie-n oase/ Să vrei peste mie, să poţi pân’ la şase./ Necazul tău mare să dea voce mică,/ Să urli, să n-auzi, să vezi că ţi-e frică. (I, 142); Ca paiele-n văpaie ard clopotele-n turlă/ Şi blestemele mute s-au întâlnit şi urlă. (II, 224); Dar când porni convoiul sicrielor devale,/ Urla din nou „sirena”-n văzduh a plâns şi jale. (II, 272); S-a strâns haosul să urle/ Tobe, buciume şi surle./ Şesul creşte, ceas cu ceas./ Nici un sat n-a mai rămas. (III, 59); Era să fie sărbătoare,/ Sau slujbă de înmormântare?/ Urlau şi câinii-n haite la năvală. (III, 116). ÚRLET (3), urlete, s.n. Urla + suf. -et. Strigăt prelung şi puternic scos de oameni sau de animale. * Vorbă cu tonul foarte ridicat; strigăt. Un urlet, ca de mare-n răzvrătire./ Linţoliul gros al morţii-ncepu să se deşire. (III, 108); Urletul fiarei a mutat din loc/ Cremenea stâncii, brazdele şi marea./ Dar FătFrumos avu şi-acum noroc/ Şi se-mplini de-a-ntregul ei chemarea. (II, 263); Atunci, boier Alecu, scos din răbdări, vai, mamă!/ Smuci cureaua burţii din loc, cu cataramă,/ Şi începu pe oameni, cu urletul: – „Trăiască!”/ Pe faţă, peste gură şi pleoape să-i plesnească. (III, 127). URMÁ (8), urmez, vb. I. Din urmă. 1. Tranz. şi intranz. A merge în urma cuiva; p. ext. a pleca împreună cu cineva, a însoţi. 2. Tranz. A merge înainte pe un anumit traseu. 3. Tranz. şi intranz. A veni, în timp, după cineva sau ceva; a succeda. 4. Tranz. (cu valoare de semiauxiliar) A trebui, a fi nevoie. Lasă horele şi trânta să-ţi învie cimitirul,/ Cela ce ridici beteala iederilor peste vis/ Şi, uitându-ţi rădăcina, îţi urmezi pe boltă

firul,/ Pentru că în vârf o floare cît o stea i s-a închis. (I, 192); Şi inima urmează s-atârne ca un lacăt/ Cu cheile pierdute, la porţile luminii. (I, 59); Şi-unui advocat samsar/ Îi urmează un dogar. (IV, 257); S-a pierdut neputincioasă şi pribeagă/ După ce vremea întreagă/ M-a urmat, pas cu pas, până azi/ La amiazi. (I, 176); Şi ne sculam cu soarele deodată/ Şi ospătam pe-o margine de apă/ Şi ne urma vecia ca o roată/ Şi-aveam toiag şi fluiere drept sapă (I, 123). URMÁRE (4), urmări, s.f. V. urma. Acţiunea de a urma şi rezultatul ei. * Loc. conj. Prin urmare = aşadar, deci. Nu-s prin urmare-nstrăinat/ Pe totdeauna de trecutul meu./ Mai e nădejde, mai e mângâiere,/ Mai colindă o umbră albă prin tăcere, (I, 135); Noi suntem mintea, capul, gândirea, prin urmare,/ Şi voi preapreţioase, dar totuş mădulare./ Munciţi, şi fără grijă. Vi-s muncile cam grele,/ Dar noi vă stăm alături, lungiţi pe canapele. (III, 101); Prin urmare,/ În pădurea ceea mare/ Iarna-i cald, vara răcoare. (IV, 191). URMÁŞ (4), -Ă, urmaşi, -e, s.m. şi f., adj. Urmă + suf. -aş. 1. Continuator al unei familii; descendent, odraslă. 2. Continuator al unei opere, al unei tradiţii. Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite/ Şi leagăne urmaşilor stăpâni./ Şi, frământate mii de săptămâni,/ Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane. (I, 9); Necăutând în turle şi oraşe/ Unde se-nseamnă timpul cu-o bătaie,/ Soroacele stau scrise în stelele urmaşe./ Şi ne simţeam acasă subt cer, ca-ntr-o odaie. (I, 124); Şi, în sfârşit, urmaşul lui Prometeu, el, omul,/ A prins şi taina mare, a tainelor, atomul. (III, 111); Fratele lui, urmaşul la tron, s-a însurat/ Cu văduva, regina, cu maică-mea. De mine/ S-a prins deatunci o scamă de ruşine. (III, 209).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 581 URMÁT (1), -Ă, urmaţi, -te, adj. V. urma. Însoţit, acompaniat; succedat. Dar când să intre Cerbul de-a binelea, nitam-/ Nisam, îi taie drumul un domn Hipopotam,/ Urmat de alţi vreo zece, de-o hipopotănime,/ Cu boturile late, şi ceafa de-o grosime, (IV, 83). ÚRMĂ (61), urme, s.f. Lat. *orma. 1. Semn concret lăsat de cineva sau de ceva pe locul unde a trecut, a stat etc. 2. Punct sau stadiu final; sfârşit. * Loc. adv. În urmă = a) în spate, îndărăt; b) mai târziu, apoi. * Loc prep. În urma = a) în spatele, după..., la sfârşitul; b) drept urmare, datorită. * Expr. La urma urmei (sau urmelor) = în cele din urmă; în definitiv; în concluzie. Variantă fonetică neliterară: ormă. Fincă Dumnezeu ce-a vrut/ P-ormă nu i-a mai plăcut./ Că din scrisele prea drese/ Nici lucru prea bun nu iese. (IV, 111). Biserica-i pe scară, pe cea din urmă treaptă. (I, 30); Pe locul unde şi-a răpus vrăşmaşii,/ Şi slava lor ţărână a căzut,/ S-au arătat, în urmă,-n sânge paşii/ Curtenilor şireţi ce l-au vândut. (I, 71); Vino-mi tot tu-n fereastră, stea-n fundul lumii vie,/ Ce mă cunoşti aproape cu geamul de Tărie,/ Cea stinsă cea din urmă şi-aprinsă cea dintâi./ Coboară-te la mine şi până-n zori rămâi. (I, 112); Plâng, fulgerate, oile din urmă/ Şi prinse-n drum de secetele mari. (II, 148); Un călcâi la un carâmb/ A ieşit la urmă strâmb. (III, 56); A fost bun cândva tiparul/ Când scotea Aghiazmatarul/ Şi molitvele, la schit,/ Dar pe urmă s-a lăţit. (III, 142); Cenuşe, scrum şi zgură,/ Şi câte-o urmă, ca de bătătură. (III, 191); Dar colţul paginii mai poartă/ Şi-o urmă de-altă semnătură,/ Când mâna lui, de mult fusese moartă; (III, 268); Tu, faţa solului o schimbă,/ Lăsând în urma lui belşug. (I, 150); Copita mută,/ Urma păscută,/ Lacătul rupt în gură/

Ca o prescură... (I, 230); Urma-i e mirositoare/ A sulfină şi răcoare. (II, 103); Ca să se piardă urma, cel ce-a intrat să fure/ Dă foc şi la pădure. (III, 95); Că despre mine, fiul, nebunul şi urâtul,/ Tu poţi la urma urmei, de sus, să-ţi frângi şi gâtul,/ Căzând, de bună seamă./ Şi noapte bună, mamă. (III, 219); Se înfiripă umbre, schiţate, şi se-ntind,/ Ca-n urma unui soare născându-le murind. (III, 269); La urma urmei, dacă n-ai peşin,/ S-ar mulţumi cu mai puţin. (IV, 233); Dau buruienile deoparte, de otravă,/ Şi pipăi locul urmei tale cu zăbavă. (II, 167); Şoseaua-i încă neagră-n locul gol/ Şi sforăie şi caii trecând şi-i dau ocol,/ Că sunt şi astăzi urme de moaşte ciocoieşti/ Pe drumul care duce din Slatina-n Piteşti. (III, 200); Zeci de urme de duel,/ De război şi vitejii,/ De prin pod şi magazii, (IV, 122); Ia-n vârteje turmele/ Şi le pierde urmele,/ În spinare, să răstoarne/ Taurii izbiţi, în coarne. (II, 112); Câine mişel, tu mârâi numai biciul/ Şi urmele şi pragul mi le lingi! (II, 187); Vacile şi turmele/ Îşi pierdură urmele. (IV, 1549. URMĂRÍ (14), urmăresc, vb. IV. Urmă + suf. -ări. Tranz. 1. A merge, a se deplasa, a fugi după cineva, pe urmele cuiva (pentru a supraveghea, pentru a ajunge etc.). 2. A însoţi pe cineva sau ceva cu privirea, cu gândul. 3. Fig. A obseda, a chinui, a tortura. Te urmăresc prin veacuri, prin vârste şi milenii,/ Încă de când spinarea ţi-o-ncovoiai pe brânci,/ Când, speriat şi singur, târâş printre vedenii,/ Umblai numai să cauţi culcuş sau să mănânci. (III, 65); Deabia plecaseşi. Te-am rugat să pleci./ Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,/ Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi./ Nu te-ai uitat o dată înnapoi! (III, 278); Ca nişte bivoliţe grase,/ Negri, norii urmăreau convoiul,/ Întinzându-şi pe

582

Simona Constantinovici

stele noroiul. (I, 227); Ce-are sufletul să-nveţe/ Dintr-atâta frumuseţe?/ Patru broaşte subt pridvor/ Urmăreau căderea lor. (II, 12); În stoluri cade frunza sfiioasă şi se-ascunde,/ Ca nişte pui de pasări, din cer, necunoscute./ Un pas te urmăreşte de câteva secunde./ Nu-i nimeni. Scoate pipa şi-aprinde-ţi-o. Şi du-te. (I, 30); Simţirea-i prea gingaşe şi fragedă, de floare,/ Mă urmăreşte-n taină şi noaptea, şi mă doare. (III, 295); Cu limbile oprite pe palidul cadran,/ Ne-a urmărit plecarea, de sus, ca o fereastră/ De casă părăsită, cu-o rază frântă-n geam./ Nu l-ai simţit că este părtaş la jalea noastră? (I, 115); Te-am urmărit prin stihuri, cuvinte şi silabe,/ Ori pe genunchi şi coate târâş, pe patru labe. (III, 288); Ţi-aş face şi-o mărturisire,/ Eu te-am văzut mai sprinten, mai subţire,/ Şi urmărind în slavă drumul tău/ Te-aş fi crezut mai falnic, mai flăcău. (IV, 13); Despice-se piatra în colţi mici de cremeni,/ Vârtej urmărindu-i pe semeni. (I, 141). URMĂRÍT (1), -Ă, urmăriţi, -te, adj. V. urmări. Persoană care este căutată de organele juridice, poliţieneşti etc. pentru o infracţiune comisă. Eşti urmărit de poteri de patru ani întregi/ Şi-ai izbutit cu una să şi te înţelegi,/ Şi te-au urmat soldaţii şi-ai întocmit o bandă. (III, 189). URMĂTÓR (1), -OÁRE, următori, -oare, adj. Urma + suf. -ător. Care urmează după ceva sau cineva (în timp sau în spaţiu). Cerbul venea, şi seara o lua iar înnapoi,/ Şi iar venea-ntr-o joie, tot joia următoare,/ Nevrednic de cinstirea să capete intrare. (IV, 81). ÚRNĂ (2), urne, s.f. Din fr. urne, lat. urna. 1. Vas de pământ sau de bronz, în care se păstrau în antichitate unele lichide. Cu toate că i-am spus că nu vreau,/ Mi-a dat noaptea-n somn să

beau/ Întuneric, şi am băut urna întreagă./ Ce-o fi să fie, o să se aleagă. (II, 55). 2. Cutie unde se introduc buletine de vot, numerele unei loterii etc. Dacă nu-i mai dam de fund,/ Luam şi urna s-o ascund./ Cei mai buni alegători/ Ne votau de zece ori. (IV, 259). URNÍ (3), urnesc, vb. IV. Din sl. urinonti. Tranz. şi refl. A (se) mişca, a (se) deplasa cu greu din locul unde se află. * Tranz. A pune în funcţiune o maşină, un sistem tehnic. Ţâţânile-ngropate, cu drugi şi cu belciuge,/ Le pot urni nainte, când vor să li se-njuge,/ Şi-nchide înnapoi,/ Spinările de tauri, alături, câte doi. (III, 21); Ar vrea să le adune-n bătătură./ Nici una de pe loc nu se urneşte./ Ar vrea să le-mblânzească, dar vorba-i/ Parcă-njură/ Că vitele nu ştiu stricat pe franţuzeşte. (III, 162); Şi toate, vii, ogoare şi prisacă,/ Urneau din bătătura uscată şi săracă,/ Şi se ducea puhoiul plăvanilor, agale,/ Ca satele, devale. (IV, 16). URS (4), urşi, s.m. Lat. ursus. Mamifer omnivor cu trupul masiv, acoperit de o blană brună-negricioasă sau roşcată, cu botul ascuţit şi cu coada scurtă. * Expr. A se aduna ca la urs = a se aduna în număr foarte mare. Şi din sălaş a pornit într-o dimineaţă/ Un urs cu belciug, o maimuţă paiaţă,/ Cu două tipsii şi spadă de tinichea,/ Un câine cu giubea,/ Duşi de-o băietană/ Bălană... (I, 236); Droaia de cu dimineaţă,/ Ca la urs, ca la paiaţă, / Ca la târg şi iarmaroc,/ S-ambulzit, şi nu e loc/ Să arunci de sus un ac. (III, 146); Ori un urs/ Cu nasul scurs,/ Vreo girafă/ Lungă-n ceafă? (IV, 107); Urşii mari de lână/ Cu păpuşi de mână,/ Iepurii cu leii,/ Lupii, brotăceii, (IV, 153). URSEI (3), nume dat unui câine. Urs + suf. -ei. Cioban, Vulpoi, cu Cioara şi Ursei/ Se-ngrămădeau la uşa ei/ Şi au

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 583 simţit, în noaptea ceea rece,/ Un lucru nou, ciudat, că se petrece,/ Căci câinii ştiu ce omul nu cunoaşte/ Şi ce primejdie îl poate paşte. (III, 182); Aşa, Ursei,/ Pune-ţi botul pe genunchii mei –/ Şi uită-mi-te-n ochi cu bunătate./ Câine frumos, tu ştii că ţi-s un frate. (III, 266); Şi-i ciudat că, de-orice soi, / Câinii latră ca la noi./ Deşi Blak, şi neam de zmei,/ Se miroase cu Ursei. (IV, 121). URSÍTĂ (4), ursite, s.f. V. ursi. 1. Destin, soartă; fatalitate. 2. Fiinţă imaginară despre care se crede că are darul de a hotărî soarta omului la naştere; ursitoare. – „Te înţeleg şi-i bine ce faci, şi e cuminte,/ Că nimeni nu mai ştie cât e de-ntreg la minte./ Ori vine mintea iute, ori zace subt ursită/ Şi se trezeşte tocmai în clipa chinuită.” (III, 230); Tu-ţi răsplăteşti ursita de grabnică pieire,/ Făcându-te, din omul prigoanei, omenire. (III, 88); Erai o scamă-n haos, plutită la-ntâmplare,/ Suflat de-o adiere ca dintr-un puf de floare./ Între-ndoieli trecute, uitări şi presimţiri,/ Ţi s-a-mpletit ursita să ţii de două firi. (III, 89); Cinci degete-ale dreptei cu cinci din mâna stângă/ Putuseră s-o-nnalţe şi-ursitele să-nfrângă;/ Aceleaşi mâini şi braţe care-au cioplit în stâncă/ Şi Sfinxul, păzitorul nisipurilor încă. (III, 81). URSÚZ (4), -Ă, ursuzi, -e, adj. Din tc. ugursuz. Morocănos, posac, neprietenos, nesociabil. Uite-l sfiios, ursuz şi mut,/ Smerit ca la-nceput,/ Destoinic însă şi a doua oară/ Să mai ridice un hotar de ţară, (II, 108); În faţa gândului ce te colindă/ Ti-am pus câteva ţăndări de oglindă/ Şi te întreb, că sufletul îţi tace,/ Ursuz şi gol, ce vrei: război, sau pace? (II, 282); Nu turbură, nu strigă, nu cer nimic. În pace/ Şi-n ascultare, fraged, şi sufletul le tace./ Vultur ursuz, ia pildă si-ţi înmoaie/ Pana de fier, ca lâna de agniţă şi oaie. (IV, 12); Proto-

singhelul bătrân,/ Vechi unchiaş, oleacă spân,/ Cam ursuz şi, nu degeaba,/ Poreclit în schituri „Baba”. (IV, 196). URZEÁLĂ (11), urzeli, s.f. Urzi + suf. -eală. 1. Ansamblul firelor textile paralele montate în războiul de ţesut, printre care se petrece firul de bătătură pentru a se obţine ţesătura. 2. Fig. (Rar) Alcătuire, structură. 3. Fig. Intrigă, uneltire, complot. Ţesând mătasea, în urzeală/ Am prins fir, din stea, de beteală. (I, 180); Întorci un fir prin fire, de beteală,/ Şi altă faţă iese din urzeală,/ Izvoade noi, din două, trei vopsele,/ Şi n-a putut nici veacul să le spele. (II, 175); Ascunşi prin gropi şi scorburi, alăturea de tine,/ Tu nu ştiai că suntem într-unul singur doi,/ Împreunaţi pe viaţă din două firi străine/ Prin şubreda urzeală de aer dintre noi. (III, 65); Cum se desface, noaptea, ţărâna de scânteie,/ Urzeala şi a pietrei în praf să se descheie. (I, 243); În urzeala miilor de găuri de celule/ Aşteaptă-ncovoiate larvele minuscule/ Să se trezească şi să-i zboare/ Pe umeri, pe gulere, pe cingătoare. (II, 21); Paiaţa lui se-arată mereu cu altă mască,/ Urzeala comediei să nu i se cunoască,/ Jucând în mii de feţe, naiv, acelaş rol/ În care Măscăriciul divin se dă de gol. (III, 29); Puterea de-mpăcare le-a fost întotdeauna/ Făţărnicia, cursa, urzeala şi minciuna. (III, 94); Un deputat mai gureş sau cu principii sfinte,/ Uitat să-şi ia răsplata tăcerii dinainte,/ Ameninţă să scoată-n vileag, la timp, neuns,/ Urzeala şi tertipul cu meşteşug ascuns. (III, 150); Strecurată-ntre durere, lege şi fărădelege,/ Pilda fiecare după mintea lui o înţelege,/ Încât, mai întortochiată în urzeala ei oleacă,/ Nu mai aţâţa stăpânul şi-ncepea şi lui să-i placă. (IV, 7); Calcă lin! Fuioarele/ Şi urzelile îţi pot/ Încurca picioarele/ Şi pantofii mici de tot. (II, 51); Nu-ntârzia

584

Simona Constantinovici

pe lucruri, frate,/ Şi lasă-le necercetate./ Că de le-ntorci urzelile frumoase,/ La pipăit mătasea se descoase. (II, 162). URZÍ (13), urzesc, vb. IV. Lat. ordire (= ordiri). Tranz. 1. A pregăti, a întinde urzeala în războiul de ţesut. 2. Fig. A întemeia; a alcătui. * A născoci, a inventa. 3. Fig. A pune la cale o acţiune reprobabilă; a unelti. Nu era vânt,/ Nici pasăre, nici de cer, nici de pământ,/ Nici om, nici vis./ Era ca un lucru scris,/ Făptură de şoaptă şi scamă,/ Se urzeşte, se destramă. (II, 110); Negura urzeşte, molcomă şi mută,/ Noaptea nentreruptă, nemaiîncepută. (II, 147); Poema visului mă doare/ Că nu se poate-n ac urzi,/ Cum se urzeşte-n fir o floare/ Pe o mătase-n zori de zi. (III, 287); Plocate grele se urzesc treptat/ În care frunzele s-au îngropat. (I, 20); Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/ Sufletului nostru bucuros de moarte/ Palid aşternut e şesul cu mătasă./ Norilor copacii le urzesc brocarte. (I, 45); Seamănă măcar a trecut/ Crâmpeiele acestea/ Ce par să urzească povestea,/ Icoanele şterse, în care umblă/ O umbră de umbră? (I, 173); Ne-ncinse ţarina cu brâu/ De râuri şi-i urzi năframă/ Jurîmprejur, de grâu./ În soare bate-a zale de aramă. (II, 252); Şi grindină şi trăznet; tăceri şi presimţiri/ Urzeau păinjinişul rostirilor subţiri, (IV, 74); Străveziu-i borangic/ S-a urzit în Carul mic,/ Şi-i gingaşă şi suavă/ Ca Ofelia bolnavă. (II, 10); Şi am urzit din zgomot şi asemănături/ Baletul meu cel mare din „Zborul de vulturi”. (III, 226). URZÍCĂ (9), urzici, s.f. Lat. urdica (= urtica). Plantă erbacee cu tulpina şi frunzele acoperite cu peri urticanţi, folosită în industria textilă, în medicină şi în alimentaţie. În fiecare urzică/ A pus Domnul o mărgică/ Şi-a croit tulpini şi floare/ După soiuri de tipare/ Cu osâr-

dnică migală,/ Să nu stea ţărâna goală. (II, 95); În pântec spini, urzici şi aguride/ Dau ştiri de beteşugul ce-l ucide. (I, 131); Singură cu-aureolă/ În imperiul de urzici,/ Cum te cheamă? Luciolă?/ Sau te cheamă Licurici? (II, 34); Când prin pomi, când în urzici,/ Ouă-n cuib la pitulici,/ Care nici nu au habar/ Întorcându-se-n cuibar. (IV, 64); Să vedem cum se schimbă/ Dintr-o limbă-ntr-altă limbă./ Cine-i ăla din urzici?/ De lângă chirpici? (IV, 104); Puţintel aprins la faţă,/ Anteriul i se-agaţă/ Când de colo, când de ici,/ Între ştevii şi urzici. (IV, 205); Să nu te miri că, şovăind şi mici,/ Li se julea şi nasul prin urzici. (IV, 216). URZÍT (10), -Ă, urziţi, -te, adj. V. participiul verbului a urzí. 1. Pregătit, întins, aşezat (referitor la urzeală) în războiul de ţesut. 2. Fig. Lucrat, conceput, alcătuit. * Născocit, scornit, inventat. (Varianta fonetică ursite pentru urzite. Apelul la o astfel de formă creează, în versurile date, regim de ambiguitate prin omonimia cu ursite, pluralul (neuzual) de la ursită). Noaptea întinde scoarţe, plocate şi covoare,/ Ursite cu zigzaguri şi cu chenar mărunt,/ În care se repetă izvodul la culoare/ Şi chipurile crucii şi florile, cum sunt. (I, 88). Din plopul negru, răzimat în aer,/ Noaptea, pe şesuri, se desface lină,/ La nesfârşit, ca dintr-un vârf de caier,/ Urzit cu fire de lumină. (I, 50); Unde se duce singur, urzit în marea deasă? (I, 52); Când cositul l-a sfârşit,/ Câmpul pare împletit,/ Ca o scoarţă verde-n dungi,/ Şi urzit pe fire lungi,/ Cu izvod, din loc în loc,/ Floarea macului, de foc. (III, 53); Când fapta nu întrece o laudă, nu-ţi pare/ Că lauda-n linsoare aduce-a defăimare,/ După cum şi necazul, urzit într-o insultă,/ Vădeşte adunată-n pizmaş otravă multă? (IV, 36); Împărăţia lui de două

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 585 şchioape/ Bate-n fiori de aur şi de ape,/ În dreptu-mpărăţiei mele,/ Urzită de-a crucişul din firele cu stele. (II, 184); Pe dinafară, viaţa are puteri să-ndemne,/ Pe dedesubt urzită între tăceri şi semne. (III, 80); Streină? Da? Îmi pare atâta de aproape,/ De s-ar părea că-n matca aceloraşi vechi ape,/ Urzită-n marea vastă şi-n val, ca pe gherghef,/ Şi luntrea mea plutise pe dunga de sidef. (III, 280); Urziţi din zimţi şi nimburi, pe noi ne împreună/ Înseninarea-ntinsă a-ngheţului de lună/ Şi o tăcere-nchisă de peşteri şi de har,/ Strânşi în odăjdii limpezi şi-n aripi de cleştar. (III, 246); Noaptea s-a-ntunecat cu alte nopţi în fund,/ Şi din noapte-n noapte, nopţile urzite/ Cern ploaia ca nisipul mărunt/ Cu nişte site. (I, 167). USCÁ (10), usúc, vb. I. Lat. exsucare. 1. Tranz. şi refl. A scoate sau a-şi pierde umiditatea printr-un procedeu mecanic, prin expunere la soare, la vânt, la foc etc.; a (se) zvânta. * Refl. (Despre ape) A înceta să mai curgă; a seca. 2. Refl. (Despre plante, frunze, flori) A-şi pierde seva; a se veşteji, a se ofili. Variante fonetice neliterare întâlnite în textul poetic arghezian: usuc, usucă, usuce. Şi boboşat, şi roşu de mânie,/ Voi să dea cu palma, ca năuc./ Dar Stan răspunse: – „Sfântă boierie,/ N-o ridica mai sus, că ţi-o usuc”. (III, 175); Doamne! Stihiile-s pe ducă./ Blestemul: patru vânturi ne usucă. (II, 223); Brâul duce, plin de pete,/ Şi cerneală şi pecete,/ Şi-ntr-un corn de ied mai duce/ Şi nisip, ca să usuce. (IV, 212); Usca-sar izvoarele toate şi marea,/ Şi stinge-sar soarele ca lumânarea. (I, 140); S-au uscat busuiocul şi duzii,/ Au zburat din streaşina lunii,/ Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii. (I, 144); Unde-mi bat undrelele/ Ţi-ai uscat obielele,/ Unde-

ascut săgeţile/ Tu-ţi piepteni musteţile. (IV, 239). USCAT (33), -Ă, uscaţi, -te, adj., s.n. V. usca. I. Adj. 1. Lipsit de umezeală; zvântat. * (Despre pământ) Neroditor, sterp. 2. (Despre fiinţe) Slab, uscăţiv; atrofiat. 3. (Despre plante) Fără sevă; veştejit, ofilit. II. S.n. Suprafaţa litosferei neacoperită de apele oceanului planetar; pământ. Într-un titlu de poem: Un plop uscat (II, 150). ‘Nainte de-a lăsa condeiul să zacă/ Uscat, ruginit şi frânt/ Ca o surcea, ca un crâmpei de cracă,/ În nisip, în pământ, (I, 100); Subt povârnişul caselor de şiţă/ Întârzia din ceruri o şuviţă,/ Oprită-n marea moartă a nopţilor din sat,/ De-o cracă neagră de potop uscat. (I, 157); Stă singuratec câinele. De pază/ Nu ştie cui, pe la amiază:/ Fântânii rupte, spinului uscat,/ Drumului, cerului, omului? A tremurat. (II, 149); Sângele-n copii uscat/ Iese-n zgârciuri de scuipat. (II, 243); Cucoana s-a trezit târziu,/ Ca un copac uscat într-un pustiu. (III, 181); Am iernat şi am căscat/ Numai pe pământ uscat. (IV, 191); Îi apucă, cete, cete,/ Ba cu tremur, ba cu sete,/ Şi gâtlejul li-e uscat/ Pân’ la fund, până-n ficat. (IV, 204); Drept pildă ia vecia ce-şi mână-n mări uscatul/ Şi tăinuieşte-n raze potecile şi leatul. (I, 154); Când seceta mai stearpă ţi se pare,/ Atuncea podideşte izvorul tău mai tare,/ Şi albia, uscată ca un drumeac de ţară,/ A izbucnit o dată şi dă pe dinafară. (II, 175); Uscată şi frumoasă, barişul ei cernit/ E ca un giulgiu negru al celui ce-a murit. (III, 130); Şi toate, vii, ogoare şi prisacă,/ Urneau din bătătura uscată şi săracă,/ Şi se ducea puhoiul plăvanilor, agale,/ Ca satele, devale. (IV, 16); Şi caută prin lume pe cei care instigă/ Să scapere-n bordeie uscata mămăligă. (III, 160); Din pietre

586

Simona Constantinovici

sterpe şi uscate/ Un fir de iarbă s-a ivit,/ Şi vârful lui în infinit/ A cutezat, străin, să cate. (I, 35); Mişunau omizile-n ălbii uscate/ De ape adevărate. (II, 110); Uscate stele, pe coceni şi ostreţe,/ Încep de slăvi şi cer să se dezveţe. (II, 230); Marcu se gândeşte,/ Muşcându-şi uscate/ Buzele umflate. (II, 141). USCĂCIÚNE (1), s.f. Usca + suf. -ăciune. Senzaţie puternică de sete, de căldură, de înecăciune (pe care o simte cineva în gură, în gât etc.) Copiii zac de guşter şi coptură,/ Ţâşnită din ureche şi ochi, ca o untură;/ De oftică, de friguri, de scrofuri şi pelagră,/ De uscăciune sau de bubă neagră, (III, 155). USCĂŢÍV (2), -Ă, uscăţivi, -e, adj. Uscat + suf. -iv. Slab, uscat, costeliv. – „Veştmântul, cum ni-l punem, ne face deopotrivă,/ Că una e mai groasă, că alta-i uscăţivă./ Nici părul nu se vede că-i negru sau bălai./ Tulpanul îţi ascunde şi vârsta, câtă ai.” (III, 223); La subsuoară, vântul duce-n şal/ De frunze galbene-n furtună,/ Pe sălile pădurii, de spital,/ Coşciugul ctitoriei din schit, furat la lună:/ Frumoasa, negricioasa, uscăţiva/ Domniţă cu paftale de aur Paraschiva. (II, 204). USTURÁ (5), pers. 3 ústură, vb. I. Lat. ustulare. Tranz. A provoca cuiva o senzaţie dureroasă de înţepătură, de urzicare sau de arsură. Întâi, însă, viaţa, bolind de durată,/ Să nu înceteze deodată,/ Şi chinul să-nceapă cu-ncetul./ Să usture aerul greu, ca oţetul. (I, 141); Îmi caut leacul/ Şi la Dumnezeu şi la Dracul,/ Degeaba./ Văzduhul mă ustură ca leuşteanul şi ceapa. (I, 204); Gerul îi ustură urechile, laba,/ Nevinovat, neîndurat şi degeaba./ Carnea, vlaga, zgârciul, pe de-a-ncetul,/ I le-a mâncat şi mistuit scheletul. (II, 149); Ia gândeşte-te. Pricepi?/ Şi răspunde-n doi, trei timpi,/ Cine are mii de ghimpi?/

Cui îi ustură şoriciul?// N-ai ghicit că e ariciul? (IV, 137). USTURÓI (3), usturoi, s.n. Ustura + suf. -oi. Plantă erbacee cu gust şi miros caracteristic, al cărei bulb, format din mai mulţi bulbi mici, are gust usturător, este bogat în substanţe nutritive şi comestibil; ai. Ochiul cu puroi/ E spurcat cu usturoi./ Când atârnă/ Dai cu scârnă. (I, 232); Cine seamănă din voi/ C-un căţel de usturoi?// Deşelat, răscăcărat,/ Spune, cum te-am botezat? (IV, 113); Pe cobiliţă funii lungi de stele/ Nu ar fi fost pe umerii mei grele,/ Vată de-argint, beteală ca de ghiaţă,/ N-ar sta urât, cu usturoiu-n piaţă. (II, 210). ÚŞĂ (62), uşi, s.f. Lat. *ustia (pl., devenit sg., al lui *ustium = ostium). 1. Deschizătură de formă regulată lăsată în peretele unei clădiri, la un vehicul, la o mobilă, pentru a permite intrarea (şi ieşirea). 2. Fig. Casă, locuinţă. Întrun titlu de poem: Inscripţie pe uşa poetului (III, 32). Ei! Cine-i acolo-n haine-ntunecate?/ Cine scobeşte zidul cu carnea lui,/ Cu degetul lui ca un cui,/ De răspunde-n rănile mele?/ Cine-i pribeag şi ostenit la uşă? (I, 145); Fii arborele încă nemistuit cenuşă,/ Ce ne arată vârsta minunilor la uşă. (I, 155); Când se vâră-n uşă cheia/ Parcă scrâşneşte femeia/ Pătrunsă, despletită/ Şi neistovită.// (...)// La uşă, drugii zac în scoabe./ Paznicul numără şi spune./ Nu se face nici o minune. (I, 205); De şase coţi ori şapte, de printre hodoroage,/ Se pregătea pe uşa odăii lui s-o bage,/ Şi chibzuind cum face de isprăvit căratul,/ S-a repezit pe uşă cu-o scândură de-a latul. (IV, 52); Schiturile, câteodată,/ Au o zi de judecată./ Pe o uşă din pridvor/ Scrie mare: „Consistor”. (IV, 208); Mă scald în gheaţă şi mă culc pe stei,/ Unde dă beznă, eu frământ scântei,/ Unde-i tăcere, scutur cătuşa,/ Dobor cu

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 587 lanţurile uşa. (I, 24); Lacăte, cine te-a închis/ La uşa marelui meu vis?/ (...)/ Cine va pune-n uşa noastră cheie/ O singură scânteie? (I, 39); Şchiopătând la uşa mare/ Cu-o metanie şi-o cruce,/ Greierele îţi aduce,/ Doamne, binecuvântare. (II, 26); Pune mâna, uşa scrisă/ Mi-e de-a pururea deschisă –/ Intră, cum te-am mai primit,/ Ori trufaş, ori biruit. (II, 192); Să nu-ţi pierzi lacrima. Păstrează./ O să fie nevoie. Drept înnainte, inima trează!/ Piteşte-te. Cineva o să bată/ La uşa, pe dinlăuntru încuiată. (III, 18); Tu te deschizi ca uşa, lăuntru şi-n afară,/ Cobori şi urci în tine ca printr-un turn o scară. (III, 89); Într-un zântâi, stăpânului i-a spus,/ Că-l aştepta la uşa de la scară:/ – „Rămâi cu bine, eu m-am dus”./ Se răscoli boierul ca o fiară. (III, 175); Dar când venea s-asculte îndoiala/ La uşa-ntredeschisă către vis,/ Îţi auzeam pantoful şi podeala.../ Şi-atunci ştiam că uşa i s-a-nchis. (III, 260); Dar copiii prin perdea/ Prind în umbra ei ceva,/ Iscodind taina mătuşii,/ Seara, pe gaura uşii. (IV, 165); Cerşesc la uşi odihnă, pe unde şi neunde,/ Şi, la bătaia nopţii, nici una nu răspunde. (III, 297); Avea ca vreo şase ani/ Şi visa să strângă bani,/ Socotind pe uşi, cu cretă,/ Cât costa o bicicletă. (IV, 135); Am chei pe toate uşile-ncuiate,/ Cântare, cumpeni şi măsuri/ De preţuit cenuşile necercetate/ Din sufletul imponderabilei naturi. (I, 133); La biserici, la case, la toate uşile/ Se chinuia să moară, de şapte/ Nopţi, un copil călcat de noapte. (I, 183); O cumătră şi-o mătuşe/ Stau cu mătura la uşe.// Şi-s deschise uşile/ Cui vine de-a buşile.// (...)// Pentru dăsagi şi măgari/ Uşile-s, fireşte, mari,/ Căptuşite sus cu vată,/ La ureche să nu-i bată. (II, 128); Cu voie, fără voie, de milă, de hatâr,/ O să-i bocească-n vorbe-nflorite un catâr,/ Tot aşteptând pomana de-a fi

nemuritori,/ La uşile-amintirii în cârji de cerşetori. (II, 279); Cum a răzbit pe uşile-ncuiate,/ Cu broaşte mari şi cu lăcate,/ Că scările şi cu pridvorul/ Le bate cu pingeaua tot poporul? (IV, 70); Pe sub toate uşile/ A trecut nesupărat,/ Decât lung mai mult pătrat/ Şi umblând de-a buşile. (IV, 146). Variantă fonetică neliterară: UŞE (12). Într-un titlu de poem: Inscripţie pe o uşe (III, 15). Mâna Maicii Scintila de la uşe/ Îi moale ca o mănuşe. (I, 169); Am auzit în ceaţă că s-a deschis o uşe/ Şi că s-a-nchis. Cenuşe şi-atunci şi-acum cenuşe. (II, 174); Icoana singură surâde ca o păpuşe.// A bătut cineva la uşe? (II, 235); Nu pot să strig, de lanţuri şi cătuşe./ Da ? Maica Domnului a încercat la uşe?/ Aduce lingura cu doftorie./ Intră! Dumneata eşti, Fecioară Marie? (II, 236); Ajunse, după ornic, pe la şase,/ Când soarele se uită printre case/ Şi cată înnapoi./ Cu chivăre, la uşe, şi suliţi, erau doi. (IV, 17); Şi se sucea tiptil prin casă,/ Înfricoşat că spaima îl apasă./ Şi îi venea să-mpungă-n zid, să mugă,/ Cătând cu ochii uşe, ca să fugă. (IV, 19). UŞÓR (35), -OÁRĂ, uşori, -oare, adj., adv. Din [mai] iuşor (înv. „uşor” < lat. levis + suf. -uşor). I. Adj. 1. Care are greutate mică, care cântăreşte puţin. 2. Iute, sprinten, vioi. * Suplu, gingaş, fin. * (Despre pas; p. ext. despre mers) Care abia atinge pământul. II. Adj. 1. Care este lesne de suportat, de îndurat. 2. Care nu prezintă dificultăţi; simplu. III. Adv. 1. Încet, domol, lin; fără zgomot. 2. Cu uşurinţă, fără efort; lesne. Mă plec şi te scrutez cu un fior,/ Cantr-o lumină de fântână./ Parc-ai trecut tiptil, călcând uşor,/ Torcând încet, pe lângă lună. (II, 181); Nu-i vorbă că, dregându-şi glasul,/ Din când în când îi pică nasul./ Dar picătura lui, uşor,/ Se

588

Simona Constantinovici

duce-n caier şi-n fuior. (III, 50); Dintrun balcon începe prelung, atunci pierdut,/ Un cântec lin, şi nu ştii de când a început,/ Uşor întâi ca fulgul, ca scama de mătasă,/ Abia se-nnalţă seara, că vălul ei se lasă, (III, 292); Falnic, sprinten şi semeţ./ Nu e câine de coteţ./ E uşor, când sare-n vie,/ Ca un fulg de păpădie. (IV, 120); Cum te găseşti, uşoară zburătoare,/ Zăcând aci, pe o margine de drum,/ Şi nu dormind într-un polen de floare,/ Învăluită-n aur şi parfum? (I, 40); De dincolo de zarea sfântă/ Se-aude-abia corul cetelor sfinte/ Cu peruci de aur şi cu încălţăminte/ Uşoară, de catifea stelară. (I, 169); Zi albă, zi uşoară, de zăpadă./ Faţa de in se-aşterne sărutată/ Şi, proaspătă şi nouă, s-a întins/ Cu fluturii din ceruri care-au nins. (II, 146); Răzvrătit din mare-n sus,/ Să-l străbaţi întotdeauna/ Lin, ca pasul lui Isus,/ Şi uşoară-n val, ca luna. (III, 27); E înger, e mireasmă atâta de uşoară,/ Că fără vânt, nici aripi, de cum se iscă zboară? (III, 93); Poema o visez ş-o caut/ În toate cărţile cu nume,/ Uşoară ca un ghiers de flaut/ Şi numeroasă ca o lume. (III, 287); Te baţi cu fulgi de umbră, pe care-i duce vântul./ Alunecarea mută, piezişe,-i mai uşoară/ Decât să ieşi la trântă făţişe, bunăoară. (IV, 79); Ispitele uşoare şi blajine/ N-au fost şi nu sunt pentru mine./ În blidul meu, ca ţi în cugetare,/ Deprins-am gustul otrăvit şi tare. (I, 24); Ce ţi-ar veni mai bine,/ Lucrurile goale, lucrurile pline,/ Grele sau uşoare?/ Căci toate sunt mărţişoare. (II, 84); Poverile-mi părură mai uşoare,/ Ca după binecuvântare,/ Şinsetoşat de tine şi flămând,/ M-am ridicat în groapa mea cântând. (II, 170); Se-ncolăcea destinul, ca şarpele, pe noi./ Bătând cu aripi cerul, uşoare, el, greoi. (III, 265).

UŞURÁRE (1), uşurări, s.f. V. uşura. Acţiunea de a (se) uşura şi rezultatul ei. Băteţi din palme-n teatre şi-n săli de adunare/ Că vă aduce-oştirea o nouă uşurare./ Aţi cucerit-o ţara, după amar şi chin,/ Cu sabia şi tunul, ca un pământ strein. (III, 204). UŞURE (9), adv. V. uşor. Am luat ocara, şi torcând uşure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure./ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră. (I, 10); Dar puntea-n salturi repezi/ Se clatină-ntre mure./ O! punte, fă-te lebezi,/ Şi du-mi-o-n ţărm uşure. (I, 79); Am luat pământ sălbatic din pădure/ Şi-am frământat cu mână de olar,/ În parte, fiecare mădular,/ Al finţei tale mici, de cremene uşure. (I, 81); Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii.../ Privirea întârzie pe panglicile rochii./ Vreau degetul uşure să-l iau, să i-l dezmierd.../ Orice vroiesc rămâne îndeplinit pe sfert. (I, 89); Înmormântează-ţi graiul oprit, subt sărutare,/ Şi lasă-ţi singur trupul, cu albele-i tipare/ Învăluit de umbră, el singur să murmure,/ Uşure ca o frunză, adânc ca o pădure. (I, 154); Ai fi putut răzbate un drum atât de lung,/ Dacă-ţi lipsea, din toate, un simt, neprihănitul/ Cercetător uşure şi ager, pipăitul? (III, 84); Un om fusese-o frunză şi numai om cu om/ Au izbutit să crească şi să se facă pom./ Că moare frunza-n ramuri, puiandră şi uşure,/ Copacul vieţuieşte şi s-a-nmulţit pădure. (III, 88); Şi-ţi voi mai face-un dar domnesc./ Cu lanţ uşure ghiara-ţi împletesc. (IV, 12); Ce folos, că-ndată toate se topesc:/ Străveziu, uşure, horbote, broboade,/ Lucrul lui, ca scrumul, se sfarmă şi cade,/ Iar, ca să dureze, cât de cât mai bine,/ Trebuie să-l lase-n ramura ce-l ţine; (IV, 161).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 589 UTRÉNIE (5), utrenii, s.f. Din sl. utrinja. Slujbă religioasă care se oficiază în Biserica ortodoxă dimineaţa (foarte devreme), înaintea liturghiei. O vecernie de seară,/ O utrenie de noapte,/ O molitvă, pe la şapte,/ Cu citiri în liturghie/ Şi-un acatist la chilie. (IV, 196); Tot sufletu-i un clopot mişcat în vânt pe toarte./ L-auzi printre utrenii sunând în ceasul vieţii,/ I-asculţi bătaia moale, a unuia, departe/ Şi depărtat în brumă şi noaptea cu drumeţii. (I, 161); Poate cam pe la toacă,/ Poate cam între vecernii şi utrenii,/ Cam după amurgul cu mirodenii,/ Pe la greieriş,/ Când îşi iveşte din papuri, furiş,/ Luna creasta. (I, 177); Dă-i puţintică miere şi-o prescură,/ Ţine-l o sută de ani ascuns,/ S-asculte, noaptea,/ Lângă mâinile tale-mbătrânite,/ Toaca blândă de utrenii. (II, 73).

UZÍNĂ (3), uzine, s.f. Din fr. usine. Întreprindere industrială de mari proporţii. Comunicatele semnate sunt sumare:/ „Distrus opt instalaţii militare,/ Mitraliat trei corpuri de armată./ Uzină de petrol incendiată.” (II, 267); Păianjenul gândeşte... în noua lui uzină,/ A născocit o altă, mai crâncenă maşină. (IV, 73). UZURPATÓR (1), -OÁRE, uzurpatori, -oare, s. m. şi f. Din fr. usurpateur, lat. usurpator. Persoană care uzurpă, care îşi însuşeşte în mod fraudulos un bun, o calitate etc. Hlamide albe, mitre şi coroane.../ Pot unge papi, uzurpatori şi regi./ Neamuri pierdute şi vecii întregi/ Stau condensate-n rânduri de flacoane. (I, 134).

590

Simona Constantinovici

V VÁCĂ (34), vaci, s.f. Lat. vacca. Animal domestic din specia bovinelor, femela taurului. Într-un titlu de poem: Vaca lui Dumnezeu (II, 19); Vacile (III, 174). Şi isprăvind, sfiios se-ntoarce-n sat./ Seascunde chibzuind ce să mai facă./ O ciutură mai mare de-adăpat/ Şi-un staul mai ca lumea, pentru vacă. (II, 263); Hapsânul stoarce nouăzeci de vaci/ Măreţe şi bogate mulgătoare./ Îţi dă la muls o vacă, dacă-i placi,/ De două ori pe zi câte-o căldare. (III, 174); La mii de poşti departe şi peste zeci de grăniţi,/ El ne-a cărat avutul în doniţe şi băniţi./ Departe, peste ape mai multe, şi-un ocean,/ Că ţara pute-a oaie, a vacă şi-a cocean. (IV, 73); Dintr-o scorbură de cracă/ Vine laptele de vacă./ Vaca n-a intrat de tot:/ Până-n coarne, pân’ la bot. (IV, 182); Muştele erau cu barbă./ M-am lovit de-o vacă oarbă,/ M-am împiedecat de-o sfoară/ Cu trei capete şi-o ghiară. (IV, 194); I-ai dus de coarne vaca în poiană,/ Cu un primar şi o cătană,/ Şi ţi-ai făcut cireadă de pomană. (II, 220); N-ajunge că ne suge, mai face şi pe sfântul,/ Călca-l-ar vaca neagră şi l-ar mânca pământul. (III, 163); Cu silabele „Bu-get”/ Aveau dreptul, get-beget,/ Să se-nfrupte din belşug,/ Ca viţeii, care sug./ Nu e ţara lor, când vor?/ Nu e maica, vaca lor? (IV, 258); Unii purced de la Fanar,/ Şi alţii de la coada vacii,/ Dar întăriţi cu-acelaş har,/ Să sugă ţara şi săracii,/ Şi toţi de-o teapă şi un soi,/ Şi unii, şi-alţii sînt ciocoi. (III, 172); Se cade fiecare, în vârstă şi sugaci,/ Să aibă câte-o ţară cu vii şi-un

câmp cu vaci,/ O fabrică de zestre şi pivniţele sale;/ Să iasă, din ce curge şi pică mult, parale. (III, 105); – „Îţi dăm ce vrei, cît vrei şi başcă./ Întoarce-te la vacile vădane,/ Că nu ne mai dau lapte nici o ceaşcă,/ Şi se zăpresc şi ugerele, Stane.” Se-ntoarse Stan, şi vacile iubite/ Au scos un muget lung de bucurie./ Săracule, blajinele de vite/ Se dăruiesc de-a-ntregul numai ţie./ Că de la vaci până la ţâţa oii,/ Urăsc adânc şi vitele ciocoii. (III, 175); Vacile ne vor aduce ugerii plini/ Şi vor mugi la poarta noastră/ De salcâmi cu floare albastră. (II, 58); Şerpii casei nu te-au mai văzut,/ Oile se opresc, vacile rag./ Şi măgarilor încurcaţi în muşte, le-ai căzut/ Cu drag. (II, 64); Ce-ţi fac vacile-n păşune?/ Ce să facă? Rod cărbune. (II, 132); Se uită boii, vacile mirate/ La maimuţoiul ăsta de sârmă, câlţi şi cârpă,/ Cu vorbe-ntortochiate în gât şi scâlciate,/ Că li-i şi lor lehamete şi scârbă. (III, 162); Seminţii de jucării/ S-au ales pe la copii./ Vacile şi turmele/ Îşi pierdură urmele. (IV, 154); Plin de câte racile,/ A lins toate vacile./ Bivoliţă şi catârcă/ L-au purtat dormind în cârcă. (IV, 235). VAD (3), vaduri, s.n. Lat. vadum. 1. Albie, matcă (a unei ape curgătoare). * Fig. Loc de trecere; drum, cale. 2. Ţărm, mal, liman. Mi-am încercat uneltele cu mâna,/ Am măsurat cu ochii şi ceaţa şi fântâna./ Una ducea în slavă, şi alta, jghiab şi vad,/ Se scobora prin cremene în iad. (III, 290); E o luncă de Irozi/ Împietriţi de vad în jos,/ Zale-n piept şi coif sticlos. (IV, 155); Când fe-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 591 tele în cârduri mergeau la râu să spele,/ Le-ntâmpina la vaduri, jucându-se cu ele,/ Cu umbra-n sânii fragezi şi licărind în salbe,/ Că fetele din luncă erau zglobii şi albe. (III, 246). VÁDRĂ (1), vedre, s.f. Din sl. vědro. Veche unitate de măsură a capacităţii, folosită pentru lichide, echivalentă astăzi cu circa 10 litri. De-i vacă, cine trece o mulge de o vadră./ Ea rabdă, credincioasă la datină şi vatră./ De-i bou îi vâri spinarea în jug, şi boul trage,/ Preamulţumit şi gata aproape să se roage. (III, 101). VAG (1), -Ă, vagi, adj. Din fr. vague, lat. vagus. Lipsit de limpezime, de precizie; neclar, confuz. O! dă-mi puterea să scufund/ O lume vagă, lâncezândă./ Şi să ţâşnească-apoi, din fund,/ O alta, limpede şi blândă. (I, 151). VAGABÓND (1), vagabonzi, adj. Din fr. vagabond, lat. vagabundus. Om care rătăceşte fără rost pe drumuri, care hoinăreşte fără ţintă. Ce vagabond de spaţii şi smintit/ A dat peste păpuşa lor de fată/ Şi, sfărâmând-o, bravul, a fugit?// Trecuse-n goană cu maşina aia/ Flăcăul ţării, scurt, ca o săgeată,/ Grăbit să-şi ia cafeaua la Sinaia. (IV, 265). VAGÓN (1), vagoane, s.n. Din fr. wagon. Vehicul de mari dimensiuni care circulă pe şine şi care serveşte la transportul persoanelor, al mărfurilor etc. De pildă, trenul, care, cu sute de ţărani/ În lanţuri, se oprise în staţia Paşcani./ Vagoanele de vite îi aduceau la Iaşi,/ Să ia osânda ocnei, de hoţi şi de vrăjmaşi. (III, 171). VAI (20), interj. Cf. lat. vae. Cuvânt care exteriorizează sentimente (intense) de diferite nuanţe semantice. * Loc. adj. şi adv. (Ca) vai de lume = (care se află) într-o stare foarte rea, în ultimul grad. Vai de păcatele lor,/ Nu a fost nici un omor,/ Au sărit care-ntr-o parte/ Şi

s-au dus în cârji departe. (II, 35); Vai! apa s-a fiert în urcioare./ Tânjesc să o sorb din izvoare./ Mi-aş vrea pălmile, tălpile, reci,/ Proaspătă iarbă, crăiţe-n poteci. (II, 235); Vai de păcatele mele,/ Astăzi pare să mă-nşele!/ Vai de noi, ce vânt cumplit!/ Zece zile-a viscolit,/ Zece nopţi ne-a zguduit. (III, 58); Şi nu ştiiai, ca vai de capul tău,/ De nu-ţi era mai bine când îţi era mai rău,/ Nedumerit, ca vai de tine,/ De nu era mai rău când îţi era mai bine. (IV, 17); Şi popii, vai de lume, că preoţii de ţară/ Spuneau din molitvelnic mai mult pe dinafară. (IV, 76); Ştie-atâta, vai, săracul,/ A cânta, – ca pitpalacul,/ Şi-are dreptul ticălos/ Să nu cânte nici frumos. (IV, 129); Înger să fii, şi tot ţi-ar fi dat brânci/ Inima – vai! – să rupi şi să mănânci,/ Necum să fii băiat şi fată,/ La pomul care da şi ciocolată. (IV, 219). VÁIER (2), vaiere, s.n. Derivat regresiv din văiera. Tânguire (prelungă), vaiet. * Suferinţă, durere. Oprit cu plugul scăpărat în stâncă,/ Asculţi tăcerea şesului adâncă/ Şi desluşeşti murmurul şi vaierul de moarte,/ Haihui, hoinar, mereu dintr-altă parte,/ Din necuprins, din gol, din negrăit./ Ce mai trăieşte? Ce n-a mai murit? (II, 224); – „Nu mai auzi nici zbierăt, nici vaiere, nici muget./ Sunt amorţit ca piatra şi nu mai ştiu ce cuget.” (III, 242). VÁIET (3), vaiete, s.n. Derivat regresiv din văita. Strigăt, geamăt de durere, de jale, de suferinţă. Decembre, ca un paradis/ De marmur şi scântei,/ Hlamida şi-a deschis,/ Şi, dintre tei,/ Un vaiet lin de clopoţei/ Suspină-abia, ca-n vis. (I, 69); Căci fluierul trecuse de sine şi, amară,/ Avea în el şi voce de om şi de vioară,/ Şi glas de vânt şi vaiet de holde şi de ape,/ Şi geamătul furtunii când fulgeră pe-aproape, (IV, 74); Şi vaietul şi glasul, chiar şoaptele-s oprite,/ Că

592

Simona Constantinovici

turburi Elefantul stăpân, din aţipite. (IV, 80). VÁJNIC (1), -Ă, vajnici, -ce, adj. Din rus. vajnâi, ucr. vajnyi. Energic, viguros, puternic. Ca şi el, legiuitorii/ Sunt în zilele vâltorii,/ Strânşi în rând/ Şi tremurând./ Fără vajnicul lor ifos,/ Pare că-s bolnavi de tifos. (III, 144). VAL (20), valuri, s.n. Din sl. valu. 1. Masă de apă care înaintează prin mişcări oscilatorii la suprafaţa unei mări, a unui fluviu etc., formând creste şi adâncituri; talaz. 2. P. anal. Ceea ce se mişcă, vine în cantitate mare sau se năpusteşte ca nişte valuri; ceea ce poate fi comparat (ca formă şi mişcare) cu un val. Unda-ntinsă, val cu val,/ Până-n malul celălalt/ Spală-n lapte de opal/ Cerul scund şi plopul nalt. (I, 21); Departe eşti, departe, ca fluturii ce-şi lasă/ În ramuri crisalida, din piersicul natal,/ Departe foarte, frate, de sine-ţi şi de casă,/ Gonind întreg oceanul, străin, din val în val. (I, 52); Tu care mi-ai schimbat cărarea/ şi mi-ai făcut-o val de mare,/ De-mi duce bolta-nsingurată/ dintr-o vâltoare-ntr-o vâltoare, (I, 117); Răzvrătit din mare-n sus,/ Să-l străbaţi întotdeauna/ Lin, ca pasul lui Isus,/ Şi uşoară-n val, ca luna. (III, 27); Streină? Da? Îmi pare atâta de aproape,/ De s-ar părea că-n matca aceloraşi vechi ape,/ Urzită-n marea vastă şi-n val, ca pe gherghef,/ Şi luntrea mea plutise pe dunga de sidef. (III, 280); O mare de durere c-un val de bucurie/ Tresare ca o zare de după vijelie,/ În vremea de acuma, o vreme de-altădată,/ Căci cântecul si stihul sînt slova lui cântată. (III, 292); Mâna îţi atârnă-n nisip şi pietriş,/ Linsă de valul curmeziş/ Care vine-mblânzit să-ţi pupe unghiile, inelele şi-o brăţară (II, 67); Pe culmi zboară spume şi valuri de sare,/ Cu monştrii de mână aleargă zmintite/ Femeile slute, cu mu-

get de vite,/ Subt biciul din haos ce şerpuie-n zare,/ Mânat de gigantul Satan gol, călare. (I, 28); Cu mâna bălăcind în undă,/ Strici luna rece şi rotundă./ Din valuri îţi croieşti stihare,/ Scăldându-te-n lumini de mare. (I, 158); Vin la geamul meu închis,/ Ca din basme şi din vis,/ Toată noaptea, cât veghez,/ Până-n miez şi după miez,/ Valuri, ploi, ninsori de fluturi,/ Purtând chivăre şi scuturi,/ Sumedenii de gângănii –/ Şi-n genunchi îmi fac mătănii. (II, 9); Intercalate-n ritmul unicului viu vers/ Ar mai simţi cadenţa, de-a pururi ascultată/ De valuri şi de zodii, egale-n pasul mers,/ Când s-ar opri secunda şi inima să bată? (II, 154); Valuri de cârpă/ Se răstoarnă câmpul, cu scârbă/ O harfă şi o vioară,/ Cu strunele de sfoară,/ Zac în sânge şi noroi. (II, 231); Ai născocit şi luntrea, să umbli pe ghicite,/ Şi-n marea cu talaze şi valuri răzvrătite./ Primejdia te cere şi-o cauţi, orişiunde/ Ghiceşti că te pândeşte şi bănui că se-ascunde. (III, 75); Păcat că oamenii deplini/ Se mai găsesc atâta de puţini./ Dar se plătea în ţară, ajunsă la soroc,/ O veche datorie cu valuri mari de foc. (III, 182); Dar ucigaşul tatii, simţind că nu-i a bine,/ Ar vrea să mă trimită, scăpându-se de mine,/ Departe, peste mare, ca-n valuri, când voi trece,/ Spionii de la Curte să poată să mă-nnece. (III, 211); Ajunge să le fure un vals în valuri ochii/ Şi să le-arăt cum joacă sclipirile pe rochii. (III, 225); Pornită dintre şesuri şi văile mărunte/ Trecea şi-n altă ţară, vecină, peste munte,/ De nu putea nici zborul de şoim să o cuprindă,/ Cu valuri aşternute de jir, adânci, şi ghindă. (IV, 78); Să nu-l uit de zugrăvit/ Pe sfântul Mitropolit./ Părul lui, cu valuri creţe/ Până-n şold, e-o frumuseţe,/ Pieptănat de o răgace/ Cu un spic, după ce coace, (IV, 189).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 593 VALAHIA (1), toponim. Ţara Românească (cunoscută istoric şi ca UngroVlahia sau Valahia). Într-un titlu de poem: Iosif al Ungro-Valahiei (I, 86). VÁLE (17), văi, s.f. Din lat. vallis. Depresiune; regiune de şes situată sub nivelul ţinuturilor din jur (şi udată de o apă curgătoare). Într-un titlu de poem: În satele şi văile (II, 254). O să-ţi spui un basm cu copacii goi/ Care ţipă noaptea în vale la noi. Cuiburi de cioci,/ Veveriţe flămânde, melci betegi în găoci./ Valea se vaetă toată/ Şi tu n-o auzi niciodată. (I, 172); Au de furcă trei spitale,/ Patru cimitire-n vale,/ Puşcăria, balamucul./ Zbiară cioara, cântă cucul,/ Fiecare la soroc./ Pentru toţi e timp şi loc. (II, 215); Povestea mai devale/ Nu-i şir de vorbe goale,/ E faptă petrecută şi trăită/ Pe-o vale dintre sălcii şi răchită. (III, 194); A scăpat ciuntit şi mut./ Braţele şi le-a pierdut./ Doar genunchii, calea, valea/ S-au strâmbat ca alte alea. (II, 256); Ascultă valea, satele, cocoşii./ S-au deşteptat pe lanuri parcă şi strămoşii/ Brăzdând-o-n lung, fâşie cu fâşie;/ Atâta lume albă-i pe moşie. (IV, 38); Din pătule, din cătune,/ Cântecele-au să răsune,/ C-au pornit să haule/ Sate, văi şi staule. (IV, 155); Am rămâne în lună, pe disc,/ Să arăm văile de tibişir,/ Să semănăm lămâiţă şi calomfir. (II, 60); Iată pentru ce-mprejuru-mi se-nvârteau atâtea hore/ Ca talazele stârnite la văpaia unui far./ Iată pentru ce voinicii dintre văile sonore/ M-au încins cu brâu de dafin şi cunună de stejar. (III, 254); Pornită dintre şesuri şi văile mărunte/ Trecea şi-n altă ţară, vecină, peste munte,/ De nu putea nici zborul de şoim să o cuprindă,/ Cu valuri aşternute de jir, adânci, şi ghindă. (IV, 78). VALÉT (2), valeţi, s.m. Din fr. valet. Servitor la casele boiereşti; fecior, la-

cheu. Eşti, cărturare, mândru, destoinic şi dibaci./ Cum te îmbraci de iute, aşa te şi dezbraci./ În câteva costume ţi-ai hotărât portretul/ Şi-mpaci cu eleganţă pe domnul cu valetul. (IV, 251); „Pesemne,-şi zise Cerbul, pe vremea asta rece/ Stă-n baie şi se lasă valeţii lui să-l frece./ Noiembrie-n pădure nu-i blând ca luna mai,/ Şi,-ntr-adevăr, se poate să ia şi-un guturai.” (IV, 80). VÁLMĂ (6), vălmi, s.f. Cf. rus., ucr. valom „a veni buluc, a se îmbulzi”. (Pop.) Mulţime, învălmăşeală; p. ext. hărmălaie, tumult. * Loc. adj. şi adv. De-a valma = (care este) laolaltă; amestecat; claie peste grămadă. Dă-mi mâna ta fără putere/ Cu fânul de-a valma.// Taurul vrea să-ţi lingă palma. (II, 61); Hai, ticăloşii, blânzii, toţi de-a valma,/ Câţi aţi întins obrazul, câţi l-aţi bătut cu palma,/ Însărcinare, poate, am de la Satan/ Să vă ridic la cer prin uragan. (II, 212); Ai văzut luna,/ Nebuna?/ A intrat pe furiş/ În trestie şi păpuriş./ Seceră de-a valma rogoz, şerpi şi broaşte. (II, 232); Într-un sicriu, grămadă, intrau de-a valma paie,/ Ţărână-amestecată cu păr şi măruntaie,/ Bărbaţii şi copiii, ciozvârte şi crâmpeie/ De mădulări şi resturi gingaşe de femeie. (II, 272); Unii, trecând de-a valma prin crezuri şi prin schisme,/ Cunosc pe dinafară mai multe catehisme. (IV, 79); Apele de-a valma, balta tot aşa,/ Au făcut deasupra sloi de tinichea. (IV, 159). VALS (6), valsuri, s.n. Din fr. valse, germ. Walzer. Dans în măsura de trei timpi, cu mişcări relativ vioaie, care se dansează în perechi; melodie după care se execută acest dans. Făcea miniştri, şefi şi domni, ca-n şagă,/ La club, la vals, în cler şi în armată,/ Temută, căutată, ascultată./ A dus de nas, în cârd, o lume-ntreagă. (III, 178); Dar nu-i nimic, măicuţă, am leacurile mele;/ Nu-1

594

Simona Constantinovici

mai cunoşti pe şarpe de-i pui o altă piele./ Ajunge să le fure un vals în valuri ochii/ Şi să le-arăt cum joacă sclipirile pe rochii. (III, 225); – „ Metania, măicuţă, nu-i vals cumva, vreo leacă?/ Tendoaie, şi te frânge, te scoală, te apleacă,/ Şi noaptea, la utrenii, în post, de zeci de ori,/ Cu fruntea de pe lespezi tennalţi şi te scobori.” (III, 226); Sufletul mi-e un leagăn de păpuşi,/ Un căluşel de leagăne-nvârtite/ În valsul unei muzici pe şoptite. (II, 172); Avea cucoana şi-un copil,/ Vestit în valsuri şi cadril,/ De şaizeci şi vreo doi de ani,/ Frumos ca un păun între curcani. (III, 180). VALTRÁP (1), valtrapuri, s.n. Din rus. valitrap. Pătură care se pune pe spinarea calului, sub şa. Ce să-i spui Dascălului sentimental?/ Că e un cal,/ Ca un cal de cioclu,/ Cu valtrap şi binoclu?/ Că miroase a pipă/ N-ar fi nimic, Doamne, dar ţipă! (IV, 30). VALÚTĂ (1), s.f. Din it. valuta. Unitate monetară a unui stat, cu precizarea metalului în care este definită. Truda voastră, măi Ioane,/ V-au cărat-o-n geamantane,/ S-aibă să benchetuiască/ Din sudoare românească./ Tâlmăcită în valută,/ A-ncetat să le mai pută. (IV, 255). VALVÂRTÉJ (3), valvârtejuri, s.n. Val „talaz” + vârtej. * Fig. Învălmăşeală, dezordine. Volbură, vâltoare, bulboană. Casa noastră, ca o moară,/ Face zoană de săcară/ Şi tărâţe de zăpadă,/ Valvârtej, grămezi-grămadă. (III, 59); O să vezi cum or să-ţi iasă/ Tot pitici de-ăi mici prin casă,/ Din dulap, de prin umbrele,/ Agăţaţi printre perdele,/ Valvârtej pe canapele, (IV, 207); V-amintiţi de ţara bună?/ Lucram bine împreună,/ Pân-a nu se-aprinde casa/ Şi-a o lua la sănătoasa,/ Cu bănet şi catrafuse,/ Valvârtej./ – „Ce bine fuse!” (IV, 257).

VÁMĂ (4), vămi, s.f. Din magh. vám. 1. Instituţie de stat care se ocupă cu evidenţa şi controlul asupra intrării şi ieşirii din ţară a mărfurilor etc. şi care percepe taxe legale pentru aceste bunuri. 2. (În credinţele populare) Fiecare dintre cele şapte (sau nouă) popasuri prin care se crede că trebuie să treacă sufletul mortului pentru a ajunge în cer. De zeci de vieţi îl cheamă/ Pe cel fără vârstă, fără ţărm, fără vamă,/ Din singurătate. (II, 109); Cuţul negru peste tot/ Trece vama gânditor,/ Cu urechile pe bot./ Cuţul este călător. (IV, 117); Toate erau, din vămi în vămi,/ Închise ca în chingi cu catarămi,/ Cu lacăte şi cu ţâţâne;/ Ca să pricepi că ţie nici praful nu-ţi rămâne,/ Că toate sunt de tine,/ De mâna şi de gura ta streine. (III, 192). VAN (3), -Ă, vani, -e, adj. Din lat. vanus, it. vano. (Livr.) Zadarnic, inutil, fără rost. Eşti obosit de-o vană osteneală/ Cătând alt soi de pană şi cerneală,/ Ca să-nveleşti cu licăriri de paie/ Un ban de o lăscaie/ Şi să faci galben dintrun firfiric./ Iată-ţi-o viaţa: n-ai putut nimic. (IV, 37). Loc. adv. În van = în zadar, degeaba. Între atâtea inimi ce bat cu toate-n mine,/ Ca nişte turle pline de clopote, n-a fost,/ Nu este, n-o să fie şi-n van va să suspine/ Eroul meu din suflet de râsul celui prost. (I, 138); Venea la suprafaţă/ Şi dispărea degrabă. Munceşte, se agaţă,/ Şi se sileşte-n van,/ Mânjit de lipiciosul săpun şi suliman. (IV, 54). VAPORÓS (1), -OÁSĂ, vaporoşi, -oase, adj. Din fr. vaporeux, lat. vaporosus. Subţire, diafan, străveziu. De ce-ai cântat? De ce te-am auzit?/ Tu te-ai dumicat cu mine vaporos –/ Nedespărţit – în bolţi./ Eu veneam de sus, tu veneai de jos./ Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi. (I, 34).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 595 VAR (6), s.n. Din sl. varu. Oxid de calciu obţinut prin calcinarea rocilor calcaroase, folosit ca liant în construcţii, ca materie primă în industria chimică etc. Într-un titlu de poem: Păretele de var (II, 229). Ţ-is buzele spuzite, ca bulgării de var./ Nădejde sau mânie? În zadar. (II, 224); Păretele de var, de lângă pat,/ Cu zugrăveli şi semne s-a-mbrăcat./ Râuri de ochi şi brâie lungi, de pleoape,/ Tremură-n zid ca unda unei ape – (II, 229); – „Pentru atâta dar?/ O podină de scânduri, nişte păreţi de var,/ Un pat de lemn, o masă, un scaun şi o ladă?” (III, 224); E bălţată-n fel de pete,/ Zugrăvite ca pe var/ Când, prin vişini şi arţar,/ Bate luna în părete. (IV, 147); Că duhurile rele, a ocară,/ Mânjesc catapeteasma cu aripa murdară?/ Că-i îmbălează varul şi-i vâră viermi în grindă?/ Că neputând să-l spurce, îl spurcă în oglindă? (II, 107). VÁRĂ (19), veri, s.f. Lat. vera (= ver „primăvară”). Anotimpul cel mai călduros al anului, cuprins între primăvară şi toamnă şi reprezentând (în emisfera boreală) intervalul de timp de la 21 iunie până la 23 septembrie. A rămas de astă-vară/ Luna în ramurile de ceară./ Pomule mic,/ Ce torci tu, borangic? (II, 49); Poate-ai auzit de-o ţară./ De ţara lui Pierde-vară. (II, 131); Pe la sfârşit de vară,/ Ne-am întâlnit cu moartea la capătul de ţară./ Acum, în locul nostru, oştire cu oştire,/ Stau două cimitire. (III, 97); Domnul a chemat odată/ Arborii la judecată,/ Ca să vadă ce rod are/ De cu vară fiecare,/ Că de când nu mai gustase/ Roadele, se-nstrăinase. (IV, 25); Ce te gândeşti să faci la vară,/ Că el şi-o va petrece tot la ţară. (IV, 234); Am şi eu un biet păcat:/ Cânt, potcoava când o bat,/ Ca să iasă, iarnă, vară,/ La copite mai uşoară. (IV, 240); Am pierdut

mai toată vara/ Umblând noaptea-aşa în dodii,/ Cu o scară printre zodii,/ Şi mi-am cheltuit o viaţă/ După zările din ceaţă. (II, 197); Şi o văd cum îşi agaţă/ Ciucurii-n pridvor de ghiaţă,/ Cum îmi pune noaptea-n geam/ Flori de care vara n-am,/ Şi le coase/ Cu mătase. (III, 58); Cât ţine anul, toamna, iarna, vara,/ Sporeau durerea şi povara/ Şi seadâncea o graniţă mereu/ În sânul ţării şi-n poporul meu; (III, 193); Am rămas locului noi,/ Vrăbii, corbi şi piţigoi,/ Şi cu înţelegere/ Trupul c-o să degere./ Vara, vor cânta-n sobor/ Că se-ntorc în ţara lor. (IV, 166); Prin urmare,/ În pădurea ceea mare/ Iarna-i cald, vara răcoare. (IV, 191). VÁRGĂ (2), vărgi, s.f. Lat virga. (Pop.) Dungă. Cocoş aci, alăturea cocoş. Între zăbrele/ Cel alb pe cel cu vargă, şi-acesta pe cellalt/ Îl caută să-i rupă măcar un sfârc de piele/ Din creasta-n care bate vârtos un sânge cald. (III, 47); În faţa lunii, dreaptă, şoseaua-n vărgi cu plopii/ S-a pardosit cu ţoale din Jii şi Mehedinţi,/ Şi-n umbra fiecărui copac aşteaptă popii,/ Strângând în mâini tăcute cădelniţe fierbinţi. (I, 88). VAS (2), vase, s.n. Din lat. vasum. Recipient de sticlă, de metal, de lemn de pământ etc., de diferite forme şi mărimi, care serveşte la păstrarea lichidelor sau ca obiect de ornament. Amforă,-n jur cu-o antică pictură/ Ce-şi aminteşte-n murmur c-a rămas/ Plinul de umbră pân’ la gură,/ Vas tămâios, pe-un fost iconostas (I, 125); Mă uit la tine, şubred vas de lut./ Trei mii de ani ai încăput./ Veci de vecii, pe care le înfrunţi,/ S-au adunat în golul tău, mărunţi,/ Şi fiecare vârstă din vecie,/ Lăsând un fir de praf drept mărturie,/ L-a pus tihnit, în ciobul păstrător./ Clipa trăieşte, veacurile mor. (II, 120).

596

Simona Constantinovici

VASILE (2), nume propriu creştin. Din gr. Basileios. Oricât de mulţi, nu-ţi pese, vie potop de-or vrea./ Vasile Vodă Lupu n-avea nici mitraliere,/ Nici nitroglicerină, ca noi, Măria Ta./ Întoarce-te alene, lungit pe canapea. (III, 134); Dumnezeu făcu, Vasile,/ Lumea toată-n şase zile./ Şi după trei săptămâni/ Se frecă pe mâni,/ Mulţumit/ Că a isprăvit. (IV, 98). VAST (4), -Ă, vaşti, -ste, adj. Din fr. vaste, lat. vastus. (Despre spaţii, terenuri etc.) Care este foarte întins; de mari dimensiuni. Te-ai tăvălit pe pietre ca şarpele rănit./ Nu ţi-a slăbit nădejdea. Mereu te-ai prăbuşit./ N-o să mai uit nici lupta cu sine-ţi, nici această,/ În cerc de orizonturi imens, câmpie vastă. (III, 79); Streină? Da? Îmi pare atâta de aproape,/ De s-ar părea că-n matca aceloraşi vechi ape,/ Urzită-n marea vastă şi-n val, ca pe gherghef,/ Şi luntrea mea plutise pe dunga de sidef. (III, 280); Clocotul urcă-n slăvi a jertfă sfântă,/ Şi sculele, cărbunii şi tropotele cântă,/ Pe când, în viaţa vastă, pe timpul tău decliv,/ Tu-ngheţi pe câte-o rimă şi-aştepţi un adjectiv. (IV, 39); Să las s-o umple cerul cu vastul lui tezaur?/ Înveştmântat domneşte, să trec cu giulgiul rupt;/ Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur/ Şi tatuat cu fulger, să nu-nving? să nu lupt? (I, 58). VÁTĂ (5), s.f. Din germ. Watte. Material format din fibre elastice de bumbac, care se întrepătrund şi formează o masă compactă albă, folosit pentru pansamente, în diferite procese tehnice etc. Pentru dăsagi şi măgari/ Uşile-s, fireşte, mari,/ Căptuşite sus cu vată,/ La ureche să nu-i bată. (II, 128); Cine şopteşte are dor de ducă,/ Şi cine pleacă vrea să stea:/ Lipseşte fitecui câte ceva./ Chemai un înger şi veni un drac,/ Diavol, şi el, de vată şi bumbac. (II, 163);

Pe cobiliţă funii lungi de stele/ Nu ar fi fost pe umerii mei grele,/ Vată de-argint, beteală ca de ghiaţă,/ N-ar sta urât, cu usturoiu-n piaţă. (II, 210); Dar scurteica-i, ca de vată,/ Cu opt nasturi encheiată:/ Şi dormind şi dolofani/ Sug din ea cinci cotoşmani. (IV, 143). VÁTRĂ (36), vetre, s. f. Cf. alb. vatrë. 1. Un fel de platformă înălţată în tinda caselor ţărăneşti, pe care se face focul pentru a pregăti mâncarea. 2. Locuinţă, aşezământ stabil, cămin, casă (părintească). 3. Locul principal, central al unei aşezări. În structura unor titluri de poeme: Iese vatra (II, 119); Moartea-n vatră (II, 273). El, singuratic, duce către cer/ Brazda pornită-n ţară, de la vatră./ Când îi priveşti împiedicaţi în fier,/ Par, el de bronz, şi vitele-i de piatră. (I, 50); Mătuşa, cine-o fi fost, o băgă în odaie,/ Şi fata povesti, la vatră, într-un crâmpei de văpaie,/ Că veneau de la târg, că le-au ieşit în drum hoţii/ Şi că ea scăpase pe dindărătul roţii. (I, 201); Ţi-a spus ce vrea şi ce şi-a pus de gând?/ Că este greu, că-i prea târziu sau prea curând/ Să scapere ţărâna vulvori şi jar de vatră?/ S-a plâns că vântul gol îl chiuie şi-l latră? (II, 107); Luna-i într-un coş de vatră veche/ Şi soareleaninat de o ureche,/ Cofă de lut, atârnă de-o prăjină,/ Mânjit cu zmalţuri ce-ar fi fost lumină. (II, 230); Îmi intră moartea-n vatră şi nu mă pot păzi,/ De patru ori pe noapte, de patru ori pe zi./ Îmi zboară peste casă, pe beznă şi lumină,/ Nepăsătoare, rece, streină şi senină. (II, 273); – „Venirăm să ne-aprindem la potcovar luleaua,/ Dar şi la dânsul cântă pe vatră cucuveaua./ Am tras vârtos dintr-însa şi-am supt-o în zadar./ Ne trebuie-n lulele un bulgăre de jar.” (III, 243); Sunt un şcolar, întârziat în vreme,/ Şi care-ncearcă pana şi se teme,/ Obişnuit, din matcă şi din vatră,/ Cu un

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 597 condei de haşchie de piatră. (III, 273); N-avea nimic pe vatră, de-abia un fir de soare,/ Dar n-avea nici suspine şi doine de vânzare,/ Că harul nu se vinde/ Pe bani şi pe merinde. (IV, 75); Miaprinsei şi eu o vatră/ Într-o scorbură de piatră./ Moş Pârţag îmi dă târcoale/ Cu o găleată cu bale.// De ce jarul meu sticleşte/ Dacă vatra lui mocneşte?/ Vetrele ni-s peste drum:/ Eu fac jar, el scoate fum.// Nu mai are tinereţe/ Moşul ca să mai înveţe/ Că-n văpaia vetrei mele/ Am pus o poală cu stele/ Şi c-am luat pentru dogoare/ Cocă, pe cârlig, din soare. (IV, 236); Viaţă de foc! ce faci în vatra noastră?/ Te-năbuşe chibritul şi te sting/ Hârtiile-aruncate în flacăra-ţi albastră. (I, 123); În ce-a fost o fereastră păzea-ncruntat un câine,/ Nedezlipit de vatra stăpânului pierdut,/ Pe care îl aşteaptă să vie azi ori mâine,/ Şi mâinele-ntârzie de mult şi-a şi trecut. (II, 280); Mai un război de-a surda, pribeag sau într-adins,/ Şi vatra ni se sfarmă, şi neamul ni s-a stins. (III, 98); Ce ţi-i, moşule, ce vrei,/ Că scuipi în cărbunii mei?/ Te-am oprit, din vatra mea,/ Să iei jar pentru lulea? (IV, 238); Pleacăte, îmbelşugată, tu, tulpină, peste ţară,/ Şi cu rodul greu sărută şesul vetrei, de gunoi./ Scoate vârfuri, de te bizui, şi podoabe înafară:/ Rodul va cădea şi singur înlăuntru, înapoi. (I, 192); De la Jii, în drum, încoace,/ Nici o vatră nu mai coace,/ Nici un coş nu scoate fum,/ Cât îi ţară, câmp şi drum./ În vetre-n nici unele/ Nu-i aprins tăciunele. (II, 258); De când aţi plecat/ Nu s-a mai secerat,/ Cuptoarele s-au stins. Vetrele/ Au îngheţat ca pietrele. (III, 19). VÁZĂ (2), s.f. Derivat regresiv din vedea. Consideraţie, stimă, prestigiu. * Loc. adj. De vază = de frunte, marcant, vestit. Cu vază = cu trecere, important. Are jandarmi la ordin fanaticul de

zbir.// Bărbat de mare vază la centru şi la şef,/ El guvernează, neică, energic, după chef,/ Cu trei principii: „Mă-ta”, „Te bag” şi „Ai sictir”. (III, 123); Zice unul mai cu vază:/ – „Ştiţi că-n ţară se votează?”/ – „Ştirea ne interesează.” (IV, 257). VĂCÁR (2), văcari, s.m. Din lat. vaccarius. Persoană care duce la păscut şi păzeşte vacile. De-atunci, cucoanele, sumese,/ Se străduiesc să mulgă în zadar,/ Şi-nvierşunate că nici strop nu iese/ De lapte, au trimis după văcar. (III, 175); Văcarul Stan le cântă şi le spune,/ Şi-n mâna lui se lasă de plăcere,/ Şi, către seară, vine să adune/ Stăpânul, lapte, cinzeci de ciubere. (III, 174). VĂCÚŢĂ (1), văcuţe, s.f. Din vacă + suf. -uţă. Diminutiv al lui vacă; văcuşoară. Toţi vor învia, toţi se vor întoarce/ Într-o zi acasă, la copii,/ La nevasta, care plânge şi toarce,/ La văcuţe, la mioarce,/ Ca oamenii gospodari şi vii. (I, 190). VĂDÁN (2), -Ă, vădani, -e, adj., s.m. şi f. Din văduu (înv. „văduv” < lat.) + suf. -an. (Pop.) Văduv. – „Îţi dăm ce vrei, cât vrei şi başcă./ Întoarce-te la vacile vădane,/ Că nu ne mai dau lapte nici o ceaşcă,/ Şi se zăpresc şi ugerele, Stane.” (III, 175); Şi zise-n sine: „Ai s-ajungi ciocoi./ Cum ne mai înţelegem amândoi?/ Între boieri şi-ntre vădane,/ Mai pot să-ţi zic, eu, ţie, mă, Ioane?” (IV, 23). VĂDÍ (5), vădesc, vb. IV. Din sl. vaditi. Tranz. A face să fie evident, a dovedi, a demonstra, a arăta. Dar gura slută poate fi o vină,/ Dacă citezi din greacă şi latină,/ Şi dacă te vădeşti în stare/ Să aperi cu doi clasici un hoţ de buzunare? (III, 148); Când fapta nu întrece o laudă, nu-ţi pare/ Că lauda-n linsoare aduce-a defăimare,/ După cum şi necazul, urzit într-o insultă,/ Vădeşte adunată-n

598

Simona Constantinovici

pizmaş otravă multă? (IV, 36); De-ai fi şi-n muzică şi în pictură/ Cum te vădişi a fi-n literatură,/ Ca-ntr-un cuptor prea strâmt mai multe tăvi,/ N-ar încăpea în lume două slăvi. (IV, 87); O altfel dentocmire şi putere/ Decât la stână şi la plug,/ Altfel de meşteşug/ I se vădeau argatului la curte. (IV, 18); Zvonurile cercetate/ S-au vădit adevărate./ Ca şi vrabia, lăstunii/ N-aduc vorbele minciunii,/ Că sunt cei mai serioşi/ Din scatii şi din botgroşi,/ Agăţaţi de iedere,/ Şi cei mai de-ncredere. (IV, 178). VĂDUV (6), -Ă, văduvi, -e, adj., s.m. şi f. Lat. viduus, -ua. 1. Adj., s.m. şi f. (Bărbat) care şi-a pierdut soţia prin moarte sau (femeie) care şi-a pierdut soţul prin moarte şi nu s-a recăsătorit; vădan. 2. Adj. Fig. Lipsit de ceva; liber, gol. Va fi-mbrăcat în albituri curate/ Trupul ei văduv de durere,/ Nesimţitor la ceasul jumătate/ Care bate după 8 mistere. (I, 41); Ea nu e arendaşe/ Şi, văduvă şi prietenă cu satul/ Încă de când îi mai trăia bărbatul,/ N-ar fi avut de ce să-i fie teamă. (III, 182); Cătunul a rămas şi mai sărac./ Ileana slugăreşte de-atuncea la conac./ E văduva lui Petre, ucis pentru stăpân/ Din ordinul ciocoiului bătrân. (III, 130); Se face veacul de când tot îngroapă/ Bărbaţi, neveste, văduve, copii,/ Ca în pământ, în munci şi datorii. (III, 196); Sângele lui, de-atunci l-aţi tot vărsat,/ Sporind cu sângele nevinovat./ E-n mâneca pătată a văduvei. Rămâne/ În miezul tău de pâine, în blidul tău, stăpâne,/ Strivit peceţi pe carte: zăloage şi dovezi. (II, 222). VĂETÁ (1), vaet, vb. I. V. văita (< vai). Refl. A scoate sunete sinistre, lugubre; a se tângui, a se lamenta. O să-ţi spui un basm cu copacii goi/ Care ţipă noaptea în vale la noi./ Cuiburi de cioci,/ Veveriţe flămânde, melci betegi în găoci./

Valea se vaetă toată/ Şi tu n-o auzi niciodată. (I, 172). VĂGĂÚNĂ (2), văgăuni, s.f. Et. nec. 1. Loc înfundat între dealuri sau între munţi; scobitură adâncă într-un munte. 2. Scorbură. Cum e-n mijlocul tăcerii,/ Adâncită-n văgăuna/ Nopţii palide, ca luna/ Licărind în bruma serii; (I, 92); „Vin vulpile, vin şerpii, vin viperile toate,/ Şi tu visezi în piscuri şi vrei singurătate./ Am întrebat de tine pe dascăli şi pe meşteri/ Şi mi-au răspuns că Cerbul stă-n văgăuni şi peşteri.” (IV, 84). VĂL (14), văluri, s.n. Din lat. velum. Cf. fr. voile. (Adesea figurat) Bucată de ţesătură fină, de obicei transparentă, pe care şi-o pun femeile pe cap etc. Cinci paşi, aşa, pe vârfuri, şi alţii înnapoi;/ Pluteşte pe deasupra, ca flacăra, vâlvoi,/ Un văl de stele, roiuri de fluturi şi scântei,/ Purtat în adiere şi-n ritm cu paşii mei. (III, 225); Schiţând mereu profiluri şi conture/ Începe timpul gol să mi te fure,/ Dacă prin văl, tu, cea adevărată,/ Ai tresărit şi ai pierit îndată. (III, 276); Se-ngrijeşte gospodina/ De-nfloreşte şi sulfina,/ Căci plutise văl de ceaţă,/ Astă-noapte, pe verdeaţă. (IV, 173); Din vălul nopţii rupi o stea:/ O guşti şi-o scuipi când strălucea./ Cu mâna bălăcind în undă,/ Strici luna rece şi rotundă. (I,158); Uşor întâi ca fulgul, ca scama de mătasă,/ Abia se-nnalţă seara, că vălul ei se lasă,/ Şi-n linişteanserării, în frunze, stătătoare,/ Se-ntinde pe durere a unt de sunătoare. (III, 292); Una,-n văluri de mireasă,/ Are pasul de crăiasă,/ E albastră şi frumoasă,/ Scrum de umbră somnoroasă, (II, 10); E-o nuntă-n toată firea, cu văluri şi panglici,/ Când stelele-n obroace, pe bolţi, se fac mai mici. (III, 92); Convoaiele de aripi, de suflete, departe,/ Se duc mereu pe văluri, prin lumea fără moarte. (III, 226).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 599 VĂLMĂŞÁG (1), s.n. [De-a] valma + suf. -şag. Învălmăşeală, dezordine. Tu tulburi vălmăşagul pe prăzile mai bune,/ Şi haita gânditoare n-ai vrea să se răzbune,/ Când singur dinaintea frăţiei te ridici/ Şi-i sângeri fariseii şi blânzii-ntorşi pe bici? (IV, 225). VĂLMĂŞÍE (1), s.f. V. vălmăşí (derivat regresiv din vălmăşag). Amestec de-a valma; învălmăşire. Ne-ai luat din zece câte şase oi./ De-a vălmăşia seacă măduva din noi./ Ouăle luate-n dreptul de corvoadă/ Le petreceai printr-un inel cu coadă. (II, 221). VĂLVĂTÁIE (2), s.f. V. vâlvătaie (din vâlvă, după pălălaie, bobotaie). Flacără mare; pălălaie, vâltoare. Din copaie/ A tras cu mâna, de-a dreptul,/ O vălvătaie/ Care i-a luminat faţa şi pieptul./ Pentru multele lui minuni,/ Lache stă închis de opt ani şi patru luni. (I, 214); Tu putuşi întoarce hora-mpotrivirilor şi-a humii/ Şi ieşişi măruntă, sfântă, sprintenă, din legea lumii,/ Făr’a pierde nici un fulger, nici o za de curcubeie,/ Mişunând în vălvătaia însului tău de scânteie. (I, 153). VĂPÁIE (28), văpăi, s.f. Cf. alb. vapë. Flacără mare; pară. * Arşiţă, dogoare. * Lumină strălucitoare. Folosiţi-vă de cântec, de lumină şi de taină,/ Cupe omeneşti de goluri, pline-n viaţă câte-o clipă./ Şi cenuşa prin văpaie se-nveştmântă cu o haină/ Şi găseşte ca să cadă înapoi un fulg de-aripă. (I, 104); Aşa mi-a fost arşiţa povestită,/ Că umbra dintre cedri ardea ca o văpaie,/ Spuzind răcoarea-n munte şi-n văi ca un cuptor. (I, 243); Baba Moartea, zgârci şi piele,/ Se strecoară prin zăbrele./ Pe un pat, într-o odaie,/ Arde-o fată, de văpaie. (II, 214); Ca paiele-n văpaie ard clopotele-n turlă/ Şi blestemele mute s-au întâlnit şi urlă. (II, 224); I-au izbutit maşina şi ritmul ideal./ I-aruncă-n guri

văpaie, cărbune şi metal,/ Şi scoate pe grătare, în serii lungi şi-n şir,/ La fiece secundă, din ea, un cimitir. (IV, 73); Să luăm cenuşa stinsă pe vechile altare,/ Să-i dăm din nou văpaia şi-un fum mai roditor./ S-o-mprăştiem, sămânţă, pe şesul viitor,/ Nădăjduind culesul târziu, cu întristare. (I, 57); De-acum şi armăsarii-n povară, câte doi,/ Vor căuta cu sete văpaia din noroi,/ S-o scapere pe cremeni cu colţi pătraţi şi noi. (I, 166); Ai logodit văpaia cu apele-n vâltoare,/ Să mâne sumedenii de mori şi de cuptoare. (III, 76); S-a-mpuţinat văpaia şi,-aproape stinsă, vine/ De creşte iar vâltoarea, stârnită de la sine. (III, 91); Aşa, din sat în sat, se-ntinse/ Văpaia grânelor aprinse,/ Că flacăra-ncepea să joace/ De-a rândul pe pătule şi conace. (III, 115); Şi-am nouăzeci de roluri şi n-aş vrea să le-ascund,/ În cinci dulapuri pline,/ Dantele, catifele, mătăsuri, museline,/ Marame ca azurul, ca fumul şi văpaia. (III, 225); Nu mai are tinereţe/ Moşul ca să mai înveţe/ Că-n văpaia vetrei mele/ Am pus o poală cu stele (IV, 236); Văpaia stelei albe mi-a tras prin noapte drum./ Lumina lui firavă se-nneacă grea, de fum. (IV, 245); Tu nu eşti frumuseţea spiralelor candide./ În ochi tu nu duci moartea şi perlele lichide/ În cari răsfrâng misterul văpăile livide. (I, 126); Grâul arde, şi porumbul,/ Într-o ceaţă grea ca plumbul,/ Şi văpăile aleargă/ Uriaşe, să o spargă, (III, 140). VĂR (9), VARĂ, veri, vere, s.m. şi f. Lat. (consobrinus) verus, (consobrinus) vera. 1. Grad de rudenie între copiii şi descendenţii persoanelor care sunt fraţi sau surori. Haide, nu-ţi fie ruşine/ Că se uită mult la tine./ Vărul soare, din livede,/ A orbit şi nu te vede. (III, 49); În dăsagi, pe umăr, văru-meu Păcală/ Aducea-n târg ouă şi smântână-n oală.

600

Simona Constantinovici

(IV, 40); Pe de altă parte, toţi,/ Care nu-s veri şi nepoţi,/ Se răzbună şi murmură/ Pe păretele din şură, (IV, 213); Într-un judeţ de miazănoapte,/ Din sat în sat, din zvon, din şoapte,/ Se ştie că şi-au rupt genunchii,/ Până la groapă, taţii, fraţii, unchii,/ Şi verii, şi cumnaţii, şi nepoţii./ Toţi au murit, cu toţii. (II, 253). 2. Formă de vocativ: vere. Termen familiar de adresare către un prieten, un cunoscut. – „Care Scriptură, vere, că nu pricep nimica.”/ – „Nu te munceşte gândul şi nu te-apucă frica?/ N-auzi în depărtare ca nişte huhurezi?/ Ia uită-te la mine, mă vezi, ori nu mă vezi?” (III, 242); Îngeri, aripi, stele,/ Păcatele mele!/ Toată noaptea, vere,/ Mare priveghere. (IV, 151). VĂRGÁT (2), -Ă, vărgaţi, -te, adj. Vargă + suf. -at. Cu dungi, cu vărgi; dungat. Pitit subt jilţul moale, al fostului Şezut,/ Putuşi sluji de cârpă stăpânului căzut,/ Şi-acum o schimbi cu steagul, vărgat, cu dungi şi stele./ Vei dovedi cu martori că l-ai purtat la piele. (IV, 251); O surdă-mută-n straiele-i vărgate,/ Scâlcie-n beregată, calcă-ncet,/ Sfădindu-se-n cuvinte-ncârligate/ Cu-o tidvă subsuoară, ca Hamlet. (II, 269). VĂRSÁ (19), vărs, vb. I. Lat. versare. 1. Tranz. A face să curgă un lichid, o pulbere etc. 2. Refl. (despre râuri, fluvii etc.) A-şi duce apele în altă apă, mai mare ca volum. 3. Tranz. A împrăştia, a risipi. Au, soare, tu, ivindu-te domol,/ Nu îţi alungi, tu, fulgerile lungi,/ Nuţi verşi lumina toată-n gol,/ Nepăsător pe cine îl ajungi? (I, 13); Timpul cel adevărat/ Vine-n aripi împrejur,/ Şi pe capul meu plecat/ Varsă poale de azur. (I, 67); În umbra lămpilor cernite/ Se varsă vis în cupe noi,/ Şi capetele mult iubite/ Se-nvecinesc pe nesimţite,/ Ca nişte frunze de trifoi. (I, 70); Dar ridicându-l preasfinţitul/ La ceruri, braţul

i se frânge/ Şi varsă din neprihănitul/ Trup sfânt muiat în sfântul sânge.// Curata cuminecătură/ În veac de veac nu s-a vărsat./ Unchiaşul în genunchi murmură:/ – „Părinţilor, sunt cu păcat!” (I, 86); Şi semănaţi, ca noaptea ce vă naşte,/ Sfiială şi-ndoieli unde-ţi cădea,/ Că Cel-ce-ştie, însă nu cunoaşte,/ Varsă-ntuneric alb cu mâna mea. (I, 195); Nu-i auziţi voi blestemele grele,/ Ca pasul care calcă pe vreascuri şi surcele?/ Sângele lui, de-atunci l-aţi tot vărsat,/ Sporind cu sângele nevinovat. (II, 222); E blestemată brazda trufiei nesătule/ Să nu-şi mai verse-n care porumbul şi-n pătule, (II, 220); De cobiliţa dusă în spinare/ Mi-atârnă zilele în câte o căldare/ Şi calc încet, să nu le vărs în mers. (II, 239); Doar stelele din cuiburi pogoară firul drept,/ Vărsând statuii miruri pe cap cu degetarul/ Şi sărutându-i mâna pietrarului pe piept. (I, 242). VĂRSÁT (1), s.n. V. vărsa. (Pop.) Vărsat de vânt = varicelă. Sfetnicul mai vechi din Sfat/ E ciupit, ca de vărsat,/ Din greşeală împuşcat,/ Într-un pom cu mult vânat,/ Cu alice. (IV, 209). VĂRSÁT (4), -Ă, vărsaţi, -te, adj. V. vărsa. Lăsat să curgă, să se risipească, să se împrăştie. Fărădelegea scade, şi sângele vărsat/ Îl scapă de osânda de veci şi de păcat... (III, 212); Are barba până-n brâu,/ Cât un snop vărsat, de grâu,/ Şi cum fuge şi se duce,/ De subt barbă-i saltă-o cruce,/ Pe un lanţ de aur gros,/ Ca să-i placă lui Hristos. (IV, 252); Din condică zece s-au şters,/ Vărsaţi în univers,/ Cu braţele puse domol/ Pe pântecul gol. (I, 225); Aşeaz-o cu credinţă căpătâi./ Ea e hrisovul vostru cel dintâi,/ Al robilor cu saricile, pline/ De oseminte vărsate-n mine. (I, 9). VĂRSĂTÚRĂ (2), vărsături, s.f. Vărsa + suf. -ătură. Faptul de a (se) vărsa. *

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 601 Ceea ce a fost vărsat, vomitat. De cobiliţa dusă în spinare/ Mi-atârnă zilele în câte o căldare/ Şi calc încet, să nu le vărs în mers./ De câte ori le-am clătinat, am şters/ Cu talpa şi opinca, la fântână,/ O vărsătură neagră pe ţărână. (II, 239); Un mort ori un rumân se mulţumeşte/ Cu ce arunci şi pute,/ Dintr-un hârdău şi-o bute,/ Cu mâzga şi cu vărsătura. (III, 194). VĂTÁF (2), vătafi, s.m. Cf. ucr. vataha, pol. wataha, bg. vatah. 1. Conducător al unui anumit grup de curteni, de slujbaşi sau de oşteni ai domniei. 2. Conducător, şef. Porunca e poruncă. L-au lăsat,/ Ciobanul a intrat,/ Murdar de năduşeală şi de praf./ L-a dus din spate un vătaf,/ Trăgându-şi prin belşuguri de odoare,/ Ca vai de lume, bietele picioare. (IV, 18); Şi luna-şi lua lin drumul prin zăvoaie/ Culcată pe un nor, ca pe o oaie./ Chiar într-o noapte de furtună mare/ Veni vătaful domnului călare. (IV, 24). VĂTĂMÁT (3), -Ă, vătămaţi, -te, adj. (Pop.) Bolnav; rănit; lovit. V. vătăma. Azi, în lacul îngheţat,/ Blidul nu i-a mai intrat/ Şi-i atârnă-n ceaţa sură/ Vătămat de-o ştirbitură. (II, 122); Numai unul, Toma psaltul,/ Fuse-odată vătămat/ De maşină, şi-a strigat,/ Şi nădragul, a venit/ Vraciul de l-a dezlipit/ Şi a pus un plasture/ Pielei de subt nasture. (IV, 199); Că faci altare şi aprinzi miresme,/ Că-nnalţi biserici şi catapetesme/ În plopii mei, îţi mulţumesc frumos,/ Măria Ta de sus, dar ce folos!// Ni-i vătămată inima de viaţă./ Ea cere noapte, negură şi ceaţă. (III, 202). VĂTRÁI (1), vătraie, s.n. Cf. scr. vătralj, bg. vatral. Unealtă metalică în formă de cârlig lung, cu care se scormoneşte sau se scoate jarul din sobe etc.; vătrar. Am un piron în ţâţă/ Şi-un vătrai în vintre

mă aţâţă.// Vreau să beau sânge şi să rup/ Ca un şarpe, ca un lup. (I, 204). VĂZ (4), s.n. Derivat regresiv din vedea. Unul dintre cele cinci simţuri, cu ajutorul căruia se percep imaginile, se înregistrează direct forma, culoarea, dimensiunea etc.; vedere. * În văzul = în ochii..., în faţa..., faţă de... Dar înnălţat în slavă, subt cingătoarea frunţii/ Ţi se făcură netezi şi mici, pitiţi, şi munţii,/ Căci văzul are harul şi voia de la soare/ Ca tot ce întâlneşte să scadă, şi scoboare. (III, 70); Cu-atâta nu v-aţi mulţumit,/ Aţi dus legaţi şi un mitropolit,/ Şi-un general de stat-major,/ În văzul tuturor. (III, 169); Am socotit că văzul mă minte. Nu! momâia/ Se-apropie ca fumul ce-l vântură tămâia/ Şimi face semn, ca-n timpuri, să-i viu şi mai aproape,/ Zărind-o tremurată, ca-n unda unei ape. (III, 210). VĂZDÚH (36), văzduhuri, s.n. Din slavă. Înveliş gazos care înconjură Pământul; aer; straturile (mai) înalte ale atmosferei. Cred că atârnă din văzduh glicine/ Şi, de pe bolţi, zorele/ Şi muguri şi ciorchini de stele. (I, 39); Tu eşti clopoţelul Sfântului Duh/ Şi treci lung prin văzduh/ Şi suni lepădarea de sine/ Şi-mpărăţia nopţii ce vine. (I, 83); Mă tot uit în cer, mă tot uit în pământ,/ În baltă şi stuh/ Şi adânc în văzduh. (I, 186); Ca să le placă/ În in se îmbracă/ Şi se stropeşte cu fum/ De parfum,/ Împresurată de un văzduh de boare/ De levănţică şi răcoare. (II, 21); Toate taie, toate -nţeapă,/ Din văzduh şi apă,/ Şi presărat cu ghimpi mici/ Pământul se ghemuie ca un arici. (II, 50); Văzduh mai mult a fugit,/ Umbră mai multă a trecut/ Prin pasurile sufletului/ Decât printre piscuri. (II, 73); Păianjenul de catifea, se-agaţă/ De o lumină leneşe, de aţă.// Şi stă-n văzduh, cu luna faţă-n

602

Simona Constantinovici

faţă. (II, 176); Şi un coşciug spânzură-n văzduh:/ Al Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh. (II, 231); Ele-s aci-n văzduh, ca nişte foi,/ Când îmi încerci răcoarea nebăută,/ Şi gura ta, sorbindumi stropii noi,/ Buzele-n zbor, umbrite, ţi-o sărută. (III, 12); Rândunici, sticleţi şi vrăbii,/ Ca nişte luciri de săbii,/ Le vedea că se perindă/ În văzduh ca-ntr-o oglindă. (IV, 124); Zborul lor când să se-nveţe/ Prin văzduh, fără să-ngheţe,/ Şchiopătând,/ Din când în când? (IV, 168); Abia se scoală vântul. În fund – un ultim cer./ Văzduhul se închide cu lacăt şi zăvoare,/ Se pregăteşte, iute, un soi de întristare/ Ce pare hotărâtă în schituri şi-n mister. (I, 30); Căci iar Ierusalimul se-arată după ploaie,/ Cum l-au ştiut întocmai, pe vremuri, cuvioşii./ Ce vezi? Sobolii-nalţă biserici, muşuroaie./ Ce-auzi? Văzduhul cântă întreg cu toţi cocoşii. (I, 88); Văzduhu-i face parte din avut/ Cu-al zalelor de stele aşternut. (I, 131); Taci. Nu te mişca./ Din întunericul meu s-a deşteptat/ Şi zboară-n văzduhul înstelat/ Acvila amintirii. (I, 135); Îmi caut leacul/ Şi la Dumnezeu şi la Dracul,/ Degeaba./ Văzduhul mă ustură ca leuşteanul şi ceapa. (I, 204); Când a căzut, dihania a dat/ Un vuiet care încă mai răsună,/ Că muntele pleşuv a tremurat/ Şi cu văzduhul lunii dimpreună. (II, 262); S-a zguduit văzduhul şi răsuna şi hăul,/ Când se-auzi ciocanul zdrobind pe muchi ilăul. (III, 76); Şi, secerat de oameni, pământul, ca de-o boală,/ Va spânzura la urmă,-n văzduhuri, tidvă goală,/ Şi nimeni, nicăirea, ce-a fost n-o să mai ştie,/ Când ţările-ngropate vor fi nişte sicrie. (III, 99); Topitorii, cuptoare, mori, puţuri, fierăstraie,/ O sârmă dă lumină, o ţeavă vâlvătaie,/ O lampă duce graiul şi dă-n văzduhuri veşti/ Că omul zămisleşte puterea din poveşti. (III, 110); Îl iubesc

şi derbedeii/ Din văzduhuri, porumbieii./ Prieten bun, un porumbiel/ Doarme în coteţ cu el. (IV, 119). VĂZÚT (1), -Ă, văzuţi, -te, adj. V. vedea. Care se vede; vizibil, clar. Toţi au, ca şi pe vremuri, o faţă, doar să fie/ Smerenia văzută de-atotfăţărnicie./ Bisericuţa-i martor, să v-amintiţi mereu/ Ciocoii că-s tovarăşi, de brâu cu Dumnezeu. (III, 119). VÂLCEÁ (1), vâlcele, s.f. Lat. *vallicella (= vallicula). Vale îngustă şi puţin adâncă; vâlcică. Stupul lor de pe vâlcea/ Stă păzit într-o broboadă/ De trei plopi înnalţi, de nea,/ Pe o blană de zăpadă.// Prisăcarul le-a uitat/ Şi-a căzut şi peste ele/ Iarna, grea ca un plocat,/ Cu chenar de peruzele. (IV, 172). VÂLTOÁRE (11), vâltori, s.f. Lat. *voltoria (< volutus). Loc adâncit în albia unui râu, unde apa formează vârtejuri; bulboană, bulboacă. Tu care mi-ai schimbat cărarea/ şi mi-ai făcut-o val de mare,/ De-mi duce bolta-nsingurată/ dintr-o vâltoare-ntr-o vâltoare, (I, 117); Ai logodit văpaia cu apele-n vâltoare,/ Să mâne sumedenii de mori şi de cuptoare. (III, 76); În odăjdii de atlaz/ Vin lăstunii mici la iaz,/ Să se bucure şi scalde/ În vâltoarea de smaralde. (II, 10); S-a-mpuţinat văpaia şi,-aproape stinsă, vine/ De creşte iar vâltoarea, stârnită de la sine. (III, 91); Deasupra muncii tale încet biruitoare/ Veghează-n toată lumea un singur strop de stea,/ Ca un păianjen care a pogorât din soare/ Ca-n trecerea vâltorii zălog şi scut să stea. (I, 51); Ca şi el, legiuitorii/ Sunt în zilele vâltorii,/ Strânşi în rând/ Şi tremurând. (III, 144); Aşa era uneori,/ Zarea cu lanţuri, pământul cu vâltori,/ Şi ţipete/ De scripete. (I, 227); Irumptă, omenirea din ghizduri şi zăgaze/ Isca vâltori, prăpăstii şi piscuri de talaze. (III, 108); Vâltori şi limbi de flacări aşteaptă să se

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 603 mişte,/ Pitite după staul şi curţi, în porumbişte. (III, 120). VÂLVĂTÁIE (5), vâlvătăi, s.f. Din vâlvă (după pălălaie). Flacără mare; pălălaie, vâltoare, vâlvă. Topitorii, cuptoare, mori, puţuri, fierăstraie,/ O sârmă dă lumină, o ţeavă vâlvătaie,/ O lampă duce graiul şi dă-n văzduhuri veşti/ Că omul zămisleşte puterea din poveşti. (III, 110); Mergea în pas cu boii, şi carele de paie/ Duceau în ele-o claie de jar şi vâlvătaie. (III, 245); Se zbate fierul smuls din vâlvătaie,/ Se-mpotriveşte, rabdă silit, dar se-ncovoaie./ Pe mii de nicovăi, în trântă/ Fierul cu fier şi focul se descântă. (IV, 39); Un vals de-al meu se cheamă-n programe „Vâlvătaia”:/ Cinci paşi, aşa, pe vârfuri, şi alţii înnapoi; (III, 225); Vinovat îs, la ţigare,/ Că ţi-ai fript unghia mare/ Şi că-n vâlvătaia creaţă/ Ţi-a luat foc şi o musteaţă? (IV, 238). VÂLVOÁRE (2), s.f. Cf. vâlvă. Vâlvătaie. * Lumină roşiatică, incandescentă. În fieştece ţarină străină,/ Am bulgări tari de jar şi de lumină./ Străinii nu pot să le are,/ Că plugul nu răzbeşte prin vâlvoare/ Şi se fac scrum şi vitele şi plugul./ Cenuşa li-e câştigul, funinginea belşugul. (II, 251); El trece prin vâlvoare, prin cremene şi ghiaţă./ Pornise de cu seară, s-a-ntors de dimineaţă,/ Şi nu l-a ars dogoarea, nu l-a-mpietrit nici gerul./ E ţara lui pământul şi l-a-mpletit cu cerul. (III, 110). VÂLVÓI (3), adj. invar. Et. nec. Cf. vâlvoare. (Despre păr) Ridicat în sus (în neorânduială); zbârlit, ciufulit. O săritură înapoi:/ Venea scurtul, vâlvoi,/ Ca un arici, hotărât să înfrunte/ Vijelia namilei din munte. (I, 207-208); Cinci paşi, aşa, pe vârfuri, şi alţii înnapoi;/ Pluteşte pe deasupra, ca flacăra, vâlvoi,/ Un văl de stele, roiuri de fluturi şi scântei,/ Purtat în adiere şi-n ritm cu

paşii mei. (III, 225); Mi se pare că-i pestriţă/ Şi-ai jura că-i veveriţă,/ Pentru că la vaci şi boi/ Coada nu prea stă vâlvoi. (IV, 183). VÂNÁ (1), vânez, vb. I. Lat. *venare (= venari). Tranz. A pândi şi a prinde sau ucide animale ori păsări sălbatice. Şi cum scoboară noaptea, al’dată aşteptată,/ Îmi pare veche luna – şi steaua ce se-arată,/ Ca un părete de-arme, cu care-aş fi vânat.// Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat. (I, 90). VÂNÁT (5), vânaturi, s.n. V. vâna. 1. Vânătoare. 2. Ceea ce vânează cineva; p. restr. carnea unui animal vânat. Te drămuiesc în zgomot şi tăcere/ Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,/ Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?/ Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere. (I, 62); Sfetnicul mai vechi din Sfat/ E ciupit, ca de vărsat,/ Din greşeală împuşcat,/ Întrun pom cu mult vânat,/ Cu alice. (IV, 209); Te-apucă dorul nobil şi patima de puşcă/ Şi ai la îndemână vânaturile grase,/ Fără să-ţi bage frica şi tremurul în oase,/ Sălbătăciunea-n codru prin vânt că te miroase./ (...)/ Ne place ciuta blândă, copilă şi zglobie,/ Să o vedem întinsă, cu ochii-n agonie./ Vânatul, ca şi omul, împrejmuit cu legi,/ Îl ai când vrei şi sigur şi poţi să ţi-1 alegi. (III, 105); Le zise: – „Mie daţi-mi mămăligă./ Voi să mâncaţi bucatele, vânatul/ Şi tot ce are mai gustos palatul.” (IV, 23). VÂNĂ (2), vine, s.f. Lat. vena. (Bot.) Nervură. * Fiecare dintre ramificaţiile rădăcinii unui copac. Toţi paşii se sfârşesc şi pier/ Pentru urechea ta de fier/ De-o vână-ntoarsă peste tine/ Cred că atârnă din văzduh glicine/ Şi, de pe bolţi, zorele/ Şi muguri şi ciorchini de stele. (I, 39); Vinele dintre petunii/ S-au făcut cât nişte funii,/ Sârma gardului de plasă/ E de zece ori mai groasă/ Şi-

604

Simona Constantinovici

mpresoară curtea mea/ Cu zăplaz de catifea. (II, 52). VÂNĂT (15), -Ă, vineţi, -te, adj. Lat. venetus. 1. De culoare albastru-închis (cu reflexe violete). 2. (Despre fiinţe sau părţi ale corpului lor) Învineţit; palid, livid. Prin ceaţa mânjită cu humă/ Se micşorează carul cu paie de brumă,/ Dric vânăt, strâmb, pe jumătăţi de roţi,/ Şi cimitir întunecat, de hoţi. (II, 97); Căzând pe-o dâră lungă, de aur, dintre stele,/ S-au închegat la tine în două peruzele,/ Domniţă-al cărei zâmbet mă tulbură şi-nghiaţă?/ Îţi pâlpâie-n privire şi-un vânăt fir de ceaţă. (III, 85); Cearcănul vânăt pune un stigmat/ Ochilor tăi de biet halucinat. (IV, 37); Cei umiliţi în trudă şi-n răbdare,/ Pribegii, robii şi sihaştrii,/ Bătuţi de-a lunii vânătă dogoare,/ Aşteaptă stolul şoimilor albaştri. (I, 55); Între flori de chiparoasă/ Doarme. Cine doarme dus,/ Răsturnat cu ceafa-n sus,/ Vânătă şi unsuroasă? (II, 134); Ziua cenuşie, vânătă şi tristă,/ Îşi cocoloşeşte soarele-n batistă. (II, 147); Trece ca o pânză, desfăcut din trâmbe,/ Vântul rău şi taie dealurile strâmbe./ Ia pustietatea vânătă din dungă,/ Răscolind scaieţii şi răchita lungă. (IV, 159); I-am văzut sufletul trecând/ În lumea ceelaltă/ Prin plopii vineţi, strânşi la rând/ Şi laolaltă. (I, 41); Albinele, din bozii, aduc la stupi otravă,/ Izvoarele-năcrite-s şi strugurii scămoşi./ Ca să-ţi ajungă ploaia, pune-n văzduh zăbavă,/ Şi norii-n chiagul serii curg vineţi şi băloşi. (I, 119); Flămânzi, ei nu ştiu de foame/ Şi, ţepeni, uitat-au de ger./ Răni vinete, semne infame,/ Vor fi vindecate la cer. (I, 225); Casele, cătunele,/ Colea, câte unele,/ Au rămas cu nişte babe,/ Vinete, scâlcii şi slabe. (II, 255). VÂNĂTAÍE (2), vânătăi, s.f. Vânăt + suf. -aie. Pată vânătă care apare pe corp

în urma unei lovituri; echimoză, vineţeală. Lacrima din ochii tăi,/ Carnea ta cu vânătăi,/ Candela de agonie/ Şi tăcerea din sicrie. (III, 141); Mă mânca vrun crocodel,/ Vrun păianjen, fără el,/ Iar cucuiele dentăi,/ Cu vârf bont şi vânătăi,/ Îşi aduc mai bine-aminte,/ Fără snoave şi cuvinte,/ Ce-am făcut şi ce-am umblat/ Până ce le-am căpătat. (IV, 191). VÂNĂTOÁRE (2), vânători, s.f. Lat. venatoria. Acţiunea de a vâna şi rezultatul ei; vânat. În parcuri ocolite cu ghimpi, de vânătoare,/ Vom strângentre zăplaze fazani şi căprioare;/ Să le avem de-a gata, închise ca-ntr-o cuşcă. (III, 105); Zmeu’, dog de vânătoare,/ E frumos la arătare,/ Falnic, sprinten şi semeţ./ Nu e câine de coteţ./ E uşor, când sare-n vie,/ Ca un fulg de păpădie. (IV, 120). VÂNĂTÓR (1), vânători, s.m. Lat. venatorem. Persoană care vânează, care practică vânătoarea. Dar mă cred rău şi duşman,/ Findcă omul cu biciuşcă-i/ Vânător cu glonţ de puşcă./ M-aş ruga, şi nu ştiu cui,/ Să-mi dea scufii, să le pui,/ Şi ciorapi de lână groasă. (IV, 169). VÂNDUT (4), -Ă, vânduţi, -te, adj. V. vinde. El ajunse-o marfă vie şi, din bâlci în bâlci, vândut/ Ca un cal şi ca o vită, o lua iar de la-nceput. (IV, 8); Dar ce-au ajuns moşnenii şi răzeşia lor,/ Vândută cu prăjina? De râsul tuturor. (III, 155); Boierul dă pământul cu sate, cu ţărani,/ Vânduţi iobagi şi robi, pe bani./ De pildă, două sute de săteni,/ Ca nişte târnuri, hârburi sau buşteni. (III, 176). VÂNJÓS (2), -OÁSĂ, vânjoşi, -oase, adj. Vânj + suf. -os. Puternic, viguros; musculos. Zboară coasa prin trifoi/ Şi prin mei, lângă zăvoi,/ C-a ieşit, flăcău vânjos/ La cosit, şi Făt-Frumos. (III,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 605 53); Zbârlită blana ţi-este mătăsoasă,/ Şi labele vânjoase ţi-s/ Ca bâta căluşarilor ce te-au trimis. (III, 266). VÂNT (127), vânturi, s.n. Lat. ventus. 1. Deplasare pe orizontală a unei mase de aer provocată de diferenţa de presiune existentă între două regiuni ale atmosferei. * Loc. adv. Ca vântul = foarte repede. * Expr. A se duce pe aripi de vânt = a se duce foarte repede. 2. Aer, văzduh. În structura unor titluri de poeme: Vânt de toamnă (I, 20); Pui de vânt (II, 102); Vânt străin (II, 111); Vântul (II, 47); Curgeţi, vânturi (II, 242). Porniră şi norii./ Convoaie duc toamna-n mormânt./ Grămezi de linţolii se sfâşie-n vânt,/ În luptă cu corbii, vârtej cu cocorii, (I, 28); Lumea plânge de necazuri,/ Tu-ţi pui gândul pe atlazuri/ Şi, de dor de vânt şi mierle,/ Faci cu acul fir de perle. (I, 64); Aici, unde-a murit trecutul,/ Mă plimb ca-ntr-un mormânt,/ În care sunt/ Legat s-ascult cum tace lutul,/ Pe când în suflet toarce mutul/ Regret, înfăşurat în vânt. (I, 130); Tot sufletu-i un clopot mişcat în vânt pe toarte./ L-auzi printre utrenii sunând în ceasul vieţii,/ I-asculţi bătaia moale, a unuia, departe/ Şi depărtat în brumă şi noaptea cu drumeţii. (I, 161); Jocul începe încet, ca un vânt./ Eu o să râd şi o să tac,/ O să mă culc la pământ./ O să stau fără cuvânt,/ De pildă, lângă copac. (I, 189); Cu urechea la pământ/ Lunecând l-ascult prin foi/ Lungi, de cârji de popuşoi,/ Graiul apelor din vânt. (II, 93); Aceeaş lună nouă/ Ne sparge borangicul din plasele-amândouă,/ Şi-acelaş vânt le sfâşie-mpreună,/ Pe nopţile de viscol fără lună. (II, 184); Făptura de cuvinte, din grai sunat şi mută,/ Nu are, cercetată, plămadă cunoscută./ E înger, e mireasmă atâta de uşoară,/ Că fără vânt, nici aripi, de cum se iscă zboară? (III, 93); O insulă fu-

gară, desprinsă dintre zodii,/ Scăldată de miresme şi rumenă de rodii,/ Lăută simţitoare la vânt, ca subt arcuş,/ Ce vultur îşi va face în cuibul ei culcuş? (III, 280); Vulturul vede vânt şi vrând să zboare/ Dă de tavan şi cade pe covoare. (IV, 14); Căci fluierul trecuse de sine şi, amară,/ Avea în el şi voce de om şi de vioară,/ Şi glas de vânt şi vaiet de holde şi de ape,/ Şi geamătul furtunii când fulgeră pe-aproape, (IV, 74); Unora le vine placul/ Să se dea de-a berbeleacul,/ Şi din leagăne, din vânt,/ Dau cu burta de pământ. (IV, 184); O prăjină-ntre picioare/ Ţi-ar ieşi cam prin spinare,/ Şi o cobiliţă-n vânt/ Tear da-n leagăn, când şi când. (IV, 242); Abia se scoală vântul. În fund – un ultim cer./ Văzduhul se închide cu lacăt şi zăvoare,/ Se pregăteşte, iute, un soi de întristare/ Ce pare hotărâtă în schituri şi-n mister. (I, 30); Stelele lui nu şi le mai trimite/ Ca nişte steaguri sfinte zugrăvite,/ Şi vântul serii nu-i mai dă îndemn/ Cu-aromele-i de vin şi undelemn. (I, 46); Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie./ Afară bătea vântul. Afară era ploaie. (I, 103); Pustia vremii, străbătută/ de şoimi de scrum şi de nisip,/ Cărora vântul le-mprumută/ o-nfăţişare fără chip; (I, 117); Umblă omul, vântul şi fiarele/ Să te râcâie cu ghiarele/ Vii./ Nici nu simţi, nici nu ştii. (I, 179); Întreaga noapte au cântat din sute/ De fluiere, cimpoaie şi viori/ Şi din uneltele necunoscute/ Vântul şi ploaia pe învelitori. (I, 238); Vântul, mai înnalt ca teii,/ Iute şi nebun, ca ţapul,/ Horbotele areneii/ Le sfâşie-n crăci cu capul. (II, 46); Vântul strigă: nu-i răspunde./ Şi te cheamă: te ascunde./ Te găseşte? Dă cu frunză./ El nu ştie să se-ascunză. (II, 102); Vântul cel adevărat/ E străin şi-nvierşunat./ Ca o bucată de apă,/ N-are loc în ce să-nca-

606

Simona Constantinovici

pă,/ Nici pe piscuri, nici în groapă. (II, 111); Întreabă, gândule, de tine/ Vântul pribeag şi pomul. Nu mi-e bine./ Ce să le spui? Ştiu eu ce să le spui?/ Că gândul, maică, nu mai e al lui... (II, 145); Un stol de fluturi de sulfină/ De vântul scrânciobului se anină/ Şi râd, în vântul ce le ia/ Din geamul meu şi de subt lampa mea. (II, 172); Acum, vântul strânge iute/ Boarfele din crăci, pierdute,/ Între seri şi dimineţi/ Şi din zece nouă vieţi. (II, 215); Din fundurile purului azur,/ Se-aude, parcă-i vântul, un vuiet de murmur./ Credeai că-s porumbieii, în stol, şi că se lasă/ Din cerurile nalte, jucându-se, pe casă. (II, 273); Şi au trecut pe lângă mine,/ Către apus,/ Apele, vântul, stelele, şoimii,/ Şi au trecut şi-alăturea s-au dus. (III, 16); Lăstunii se-ntorc să mă vadă,/ Copac desfrunzit în livadă,/ Rotindu-se stol –/ Şi cântă şi vântul a gol./ Dar vântul, zăbav,/ Răspunde:-i bolnav. (III, 274); Trece ca o pânză, desfăcut din trâmbe,/ Vântul rău şi taie dealurile strâmbe./ Ia pustietatea vânătă din dungă,/ Răscolind scaieţii şi răchita lungă. (IV, 159); Că le degeră de-a dreptul/ Subsuorile şi pieptul,/ Şi le arde-n ochi şi ghiare/ Vântul, ca o apă-tare. (IV, 168); Zburdalnică pe glezne/ Se-ntoarce către casă./ O! vântule, ţi-e lezne/ Să-i spui că e frumoasă. (I, 79); Te-aud, vântule, că ari/ Prin ogoare, prin prăpăstii şi stejari,/ Zi şi noapte, în neştire,/ Săpând gropi şi cimitire. (II, 242); Duc pământ pe tălpi/ Cât cuprinde pământul./ Miam făcut opinci din şesuri,/ Corăbii din talaze/ Şi aripi din vânturi. (II, 73); Tăceţi şi vânturi şi fântâni şi ape,/ Ca şi cum n-aţi fi pe alături, pe aproape./ Uită-ţi oglinda lacule-aşternut/ Şi umbra noastră care prin tine a trecut. (III, 294); Moş Crăciun porneşte,/ Vântul îl opreşte,/ Vântul îi întoarce,/ Încotro şi-

ncoace,/ Sania, bădie:/ Parc-ar fi, şi nu e, tot o jucărie. La răscruci de drumuri, cinci vânturi, grămadă,/ Sar să-i risipească stelele din ladă. (IV, 160). VÂNTURÁ (1), vântur, vb. I. Lat. ventulare (= ventilare). Fig. A împrăştia, a risipi; a spulbera. Am socotit că văzul mă minte. Nu! momâia/ Se-apropie ca fumul ce-l vântură tămâia/ Şi-mi face semn, ca-n timpuri, să-i viu şi mai aproape,/ Zărind-o tremurată, ca-n unda unei ape. (III, 210). VÂNTURÁT (1), -Ă, vânturaţi, -te, adj. V. vântura. Împrăştiat, risipit. Ieşea şoptit un murmur, din pâlc, o rugăciune:/ „Deşertăciune-s toate, suntem deşertăciune.../ Nu-ţi bizui nădejdea de mâine niciodată/ Pe zilele, ca zoana şi pleava vânturată.../ În gemete şi plânset ne trecem, şi-n povară.../ Nu adunaţi în viaţă durerilor comoară.” (III, 103). VÂNZÁRE (4), vânzări, s.f. Din vinde + suf. -are. Acţiunea de a vinde şi rezultatul ei. * Loc. adj. De vânzare = oferit spre vânzare, menit să fie vândut. Pot eu, Isuse, răbda/ Să văd deasupra sfintelor odoare/ Crucea ta,/ Semn de vânzare? (I, 181); N-avea nimic pe vatră, de-abia un fir de soare,/ Dar n-avea nici suspine şi doine de vânzare,/ Că harul nu se vinde/ Pe bani şi pe merinde. (IV, 75); Se vinde viaţa, se tocmeşte anul./ Vânzarea-i cu bucata şi toptanul. (II, 223); Şi ţarina răzeaşă nu se schimbă/ Pe preţ de liftă sau de limbă./ Vânzarea, preţul, câştigul, banii,/ Tertipurile sunt ale Satanii. (II, 248). VÂNZĂTÓR (1), -OÁRE, vânzători, -oare, s.m. şi f. Vinde + suf. -ător. Fig. Trădător. Nu s-au aflat din vraful de scrisori/ Nici vânzători şi nici instigatori./ Nici asta Brătianului nu-i place/ Şi ţine adevărul ascuns în el şi-l tace,/ Ca un buboi, şi coace. (III, 160).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 607 VÂRÂT (2), -Ă, vârâţi, -te, adj. V. vârî. Băgat, introdus. Al cincilea, gingaşul, mai micul, stă la coadă,/ Smerit că nare cine să caute să-l vadă./ Uitat cu cartea-n poală, vârât în foi, pieziş,/ I-ar strânge moale vârful rapsodul pe furiş. (III, 83); Cu slove-ncârligate, chirilice, şi, poate,/ Cu stemă, şoim sau cioară cu ghiare, jumătate,/ Alăturea de-o spadă şi-un coif vârât în scut,/ Să-i facă şi pe plicuri trecutul cunoscut. (III, 152). VÂRCOLÁC (1), vârcolaci, s.m. Din bg. vârkolak. Strigoi. Darurile-o să leaducă/ Un unchiaş, ori o nălucă,/ Vârcolacul, pasămite.../ Cum îi voia cui trimite. (III, 57). VÂRÎ (15), vâr, vb. IV. Din sl. vreti. 1. Tranz. A băga, a introduce. 2. Tranz. A face (pe cineva) să intre undeva (de bunăvoie sau forţat). 3. Refl. A intra, a se băga în... Ţi-l vâr în brâu, păstrează-l treaz în teacă./ Sprijină-ţi pieptul în plăseaua lui/ Şi-nvaţă-ncins cu fier de te apleacă/ Să-ntâmpini cuviinţa orişicui. (III, 17); De-i bou îi vâri spinarea în jug, şi boul trage,/ Preamulţumit şi gata aproape să se roage. (III, 101); Când se vâră-n uşă cheia/ Parcă scrâşneşte femeia/ Pătrunsă, despletită/ Şi neistovită. (I, 205); Ia uită-te acuma la mâna lui, făcută/ Pe flaut, pe cimpoi şi alăută./ E-o floare. Vâră-ţi faţa în ea şi ai să bei/ Mireasmă, amintire şi vis din palma ei. (III, 80); Schimbându-ţi judecata, mângâie-te măcar/ Că fug, dacă te-nţeapă, o muscă şi-un ţânţar./ Nu ţi se vâră-n carne şi-n cap, ca nişte ţinte,/ Neîntrerupt să sugă din suflet şi din minte. (IV, 85); Şi-a vârât-o-n buzunar./ Hoţ de frunze, cine-l ştie/ Să ia seama: vine iar. (II, 47); Unul, încercând un pas,/ S-a ciocnit în ghimpi la nas,/ Findcă tontul şi netotul/ Şi-a vârât în ace botul. (IV, 138); Ba se mai slujea/ Şi fără-a-ntreba,/ Vârându-şi-o

goală/ Unghia în oală,/ Şi câte o dată/ Laba-n supă, toată. (II, 137). VÂRF (50), vârfuri, s.n. Din slavă. 1. Partea cea mai de sus (ascuţită) a unor obiecte înalte (case, copaci etc.) sau a unor forme de relief (deal, munte). * Expr. (Plin) cu vârf = plin de tot, până sus. 2. Capăt, extremitate (ascuţită) a unui lucru. Din plopul negru, răzimat în aer,/ Noaptea, pe şesuri, se desface lină,/ La nesfârşit, ca dintr-un vârf de caier,/ Urzit cu fire de lumină. (I, 50); Într-o noapte/ Li s-au umplut straiele cu lapte/ Ca să-şi hrănească un pui/ În fiecare vârf de cucui. (I, 171); Uneori, oprit pe fire,/ Şi-nnodând un vârf de aţă,/ Întâlneşte-n oglindire/ Luna plină drept în faţă! (II, 45); Un şoarice pui/ Vine-n dreptul lui./ Începe să joace/ Mingea, cu-o găoace./ Dintr-un vârf de bob/ Şi-a făcut scrânciob. (II, 138); Dacă ce spune Cartea, din vechi, e-adevărat,/ Că ieşi din frământarea ţărânii cu scuipat,/ Batjocura-i plătită cu vârf şi răzbunată./ Nu trebuia să cugeţi, tu, vierme, niciodată. (III, 71); Cu ce fel de cerneală şi vârf de care sculă,/ Te miră, dar ea zburdă vioaie şi fudulă. (IV, 79); Fac o teacă, vrei o spadă./ Fac un vârf, ai vrea o coadă./ Fac tăiş, tu-l vrei ştirbit,/ Vrei fier bont, nu vrei cuţit. (IV, 239); Săgeata nopţii zilnic vârfu-şi rupe/ Şi zilnic se-ntregeşte cu metal./ Sufletul meu, deschis ca şapte cupe,/ Aşteaptă o ivire din cristal,/ Pe un ştergar cu brâie de lumină. (I, 48); Întălnite-n vârful crucii,/ Faţă-n faţă, steaua, luna,/ Se privesc şi, câte una,/ Stelele deşteaptă nucii. (I, 44); Biserica necunoscută, cu hramul şters, cu vârful rupt,/ Cu turla leşinată-n aer, se încovoaie-n osteneală,/ Şi streaşinile-i, adăposturi de cuiburi, prinse dedesubt,/ Păzesc şi-a îngerilor palizi închipuită poleială. (I, 113); Dar hotărând privirea, de sus,

608

Simona Constantinovici

pe umbra lumii/ Un suflet se strecoară în mine ca o rouă,/ Şi-atunci visez cu gloata să bat poteca humii,/ Purtând în vârful lăncii, spre cer, o stea mai nouă. (I, 139); De prin vârful pomilor/ A venit o boabă-n zbor/ De cafea,/ Năclăită în perdea. (II, 19); Păianjenul visării parc-ar sui cu Frică/ Şi ar călca, pe firul nădejdilor întins,/ Care-şi destramă vârful, pe cât i se ridică/ Un căpătâi în haos, de-o stea de unde-i prins. (II, 154); Cum e-n biserică, la noi,/ Un mugure de foc, ca un altoi,/ Pe vârful unui fir de lumânare,/ În sfeşnic la icoane şi-n altare, (III, 115); Au fugit din sălcii mierlele şi cucii./ Numai cioaca poate sta în vârful crucii./ Au zburat vulturii-n lumea ceealaltă,/ Cu sfânta lumină niţeluş mai caldă. (IV, 159); N-o mai zăriţi, din vârfuri, nicăieri?/ Ştiţi voi ce vorbă este vorba „ieri”?/ La poartă, umbr-aceluiaşi stejar./ Mă rog, intrând, de domnul grădinar. (I, 96); Vedeai vizirii la-nălţimea lor,/ Înfipţi în vârfuri sprintene de plopi,/ Iar pentru sfinţi, vlădici şi episcopi/ Avea lemn sfânt şi bun mirositor. (I, 102); Pământul umblă după tine să te soarbă/ Cu vârfuri boante de iarbă oarbă./ Din sângele tău băut şi din sudoare/ Pot să iasă alte poame şi feluri noi de floare. (II, 62). VÂRSTĂ (17), vârste, s.f. Din sl. vrusta. 1. Timpul scurs de la naşterea unei fiinţe până la un anumit moment din viaţa ei; numărul de ani (şi de luni, de zile) prin care se exprimă acest timp; etate. * Loc. adj. În vârstă = bătrân. 2. Etapă din viaţa unei fiinţe caracterizată printr-o anumită fază de dezvoltare. De zeci de vieţi îl cheamă/ Pe cel fără vârstă, fără ţărm, fără vamă,/ Din singurătate. (II, 109); Om în vârstă şi târziu,/ Tot am învăţat să scriu./ Prins ca de-o copilărie,/ Mâna se porni să scrie. (III, 7); Se cade fiecare, în vârstă şi su-

gaci,/ Să aibă câte-o ţară cu vii şi-un câmp cu vaci,/ O fabrică de zestre şi pivniţele sale;/ Să iasă, din ce curge şi pică mult, parale. (III, 105); Fii arborele încă nemistuit cenuşă,/ Ce ne arată vârsta minunilor la uşă. (I, 155); Te pomeneşti că-i vorba, târziu, de o iubire/ În care vârsta-şi cată o nouă-ntinerire;/ Dar vârsta potoleşte, şi, sângele fierbinte/ Se face, cred, cu timpul, mai rece şi cuminte. (III, 215); Te urmăresc prin veacuri, prin vârste şi milenii,/ Încă de când spinarea ţi-o-ncovoiai pe brânci,/ Când, speriat şi singur, târâş printre vedenii,/ Umblai numai să cauţi culcuş sau să mănânci. (III, 65); M-au apăsat bătrânii şi tinerii şi cei/ Cu vârste-mpleticite, nici oameni, nici femei./ M-au apăsat nerozii, deştepţii, cărturarii/ Şi micii, mijlociii şi marii şi mai-marii. (IV, 225); Au trecut vremile, vârstele, orele,/ Fetele zvelte şi horele./ Au trecut porumbieii în zbor/ Pe deasupra lor,/ Cimpoaiele, viorile./ Au trecut şi florile. (II, 179). VÂRSTNIC (1), -Ă, vârstnici, -ce, adj. Vârstă + suf. -nic. Trecut de epoca tinereţii, înaintat în vârstă. Îţi mai lipsea din tihnă, în suferinţa minţii,/ Să cauţi străbunia şi să-ţi găseşti părinţii./ De tânăr eşti mai vârstnic, mai trist, ca un bătrân,/ Eu ştiu ce-ţi trebuise de-o vreme: un stăpân. (III, 90). VÂRTÉJ (19), vârtejuri, s.n. Din bg. vărtež. 1. Turbion, bulboană, vâltoare. 2. Vânt puternic, vijelios, care se învârteşte cu viteză pe loc, ridicând în aer obiecte uşoare. 3. Mişcare (ameţitoare) în cerc. Grămezi de linţolii se sfâşie-n vânt,/ În luptă cu corbii, vârtej cu cocorii,/ Sosesc în cohorte, se duc în cirezi,/ Ca bivolii negri, întinşi după coarne, (I, 28); Sculele mele cântate/ Le-aş zvârli vârtej în foc./ Vreau un singur pai, în loc/ De unelte-ncrucişate. (II, 93);

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 609 Ospeţele-n furtună, zburate de vârtej,/ Opriră dumicaţii-n gingie şi gâtlej. (III, 108); Îmi mai lipseşte, poate,-o fărâmă de scânteie/ Să mai mi-aprindă viaţa-n vârtej de curcubeie. (III, 297); Barba-i e, de la gâtlej/ Pân’ la nas, ca un vârtej,/ Prinsă parcă-ntr-o sfârlează. (IV, 209); Călătorind vârtejul de scufiţe,/ Le flutură perucile, şuviţe,/ Şi ochii teferi, de safir rotund,/ Clipesc din fugă şi se-ascund. (II, 172); Iudeea, piramidele, pustiul.../ Cine-a-ntrebat al cui era sicriul/ Mânat pribeag printre vârtejuri oarbe,/ De-l varsă unul, celălalt de-l soarbe? (III, 30). Variantă fonetică neliterară: vârteje (4). Gol în imensa zare, tăcut şi gânditor,/ Cu braţele păroase, la piept, făcute cruce,/ Privea la luntreami albă pe undă cum se duce/ Târâtă de vârteje,- picior peste picior. (I, 98); Ia-n vârteje turmele/ Şi le pierde urmele,/ În spinare, să răstoarne/ Taurii izbiţi, în coarne. (II, 112); Prin vârteje de zăpadă/ Moş Crăciunii vin grămadă/ Şi se despărţesc într-o/ Scorbură, carencotro. (III, 57). VÂRTÓS (2), -OÁSĂ, vârtoşi, -oase, adj., adv. Lat. *virtuosus (< virtus, -utis). Adv. Cu putere, cu forţă, cu tărie, zdravăn. Cocoş aci, alăturea cocoş. Între zăbrele/ Cel alb pe cel cu vargă, şi-acesta pe cellalt/ ÎI caută să-i rupă măcar un sfârc de piele/ Din creasta-n care bate vârtos un sânge cald. (III, 47); – „Venirăm să ne-aprindem la potcovar luleaua,/ Dar şi la dânsul cântă pe vatră cucuveaua./ Am tras vârtos dintr-însa şi-am supt-o în zadar./ Ne trebuie-n lulele un bulgăre de jar.” (III, 243). VÂSLÁŞ (1), vâslaşi, s.m. Vâslă + suf. -aş. Persoană care mânuieşte vâslele, care conduce o ambarcaţie cu vâsle; vâslitor. Şi pierde-te în mine ca un vâslaş în mare,/ Şi carnea mi-o brăzdează cu-adâncul tău înnec,/ Ca să ajungi mai

iute la veşnica uitare/ A suferinţei tale şi-a rodului ei sec. (II, 206). VÂSLĂ (2), vâsle, s.f. Din sl. veslo. Unealtă de lemn cu ajutorul căreia se conduce o ambarcaţie; ramă, lopată. Că-i dă coada-n ritm târcoale,/ Ca-ntrun lac de apă moale,/ Coada ei de păr de pâslă,/ Bătând perna ca o vâslă. (IV, 144); Să cred că nu se-nneacă şi-n veci nu se scufundă,/ Şi că din ţărm, plutită pe-o dâră de lumină,/ Ar duce pân’ la tine,-ntr-o insulă vecină?/ Că un sobor de îngeri m-ar aştepta, din lume,/ Sămi ia din luntre vâsla şi-n stuf să mi-o îndrume? (III, 295). VÂSLÍ (1), vâslesc, vb. IV. Din vâslă. Cf. bg. veslja, scr. vesliti. Se-nmormântă noaptea, parcă,/ Unii morţi ieşiţi din legi.../ E târziu!/ Sufletul răzleţ se-mbarcă/ În sicriu/ Şi vâsleşte spre pribegi,/ Şi te schimbă să-nţelegi/ Cenuşiu. (I, 94). VEÁC (55), veacuri, s.n. Din sl. věku. 1. Interval de timp de o sută de ani; secol. 2. Interval lung de timp. 3. (La pl.; în forma veci) Veşnicie, eternitate. * Loc. adj. De veci = etern, veşnic. * Loc. adv. Pe veci = pentru totdeauna. În veci sau (în) veac de veac = pururea, întotdeauna. 4. (Pop. şi fam.) Viaţă, existenţă. Curata cuminecătură/ În veac de veac nu s-a vărsat./ Unchiaşul în genunchi murmură:/ – „Părinţilor, sunt cu păcat!” (I, 86); Departe, prin suflet, prin zare/ Alb creşte din lac,/ Deschis în tăcerea cea mare,/ Un templu, din veac. (I, 159); Cel-de-sus şi din veac binevoieşte/ Să-şi coboare sfintele scule/ Până la tubercule,/ Şi pentru negul cartofilor cald/ Face descântece, ca pentru smarald. (I, 171); Nu ştie sprinteneala suavei domnişoare/ Că ridicându-i coapsa mai sus de locul ei,/ Făptura o-aşezase din veac peste femei,/ Apropiindu-i pasul înnalt, de zburătoare. (III, 37); Un

610

Simona Constantinovici

blestem te-mpresoară din veac în veac, dar tu/ Îi eşti dator clădirii s-asculţi de el, sau nu./ Altarul ca să fie şi pietrele să ţie/ Cer inima şi viaţa zidite-n temelie. (III, 293); Cu-aşa lord nu e frumos/ Să fii nepoliticos./ Limba băţului nu-nşală,/ Că-i din veac universală. (IV, 121); Păretele-i veacul pătrat,/ Şi treapta e veacul în lat,/ Şi scara e toată vecia. (I, 132); În iia străbunichii, se împlinise veacul,/ Pe-o floare întreruptă mai sta înfipt şi acul. (II, 175); Când ţi-ai trăit-o, clipa blestemată/ Creştea cât veacul, dintr-odată,/ Şi până-n clipa ceealaltă/ Tu ai trăit cu moartea laolaltă. (II, 281); Vorbeşti cu fundul lumii la tine, din odaie,/ Secunda-ntrece veacul şi timpul se-ncovoaie/ Pe-o sfoară cât e firul de păr şi se agaţă/ Vecia, nesfârşitul, pe un crâmpei de aţă. (III, 110); Tăcerea-şi simte rana cum i-o atinge leacul,/ Pe care crunt, pe suflet, apasă-n noapte veacul. (III, 292); Căci e nevoie pe pământ/ Să vă-nmulţiţi,/ Să ne-apăsaţi şi să ne-nlănţuiţi,/ Şi veacuri oarbe să clădiţi,/ Dormiţi, dormiţi! (I, 56); Dintr-a mea singurătate/ Las în voie timpul viu,/ Care ştie ce nu ştiu,/ Şi prin veacuri destrămate/ Fac cu pana semn şi scriu. (I, 77); Sunt cioplitură dreaptă, pe muche, de săcure,/ Dintr-un stejar de veşnică pădure,/ Cu scobituri cinstite, crestate de topor./ Am stat opt veacuri strajă aceluiaş izvor. (III, 21); O scrie slova mâna şi e nemuritoare,/ Pe cât vor fi mai multe şi veacuri viitoare. (III, 81); Cine vrea, cum vrea îl minte,/ Imbecilul e cuminte,/ Zece veacuri şi răbdarea/ I-au lărgit înghiţitoarea. (IV, 262); De când s-a întocmit Sfânta Scriptură/ Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură/ Şi anii mor şi veacurile pier/ Aci sub tine, dedesubt, subt cer. (I, 54); Şi, câteodată, totul se deşteaptă,/ Ca-ntr-o furtună mare ca Tăria/ Şi-ara-

tă veacurile temelia./ Eu priveghez pe ultima lor treaptă. (I, 63). Cu forma de plural veci (11): Veci de vecii, pe care le înfrunţi,/ S-au adunat în golul tău, mărunţi,/ Şi fiecare vârstă din vecie,/ Lăsând un fir de praf drept mărturie,/ L-a pus tihnit, în ciobul păstrător./ Clipa trăieşte, veacurile mor. (II, 120); Unul plângând, o lacrimă pribeagă/ Pe rana ochilor se-ncheagă,/ Pecete pe o negură de veci./ Ei gem şi tu petreci? (II, 240); Şi, în sfârşit, urmaşul lui Prometeu, el, omul,/ A prins şi taina mare, a tainelor, atomul./ El poate omenirea, în câteva secunde,/ S-o-ntinerească nouă pe veci, ori s-o scufunde. (III, 111); Să cred că nu se-nneacă şi-n veci nu se scufundă,/ Şi că din ţărm, plutită pe-o dâră de lumină,/ Ar duce pân’ la tine,-ntr-o insulă vecină? (III, 295); În Paradisul Evei, prin pădure,/ Ca şi în vecii trişti de mai târziu,/ Gura ta sfântă, toţi Părinţii ştiu,/ Nu s-a deschis decât ca să ne-njure. (I, 68); Baciul Isus şi-apostolii ciobani,/ Scârbiţi de slava ce-o dau vieţii vecii,/ Au pogorât, ca-ntr-alte mii de ani,/ Să pască oile, măgarii şi berbecii. (II, 148); Curg zilele şi vecii, ca apele devale,/ Şi totul se-nmulţeşte, crescând să se prăvale/ Şi, prăvălit, se iscă din nou, fără hodină,/ Mai sus şi mai puternic într-alt chip de lumină. (III, 91). VECÉRNIE (4), vecernii, s.f. Din sl. večerinja. Slujbă religioasă care se face spre seară, în ajunul sau în ziua unei sărbători bisericeşti. Într-un titlu de poem: Rugă de vecernie (I, 138); O vecernie de seară,/ O utrenie de noapte,/ O molitvă, pe la şapte,/ Cu citiri în liturghie/ Şi-un acatist la chilie. (IV, 196); Vecernia uitată, de la toacă,/ Aş vrea să sune şi aş vrea să tacă/ Şi nu ştiu, să mă-nchin, ori să m-ascund?// Dintr-alte ceruri altele răspund. (II, 191).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 611 VECHI (70), VÉCHE, vechi, adj. Lat. pop. veclus (= vetulus). 1. Care există de mult timp, din alte vremuri; care ţine durează. 2. Care a fost întrebuinţat mult şi este stricat, uzat. 3. (Rar) Bătrân. 4. (Marcând raportul dintre oameni) Cu care cineva are relaţii, se cunoaşte de multă vreme. În structura unor titluri de poeme: Crucea veche (II, 101); Desen romantic, zgâriat pe o amforă veche (II, 182); Gravură veche (III, 267). Doamne, fă-i bordei în soare,/ Într-un colţ de ţară veche,/ Nu mai nalt decât o floare/ Şi îngust cât o ureche. (I, 11); Tăcerea se închină la o madonă veche./ O casă-şi lasă pleoapa, o turlă îşi îndreaptă/ Ceasornicul cu clopot aproape de ureche./ Biserica-i pe scară, pe cea din urmă treaptă. (I, 30); Şi cum scoboară noaptea, al’dată aşteptată,/ Îmi pare veche luna – şi steaua ce se-arată,/ Ca un părete de-arme, cu care-aş fi vânat.// Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat. (I, 90); Îl ştii şoptind în zarea durerilor trecute/ Şi, drept ecou, răspunde o şoaptă de regret,/ Şi suferinţa veche pe cea de-acum se-ascute/ Şi simţi cum vine zilnic ecoul mai încet. (I, 161); A venit o solie/ De o mie/ Să-i cânte la ureche/ Ruga bălţii veche. (II, 22); Seară nouă-n vreme veche./ Deget fraged în inel./ Luna-i vine în ureche/ Şi-un luceafăr în cercel. (II, 54); I-aud bătând în poarta încuiată./ E-o mânăstire veche între tei./ I-au apucat furtuna şi bezna şi îşi cată/ Un adăpost cu turma după ei. (II, 148); Icoanele-n părete sunt chipuri de părinţi/ Trecute-n carne veche şi palidă de sfinţi. (III, 98); E timpul, slugă veche şi robul celui rău,/ Tu, omule şi frate, să-ţi fii stăpânul tău. (III, 111); Eu, totuş, slugă veche a Domnului rămân,/ Că nu pot pribegie să-ndur fără stăpân,/ Şi zic, la urma urmei, că domnilor bogaţi/ Le stă să nu le pese de robi şi de

argaţi. (III, 296); Ducă-se în altă aia,/ Că mi-a luat-o el odaia/ Şi mă bate la ureche/ Struna lui de sârmă veche. (IV, 127); Craiul negru povesteşte/ Basmul, pe moldoveneşte,/ Stihuri vechi, de slovă veche,/ Mir de suflet şi ureche. (IV, 157); Nici vechea prisacă/ Nu-mi este săracă/ Şi am în cămară/ Şi miere amară,/ Pe lângă bucate. (III, 277); Bate-n talger de aramă,/ A deschis din cataramă/ Vechea pravilă, şi bagă/ Între foi câte-o zăloagă,/ Petice de patrafir. (IV, 208); Vin înapoi din raiuri fericite/ Şi lumea-ntreagă-a stelelor străbat,/ Vechi credincioşi ai turlei părăsite/ Şi ai bisericii sărace dintr-un sat. (I, 38); Nu lua în seamă cântecele grele/ Cu care turbur liniştea de-apoi./ Sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi/ Şi cântă moartea-n trâmbiţele mele. (I, 80); Ne-apropiem. Văzduhul miroase-a vechi prin noapte,/ Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini./ Un abur slab se cerne, un cer spoit cu lapte,/ Departe-n orizonturi, se naşte prin tulpini. (I, 108); Duc sânge-n ele vechi, ca un năuc./ Al cui e sângele şi cui îl duc? (II, 239); Lin pârâul curge-ncet/ Ca un şir de lacrimi vii,/ Ca din ochii cenuşii,/ Morţi, ai unui vechi portret. (III, 257); Streină? Da? Îmi pare atâta de aproape,/ De s-ar părea că-n matca aceloraşi vechi ape,/ Urzită-n marea vastă şi-n val, ca pe gherghef,/ Şi luntrea mea plutise pe dunga de sidef. (III, 280); Sfetnicul mai vechi din Sfat/ E ciupit, ca de vărsat,/ Din greşeală împuşcat,/ Într-un pom cu mult vânat,/ Cu alice. (IV, 209); Vine din mitologie/ Şi o muscă argintie,/ De prin vremuri vechi, străvechi/ Şi, ciupindu-i de urechi,/ Încep să se scuture/ Iezii, ca de fluture, (IV, 273); Când sufletele toate de tot vor fi tăcut/ Va mai rămâne, poate, un clopot viu la poartă./ Cine-o veni atuncea din vechiul tău

612

Simona Constantinovici

trecut/ Să sune-n întuneric şi-n timp cu mâna moartă? (I, 161); Să luăm cenuşa stinsă pe vechile altare,/ Să-i dăm din nou văpaia şi-un fum mai roditor./ So-mprăştiem, sămânţă, pe şesul viitor,/ Nădăjduind culesul târziu, cu întristare. (I, 57); Ia seama bine, dacă treci,/ La încâlcitele şi vechile poteci./ Să nu te-mpiedici de ciulini./ Morţii-s acolo, ca-n cătun, vecini. (II, 260). VECHÍME (1), s.f. Din vechi + suf. -ime. Timpuri îndepărtate. Atât îs de bogat şi-n adâncime,/ Atât îmi mişună mătasea împrejur,/ Că-mpletiturile rămase din vechime/ Şi-aduc aminte fostul lor murmur. (III, 251). VECÍE (36), vecii, s.f. Veac + suf. -ie. Eternitate, veşnicie. * Loc. adj. şi adv. Pe vecie = veşnic, etern. Îmi creşte-n suflet iarăşi o strună de vioară,/ Dar cântecul în mine, tânjind să se deştepte,/ Sfiios şi şovăielnic şi-acum ca-ntâia oară,/ Răsună-n depărtare, mai sus şi mai afară,/ Ca-ntr-o vecie albă cu stâlpi şi turle drepte. (I, 122); Cine-i aci ? O floare doar îl ştie,/ Şi neştiinţa noastră rămâne pe vecie./ Nu te ruga. Nu plânge. Nu căuta în jos./ A fost? N-a fost? E de prisos. (III, 22); Era, şopteşte Cartea, la început Cuvântul,/ Purtându-se pe ape, ca negura, răzleţ;/ De se-auzea un tropot, cuvântul era vântul,/ Călare pe vecie şi veşnic călăreţ. (III, 67); Să nu mă mai ştiu vitreg în marea ta vecie,/ Strein si singuratec, pe stânci, când va să vie/ Sorocul, când şi zarea şi timpul se-ntrerup. (III, 297); Cât a scris el cerul tot,/ Să spui drept, a şti nu pot./ Învăţaţi cu cărţulie/ Cred c-aproape o vecie. (IV, 111); Aş putea vecia cu tovărăşie/ Să o iau părtaşa gândurilor mele;/ Noi viori să farmec, nouă melodie/ Să găsesc – şi stihuri sprintene şi grele. (I, 18); Şi ne sculam cu soarele deodată/ Şi ospătam pe-o margine de apă/ Şi ne

urma vecia ca o roată/ Şi-aveam toiag şi fluiere drept sapă (I, 123); Stăi, călăreţ!/ Întoarce-ţi calul semeţ./ Fă un ocol şi lasă./ Vecia e mare, deasă. (III, 19); În orişice secundă de viaţă şi de oră/ Vecia toată, maică, e un vârtej de horă,/ Şi-n plasa bolţii, prinsă scânteie de scânteie,/ Şi-o umbră joacă albă, fecioară, de femeie... (III, 226); Atâta avuţie ascunzi, şi-ntre comori/ O socoteşti deşartă pentru că ştii că mori?/ S-a prăbuşit vecia. Pe marginile gropii,/ În bâlciul de morminte, rămân să plângă plopii... (III, 299); Viaţa veciei, cuibul din ogivă,/ Inimii lui ajuns-au deopotrivă,/ Şi-ntâia dată simte, cât de cât,/ În dumicarea timpului, urât; (I, 46); Şi, nemărginită, secunda/ Să-şi treacă prin suflet, gigantică, unda:/ Pe sârma tăioasă-a veciei, în scame/ Şi rumegătură să vi se destrame. (I, 141); La gaura veciei, simţindu-te de mult,/ Am stat ascunsă vremuri, ca mâţa, să ascult./ În curcubeie negre, de nopţi, te-am aşteptat./ Scularea din puzderii s-a săvârşit treptat. (III, 79); E-ndreptăţirea ramurei obscure/ Ieşită la lumină din pădure/ Şi dând din vârf, ca un ciorchin de negi,/ Rodul durerii de vecii întregi. (I, 10); Nu am nectare roze de dulceaţă,/ Nici chiar aroma primei agurizi,/ Şi prins adânc între vecii şi ceaţă,/ Nu-mi stau pe coajă moile omizi. (I, 36); Hrănit cu piatră şi-adăpat cu vânt,/ De-a fi-n vecii o streajă mă-nspăimânt./ Mi-e foame de nisip şi lut/ Şi dor de apele din care n-am băut. (I, 163); De-aş fi un stei de peşteri, cioplit cu dalta-n lung,/ Aş sta să-aştept cu tihnă, culcat pe-o muchie dreaptă,/ Cele din urmă mute vecii să le ajung,/ Cu templul în spinare, cărui slujesc de treaptă. (I, 184); De vecii, flăcăul soare/ Umblă-n hău să se însoare/ Şi o caută prin lume,/ Cu inel, să se cunune. (III, 48); Streină? Şi streină! Venise

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 613 de departe,/ Din insula pribeagă dintre vecii şi moarte,/ Pe care-o duce vântul şi fulgerul o-ncearcă,/ Alene somnoroasă în trestii, ca o barcă. (III, 280). VECÍN (28), -Ă, vecini, -e, adj., subst. Lat. vicinus. 1. Adj. Care este, stă alături, în apropiere de cineva sau de ceva. 2. S.m. şi f. Persoană care trăieşte, locuieşte, se află alături sau în apropiere de cineva ori de ceva. Vecinul meu a strâns cu nendurare/ Grădini, livezi, cirezi, hambare./ Şi stăpânirea lui sentinde-acum/ Pân’ la hotarele de fum./ (...)/ Din cer ia fulgeri, din pământ grăsimi,/ Adâncuri înmulţind cu înălţimi,/ Şi fostul meu vecin de ţărm se ţine/ Vecin de-o vreme, Doamne, şi cu tine. (I, 131); Ghem de spini şi ţepi uscate,/ Stă-ntărit ca-ntr-o cetate./ Poate trece un vecin/ Peste el cu carul plin,/ Că nu simte nici atât/ Cât l-ai gâdâla pe gât. (IV, 138); În zori, când ochii vineţi vor da de soare iar,/ Şi noaptea, când perdeaua, ca plasa, va fi plină/ De stele, 1îngă coapsa ce-o vei simţi vecină,/ Lipeşte-te cu spaimă că sînt şi că răsar. (II, 206); Să cred că nu se-nneacă şi-n veci nu se scufundă,/ Şi că din ţărm, plutită pe-o dâră de lumină,/ Ar duce pân’ la tine,-ntr-o insulă vecină? (III, 295); Când se uită la găină,/ Cu culcuşul lui, vecină,/ Zice Zdreanţă-n gândul lui:/ „S-a făcut a dracului!” (IV, 131); Se vede cât de colo c-a fost şi-i o ispită/ Prin câte mâini trecuse, citită, răscitită,/ Pe când vecinul mândru, de drept aristocrat,/ Stă-n raft, ca-ntr-o vitrină pantoful nencălţat. (IV, 47); La patul vecinului meu/ A venit az-noapte Dumnezeu./ Cu toiag, cu îngeri şi sfinţi. (I, 223); Mi-e sete. Deschide, vecine./ Uite sânge, uite slavă./ Uite mană, uite otravă./ Am fugit de pe Cruce./ Ia-mă-n braţe şi ascunde-mă bine. (I, 145); Şi cum putea clădirea veciei s-o răstoar-

ne/ Plăpânda ta făptură, de-abia-nchegată-n carne,/ Când tainele şi somnul lăuntrice, vecine,/ Se prelungeau din ocna pământului şi-n tine? (III, 73); – „Vezi cum îţi dă cu tifla omul din colţ, vecine,/ Şi te batjocoreşte de-o vreme şi mai bine?”/ Vecinul, stând pe-o rână, cu spatele, tăcut,/ Întru târziu răspunde cu: – „Nu ştiu, n-am văzut”. (IV, 68); Vrăbioiule vecine,/ Rogu-te treci pe la mine./ Stai de-un an la noi în casă/ Şi de chirie nu-ţi pasă. (IV, 115); O roată de mătase şi lumină/ L-a-mpresurat cu nimb de heruvim./ A fost vecini de zări să fim. (II, 184); Ia seama bine, dacă treci,/ La încâlcitele şi vechile poteci./ Să nu te-mpiedici de ciulini./ Morţii-s acolo, ca-n cătun, vecini. (II, 260); Scormonind pe la găini,/ Pe subt cloşti şi prin vecini,/ A stricat, pe neştiute,/ Ouă cam vreo două sute. (IV, 135); Ei au venit cum vin vecinii,/ În toiul zilei. Se coceau ciorchinii/ Şi atârnau din frunze poame coapte./ Era mai multă zi decât fusese noapte (II, 244); Plugarii ştiu să ţie seamă/ De prietenii, vecinii lor,/ Care le stau frăţeşte-ntr-ajutor. (III, 182). VECINĂTÁTE (1), vecinătăţi, s.f. Lat. vicinitas, -atis. 1. Raportul dintre doi sau mai mulţi vecini. 2. Împrejurime. Din tot ce-am aflat/ Din vecinătate,/ Are roşcovanul/ Marcu cotoşmanul/ Nu numai dreptate,/ Dar temeiuri bune/ Să se şi răzbune,/ Dacă nu i-ar spune/ Cugetul jignit/ Că ce-a fost rămâne/ Bun pecetluit. (II, 136). VEDEÁ (333), văd, vb. II. Lat. videre. I. 1. Tranz. şi refl. recipr. A (se) percepe cu ajutorul văzului. * Loc adv. Pe văzute = în faţa tuturor, în mod deschis. 2. Tranz. A fi de faţă, a asista, a fi martor la o întâmplare, la un eveniment. 3. Tranz. A cerceta (cu privirea sau cu mintea) pentru a se convinge de ceva. 4. Refl.

614

Simona Constantinovici

A fi, a ajunge, a se pomeni, a se găsi într-o anumită situaţie. 5. Tranz. şi refl. recipr. A (se) întâlni undeva. 6. Intranz. A avea grijă, a îngriji, a se ocupa (de cineva sau de ceva). 7. Tranz. A căpăta, a primi, a se alege cu ceva. II. 1. Tranz. A-şi da seama, a remarca, a observa. 2. Tranz. A înţelege, a pricepe. 3. Refl. impers. A părea, a se arăta. * Expr. Se vede că... sau se vede treaba că... = e probabil, pesemne. 4. Intranz. (La imperativ) A lua seama, a avea grijă să... * (Cu valoare de interjecţie) Cuvânt cu care se atrage atenţia cuiva asupra celor ce urmează. În titluri de poeme: Ai văzut (II 208). Variante fonetice neliterare: văzutără, să văz, să vază. Încui uşa pe la clanţă/ Şi strâng bolta-n tărăboanţă/ Şi o car tiptil acasă:/ Zorile să nu mă vază,/ Vântul să nu mă miroasă. (II, 115); El vă stă mereu de pază,/ Apărate să vă vază,/ Vrăbioi şi vrăbii mici,/ De om rău şi de pisici. (IV, 164). Şi acum c-o văd venind/ Pe poteca solitară,/ De departe, simt un jind/ Şi-aş voi să mi se pară. (I, 14); Din ce văd, cu jurământ,/ Boala-i de la Duhul Sfânt, (II, 118); Cu câinii-mpreună/ Văd şcoala spoită cu lună, (II, 202); Şi o văd cum îşi agaţă/ Ciucurii-n pridvor de ghiaţă, (III, 58); Parcă te văd şi astăzi cum murişi,/ Cu ochii umezi, trişti, deschişi, (III, 181); Văd frunza că scoboară din ramuri câte una./ Le ruginise bruma, le argintase luna. (III, 255); Bătut de viscol negru, ca fiara frântă-n trup,/ Înspăimântat în haos să-l văd cum se destramă,/ Cusut cu fir şi umbre şi flori, ca o năframă. (III, 297); Dar de teamă de cucuie/ M-am făcut să-l văd că nu e. (IV, 194); Piţigoiul, cucul, stârcul/ Vin să vadă cum e târgul. (I, 127); Ademeniţi în ceaţă de mugurii de floare,/ Întârziau să vadă argintul cum răsare. (II, 177); Foile tale scrise, de hârtie,/ Se rup şi

zboară, ca dintr-o livadă/ Frunzele smulse-n vijelie,/ Fără ca piersicul să şi le vadă. (III, 271); Lăstunii se-ntorc să mă vadă,/ Copac desfrunzit în livadă, (III, 274); Ar fi vrut să vadă soare/ Că apune şi răsare/ Şi să stea întotdeauna/ Măcar de vorbă cu luna. (IV, 96); Şi Dumnezeu, ce vede toate,/ În zori, la cinci şi jumătate,/ Pândind, să iasă, prin perdea,/ O a văzut din cer pre ea. (I, 23); Şi se uită prin întuneric la mine/ Şi-mi vede cugetele toate. (I, 145); Şi se vede pe copită/ Potcoava nejumulită. (II, 132); Vărul soare, din livede,/ A orbit şi nu te vede. (III, 49); El vede ce nu vede şi ce i se năzare:/ Un uriaş cu-o falcă aprinsă intră-n zare. (III, 108); -„Nu v-aţi gândit cu spaimă şi groază la Acela/ Care le vede toate? Nu v-aţi cutremurat?” (III, 234); În străni, cu papuri la spinare şi şezut,/ I se părea că vede ce nu s-a mai văzut. (IV, 19); Dar ia aminte bine şi ţine-o depărtare/ Între mata şi Şeful, şi nu vorbi prea tare,/ Că Şeful e şi nu e, şi ce se vede vezi./ Ce nu vezi, datoria-i să-nchipui şi să crezi. (IV, 82); Însă, cum se vede treaba, Darurile nu-s degeaba, (IV, 163); Ducăse şi să se ducă,/ Poate-a fost vre o nălucă/ Neagră, şi, se vede treaba,/ Că am alergat degeaba. (IV, 194); I-am văzut sufletul trecând/ În lumea ceelaltă/ Prin plopii vineţi, strânşi la rând/ Şi laolaltă. (I, 41); Şi, să-mi mai aduc aminte/ Unde să fi văzut şi-un bob de linte... (II, 23); Cum o chema nu mi-a spus./ Am văzut-o de sus/ Încă o dată./ De două ori o am văzut,/ Înstrăinată. (II, 75); I-am văzut în păşuni, prin uluci,/ În cimitir, printre cruci. (II, 248); Păşind pe dinaintea odăii l-am văzut/ Smerit în rugăciune, sfârşit şi abătut. (III, 211); Nu spune nimăruia ce ştii şi ce-ai văzut:/ E-o cale de-a-nţelege mai tristă, dar curată. (III, 282); L-aţi văzut cum-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 615 va pe Zdreanţă,/ Cel cu ochii de faianţă? (IV, 130); Şi am văzut şi altceva:/ Bomboane-n flori şi gârle de cafea, (IV, 217); Şi la o răspântie cu statui/ S-a întors, văzând că nu-i. (I, 176); Vulturii, corbii au venit cu toţii/ Şi râd în coruri grave de metal/ Văzând cum mor în noaptea lungă hoţii/ Subt lacătele mari de la spital. (I, 238); Ion, văzându-se o sută,/ A dat să strige: – „Doamne-ajută!” (IV, 19). (SĂ, AI SĂ, O SĂ, CE SĂ, CA SĂ, CUM etc.) VEZI (112) Căci Dumnezeu, păşind apropiat,/ Îi vezi lăsată umbra printre boi. (I, 50); Ce vezi? Sobolii-nalţă biserici, muşuroaie./ Ce-auzi? Văzduhul cântă întreg cu toţi cocoşii. (I, 88); Vezi uşile să-ţi fie încuiate,/ Ferestrele ferecate (I, 177); Asta te ţine scump, vezi bine!/ Un smaragd şi două rubine. (I, 232); Vezi? Corabia din zare pluteşte lin, plecată pe sfert,/ Plumbuită ca într-un nămol de cositor fiert. (II, 68); Dar, vezi, la cotoi,/ Bucuria-n toi/ Şi fără zăbavă/ Nu e de ispravă. (II, 141); Uitându-te-n suflet, biserică-nchisă,/ Te vezi însutit/ Cu toţi câţi în tine s-au fost zugrăvit/ Şi nu s-au cojit. (III, 36); Vezi, nu ştii cum se poate,/ Uitând de liturghie, să intri în păcate. (III, 153); Şi istovită vlaga de munci şi de corvezi,/ Nu te mai fură gândul, adormi şi nu mai vezi. (III, 195); Nu-i chiar o bucurie şi-atâta de uşor/ Să vezi că-ţi vine moartea, de drept, într-ajutor. (III, 203); Sau inima ţi-ai smulge-o din cârpe, mai degrabă,/ Dac-ai avea, vezi bine, o inimă detreabă. (III, 214); Vezi, nu mai zace nici o coardă stearpă,/ De când trecu dantela ta pe lângă harpă. (III, 279); În tine ţine noaptea, dar vezi că-n răsărit/ Catapeteasma zilei de aur s-a trezit, (IV, 38); Şi ce să vezi? Înghite şi un picior, şi iară,/ Şi zice: – „Lovitura e nereglementară”. (IV, 68); Ia caută-mă colea, la subsuori şi coadă,/

Şi ai să vezi păduchii ascunşi că stau grămadă. (IV, 85); Ce fel de foc/ Stă acolo pe loc/ Şi nu arde? Le vezi?/ Sunt când albastre, când verzi, (IV, 105); Eu, cum vezi, încet, încet,/ M-am făcut analfabet. (IV, 177); O să vezi cum or săţi iasă/ Tot pitici de-ăi mici prin casă,/ Din dulap, de prin umbrele,/ Agăţaţi printre perdele, (IV, 207). VEDÉNIE (3), vedenii, s.f. Din sl. viděnije (după vedere). Halucinaţie; nălucă, fantomă. * Fiinţă care apare în mod nedesluşit sau neaşteptat, care sperie prin aspectul ei ciudat; arătare. Din ce în ce mai vie şi limpede, curata/ Vedenie vorbeşte. E regele! E tata!/ Ce spune? Bănuiala se face faptă plină,/ Şi-n noaptea mea din suflet a scăpărat lumină. (III, 211); Te urmăresc prin veacuri, prin vârste şi milenii,/ Încă de când spinarea ţi-o-ncovoiai pe brânci,/ Când, speriat şi singur, târâş printre vedenii,/ Umblai numai să cauţi culcuş sau să mănânci. (III, 65); Fiare, orătenii,/ Trupuri de vedenii/ Făcute din glumă/ Fie că de gumă,/ Sau de mucava,/ Ori dintr-altceva,/ De pildă: din ţiplă/ Şi cu ochi de sticlă. (IV, 153). VEDÉRE (9), vederi, s.f. V. vedea. I. 1. Faptul de a (se) vedea; percepere a imaginilor cu ajutorul văzului. * Loc. adv. La vedere = în văzul tuturor, în public. Expr. A trece cu vederea (a scăpa din vedere) = a nu ţine seamă, a nu lua în seamă; a omite. 2. Simţul văzului; ochii. II. (Mai ales la pl.) Părere, idee, concepţie. Era un porc, ţi-o spui şi dumitale,/ De patru sute cincizeci de ocale,/ Greu cât un bivol, mare cât o vacă,/ Scos la vedere-ntr-o baracă,/ Să-l ştie lumea, să se mire. (IV, 56); Maica-mare-i de părere/ Că scăpase din vedere. (IV, 162); Ori, cu gândul mai buimac,/ Să se piardă un condac,/ Ori să-ţi scape din vedere/ Poftoreala ce se cere. (IV,

616

Simona Constantinovici

196); L-ascult zicând: „Din punctul de vedere”,/ „Găsesc că”, „deci” şi „prin urmare”,/ „Momentul dat”... Urmează o tăcere/ Şi-ntinde la chibrit şi o ţigare. (IV, 231); Te-nvaţă toţi deştepţii, scriind, ce-i poezie,/ Dar scapă din vedere să-nveţe-ntâi să scrie. (IV, 250); Străbat călare şesul, cucuruzul:/ Te caut cu vederea, cu auzul./ Mă plec la trandafiri şi le miros/ Bobocii din tulpinile de jos. (II, 167); Mai trece cu vederea şi rogute mai iartă/ Că nu ţi-am scris din toate oraşele din hartă. (III, 159); S-a săturat cucoana de cancere şi tifos,/ Vederile-i schimbate au ideal şi ifos./ Ea vrea bărbaţii tineri şi rumeni ca bujorii,/ Şi nu pe câte unul, ea cere toţi feciorii. (II, 274). VEGETÁL (1), -Ă, vegetali, -e, adj. Din fr. végétal. Care ţine de plante, privitor la plante; confecţionat din plante. După ce te voi fi trecut şi apărat/ De fiarele mici, de gâzele de un carat,/ De şarpe, de lanţuri şi de metale/ Vegetale,/ O să mă laşi să-ţi pui inele de mâini, brăţări de picioare./ Şi alte veştminte, dogorâtoare. (II, 63). VÉGHE (2), (rar) veghi, s.f. Derivat regresiv din veghea. Stare a celui care nu doarme; trezie. Glasul tău depărtat şi sfânt/ Spune auzului de pe pământ/ Că sufletul trebuie să stea/ De veghe, înarmat în şea; (I, 84); La miazănoapte şi la zi-amiază,/ Munţii treziţi la veghe stau de pază,/ Şi îmbulzita coifurilor gloată/ Nu are-n strungă loc să treacă toată. (II, 107). VEGHEÁ (6), veghez, vb. III. Lat. vigilare. 1. Intranz. A sta treaz noaptea, a nu dormi în timpul nopţii. 2. Tranz. A îngriji un bolnav (stând noaptea la căpătâiul lui). 3. Tranz. A păzi, a sta de strajă. Vin la geamul meu închis,/ Ca din basme şi din vis,/ Toată noaptea, cât veghez,/ Până-n miez şi după

miez,/ Valuri, ploi, ninsori de fluturi,/ Purtând chivăre şi scuturi,/ Sumedenii de gângănii – (II, 9); Deasupra muncii tale încet biruitoare/ Veghează-n toată lumea un singur strop de stea,/ Ca un păianjen care a pogorât din soare/ Ca-n trecerea vâltorii zălog şi scut să stea. (I, 51); Ţărani, femei, pe drumul de Periş,/ Îngenunchiaţi pe dâmbul strâmt şi frânt,/ Între lumini înfipte în pământ,/ Veghează un copil cu ochii-nchişi. (IV, 265); Şesul arat se ţese în covoare,/ Şi-n straie albe omul calcă pe ogoare,/ Şi suie brazda până-n cer,/ Unde veghează plopii mari de fier. (IV, 38); Tu pricepeai din gest. Într-o privire/ Păstrai comoara ce-mi lipsea/ Şi cunoşteai şi din închipuire/ Ce bolţi de cer vegheau deasupra mea. (III, 260); Îngerii tăi să vadă de staul, cum se cere,/ Să cate să nu scadă nici apa din ciubere,/ Să mai vegheze pomii livezii pân’ s-or coace,/ Şi să păzească drumul de pe la tinencoace. (III, 296). VEGHÉRE (1), vegheri, s.f. V. veghea. Veghe, pază, strajă. Tu nu cunoşti otrava gândirii şi-a vegherii:/ Fantasmele de fildeş, regini ale tăcerii/ Nu ţi-au suflat mirezme subt salciile serii. (I, 126). VELÍN (1), -Ă, veline, adj. Din fr. vélin. (În sintagmele) (Coală de) hârtie velină sau carton velin = hârtie sau carton de calitate foarte bună, de culoare foarte albă. În ce priveşte musca, un har i s-a trimis/ Ca o chemare nouă, de sus, şi pentru scris./ În faţa coalei albe, mai proaspete, veline,/ O ia cu ameţeală, aproape să leşine. (IV, 78). VELÍNŢĂ (3), velinţe, s.f. Cf. ngr. veléntza, scr. velenac. Ţesătură ţărănească groasă, de lână albă sau vărgată, întrebuinţată ca pătură, cuvertură, covor etc. Statuia zveltă şi-nsemnând, se pare,/ Iubire, tinereţe sau credinţă,/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 617 Subt frunza toamnei cenuşii dispare,/ Întinsă-n şes pustiu velinţă. (I, 12); Oraşele de sus, în sărbătoare,/ Au întins velinţe şi covoare/ Şi ard în potire/ Mireasmă subţire. (II, 16); De vreau, o ţes velinţe şi plocate/ Şi-o fac zuvelci şi scoarţe-mpărechiate/ Şi, de voi da-o, negură, deoparte,/ Se va vedea şi dincolo de moarte. (III, 290). VELÚR (2), s.n. Din fr. velours. Catifea. Cristal rotund, pe-o umbră de velur,/ Cu inima de-a pururea senină,/ M-am născocit din ape de azur,/ Am îngheţat subt ţurţuri de lumină. (III, 12); Tu ştii că de când lumea e linişte şi pace,/ Că drumul e pe care păianjenul îl face/ Ţesând în umbră caldă velurele să-mbrace/ Subt cari stagnează ochii şi pleteleţi opace. (I, 126). VENETÍC (6), -Ă, venetici, -ce, s.m. şi f., adj. Din tc. venedik. (Adesea peiorativ) Persoană venită undeva din alte locuri şi considerată străină în locul unde s-a stabilit. Pune zările pe fugă,/ Prinde munţii şi-i înjugă,/ Cu pădurile gălbui/ Alergând în hora lui.// Vântului, noi, venetic,/ Nu-i putem cânta nimic. (II, 112); Strein în pribegie, plăpând şi venetic,/ Erai cât o fărâmă de fulg, şi de nimic,/ O coajă de tărâţe, o ţandără, o pleavă./ Bălan şi gol, făptura parcăţi era bolnavă. (III, 77); A scrutat pe păcătos,/ Care-şi lasă ochii-n jos,/ Un pârlit, un venetic./ Numele lui: Calinic. (IV, 209); Şi astfel veneticul, samsar şi cot la cot/ Cu demnitarii zilei, mai e şi patriot. (IV, 72); Între florile străine/ Veneticilor li-e bine./ Aici, viscol, frig şi ceaţă,/ Grâu-i strâns şi iazu-nghiaţă. (IV, 166). VENÍ (332), vin, vb. IV. Lat. venire. Lat. venire. Intranz. 1. A se deplasa înspre persoana care vorbeşte sau despre care se vorbeşte; p. ext. a merge, a trece pe lângă sau printr-un anumit loc. 2. A

sosi, a ajunge undeva sau la cineva. 3. A se duce în viteză la cineva sau undeva; p. ext. a apărea, a se ivi. 4. A sosi în locul unde trebuie să se afle, unde este aşteptat. 5. (Despre întâmplări, evenimente, fenomene) A se produce, a se întâmpla, a avea loc. 6. (Despre încălţăminte, îmbrăcăminte) A f pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i şedea cuiva (bine sau rău). În structura unor titluri de poeme: Vino-mi tot tu (I, 112); Singure vin (II, 75); Vine de la sine (III, 272); Uite-l, vine (IV, 240). Forme verbale iotacizate: (să) viu (2), (o, or, va) (să) vie (32), (să) vii (14). În structura unor titluri de poeme: Vino-mi tot tu... (I, 112). Am socotit că văzul mă minte. Nu! momâia/ Se-apropie ca fumul ce-l vântură tămâia/ Şi-mi face semn, ca-n timpuri, să-i viu şi mai aproape,/ Zărind-o tremurată, ca-n unda unei ape. (III, 210); Cine vrea să plângă, cine să jelească/ Vie să asculte-ndemnul nenţeles,/ Şi cu ochii-n facla plopilor cerească/ Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes. (I, 45); Că dacă mai este vie,/ Scrie peană!/ Sânge scrie!/ Cine ştie!.../ O citi şi o să vie. (I, 65); Că or să vie grămadă/ Şi sfintele femei,/ Care se vor înălţa din călcâie câteştrei,/ Cu făclii de ceară/ Până la geamuri, ca să ceară/ Trupului tău adormit. (I, 177); Să vedem, ar putea graiurile mele/ Să-ţi vie ca nişte inele,/ Ca nişte brăţări, ca nişte cercei? (II, 84); Are să vie vântul, poate,/ Cu sulurile desfăşurate./ Poate o umbră albă/ Cu luna în salbă. (II, 109); Aş voi cu o rugăciune/ Să chem din cer, să vie careva,/ Cu suliţă grea,/ Şi s-o alunge-n bezna mare./ Atât îţi cer, Doamne, niţică răcoare. (II, 236); Ca nişte uriaşe burdufe de cimpoaie/ N-ar fi putut din şale nicicum să se-ncovoaie,/ Ca să dezlege, – zice Iordanul din pustie, –/ Curelele opincii Celui ce va

618

Simona Constantinovici

să vie. (III, 102); Când crede împlinit sorocul,/ Sufleurul face semn să vie/ Alţi măscărici să ţie locul/ Şi ţara luată cu chirie –/ Şi unii vin, şi alţii pleacă/ Lăsând-o mai în jale, mai săracă. (III, 173); S-aştept să vie viaţa cu coşurile pline/ Şi să-mi aştearnă daruri din zări până la mine/ S-aştept în noaptea goală s-aud suind un pas/ De prieten fără nume, străin şi fără glas? (III, 262). Prin vârteje de zăpadă/ Moş Crăciunii vin grămadă (III, 57); Nici vocea, nici privirea nu mai vin./ Te-aud, te văd din ce-n ce mai puţin, (III, 276); Vin vulpile, vin şerpii, vin viperile toate,/ Şi tu visezi în piscuri şi vrei singurătate. (IV, 84); Vin în stol puzderie,/ Şi la geam, pe latură,/ Mişunând se satură. (IV, 163). VINE (108) În seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la tine, (I, 9); Şi suni lepădarea de sine/ Şi-mpărăţia nopţii ce vine. (I, 83); De unde vine acvila albastră/ De a crescut atât? (I, 135); Al cui e glasul mare care bate?/ Au vine din Psaltire? Au vine din cetate? (I, 157); Nu ştiu ce-mi vine:/ Aş mânca din fitecine (I, 204); Crede că din zare-adâncă/ Luna vine şi-o mănâncă. (II, 19); Luna-i vine în ureche/ Şiun luceafăr în cercel. (II, 54); Mă pot gândi că nimeni nu mai vine/ Să tulbure tăcerile din mine. (II, 179); Vine otravă cu sânge, pe moară,/ Nu bea mocirla murdară! (II, 233); Ţi-e cârca plină, ia-o şi pe ea/ Şi-aşteaptă-ţi şi sfârşitul cu fruntea sus./ Că vine! (III, 42); Vine toată omenirea/ Să dea ochi cu stăpânirea. (III, 138); Vodă, Doamne, ia aminte:/ Asta vine de la minte,/ Arz-o focul de prostie. (III, 142); Nu-i chiar o bucurie şi-atâta de uşor/ Să vezi că-ţi vine moartea, de drept, într-ajutor. (III, 203); Ori vine mintea iute, ori zace subt ursită/ Şi se trezeşte tocmai în clipa chinuită. (III, 230); Încercat a treia oară/ Tot

îl roade/ Şi nu-i vine cumsecade. (IV, 50); De-asemenea spurcate, stilistice belele,/ Nu-i vine nimănuia curajul să se spele. (IV, 55); Bun!... Bun de tot!.../ Uite-l că vine şi Dumnezeu înnot/ Prin norii albi de trandafiri,/ Dimprejurul Sfintei Sale mânăstiri. (IV, 102); Dintr-o scorbură de cracă/ Vine laptele de vacă. (IV, 182); Vine din mitologie/ Şi o muscă argintie, (IV, 273). O, vino, fluture, te lasă/ Pe braţu-mi ostenit. (I, 74); Vino, mâna mi-e caldă şi pură,/ Să te dezmierd copilăreşte. (I, 128); Căci n-ai găsit prinoase s-aduci nici unui zeu/ Vino şi-mi bate zilnic îngenunchiat la uşe. (II, 206); Acele aleargă iute,/ Du-te, vino, vino, du-te. (IV, 199); Eu veneam de sus, tu veneai de jos./ Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi. (I, 34); În miazăzi, în miazănoapte,/ Pe patru drumurile largi ale făpturii/ Veneau cu noi, deasupră-ne, vulturii,/ Şi ugerii, alături, ai vitelor, cu lapte. (I, 124); Diaconii-n stihare/ Veneau de sus, din depărtare, (I, 223); Veneau şi lăutarii oraşului, trimişi/ Să prindă tâlcuirea cântării, pe furiş. (IV, 74); Dacă ochilor tăi le-ar plăcea/ Nevăzutul şi neştiutul, ai putea/ Veni la mine, parcă,/ Şi te-ai lăsa primejdiei din barcă. (II, 56); Poate veni pasărea înstelată/ Cu aripa tăiată,/ Acvilă, drumeaţă/ Prin ţărână şi ceaţă. (II, 109); Chemai un înger şi veni un drac,/ Diavol, şi el, de vată şi bumbac. (II, 163); Şi un glas veni din lună,/ Şi vă zise: – „Noapte bună”. (IV, 106). VENÍN (7), veninuri, s.n. Lat. venenum. 1. Substanţă toxică secretată de glandele unor animale şi de unele plante ca mijloc de atac sau de apărare. * Fig. Răutate, duşmănie. 2. (Anat.; pop.) Fiere; fig. supărare, necaz; furie. Voinicii apărară fruntarii şi ogoare/ De fala câte unui străin sau nestrăin,/ Şi-i retezară capul cu ochii de venin,/ Şi-i puseră

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 619 zăbală-n gingii sângerătoare. (I, 164); De aceea cărturarii/ Sunt subt pază ca tâlharii,/ Căci un vârf de scris pe scurt/ Dă venin şi doare mult,/ Şi-o fărâmă de sudalmă/ E mai rea decât o palmă. (IV, 213); Moşule, ţigan hain,/ Eşti o ploscă de venin,/ Şi-unde tu-ţi apeşi piciorul/ Laşi duhoare, ca dihorul,/ Şi, ca melcul, lasă bale/ Podul palmelor matale. (IV, 238); Mânia ţi-o încerci ca un gândac,/ Şi ţi-o răzbuni, dar n-ai nici ac/ Şi nici venin în măruntaiul dumitale./ Teapăs cu talpa: ies niţele bale. (IV, 244); Făcui din zdrenţe muguri şi coroane./ Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui putere. (I, 9); Zâzania, otrava, mocnită în afară,/ Le-a cuibărit şi-n ţară,/ Şi când, clocit o vreme, cocea-ndestul veninul,/ Hain, minţit, poporul îşi cotropea vecinul. (III, 94); Încredinţat că pana şi omul au murit,/ Caria îţi rânjeşte şi râde, în sfârşit./ E cam târziu. Veninul şi el se oţăţeşte,/ Şi zgârciurile dure te ţin în zece cleşte. (IV, 246). VENÍT (6), venituri, s.n. V. veni. Sumă de bani care revine unei persoane sau firme dintr-o activitate prestată sau din proprietatea deţinută, într-o perioadă de timp; câştig, beneficiu. Un drept sentemeiază, fireşte, pe venit,/ Priceperea la cârmă stă,-n loc de cap, în pungă,/ Nu te întreb de unde o ai şi ai venit;/ Să fie cît mai groasă, mai plină şi mai lungă. (III, 135); Mintea,-atâta de bogată/ Şi-ndrăzneaţă altădată/ La arenzi şi la venit,/ Într-un ceas a sărăcit. (III, 143); Cucoana s-a trezit târziu,/ Ca un copac uscat într-un pustiu./ Moşii şi mori, castele şi venit,/ Încet, încet s-au mistuit. (III, 181); Pentru coşar şi vite, cu două-trei, streine,/ Ajung să se-nţeleagă cu voi destul de bine./ Că tălmăcirea-n aur a limbii şi venitul/ Ei le pricep îndată, măcar cu pipăitul. (III, 105); O

mare pledoarie dezleagă şi păcatul,/ Că hoţul îşi împarte venitul cu-advocatul. (III, 148). VENTÚZĂ (1), ventuze, s.f. Din fr. ventouse. Pahar special de sticlă, care se aplică pe pielea unui bolnav, pentru a provoca, în scop curativ, o congestie locală a sângelui. Un profesor de dresuri şi ventuze/ Îi pune roşul de carmin pe buze,/ Şi părul i-l vopseşte, ca să fie/ Când oacheşă, şi când portocalie,/ Şi, după fel de feluri de masaj,/ E zugrăvită ca un peizaj. (III, 179). VERB (2), verbe, s.n. Din fr. verbe, lat. verbum. 1. Parte de vorbire care exprimă o acţiune sau o stare şi care se caracterizează prin flexiune proprie. În putina cu clei,/ El amintea, căzutul, pe unii dintr-acei/ Docţi oratori semeţi,/ Prinşi între substantive şi verbe, ca-n scaieţi,/ Dativul, imperfectul,/ Care nu pot să scoată dintr-un discurs subiectul. (IV, 54). 2. (Livr.; la sg.) Mijloc, fel de exprimare; cuvânt. Să-mi fie verbul limbă/ De flacări ce distrug,/ Trecând ca şerpii când se plimbă;/ Cuvântul meu să fie plug. (I, 150). VERBÍNĂ (3), verbine, s.f. Din lat. verbena. Numele mai multor specii de plante erbacee decorative cu frunze dinţate şi acoperite cu peri, cu flori roşii, albe, purpurii sau liliachii; vervenă. Zmălţându-ţi ochii, luai tipar verbina,/ Drept pleoape, foi adânci de trandafiri,/ Pentru sprâncene firele subţiri/ De iarbă nouă ce-a-nţepat lumina. (I, 81); A găsit toată grădina/ Înflorită, şi verbina,/ Şi s-a-ntors, după povaţă,/ Cu o probă de dulceaţă. (IV, 173); Fuseşi în toate şi te-ai dat în lături./ Încerc sulfina: tu trecuşi alături./ Întreb plăpândele verbine./ Ele răspund că ştie patlagina mai bine. (II, 167). VERDE (13), verzi, adj. Lat. vir(i)dis. 1. Care are culoarea frunzelor, a ierbii

620

Simona Constantinovici

sau, în general, a vegetaţiei proaspete de vară. * Fig. (Despre oameni) Palid. 2. (Despre plante sau părţi ale lor) Plin de sevă, care nu s-a uscat; viu. Într-un titlu de poem: Foaie verde la Paris (IV, 255). Neascultând de vântul de la stup,/ Te-ai aruncat în plasa verde-a zilei/ Şi darurile-acum, ale zambilei,/ Puterileamorţite ţi le rup. (I, 40); E-o insulă? un munte? o apă? un deşert?/ De ce-ar sfârşi-n pustie călătoria noastră?/ Ne-a mai rămas s-ajungem, acolo, poate-un sfert/ Din calea străbătută, jos verde, sus albastră. (I, 108); E gângania cu stea/ Albăstruie, stinsă-n verde./ N-o atinge, pana mea,/ Nici cu gândul, că se pierde. (II, 34); Când cositul l-a sfârşit,/ Câmpul pare împletit,/ Ca o scoarţă verde-n dungi,/ Şi urzit pe fire lungi, (III, 53); Însă nici nu poţi să-l vezi,/ Verde, dintre frunze verzi,/ Căci cu ele seamănă/ Ca o frunză geamănă. (IV, 132); Nicovala de-o aude,/ Moşu-ncepe să asude./ Galben, verde şi duşman/ Dă cu ochii de ciocan. (IV, 236); Şopârlele verzi şi cenuşii, din chiparoşi,/ Se uită la tine, şopârlă/ Albă, cum coşi/ Pe mal, cu piciorul în gârlă. (II, 64); Şi-ar voi să culeagă roade/ Fâstâcite şi neroade/ Din sălcii nici verzi. (II, 87); Dar ochii tăi? Albaştri, verzi, negri sau căprii/ Zălog a nu se ştie ce mute mărturii./ Câte stihii senine adânc se zbuciumară,/ Ca să-ţi răsară limpezi icoanele de-afară? (III, 85); Ce fel de foc/ Stă acolo pe loc/ Şi nu arde? Le vezi?/ Sunt când albastre, când verzi,/ Sunt parcă vreo cincizeci/ De flacări încremenite şi reci, (IV, 105). VERDEÁŢĂ (3), verdeţuri, s.f. Verde + suf. -eaţă. 1. Culoarea verde a vegetaţiei. * (Concr.) Mulţime de frunze, de ramuri, de ierburi verzi. 2. (La sg.) Frunze de pătrunjel, de mărar, de leuştean etc., folosite în alimentaţie. Lăcustele/

Şi-au strâns fustele/ Şi au trecut prin verdeaţă,/ Încondeiate cu vopsea de izmă-creaţă. (IV, 101); Ghiersul spune ce se-aude,/ Vrăbiilor maici şi rude,/ Ce se mai găseşte-n piaţă,/ În grădină, prin verdeaţă,/ Gâze noi cu păr şi goale,/ Şi-alte-asemeni trufandale. (IV, 139); Se-ngrijeşte gospodina/ De-nfloreşte şi sulfina,/ Căci plutise văl de ceaţă,/ Astă-noapte, pe verdeaţă. (IV, 173). VERGEÁ (1), vergele, s.f. Din lat. *virgella (= virgula). Băţ, vargă, nuia. Floarea nu mai vrea să dea/ Şi s-a făcut nuia./ Apa face minuni/ Şi soiuri de minciuni./ La jghiaburi, burlane şi ciuturi:/ Vergele, mărgele şi ciucuri. (II, 50). VERÍGĂ (8), verigi, s.f. Din sl. veriga. 1. Fiecare dintre inelele care alcătuiesc un lanţ. * Fig. Element de legătură. 2. Inel de metal, de material plastic etc., de diferite mărimi, cu numeroase întrebuinţări tehnice (ca element de fixare). Lăcătuşii le-au bătut călare/ O verigăntre picioare/ Şi la glezna mânii,/ Ca să poată hodini stăpânii,/ Cât, munciţi pe caldarâm,/ Hoţii trec dintr-un tărâm într-alt tărâm. (I, 206); Când au cuprins de coadă securea ş-o-ncârligă,/ Se-ntoarce şi le-ncinge, făcându-le verigă./ Îi zicem deget mare, dar nu că e mai mare,/ Ci pentru că le ţine supuse-n ascultare. (III, 82); Legat de o verigă şi de un lanţ zidit,/ S-a cocoşat şi tare-a-mbătrânit. (IV, 71); Însă cheia de la beci,/ Cu butoaie mari şi reci,/ E la stareţ, pe verigă,/ Şi piticii nu mai strigă, (IV, 203); Lacătul simte şi tresare/ Cu bezna mea, ca de o sărutare./ Stea, nu poţi tu intra-n veriga lui/ Şi lacătul tăcerii să-l descui? (I, 39); Pana mea, să nu te sperii/ Că vin gloate şi puzderii,/ De scântei, verigi şi zale,/ În vârtej, în rotogoale,/ Cu strigoii fără nume,/ Stoluri, adunaţi din lume. (II, 12); De suflet îţi atârnă cerceii ca de

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 621 boltă,/ Ţii în verigi şi luna şi soarele şi norii./ Tresari din tot azurul când l-au atins cocorii,/ Şi stelele din spice adie ca o holdă. (III, 261); Scoabe, lacăte, ţâţâni,/ Eu le fac şi tu mă-ngâni./ Fac belciuge, vrei verigi/ Şi mă ţii de rău şi strigi. (IV, 239). VERS (3), versuri, s.n. Din fr. vers, lat. versus. Fiecare dintre rândurile care alcătuiesc strofele unei poezii; p. ext. (la pl.) poezie. Intercalate-n ritmul unicului viu vers/ Ar mai simţi cadenţa, de-a pururi ascultată/ De valuri şi de zodii, egale-n pasul mers,/ Când s-ar opri secunda şi inima să bată? (II, 154); Ce-a scris noaptea s-a zvântat,/ Apoi, pân’ la scăpătat,/ Cu sugătoare de soare –/ Şi ziua şi pe-nserare –/ A citit şi tot a şters,/ Câte-o vorbă, câte-un vers, (IV, 110); Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite/ Şi leagăne urmaşilor stăpâni./ Şi, frământate mii de săptămâni,/ Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane./ Făcui din zdrenţe muguri şi coroane. (I, 9). VERSIÚNE (1), versiuni, s.f. Din fr. version. Traducere a unei opere literare sau ştiinţifice dintr-o limbă în alta. Cum să o las? Nici ea nu m-a lăsat/ Pân’ la bacalaureat./ Şi nici să mă gândesc numi vine./ Că toate clasele le-a preparat cu mine,/ Teme greceşti şi versiuni latine. (IV, 28). VERTICALĂ (1), verticale, s.f. Din fr. vertical. (Substantivat, f.) Linie dreaptă care cade perpendicular pe un plan orizontal; direcţia urmată de această linie. Erai o rădăcină şi nici de-abia un trunchi:/ Ai smuls-o de sub tine şi-ai frânt-o pe genunchi,/ Şi slobod de osânda de rob încremenit/ Te-ai desfăcut de locul osândei şi-ai pornit,/ Şi cumpănit pe câte o talpă şi-un călcâi,/ Ai fost pe verticala înnaltă cel dintâi. (III, 69).

VÉSEL (5), -Ă, veseli, -e, adj. Din sl. veselu. 1. (Despre fiinţe) Cu voie bună, bine dispus; voios. 2. Care produce veselie, înveseleşte; plăcut. Insul se mândreşte, limba-i se deznoadă/ Şi ia vânt şi, vesel, dă-n nădragi din coadă. (IV, 41); După multă trudă, poftim că soseşte./ Rumen, gras şi vesel, mână boiereşte,/ Hamuri şi zorzoane îi încing măgarii,/ Albi cum e sideful, iuţi ca telegarii. (IV, 161); Fincă şi-ntrucât/ Buzele surâd,/ Şi toate sunt vesele,/ Ca la nunţi miresele,/ Inimile, feţele. (IV, 148); Cântecul, lumina, taina, unda,ntinsurile-albastre,/ Noi le ţinem, noi le strângem, cei căzniţi, urâţi şi goi./ Temeliile veciei orice-aţi face-s ale noastre./ Voi, întoarceţi-vă veseli şi slăviţi, întru noroi. (I, 105); Ca un norod de paşnici şi veseli asasini/ Ce pregătesc dreptatea luminii viitoare,/ Unii-nvârtesc săcurea, ceilalţi desfoaie crini,/ Cu sufletele-n beznă şi degetele-n soare. (I, 139). VESELÍE (1), veselii, s.f. Din sl. veselije. Stare de bună dispoziţie, de voioşie. – „Crezi, poate, că nu-i loc?”/ – „Loc e destul, nu-i vorba de loc, ci de putinţă:/ Nu-i loc de veselie, e loc de pocăinţă.” (III, 227). VÉSTE (8), veşti, s.f. Din sl. vesti. 1. Fapt, întâmplare, noutate care ajunge la cunoştinţa cuiva; ştire, informaţie. * Loc. adv. Fără (de) veste = deodată, subit, pe neaşteptate. 2. Zvon. S-a dus veste,-aş fi răspuns,/ Ca de-un drac de popă tuns. (II, 131); Zece nopţi şi zece zile/ Huruiau mii de tocile,/ Ascuţind, printre nămeţi,/ Suliţi, săbii şi săgeţi,/ Că Vicleanul e cu noi,/ Fără veste, în război. (III, 58-59); Avuţia-i duse vestea/ Peste ţară şi departe/ Şi prinsese şi povestea/ Că era burduf de carte. (IV, 59); Mai avusese veşti/ Că-n orice me-

622

Simona Constantinovici

serie mijloacele băbeşti/ Au fost înlocuite cu altele mai iuţi./ Degeab-ai vrea o coasă ştirbită să-ţi ascuţi. (II, 274); O lampă duce graiul şi dă-n văzduhuri veşti/ Că omul zămisleşte puterea din poveşti. (III, 110); Ei vin de zece poştii, în car, la Bucureşti,/ A-şi mai vedea vlăstarul, şi-aduc de-acasă veşti,/ Că leagă bine grâul, săcara şi ovăzul,/ Că tremură moşia de spic, cît ţine văzul, (III, 151-152); Poliţia streină slujea pe cea din ţară,/ Le dezlipea trimise, primite dinafară,/ Şi copiile fură trecute-n Bucureşti/ Potăilor lihnite de vinovaţi şi veşti. (III, 156); Capul, cât alunele,/ Se pleacă la unele/ Şi gândeşte chibzuit/ Câte veşti n-au mai venit. (IV, 139). VESTÍRE (2), vestiri, s.f. V. vesti. Comunicare; ştire, veste. (Cu sens religios, în sintagma: Buna Vestire, sărbătoare ortodoxă.) Într-un titlu de poem: Buna vestire (I, 146); Doi îngeri albi porniră din veac, de prin Tării,/ Să-i dea vestirea bună, de sus, Sfintei Mării.// Zburând alături, noaptea,-n stihare, printre ele,/ Au rătăcit cărarea de brumă dintre stele. (II, 177). VESTÍT (3), -Ă, vestiţi, -te, adj. V. vesti. Care se bucură de renume; celebru, renumit, faimos. E advocat vestit, dar cam peltic./ Avea ceva subt limbă,-ncă de mic,/ De când umbla cu gâştele prin sat,/ Nebănuit că iese un mare advocat. (III, 148); Avea cucoana şi-un copil,/ Vestit în valsuri şi cadril,/ De şaizeci şi vreo doi de ani,/ Frumos ca un păun între curcani. (III, 180); Cu patru rânduri de părinţi,/ Neamuri, spuseseră, de prinţi,/ Vestiţi prin cârcotă şi calicie/ Şi toţi de-o apă şi de-o alifie. (III, 194). VÉŞNIC (10), -Ă, veşnici, -ce, adj. Din sl. věčinu. Care există de totdeauna şi va exista întotdeauna; etern. * (Adverbial) Întruna, mereu, necontenit. Să năzuiască-n marmură schimbare,/

Singurătăţi, de sus, de stalactit,/ Fiind cu toate-n veac nepotrivit/ Şi aripile fiindu-i veşnic călătoare. (I, 143); Tu ai rămas de-a pururi, şi viaţa noastră piere./ Te mulţumeşti cu-atâta mângâiere/ Că singur, între neguri, eşti veşnic; sorocit/ Prin mărturia celor ce-au murit. (II, 195); Era, şopteşte Cartea, la început Cuvântul,/ Purtându-se pe ape, ca negura, răzleţ;/ De se-auzea un tropot, cuvântul era vântul,/ Călare pe vecie şi veşnic călăreţ. (III, 67); Doar mie, Domnul, veşnicul şi bunul,/ Nu mi-a trimis, de când mă rog, nici unul... (I, 54); Sunt cioplitură dreaptă, pe muche, de săcure,/ Dintr-un stejar de veşnică pădure,/ Cu scobituri cinstite, crestate de topor./ Am stat opt veacuri strajă aceluiaş izvor. (III, 21); Şi pierde-te în mine ca un vâslaş în mare,/ Şi carnea mi-o brăzdează cu-adâncul tău înnec,/ Ca să ajungi mai iute la veşnica uitare/ A suferinţei tale şi-a rodului ei sec. (II, 206); Căci, dintre taine, legea, din toate cea mai mare,/ A vieţii,-i frământata şi veşnica schimbare. (III, 91). VEŞNICÍE (6), veşnicii, s.f. Veşnic + suf. -ie. Eternitate, vecie. * Loc. adv. Pe veşnicie = pentru totdeauna. Un plop uscat şi lângă plop o şcoală./ Jurîmprejur, Tăria goală./ O veşnicie uriaşe, nentrerupt/ Albastră-n şes, în zări, sus, dedesubt. (II, 150); Împodobit cu zmalţuri şi chenare/ Se-nvârte-n aur, parcă după soare,/ Şi-n frumuseţea lui, pe veşnicie,/ Parcă-i lăsat pe panglici din Tărie. (IV, 226); Ruga mea e fără cuvinte,/ Şi cântul, Doamne, mi-e fără glas./ Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte./ Din veşnicia ta nu sînt măcar un ceas. (I, 48); Prin petala de opal/ Se străvede un cristal,/ Şi-ntr-un sâmbure de ceaţă,/ Strânsă-n tainele de viaţă,/ Încolţeşte veşnicia./ Asta ţi-e bijuteria. (II, 42); Şi toate ale tale, menite să mă-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 623 nfrunte,/ Au fost ca nişte slove cuprinse-n umbra mare/ De veşnicii rostite în câte-o scăpărare,/ Izvoarele şi stânca, pădurea, umbra, vântul. (III, 298). VEŞTEJÍT (2), -Ă, veştejiţi, -te, adj. V. veşteji. Veşted. Dormiţi, dormiţi!/ Hipnoza nopţii suflă boare/ În muşchii voştri veştejiţi/ Şi mâine veţi avea izvoare/ Din spor, pământul, să-l stropiţi/ Cu bale călătoare. (I, 55); Avea pantofi şi fuste veştejite/ Şi parc-ar fi avut şi copite./ Parcă avea un beteşug./ Parcă ieşise-atunci dintr-un coşciug (I, 215). VEŞTMÂNT (15), veştminte, s.n. V. veşmânt (< lat. vestimentum). Nume generic pentru un obiect de îmbrăcăminte; (la pl.) totalitatea obiectelor care formează îmbrăcămintea cuiva. * (La pl.) Odăjdii. Ochiul mi-e viu, puterea mi-e întreagă/ Şi te scrutez prin albul tău veştmânt/ Pentru ca mintea mea să poată să-nţeleagă/ Nengenuchiată firii pe pământ. (I, 48); Cucuvaie, cântecul tău târziu,/ În noaptea cu veştmânt argintiu,/ Are câteva tari silabe/ Cu câteva silabe slabe. (I, 83); Du-te, lună, ia-ţi veştmântul/ Şi năframele senine,/ Dacă numai pentru mine/ Farmeci noaptea şi pământul. (II, 190); Un tei acoperă cu frunza şindrila sfântului locaş. / Un preot cântă liturghia, bătrân şi gârbov, în veştminte,/ Pentru creştinii şi păgânii acestei margini de oraş/ Şi pentru câţi, după pomelnic, îşi mai aduce, ştirb, aminte. (I, 113); Câte-o statuie îşi aduce-aminte/ De locul ei adevărat/ Şi se coboară strânsă în veştminte/ Până la capul celui aplecat. (I, 137); Un surâs de înger întristat/ A trecut, i-a zburat/ Ca o columbă, pe dinainte./ Pasul, nesimţit în veştminte,/ Vrea tot mai încet să o ducă,/ Imaterial şi lin, de nălucă. (I, 169); Îţi trebuiesc palate şi veştminte,/ Să-ţi zacă-n ele hoit şi oseminte./ Morminte, omule, morminte. (II, 226);

Bradul iese înnainte/ Drept, în sfintele-i veştminte./ – „Atât faci, sfinţia-ta,/ Mânătărci de mucava?” (IV, 26). VEŞTMÂNTAR (1), s.n. Veştmânt + suf. -ar. Nu se ştie veştmântarul/ Unde-şi mângâie amarul,/ La ce schit, în mare taină./ Căci aduce pe subt haină,/ Încruntat dintr-o sprânceană,/ Cât un pui, o damigeană. (IV, 205). VÉVERIŢĂ (3), veveriţe, s.f. Din sl. věverica. Mamifer rozător de talie mică, cu blană roşcată sau neagră pe spate şi albă pe piept, cu coada lungă şi stufoasă, care trăieşte pe arbori. Mi se pare că-i pestriţă/ Şi-ai jura că-i veveriţă,/ Pentru că la vaci şi boi/ Coada nu prea stă vâlvoi. (IV, 183); O să-ţi spui un basm cu copacii goi/ Care ţipă noaptea în vale la noi./ Cuiburi de cioci,/ Veveriţe flămânde, melci betegi în găoci. (I, 172); „(...)/ Eu sunt ăla care/ Perii veveriţele pe spinare –/ Şi încovoi cu cleşte calde şi reci/ Zulufii coarnelor de la berbeci.” (IV, 101). VIENA (1), toponim. Capitala Austriei. Îi trebuie boierului dichis/ La Bucureşti, la Viena şi Paris,/ Lingăi, lichele, şteoalfe, să petreacă./ Se-ntoarce, ia bănet şi pleacă. (III, 177). VIÁŢĂ (145), vieţi, s.f. Lat. *vivitia (< vivus). 1. Faptul de a fi viu; starea a ceea ce este viu. 2. (În credinţele religioase; determinat prin „de apoi”, „de veci”, „veciei” etc.) Existenţă de dincolo de moarte. 3. Timp scurs între naşterea şi moartea cuiva. Viaţă de foc! ce faci în vatra noastră?/ Te-năbuşe chibritul şi te sting/ Hârtiile-aruncate în flacăra-ţi albastră. (I, 123); Dintr-o viaţă, a rămas curată/ O batistă pătrată./ Dacă s-o topi şi batista, or să rămâie/ În dulap, încuiate, miezuri de lămâie,/ De pelin, de calomfir, de clematite,/ Plămădite. (I, 175); Trudim o viaţă, Doamne, ca să ajungem firea,/ Şi ea dintr-o povară şi-

624

Simona Constantinovici

un chin îşi face joc/ De frumuseţi gingaşe, smerindu-ne gândirea. (I, 241); Şi nu te-ai mai gândi la nimic,/ Nici la petecul tău de viaţă mic./ Nămolurile tainelor toate/ Zac în mine răsturnate. (II, 56); Sunaţi de seară ca-ntr-o dimineaţă./ Parcă sunaţi dintr-altă viaţă,/ Dintr-un văzduh, care părea pierdut./ V-ascult si v-am recunoscut. (II, 191); Într-o viaţă de-o durată/ Ai murit de patru ori./ De aceea n-ai să mori/ Înc-o dată niciodată. (III, 32); Ţi-am scris de-o viaţă stihul de dragoste, întâiul,/ Într-un pantof de nuntă, uitat între caişi,/ Când ostenită-n vălul miresei adormişi,/ Ca să-ţi sărute talpa de-aproape şi călcâiul. (III, 37); Ai născocit făina şi pâinea tuturor,/ Ca să ajungi de pâine gonit şi cerşetor,/ Crâmpeiule de viaţă, un rob, un muritor. (III, 74); Cel ce gândeşte singur şi scormone lumina/ A dat o viaţă nouă şi-un om de fier, maşina,/ Fiinţă zămislită cu gândul şi visarea,/ Nenchipuit mai tare ca braţul şi spinarea. (III, 110); Ni-i vătămată inima de viaţă./ Ea cere noapte, negură şi ceaţă. (III, 202); În orişice secundă de viaţă şi de oră/ Vecia toată, maică, e un vârtej de horă,/ Şi-n plasa bolţii, prinsă scânteie de scânteie,/ Şi-o umbră joacă albă, fecioară, de femeie... (III, 226); Clădeşte-ţi, frate, viaţa cu peşterile-n tine,/ Departe de-altă viaţă, departe de-altă rază,/ Şi pardosindu-ţi noaptea cu lespezi de rubine,/ Vei şti tu singur dacă se sting ori scânteiază. (III, 282); Netrăita viaţă s-a sfiit/ Şi-am trăit-o însutit. (III, 285); Domnul mi-a pus alăturea o ceaţă,/ Şi-un puţ adânc, răzbit într-alt tărâm,/ Să sec izvorul, ceaţa s-o dărâm;/ Căci mântuirea mea pentru o viaţă nouă/ Era să le sleiesc pe amândouă. (III, 289); Datinile din bunici,/ Din pitici în străpitici/ Au trecut din viaţă-n viaţă/ Şi piticii le învaţă. (IV,

196); De-o viaţă mă tot îngropi,/ Dus de fauni, ca de popi./ Trăgând zodia la sorţi,/ Mi-au ieşit mai multe morţi/ Şiapucaseşi să mă-nveţi,/ Tot cu vieţi şi cu nevieţi,/ Şi cu alte tinereţi. (IV, 272); Viaţa veciei, cuibul din ogivă,/ Inimii lui ajuns-au deopotrivă,/ Şi-ntâia dată simte, cât de cât,/ În dumicarea timpului, urât; (I, 46); Ah! de când m-a fost iubit,/ Felul meu s-a izmenit./ Gura-i rece, de nălucă,/ Mi-a lăsat viaţa năucă. (I, 64); Întâi, însă, viaţa, bolind de durată,/ Să nu înceteze deodată,/ Şi chinul să-nceapă cu-ncetul./ Să usture aerul greu, ca oţetul. (I, 141); Se vinde viaţa, se tocmeşte anul./ Vânzarea-i cu bucata şi toptanul. (II, 223); Trei cuvinte viaţantreagă./ Două puncte: Îmi eşti dragă. (III, 38); O zi erai mai ager, şi alta mai amar:/ Aveai otravă-n tine, de-atunci, de cărturar./ Trecuse parcă timpul de partea ceealaltă./ Parcă trăiseşi moartea cu viaţa laolaltă. (III, 87); Mă turbură şi viaţa mă chinuie, ca-n vis,/ Între vinovăţie şi un mormânt închis. (III, 210); S-au strâns copacii-n faţa porţii ca nişte domni veniţi pe jos,/ Pofteşte-i, vântule, să intre şi să se-aşeze-n câteun jeţ,/ Să-mi povestească toată vremea ce s-a-ntâmplat cu Făt-Frumos,/ Căci vârful lor cunoaşte viaţa şi-a celui mai smerit drumeţ.(III, 258); Un blestem te-mpresoară din veac în veac, dar tu/ Îi eşti dator clădirii s-asculţi de el, sau nu./ Altarul ca să fie şi pietrele să ţie/ Cer inima şi viaţa zidite-n temelie. (III, 293); Clocotul urcă-n slăvi a jertfă sfântă,/ Şi sculele, cărbunii şi tropotele cântă,/ Pe când, în viaţa vastă, pe timpul tău decliv,/ Tu-ngheţi pe câte-o rimă şi-aştepţi un adjectiv. (IV, 39); Viaţa ta dă aguridă./ Pomul – viespe şi omidă./ Săpi un puţ, şi apa seacă,/ Nalţi o cruce, face cracă. (IV, 239); Tu, în hotarul marilor mistere,/ Eşti ca un semn de-a

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 625 pururea putere,/ Al vieţii noastre cea fără de leac,/ Împresuratule de astre! (I, 16); Îmi voi ucide timpul şi visurile, deci,/ Cârpi-voi pe-ntuneric mantaua vieţii mele./ Drept mulţumire şti-voi că cerurile reci/ Vor strecura prin găuri lumina unei stele.// (...)// Să bat noroiul vremii, cu ochii-nchişi. Hlamida/ Să-mi scoată-n drum nerozii, rânjiţi, din cârciumi, beţi./ Ca fluturii, ce rabdă să-i poarte-n praf omida,/ Să rabd şi eu în mine, povară, două vieţi? (I, 58); În şirul vieţii noastre întreg, se face seară,/ O seară fără sunet, nici vânt, nici amintiri./ Ieri a plecat o barcă, azi alte bărci plecară,/ Convoi de goluri strâmpte pe undele subţiri. (I, 184); Făptură vrăjitoare şi duioasă!/ Nu te-am oprit s-aştepţi şi să suspini,/ Ci te-am lăsat să-1 încâlceşti în spini/ Fuiorul vieţii tale de mătasă. (III, 14); Tu te-ai dumicat cu mine vaporos –/ Nedespărţit – în bolţi./ Eu veneam de sus, tu veneai de jos./ Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi. (I, 34); Soarele-i scump potecii şi prinde vieţi de tină,/ Dar covârşit de sineşi prea-i foc şi prea-i lumină. (I, 112); Acum, vântul strânge iute/ Boarfele din crăci, pierdute,/ Între seri şi dimineţi/ Şi din zece nouă vieţi. (II, 215); De ceaş fi trist? Că pacea duioasă şi blajină/ Mă duce ca o luntre prin linişti de lumină?/ E un surâs şi-n vraful de cărţi, să mă alinte./ Vieţi noi tresar vioaie din foste oseminte. (III, 255). VIBRÁ (1), vibrez, vb. I. Din fr. vibrer, lat. vibrare. Intranz. (Despre corpuri) A se mişca oscilatoriu şi periodic în jurul poziţiei sale de echilibru; a tremura, a trepida. În care loc, cu pila ta de faur,/ Ţi-ascuţi tu fierăstrăul de cristal?/ L-am ascultat vibrând parcă-n migdal,/ Parcă-n salcâm, în frunzele de aur. (II, 155).

VIBRÁRE (1), vibrări, s.f. V. vibra. Tremur, trepidaţie. Nu ştiu de cântă harpa când noaptea mi-o sărută/ Sau freamăţi tu-n vibrarea ei gemută,/ De scorbură cu zale,/ Din frunzele şi horbotele tale,/ Că se strecoară-n ea, cu luna din lucarne,/ Fără să vreau, şi vrejul tău de carne. (III, 279). VÍCIU (1), vicii, s.n. Din fr. vice, lat. vitium. Defect, cusur. Tu pui gunoiul putred mereu la rădăcină,/ Să-ngraşi mai mult otrava amară din tulpină./ Îţi cer iertare, mamă...Nu-ţi pare cam ciudată/ Virtutea de la viciu când cere-a fi iertată? (III, 217). VICLEÁN (9), -Ă, vicleni, -e, adj. Din magh. hitlen. (Adesea substantivat) Care se poartă, vorbeşte fără sinceritate; făţarnic, ipocrit, perfid; (cu sens atenuat) şiret, şmecher, isteţ. E un joc viclean de bătrâni/ Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine,/ Joc de slugi şi joc de stăpâni,/ Joc de pasări, de flori, de câni,/ Şi fiecare îl joacă bine. (I, 189); Vorbeşti cum e dat/ Unui căpiat/ Şi unui viclean./ Eşti cam pământean,/ Şi vorba la minte/ O ia înnainte. (IV, 150); Tot căutând zadarnic şi încercând aiurea,/ Ai născocit tăişul, cuţitul şi securea./ Vicleanul fierăstrău,/ Tovarăşul şi şoarecele tău, (III, 74); Făţarnică, vicleană, puhavă stârpitură,/ Neputincios stătuseşi cu tălpile la gură,/ Şi unghiile-n carne gingia ţi le-a ros,/ Lipit de întuneric şi zvârcolit pe jos. (IV, 245); Răscoala plugărimii lor nu le e pe plac./ Vulpoii şi viclenii se prefac/ Că n-ar pricepe pricina de boală/ Care-a-mbrâncit ţăranii cu furcile-n răscoală. (III, 160); Să te înnalţi între stihii viclene,/ Să tragi din nou hotar punctat cu stele,/ Pajura mea, împărăţiei mele. (IV, 11). VICLEÍM (1), vicleimuri, s.n. Din sl. Vitleemu. Veche dramă populară, de

626

Simona Constantinovici

origine creştină, reprezentând naşterea lui Cristos, jucată la ţară, în perioada Crăciunului, de către flăcăi costumaţi. Titlu de poem: Vicleim (IV, 243). VÍE (12), vii, s.f. Lat. vinea. 1. Teren plantat cu viţă. 2. Viţă. Eu eram? eu nu eram?/ Cum putea să mă cunoască?/ Mă cunoşti, Doamne, din vie,/ Din lume, din farmece, din schit? (II, 74); Nu e câine de coteţ./ E uşor, când sare-n vie,/ Ca un fulg de păpădie. (IV, 120); Mi-e via strâmbă pe haraci,/ Mi-e satul cu câinii, mi-e bătătura,/ Cenuşa din brazde şi arătura. (I, 187); Şi soarele de-asemeni e pentru noi făcut,/ Să coacă via bine, să fie de băut, Şi luna asta neagră avea un rost să iasă,/ Să nu vedem poteca din cârciumă acasă. (III, 244-245); Şi strugurii viei storşi cu muşcătură/ Să lase în gură coptură./ Coboare-se cerul, furtuni de alice/ În câmp să v-alunge cu stelele-n bice. (I, 141); M-au întrebat ce-mi fac copiii./ Unii munceau prin fundurile viei,/ Alţii-i zăream pe scule cum se-ndoaie/ Biruitori în luncă şi-n zăvoaie, (II, 244); Căci prin mijloc, bolnav de mii de ani,/ Întunecat în adâncimi un lac entins,/ Şi sângele, din vii şi din castani,/ Pe faţa ruginie a undelor s-a prins. (I, 17); Vrei tu să fii pământul meu/ Cu semănături, cu vii, cu heleşteu,/ Cu pădure, cu izvoare, cu jivini? (II, 58); Să fi fost el, sau zvonul stârnit de prin Scripturi,/ Rătăcitor prin noapte, prin vii, prin arături,/ Ca broaştele ţestoase, sobolii şi zefirii? (III, 298). VIÉRME (10), viermi, s.m. Lat. vermis. Nume dat unor plante nevertebrate, lipsite de picioare, cu corpul moale, lunguieţ, care trăiesc în sol, în apă sau ca parazite pe plante şi pe animale. Dacă ce spune Cartea, din vechi, e-adevărat,/ Că ieşi din frământarea ţărânii cu scuipat,/ Batjocura-i plătită cu vârf şi răz-

bunată./ Nu trebuia să cugeţi, tu, vierme, niciodată. (III, 71); Învăluit în stele, flori şi ape,/ Nu bănuia că moartea-i pe aproape./ Ce zămislise-n vreme din viaţa lui mai bun:/ O muşiţă şi-o muscă a viermelui nebun. (III, 30); Cui a iscat ţânţarii şi muştele în pripă,/ Ce-i vine să-i lipească şi viermelui aripă? (IV, 80); Penticostarul are viermi în foi./ Mântuitorul zilelor de-apoi/ E răstignit într-o icoană mare,/ Cu ploşniţe de sânge la mâini şi la picioare. (II, 203); Sobolii şi viermii să treacă pribegi/ Prin stârvuri de glorii întregi. (I, 140); S-au înnodat ca viermii şi limbricii/ Pe coridoare, adunaţi la zbeg,/ Toţi sluţii beznei, cocoşaţii şi piticii/ Cu haitele pământului întreg. (I, 238); Că viermii, mărunţeii, rod în adânc, e-aşa,/ Dar slugăresc la viermii mai mari, Măria Ta. (III, 190). VIERMUÍT (1), -Ă, viermuiţi, -te, adj. V. viermui. Plin de viermi care se mişcă neîncetat. Moşia viermuită se destramă/ Şi împietrita ţarină bolnavă/ De bălărie neagră şi otravă.// Doamne! Stihiile-s pe ducă./ Blestemul: patru vânturi ne usucă. (II, 223). VIERMÚŞ (1), viermuşi, s.m. Din vierme + suf. -uş. (Rar) Viermuşor. Degetele ţi-s –/ Parcă ţi le-a scris –/ Gemene,/ Să semene;/ Degetele: ca viermuşii,/ Pielea: pielea corcoduşii. (I, 217). VIÉSPE (7), viespi, s.f. Lat. *vespis (= vespa). Nume dat mai multor insecte asemănătoare cu albina, prevăzute, de obicei, în partea posterioară a abdomenului, cu un ac şi cu o pungă cu venin. Mi-e inima şi-n cocostârc/ Şi în săgeata-i vânătă din cer,/ În fierăstrăul de fier/ Al mărăcinilor de pe mormintele pustiei,/ În şoarecii de câmp ai stihiei,/ În viespe şi în tăun. (I, 188); Copilăros răspunse: – „M-aş plânge de ţânţari,/ De muscă, şi de viespe, şi de muscoi

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 627 mai mari./ Unii mi-ar cere stârvul, şi ceialalţi mă ştiu/ Că pot să le dau sânge sălbatec şi de viu.” (IV, 84); Semeni floare:/ Parcă uzi cu apă tare./ Viaţa ta dă aguridă./ Pomul – viespe şi omidă. (IV, 239); N-ăi vrea să ţi-i mai număr pe nume; mă asculţi?/ Tăunul, viespea, şvabul cu lustru şi-alţii mulţi./ Cu puricele negru sînt cel puţin vreo şase./ Unde mai pui atâtea jivini şi mai scârboase! (IV, 86); Vite mari, cu coarne grele,/ Deochiate, în mărgele,/ Viespii, muşte şi lăcuste/ Cu aripile înguste; (II, 10); Să te-nţepe toţi ciulinii!/ Să-ţi dea coate toţi vecinii!/ Şi sticleţii să te ciupe!/ Viespile să mi te pupe! (IV, 211); A primit înştiinţare/ Că sosesc din depărtare/ Viespile de fier, pe sus. / Se-ndoieşte, ca Isus/ Să mai facă vreo minune,/ Ca în timpurile bune,/ Şi grăbeşte a-şi ascunde/ Bine părţile rotunde. (IV, 252). VIEŢUÍ (4), vieţuiesc, vb. IV. Viaţă + suf. -ui. Intranz. (Înv. şi pop.) A se afla în viaţă, a fi viu; a trăi, a exista. * A trăi la un loc cu cineva; a convieţui. Când păstoream cu turmele pământul/ Şi ne mutam uşori din loc în loc,/ Şi nu ştiam unde ne-a fi mormântul/ Şi vieţuiam cu zarea la un loc (I, 123); Şi lasă-ţi singur trupul, cu albele-i tipare/ Învăluit de umbră, el singur să murmure,/ Uşure ca o frunză, adânc ca o pădure./ Să vieţuiască singur în haosul de forţă/ Ce te trimite nouă prăpastie şi torţă. (I, 154); Un om fusese-o frunză şi numai om cu om/ Au izbutit să crească şi să se facă pom./ Că moare frunza-n ramuri, puiandră şi uşure,/ Copacul vieţuieşte şi s-a-nmulţit pădure. (III, 88); Tu eşti şiai fost mai mult decât în fire/ Era să fii, să stai, să vieţuieşti./ Eşti ca un gând, şi eşti şi nici nu eşti,/ Între putinţă şi-ntre amintire (I, 68).

VIÉZURE (2), viezuri, s.m. Cf. alb. vjedhullë. Bursuc. Viezuri, lupi, păuni şi fiare/ Cu cimpoi la-nghiţitoare,/ Cu măsele şi cu ghiare/ De arnici şi de bumbac! (IV, 108); Nu-ţi mai cătai merindea târâş, pe brânci, cu gura,/ Ca viezurii şi şerpii, orbeşte şi flămând,/ Când te-arătai o clipă şi te-ascundeai curând. (III, 70). VÍFOR (2), vifore, s.n. Din sl. vihru, bg., scr. vihor. (Pop.) Vânt puternic, furtună (însoţită de ninsoare). Uite-n livadă stupii,/ Uite-n vifore lupii,/ Uite cerbii,/ Uite firul ierbii. (II, 57); Trebuie să fie bine/ Iarna-n stupii de albine./ Adormit pe jumătate/ S-asculţi viforul cum bate. (IV, 171). VIGILÉNŢĂ (1), s.f. După fr. vigilance, lat. vigilantia. Atitudine de observare atentă şi susţinută, de supraveghere continuă a ceea ce se întâmplă în jurul său. Conform cu ordinul secret primit/ Fiind indispensabilă urgenţa,/ Am înzecit îndată şi-nsutit/ În tot judeţul nostru vigilenţa. (III, 167). VIITÓR (7), -OÁRE, viitori, -oare, adj. Din veni + suf. -tor. Care va veni, care va exista, care va fi după momentul de faţă. * Viaţa viitoare = (în concepţiile religioase) viaţa care ar continua şi după moarte, într-o lume de apoi. Să luăm cenuşa stinsă pe vechile altare,/ Să-i dăm din nou văpaia şi-un fum mai roditor./ S-o-mprăştiem, sămânţă, pe şesul viitor,/ Nădăjduind culesul târziu, cu întristare. (I, 57); Oricine poate, măre, să-l audă/ La un mesaj de anul viitor./ Îngaimă fraza, geme şi asudă. (IV, 266); Ca un norod de paşnici şi veseli asasini/ Ce pregătesc dreptatea luminii viitoare,/ Unii-nvârtesc săcurea, ceilalţi desfoaie crini,/ Cu sufletele-n beznă şi degetele-n soare. (I, 139); Şi atuncea grije ai/ Doar de dric şi de alai./ Că de

628

Simona Constantinovici

viaţă viitoare/ Are Sfânta Născătoare. (II, 218); O scrie slova mâna şi e nemuritoare,/ Pe cât vor fi mai multe şi veacuri viitoare. (III, 81); Amânând postul cel mare/ Pentru viaţa viitoare,/ Micşorând în călindare/ Zilele prea lucrătoare (IV, 179); Trăgătorii şi groparii/ Lângă morţii viitori/ Dorm, gândesc. (I, 94). VIJELÍE (7), vijelii, s.f. Et. nec. Vânt foarte puternic, adesea însoţit de descărcări electrice şi de precipitaţii atmosferice; furtună. I-a furat o vijelie/ Peste negura pustie/ Şi i-a dus, i-a răsucit,/ Până li s-au risipit,/ Zvârcoliţi de-a-ndoasele/ Zgârciurile, oasele. (II, 255); Foile tale scrise, de hârtie,/ Se rup şi zboară, ca dintr-o livadă/ Frunzele smulse-n vijelie,/ Fără ca piersicul să şi le vadă. (III, 271); O mare de durere c-un val de bucurie/ Tresare ca o zare de după vijelie,/ În vremea de acuma, o vreme de-altădată,/ Căci cântecul şi stihul sunt slova lui cântată. (III, 292); Când venea vreo vijelie,/ Le-am dat mei pe farfurie,/ Ca să nu se risipească/ Hrana-n viscol, păsărească. (IV, 142); Vijelia aduse cocorii,/ Albinele, frunzele... Mi-s/ Şubrede bârnele, ca foile florii. (I, 33); Ca un arici, hotărât să înfrunte/ Vijelia namilei din munte. (I, 208); Amestecată-n totul, ca umbra şi ca gândul,/ Te poartă-n ea lumina şi te-a crescut pământul./ În fiecare sunet tăcerea ta se-aude,/ În vijelii, în rugă, în pas şi-n alăute. (I, 47). VIJELIÓS (1), -OÁSĂ, vijelioşi, -oase, adj. Din vijelie + suf. -os. Ca vijelia; năvalnic. Într-un ceas vijelios,/ Timpul s-a întors pe dos/ Şi se stinse de odată,/ Ca o lampă răsturnată. (III, 143). VILEÁG (3), s.n. Din magh. világ. (Pop.; în loc. adv. şi expr.) (A da sau a scoate, a ieşi etc.) în vileag = (a face sau a deveni cunoscut) în faţa lumii, a tuturor, în public. Câte puhoaie, câtă omenire/ Se

rânduiesc de-acuma în vileag,/ Să ceară bucurii şi fericire/ Scrise cu slove mari pe steag! (II, 261); Trecutul acela e-al meu,/ Că zilele lui mă cunosc,/ Trăite cu alţii-n vileag,/ Tangent şi-n zigzag. (III, 35); Un deputat mai gureş sau cu principii sfinte,/ Uitat să-şi ia răsplata tăcerii dinainte,/ Ameninţă să scoată-n vileag, la timp, neuns,/ Urzeala şi tertipul cu meşteşug ascuns. (III, 150). VILLON (1), nume de scriitor francez. Titlu de poem: François Villon (II, 166). VÍNĂ (12), vini, s.f. Din sl. vina. Greşeală, vinovăţie; păcat; culpă. * Loc. adj. De vină = vinovat, responsabil. * Expr. Bată-l vina! Exprimă o nuanţă de simpatie. Am vrut să nu fiu eu de vină/ Că am avut numai atâta rădăcină/ Cât a rodit o rodie, şi-atât./ Citeşte când ţi-o fi urât. (III, 23); Dar gura slută poate fi o vină,/ Dacă citezi din greacă şi latină,/ Şi dacă te vădeşti în stare/ Să aperi cu doi clasici un hoţ de buzunare? (III, 148); Ce suntem noi de vină/ Că s-a făcut lumină/ La tine în vitrină? (IV, 103); Cică din lăcomie şi din neruşinare/ Şi din dobitocie, noi nu suntem în stare/ Să ne cunoaştem vina în răscoală;/ Că sărăcia neagră e-ntinsă ca o boală; (III, 154); Ferindu-vă de dreptul s-aveţi întâietate,/ Vi-l iau din mâini ţăranii, să facă ei dreptate./ Aţi ocrotit toţi viermii-ncuibaţi în rădăcină,/ Dând vina pe tulpină. (III, 190); Adam pe Eva lui o a pârât,/ Eva pe şarpe, care s-a târât./ Nici unul n-a voit s-aleagă,/ Să-şi ia asupră-şi vina lui întreagă. (IV, 221); Şi cu ele pipăi toate/ Lacătele încuiate.../ Să le rup, bătu-m-ar vina,/ Nu pot, mânca-le-ar rugina. (IV, 274). VÍNDE (19), vând, vb. III. Lat. vendere. 1. A ceda unui cumpărător dreptul de proprietate asupra unui bun, în schimbul unei sume de bani. * A oferi spre

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 629 vânzare; a face comerţ. 2. A trăda sau a denunţa, a pârî (pentru bani sau pentru un interes material). Eu mă fălesc că nu vând ca atâţia/ Tezaurele mele. Nici nu ştiu/ Dacă pe piaţă Dumnezeu cel viu/ S-a ieftenit mai mult decât tărâţea. (I, 134); Vând şi un mărgăritar,/ Cinci ocale la cântar./ (...)// (...)/ Toată noaptea ţiu deschis:/ Vând pe dragoste şi vis/ Şi numai pe datorie. (II, 114); Se vinde viaţa, se tocmeşte anul./ Vânzarea-i cu bucata şi toptanul. (II, 223); Fă bine, scoate din cotor/ Foaia zbârcită-n el, de scriitor,/ Şi nu mă vinde pe hârtie. (II, 246); N-avea nimic pe vatră, de-abia un fir de soare,/ Dar n-avea nici suspine şi doine de vânzare,/ Că harul nu se vinde/ Pe bani şi pe merinde. (IV, 75); Turmele, că sunt în ţară,/ Cad subt greaua lor osândă,/ Că nu pot să le mai vândă/ Şi să le mai joace-n cărţi/ Cu fugari dintr-alte părţi. (III, 139); Să trăiască din dobândă,/ Şi să cumpere şi vândă,/ Fiecare buzunar/ Ajungând milionar. (IV, 46); Iuţindu-şi caii către sat/ Un ţăran venea întârziat./ Vânduse, pesemne,/ Nişte lemne. (I, 215); Pe locul unde şi-a răpus vrăşmaşii,/ Şi slava lor ţărână a căzut,/ S-au arătat, în urmă,-n sânge paşii/ Curtenilor şireţi ce l-au vândut. (I, 71); Piroanele de astăzi, dobânzi la împrumut,/ Tot Iuda le tocmeşte şi tot el te-a vândut. (III, 120). Formă verbală iotacizată: să vânză. Doamne din Cer, Sunt nepriceput ce să cer/ Pe borangic, pe dimie şi pânză./ Datornicii vor să mi le ia, să le vânză. (I, 180). VINDECÁ (6), vindec, vb. I. Lat. vindicare. 1. Refl. şi tranz. A (se) însănătoşi, a (se) tămădui. 2. Tranz. Fig. A face să dispară o suferinţă morală, o supărare, un dor etc. Vracii vindecă de scrinteală,/ Şi babele de orice altă boală./ Bubele-dulci şi deochiul/ Se tămăduiesc cu

ghiocul; (I, 231); Vindecă-mă, suflete./ Vin-acasă, suflete./ Adu leacuri, suflete. (II, 79); De când mi-ai pus capul pe genunchi, mi-e bine./ Nu ştiam că mă voi vindeca de mine cu tine./ Vorbele, gândurile, împletirile crezusem că-mi ajung./ Nu ştiam. Au zvâcnit umerii, au crescut braţele: fusesem ciung./ Mi-am simţit coapsele, gleznele, spinarea tari ca un luptător./ M-am vindecat şi m-am născut, sărutându-ţi talpa unui picior. (II, 67); E-o floare. Vâră-ţi faţa în ea şi ai să bei/ Mireasmă, amintire şi vis din palma ei./ Ea ştie să mângâie, să vindece, s-alinte,/ O strângere, o dată, o ţine-o viaţă minte. (III, 80); – „Vă întreb acum frumos, –/ Zise trist şi proestos, –/ Ce pedeapsă se cuvine,/ Să se vindece mai bine,/ Unu-i frate mincinos?” (IV, 186). VINDECÁT (1), -Ă, vindecaţi, -te, adj. V. vindeca. Însănătoşit, lecuit (de o boală, de o suferinţă). Flămânzi, ei nu ştiu de foame/ Şi, ţepeni, uitat-au de ger./ Răni vinete, semne infame,/ Vor fi vindecate la cer. (I, 225). VÍNERI (8), vineri, s.f. Lat. Veneris (dies). Ziua a cincea a săptămânii, care urmează după joi. * (Adverbial) În cursul zilei de vineri; (în forma vinerea) în fiecare vineri. Durerea mea de vineri duminica-i mai dulce./ O gust mai mult când sună un clopot dintr-o turlă./ De ziua săptămânii mi-e milă şi mi-e silă. (II, 72); Vineri seara, la lucarne,/ O să-l am cu două coarne. (II, 114); Şi pornea de joia şi cu bulzi de caş,/ Să-i ajungă vineri marfa în oraş,/ Când, din casă-n casă, pentru fiecare/ Domn, avea vreo turtă şi prin buzunare. (IV, 40); – „Ce-o fi cu ăsta, frate-meu Ioane, –/ Întreabă porcul, cu-o grăire blândă,/ Pe cel ce îl târa prin târg să-l vândă,/ Că-n zilele de marţi şi vineri/ Se pomeneau grăind şi porcii tineri. –„ (IV, 57); Pripăşiţi

630

Simona Constantinovici

de joi, de vineri,/ Unii sunt prea cruzi şi tineri./ Nici n-au nouăzeci de ani,/ Încă pui, încă juncani. (IV, 189); Am fost vinerea la schit:/ M-am rugat şi m-am smerit./ Ce să cred şi ce să fac,/ Cu mine ca să mă-mpac? (I, 146); Şireţi stăpânii noştri aflară bune rosturi/ Şi bine nimerite şi-n cele patru posturi/ Şi-n Miercurile, Vinerile toate./ Dintrun condei, se scade un an la jumătate. (III, 120). VINOVÁT (12), -Ă, vinovaţi, -te, adj. Din sl. vinovatu. (Despre oameni) Care are o vină, care a săvârşit o greşeală; culpabil; pasibil de o pedeapsă. Sunt vinovat că am râvnit/ Mereu numai la bun oprit. (I, 24); Luai pildă pentru trunchi de la urcioare,/ Şi dacă-n sâni şi şold a-ntârziat/ Mâna-mi aprinsă, eu sunt vinovat/ Că n-am oprit statuia-n cingătoare (I, 81); Vinovat îs, la ţigare,/ Că ţi-ai fript unghia mare/ Şi că-n vâlvătaia creaţă/ Ţi-a luat foc şi o musteaţă? (IV, 238); Vinovatul e zugrav,/ Dar şi dânsul tot gângav./ Se sileşte şi se luptă/ Cu un câlţ de vorbă ruptă (IV, 210); Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o dată,/ S-aplec la sărutare o frunte vinovată,/ Să-nvingem iarăşi vremea dintr-o-ntărire nouă/ Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă. (I, 90); Poliţia streină slujea pe cea din ţară,/ Le dezlipea trimise, primite dinafară,/ Şi copiile fură trecute-n Bucureşti/ Potăilor lihnite de vinovaţi şi veşti. (III, 156); S-ar visa fugarii toţi,/ Toţi stăpâni şi patrioţi./ Vinovaţii şi vrăjmaşii/ Fac tot ei pe păgubaşii. (III, 138). VINOVĂŢIE (3), vinovăţii, s.f. Vinovat + suf. -ie. Culpabilitate, vină. Dar mai cumplita lui vinovăţie,/ Ticăloşit de crima îndoielii,/ E c-a simţit în sânge o frăţie/ Şi-o solidaritate cu rebelii. (III, 122); Nici un băiat de-al nostru, din şcoli, n-a fost să fie/ Târât de zor-ne-

voie în vreo vinovăţie,/ Şi fără capi cu carte şi făr-a fi-nvăţaţi,/ Sătenii fură-n tară cu miile-mpuşcaţi. (III, 156); Mă turbură şi viaţa mă chinuie, ca-n vis,/ Între vinovăţie şi un mormânt închis./ Nu se răcise mortul, şi-n clipa morţii, cruntă,/ În loc de doliu, mama se pregătea de nuntă. (III, 210). VÍNTRE (2), vintre, s.f. Lat. venter, -ris. (Pop.) Pântece, abdomen, burtă. Am un piron în ţâţă/ Şi-un vătrai în vintre mă aţâţă.// Vreau să beau sânge şi să rup/ Ca un şarpe, ca un lup. (I, 204); Curtenilor de viţă li-i nasul surd şi mut:/ Nici oala, nici răsuflul din vânturi nu le put./ Prea măguliţi în sine şi fericiţi să intre,/ Ei află ce gândeşte stăpânul şi din vintre. (III, 106). VIN (23), vinuri, s.n. Din lat. vinum. Băutură alcoolică obţinută prin fermentarea mustului de struguri. Casele-adunate, ca nişte urcioare/ Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,/ Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare,/ Din mocirla cărui aur am băut. (I, 45); Şi pe când prieteni şi curteni în zale/ Ciocnesc în juru-i cupele cu vin,/ În cinstea faptelor Măriei Sale,/ El cugetă ce ţepi li se cuvin. (I, 102); Un gust ce fuse-n vin şi în prescură/ I s-a topit ca un surâs, în gură,/ Şi-n sâni feciori a scăpărat scânteia./ – „Cuminecă-se roaba ta, Femeia.” (II, 146); Timpul să le fie plin/ Ca o butie de vin./ Să le stea noroacele/ La toate noroacele,/ În toate ogoarele/ Să le fie soarele. (III, 54); Am pâine, merinde şi vin./ Pătulul mi-e plin./ Am poame-n livadă/ Lăsate să cadă/ Din pomi, din belşug. (III, 277); Eu îţi urez, paharul în mână când l-ăi strânge,/ Sămi sorbi în vin otravă, şi-n fund să dai de sânge. (IV, 73); Turta-i turtă, vinul vin:/ Îl sorb tot şi-ntâi mă-nchin./ Câte un pitic mai fură/ Din cuptor câte-o prescură,/ Şi cu vin de două deşte/ Mai

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 631 ades se-mpărtăşeşte,/ La chilie, umilit,/ Ca un vechi arhimandrit, (IV, 205); Să ne oprim? Un cântec ne vine de la han./ E vinul bun şi patul adânc şi tu eşti dulce./ Şi-ai vrea, învăluită în părul tău bălan,/ Pe jaruri carnea noastră, de vie, să se culce. (I, 108); Şi vinul de deasupra, de aur, când mi-e sete,/ N-ajunge niciodată cu nimbul să mă-mbete. (III, 297); Vinul are-aşezământ/ Cât e trup şi sânge sfânt,/ Că se face preschimbare/ Printr-o binecuvântare. (IV, 204); Orice ai vrut şi jinduit/ Era de-ajuns să fi râvnit./ Tata mişca numai sprânceana,/ Şi vinul alerga cu damigeana. (IV, 217). VIOÁRĂ (30), viori, s.f. Cf. it. viola. Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanţă, având întinse, pe una dintre feţe, patru coarde, care vibrează când sunt atinse cu arcuşul sau când sunt ciupite; violină, scripcă. Într-un titlu de poem: Mărturie pe vioară şi arcuş (II, 172). Durerea noastră surdă şi amară/ O grămădii pe-o singură vioară,/ Pe care ascultând-o a jucat/ Stăpânul, ca un ţap înjunghiat. (I, 10); Îmi creşte-n suflet iarăşi o strună de vioară,/ Dar cântecul în mine, tânjind să se deştepte,/ Sfiios şi şovăielnic şi-acum ca-ntâia oară,/ Răsună-n depărtare, mai sus şi mai afară,/ Ca-ntr-o vecie albă cu stâlpi şi turle drepte. (I, 122); O fi fost mă-ta vioară,/ Trestie sau căprioară/ Şi-o fi prins în pântec plod/ De strigoi de voevod? (I, 218); Şopârla-i pentru glezna de la mână,/ Iar şarpele pentru grumaz,/ Fetişcană de atlaz –/ Şi pentru şoldul dumitale, de vioară,/ Domnişoară. (II, 88); O melodie parcă i-a prins şi-i înfăşoară,/ Era ca de vioară şi nu era vioară. (II, 177); Valuri de cârpă/ Se răstoarnă câmpul, cu scârbă/ O harfă şi o vioară,/ Cu strunele de sfoară,/ Zac în sânge şi noroi. (II, 231); De ce-aş fi trist? Că nu ştiu mai bine

să frământ/ Cu sunet de vioară urciorul de pământ? (III, 256); Cârja-i e, din subsuoară,/ Cât căluşul de vioară./ O metanie de lână/ Îi atârnă de o mână. (IV, 201); Eşti ca vioara, singură, ce cântă/ Iubirea toată pe un fir de păr,/ Şi paginile tale, adevăr,/ S-au tipărit cu litera cea sfântă. (III, 11); Şi ochii plâng, dar plânge şi mai adânc vioara,/ Că plânge mâna-n coarda oftată, surioara! (III, 81); Deşi măreţi şi meşteri, ei nu ştiu că totuna/ Sunt harfa cu vioara şi flautul cu struna,/ Şi că puterea tainei lăuntrice-mprumută/ Şi scândurii crestate oftat de alăută. (IV, 77); Fii cântecul viorii ce doarme nerostit,/ Smaraldul care încă pe mâini n-a strălucit, (I, 154); Aş putea vecia cu tovărăşie/ Să o iau părtaşa gândurilor mele;/ Noi viori să farmec, nouă melodie/ Să găsesc – şi stihuri sprintene şi grele. (I, 18); Stea cu stea pe-ntinsul undei liniştite pun cleştar,/ Şi printr-însul zugrăvite lebezile par şi luna./ Plângeri de viori şi fluier cad în lac mărgăritar/ Şi se-aud din depărtare lovind unda câte una. (I, 104); Aş voi să găsesc o asemănare/ Şi caut în zgomote şi murmure,/ În viori, în naiuri şi ghitare/ Ecoul nedesluşit şi turbure. (I, 167); Văzduhul sună de viori/ Subt streaşinile-adânci şi frânte,/ Ele-a cântare au purces din zori,/ Căci oamenii-au uitat să cânte. (II, 15); Ce s-a născut, pe rând s-a şi-ngropat/ Şi crucile-au intrat în sat,/ Viori de lemn/ Încremenite într-un semn. (II, 260); Au trecut porumbieii în zbor/ Pe deasupra lor,/ Cimpoaiele, viorile./ Au trecut şi florile. (II, 179). VIÓI (10), VIOÁIE, vioi, vioaie, adj. Din viu + suf. -oi. 1. Care este plin de viaţă, de vigoare; iute în mişcări, sprinten; zglobiu, zburdalnic. 2. Aprins, înflăcărat, intens. Cioc vioi şi ochi zglobii,/ Spune-mi tu, de unde vii? (II, 38);

632

Simona Constantinovici

Sprinten şi vioi/ Ca un piţigoi,/ Bătu-lar să-1 bată!/ Câtu-i de curată/ Şi gingaşe, zgaiba!/ E fudul ca naiba. (II, 139); Şi harnicul nimica, vioi ca o lăcustă,/ Se-nghesuie şi-aleargă pe marginea îngustă/ Şi-mbracă omenirea de miile de ani:/ O sculă genială, cinci ace la doi bani. (III, 74); Cel mai vioi, tu, sfinte şi frate, dintre stele,/ Rămâi oprit de-a pururi deasupra casei mele./ De noapte paznic ager şi aşteptându-ţi ora/ Mă aperi împotriva şi-a mea şi-a tuturora. (III, 286); Omul e mai ager, mai vioi, mai sprinten,/ Ca un roib agale, îndemnat de pinten. (IV, 41); Aceluia ce-atinge neatins noroiul/ Şi poate duce drum şi peste cer,/ Printre aramă, cremene şi fier:/ Giganticul, molatecul, vioiul. (I, 160); Curmeziş, talazu-l taie/ Şi despică-l ca un pinten,/ Luntre-a visului vioaie,/ Cu călcâiul zvelt şi sprinten. (III, 27); De ce-aş fi trist? Că pacea duioasă şi blajină/ Mă duce ca o luntre prin linişti de lumină?/ E un surâs şi-n vraful de cărţi, să mă alinte./ Vieţi noi tresar vioaie din foste oseminte. (III, 255); Cu ce fel de cerneală şi vârf de care sculă,/ Te miră, dar ea zburdă vioaie şi fudulă. (IV, 79); Obrazul sărutat de mine,/ Acum primeşte lacrima, mai bine./ Vioaia pleoapă, de o dată tristă,/ Cată la drum şi tace în batistă. (II, 157). VIÓLĂ (1), viole, s.f. Din it. viola, fr. viole. Instrument muzical cu coarde, mai mare decât vioara, acordat cu o cvintă mai jos decât aceasta şi având sunete mai grave decât ea. Te-nfăşuri între corzi şi harpe/ Şi de viole mute, şarpe!/ Şi-n fiecarele din noi/ Ştii să strecori chei mici şi moi.// Diavole, jocul tău ajunge!/ Pan te-a trântit şi-acum tempunge. (I, 158). VIOLONCÉL (2), violoncele, s.n. Din fr. violoncelle, it. violoncello. Instrument muzical cu coarde asemănător cu

vioara, însă mult mai mare decât aceasta şi având un timbru mai grav. Mi-a trebuit un violoncel:/ Am ales un brotăcel/ Pe-o foaie de trestie-ngustă./ O harpă: am ales o lăcustă. (II, 7); – „Era vreo legătură?”/ – „Mai mult o-asemănare.../ Atâta, că-i mai lungă şi niţeluş mai mare./ De-ai să mai creşti de-o palmă, ai fi violoncel.” (III, 228). VÍPERĂ (2), vipere, s.f. Lat. vipera. Şarpe mic, foarte veninos; năpârcă. Variantă neliterară de plural: viperi. Un strigoi/ Pune-n negreală noroi./ Pravila de baştină/ S-a pierdut în mlaştină./ Ochii mici ai literii/ Sticlesc ca ai viperii. (II, 99); Nu te-am zărit o dată, şi s-ar fi cuvenit/ De două ori pe lună, când sunt sărbătorit./ Vin vulpile, vin şerpii, vin viperile toate,/ Şi tu visezi în piscuri şi vrei singurătate. (IV, 84). VÍPIE (1), vipii, s.f. Et. nec. (Reg.) Căldură mare, arşiţă, zăduf. Şi s-au aprins, de-a latul ţării, mii/ De lumânări şi de făclii,/ Ca la un Paşte şi o Înviere,/ Facle, şi vipii, şi-opaiţe stinghere. (III, 115). VIRGÍN (1), -Ă, virgini, -e, adj. Din lat. virgo, -inis. Fig. Neatins, intact; curat. Şi nencetat, ca pietrele de rouă,/ Par a renaşte-n locu-mi tot virgin,/ Cu-o licărire-n fundul meu mai nouă,/ Pe cât mi-i încăputul de puţin. (III, 12). VIRGINÁL (3), -Ă, virginali, -e, adj. Din fr. virginal, lat. virginalus. 1. Feciorelnic, virgin. Are treizeci de ani mai mult ca mine,/ Opt coţi înnălţime,/ Dar în făptura ei ceva virginal./ Ştie pe dinafară Iliada, în original,/ Sonetele lui Petrarca,/ Pe Goethe, pe Calderon de la Barca. (IV, 29). 2. Fig. Candid, pur. Auzi?/ Cartofii sunt lehuzi./ Ascultă, harul a trecut prin ei/ Virginal, candid şi holtei,/ Dumnezeieşte. (I, 171); Rece, fragilă, nouă, virginală,/ Lumina duce omenirea-n poală,/ Şi pipăitu-i

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 633 neted, de atlaz,/ Pune găteli la suflet şi grumaz. (I, 20). VIRGINITÁTE (1), virginităţi, s.f. Din fr. virginité, lat. virginitas, -atis. Fig. Candoare, nevinovăţie. Împins în îmbulzeala tăcerilor depline,/ Zic zvăpăiat în ele: Eu, Mie, Meu şi Mine./ Odată cu sideful gingiilor stricate,/ Eu mi-am pierdut naiva dintâi virginitate. (III, 86). VÍRGULĂ (1), virgule, s.f. Din fr. virgule. Semn de punctuaţie care delimitează grafic unele propoziţii în cadrul frazei şi unele părţi de propoziţie în cadrul propoziţiei. „Să-ţi mai pui o întrebare:/ E aproape de culcare;/ Unde dormi, aici, departe?/ Într-o pagină de carte?/ S-ajungi virgulă târzie/ Într-un op de poezie?” (II, 41). VIRTÚTE (3), virtuţi, s.f. Din lat. virtus, -tutis (cu unele sensuri după fr. vertu). Însuşire morală pozitivă a omului; integritate morală. Cu tine dorul am/ Să fiu răsplămădit şi şters/ În slava mea de miligram/ De praf, suflat în univers./ Şi dă-mi virtutea unui bram,/ Pământu-n vrăji să ţi-l destram. (I, 150); Nu eşti frumos şi falnic? N-ai glezne lungi şi iuţi?/ Bieţii de noi, greoii, n-avem decât virtuţi./ Sau ţi se pare, poate, că ţi-e prea scurt grumazul,/ Când noi dăm de ţărână cu trupul şi cu nasul? (IV, 84). VÍS (68), visuri, s.n. Lat. visum. 1. Faptul de a visa; înlănţuire de imagini, de fenomene psihice şi de idei care apar în timpul somnului. * Loc. adj. De vis = propriu visului; fig. extrem de frumos, de necrezut, ireal. * Loc. adv. Ca prin vis = vag, confuz. 2. Reverie, meditaţie, visare. 3. Fig. Iluzie deşartă; gând, idee, aspiraţie realizabilă. Într-un titlu de poem: Un vis urât (IV, 70). Eu am dorit de bunurile toate./ M-am strecurat cu noaptea în cetate/ Şi am prădato-n somn şi-n vis,/ Cu braţu-ntins, cu

pumnu-nchis. (I, 24); Lacăte, cine te-a închis/ La uşa marelui meu vis? (I, 39); Şi când făptura ne primeşte-ntreagă,/ Ca un altar ce-n haos s-a deschis,/ Şi dinainte floarea ni se pleacă,/ Să-i sărutăm petalele de vis? (I, 53); În umbra lămpilor cernite/ Se varsă vis în cupe noi,/ Şi capetele mult iubite/ Se-nvecinesc pe nesimţite,/ Ca nişte frunze de trifoi. (I, 70); Pentru ca noaptea, în oglindă,/ Privindu-ţi sânul scris,/ Strugure, dudă sau ghindă,/ Să te uiţi în carne, şi să ghiceşti în vis. (I, 100); În jurul tău misterul, cu slove negre scris,/ Ca-n mine pune golul alăturea de vis:/ Când visul dându-i margini, când golul, lui, vecie,/ Şi-mpreunaţi nici unul pe celălalt nu-l ştie. (I, 112); Florile şi fluturii au rămas într-un vis/ De stingere în aghiezmele din Paradis. (I, 169); După pana ce te-a scris,/ Vii şi tu din somn şi vis./ Căci vopseli asemeni nu-s/ Decât colo, tocmai sus, (II, 28); Toată noaptea ţiu deschis:/ Vând pe dragoste şi vis/ Şi numai pe datorie. (II, 114); Urciorule de vis şi de pământ,/ El ţi-a dat glas. Eu îţi voi da cuvânt. (II, 121); Căutătura teafără şi tare/ Mi-a pus din tencuieli o întrebare,/ Cea prinsă de un vis a tresărit./ Pleoapele, frunze, cad în asfinţit. (II, 229); Şi merg şi robii-n calea lactee, ca de vis,/ De-a lungul Paradisului deschis./ Convoaiele de aripi, de suflete, departe,/ Se duc mereu pe văluri, prin lumea fără moarte. (III, 226); Dar când venea s-asculte îndoiala/ La uşantredeschisă către vis,/ Îţi auzeam pantoful şi podeala.../ Şi-atunci ştiam că uşa i s-a-nchis. (III, 260); Ion îşi zise: „Doamne, cel din cer,/ De spaimă-mi vine iar să zbier./ Nu e aievea, ăsta-i vis/ Şi numai Duhul rău mi l-a trimis.” (IV, 21); Dar noaptea-n vis, printre strigoii reci,/ Vine smerit, şi şoapta lui blajină/ Îţi face rugăciune să-l dezlegi/

634

Simona Constantinovici

Şi să-l mângâi cu milă şi lumină. (IV, 247); Munte-ndreptat cu piscul în Tărie/ Şi neclintit în visul de azur,/ Bătut de-a mării veche duşmănie/ Cu bici de lanţuri împrejur, (I, 16); Pentru credinţă sau pentru tăgadă,/ Te caut dârz şi fără de folos./ Eşti visul meu, din toate, cel frumos/ Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă. (I, 62); Cu ochi-închişi în zâmbet, copil abia-nflorit;/ Cu fruntea răsturnată, cu visul risipit,/ Ca o dantelă scumpă, pe trupu-ţi adormit./ Dar spune-mi, la crepuscul, încet, sînt fericit?... (I, 127); Eu ştiu tăcea când visul a murit,/ Şi-n toată clipa-nalţ câte-o statuie/ Tăcerii, pe un drum ce suie/ Neisprăvit. (I, 143); Priveghe dară visul din noi să-l împătreşti./ Fă-i început de coardă din fiecare deşti./ Fă-i pirostrii ivoriul fierbinte-al unui trup/ Cu amintiri de marmori şi cu miros de stup. (I, 155); Clopotul ştirb, din visul de-altădată,/ Sună a ciob şi-a putină uscată,/ Ş-n apa de mocirlă, stătută şi cleioasă,/ Strigoiul face cruce şi-aghiazmă mincinoasă. (II, 204); Cunoşti în vreme visul că sfârşeşte./ Ţi-ai aşteptat oşteanul trist pe scut/ Să-ţi intre-n zale reci în aşternut/ Şi săţi frământe trupul tâlhăreşte. (III, 14); Iată putinţele ce ţi se cer./ Împacă-te cu dreapta chibzuială./ Cugetul tău să fie cu coadă şi mâner,/ Şi visul tău să fie ca o oală. (IV, 34); Şi, frecându-se la ochi,/ Nu le fie de deochi,/ Bosumflaţi că ia sfârşit/ Visul nemaiîmplinit./ Visul întrerupt îţi lasă/ Toată viaţa somnoroasă. (IV, 200); Curmeziş, talazu-l taie/ Şi despică-l ca un pinten,/ Luntre-a visului vioaie,/ Cu călcâiul zvelt şi sprinten. (III, 27); Poema visului mă doare/ Că nu se poate-n ac urzi,/ Cum se urzeşte-n fir o floare/ Pe o mătase-n zori de zi. (III, 287); Şi, seara, învelindu-şi grădinile cu crep,/ Sunt altoit cu visuri, ca un ocean cu stele./ Nu ştiu culesul

lumii de unde să-l încep,/ Din câte flori de aur mi-ajung până-n zăbrele. (I, 122); Ce stihii străbaţi, streine de gândirea mea mirată,/ Ce comori nepipăite nici de visuri niciodată,/ Mărturia mi-o aduce, într-un tremur ca de jar,/ Licărul neprins de sculele-a niciunui argintar. (I, 153); Îmi voi ucide timpul şi visurile, deci,/ Cârpi-voi pe-ntuneric mantaua vieţii mele./ Drept mulţumire şti-voi că cerurile reci/ Vor strecura prin găuri lumina unei stele. (I, 58); O cauţi şi ai vrea să cânte/ În umbra viselor răsfrânte,/ Şi-n nici o zare nu tresare/ Lumina serii gânditoare. (III, 272). VISÁ (27), visez, vb. I. Din vis. 1. Tranz. A avea un vis (1) în timpul somnului, a vedea în vis pe cineva sau ceva. 2. Intranz. A se lăsa în voia gândurilor, a imaginaţiei; a medita. 3. Tranz. şi intranz. A-i trece cuiva prin gând. Evlavia din timpuri, cinstită, înnălţase/ Lăcaşuri, paraclise şi mânăstiri frumoase./ Un preot era preot, şi crezul era crez./ Mă tot gândesc la timpuri şi-mi pare că visez. (III, 119); Poema ce-o visez trăsare/ De mult în sufletul deschis/ Oricărui răsărit de soare/ Şi-oricărui început de vis.// (...)// Poema o visez ş-o caut/ În toate cărţile cu nume,/ Uşoară ca un ghiers de flaut/ Şi numeroasă ca o lume. (III, 287); Te-ai împăcat sau suferi de vremea ce-a crescut?/ La ce visezi când ziua pe lampa ta se curmă/ Şi cade-n geam zăpada la ceasul cunoscut,/ Tu, care-ai stat bătaia s-asculţi, pe cea din urmă? (I, 115); Vin vulpile, vin şerpii, vin viperile toate,/ Şi tu visezi în piscuri şi vrei singurătate. (IV, 84); Poetul, strâns în casă, pe piscul dintre hornuri,/ Întârzie-n mândria tăcerii, solitar./ Visează pentru Domnul cu dulce în zadar/ Şi se hrăneşte zilnic cu ceai şi două cornuri. (I, 111); Culcă-te tu şi visează,/ Eu te scormon şi te ar,/ Şi-o să vezi,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 635 pe la nămiază,/ Că nu-i jocul în zadar. (III, 270); Visai să ai în el o încăpere/ Şi-un pat de-odihnă moale, la durere,/ Un şir de cărţi pe masă şi-o lumină/ Şi trei felii de pâine pentru cină. (IV, 226); Şi meşterul Manole visa o mânăstire,/ Dar cine-a scos-o vie din moarta-nchipuire? (III, 81); Avea ca vreo şase ani/ Şi visa să strângă bani,/ Socotind pe uşi, cu cretă,/ Cât costa o bicicletă. (IV, 135); Eu sunt acel care l-am visat,/ L-am căutat şi-am vrut să-l născocesc,/ Ca prin gunoiul meu cel omenesc,/ Să treacă rază, ager şi curat. (I, 143); De subt foi, unde-i culcat,/ Capul singur i se vede./ Somnorosul din livede/ A vorbit. Poate-a visat. (II, 134); Aţipit-a ziua-n ramuri./ Porumbieii albi, la rând,/ Pe pridvoare şi la geamuri/ Se trezesc din nou visând. (I, 66); Că piticii, mulţi dorm duşi/ Prin gutui şi corcoduşi,/ Şi visând, precum se ştie,/ La cereascampărăţie. (IV, 200). VISÁRE (8), visări, s.f. V. visa. Faptul de a visa; reverie, meditaţie. * Fantezie. Într-un titlu de poem: Cenuşa visărilor (I, 31). Femeie răspândită-n mine/ ca o mireasmă-ntr-o pădure,/ Scrisă-n visare ca o slovă,/ înfiptă-n trunchiul meu: săcure. (I, 116); Într-adevăr, destinul e turburat de-o floare/ Ieşită de neunde, necum şi la-ntâmplare,/ Şi se trezeşte-n rouă din somnul ei închis,/ Trecând dintr-o visare tăcută într-alt vis. (III, 283); Cel ce gândeşte singur şi scormone lumina/ A dat o viaţă nouă şi-un om de fier, maşina,/ Fiinţă zămislită cu gândul şi visarea,/ Nenchipuit mai tare ca braţul şi spinarea. (III, 110); Cenuşa visărilor noastre/ Se cerne grămezi peste noi,/ Precum se coboară pe glastre,/ Atinse, petalele-albastre,/ De-o gâză căzută de sus printre foi.// (...)// Pământul e-o moară deşartă/ Cu larve cerşind adăpost,/ Mişcându-se-n pul-

berea moartă,/ Ce-n haos mereu se deşartă:// Ţărâna visării ce-a fost. (I, 31); Păianjenul visării parc-ar sui cu Frică/ Şi ar călca, pe firul nădejdilor întins,/ Care-şi destramă vârful, pe cât i se ridică/ Un căpătâi în haos, de-o stea de unde-i prins. (II, 154); Nici o vioară nu mai pricepe să mai sune,/ Chiar stelele, sfinţite şi pure la-nceput,/ Au putrezit în bolta visărilor străbune,/ Şi zările, mâncate de mucegaiuri, put. (I, 119). VISÁT (1), -Ă, visaţi, -te, adj. V. visa. Văzut în vis; imaginat. Când ţi-ai pornit clădirea altarului visat,/ Vezi că, furat de iazme, să nu te fi-nşelat./ De vreme ce-ai să umbli prin suflete-n cuvinte,/ Te legi de la-nceputuri, visând, cu jurăminte. (III, 293). VISĂTÓR (1), -OÁRE, visători, -oare, s.m. şi f. Visa + suf. -ător. Persoană care este înclinată spre reverie, spre meditaţie. De pe pod, la miezul nopţii, le aruncă mâna bună/ Pâinea, ce nutreşte truda şi trudeşte visătorii./ Mâini, lăsaţi-le flămânde să se-acopere cu lună;/ Lebezi, aşteptaţi ca pâinea să v-o dea semănătorii. (I, 104). VÍSCOL (15), viscole, s.n. Et. nec. Vânt puternic însoţit de ninsoare sau de lapoviţă. Titlu de poem: Viscolul (III, 58). Aceeaş lună nouă/ Ne sparge borangicul din plasele-amândouă,/ Şi-acelaş vânt le sfâşie-mpreună,/ Pe nopţile de viscol fără lună. (II, 184); Din viscol, uragane şi furtuni,/ Rămâne viu crâmpeiul de mătase,/ Acolo unde maica-l aşezase,/ Zăloagă-n cartea ei de rugăciuni. (III, 31); Bătut de viscol negru, ca fiara frântă-n trup,/ Înspăimântat în haos să-l văd cum se destramă,/ Cusut cu fir şi umbre şi flori, ca o năframă. (III, 297); Şi în furtuni şi viscol, ca şi-n tăcerea sfântă,/ Se-aude vocea lumii că blestemă şi cântă. (III, 298); Când venea vreo vijelie,/ Le-am dat mei pe

636

Simona Constantinovici

farfurie,/ Ca să nu se risipească/ Hrana-n viscol, păsărească. (IV, 142); Nu-i viscol, ger şi timp urât,/ Doar poame bune, cu toptanul,/ Cât e grădina şi cât ţine anul. (IV, 216); Un talaz se frământă,/ Zguduie marea frântă,/ Rupe unda şi viscolul de alge/ Şi nu se sparge! (I, 173); Trebuie să fie bine/ Iarna-n stupii de albine./ Adormit pe jumătate/ S-asculţi viforul cum bate./ Sfârcul nu te mai atinge,/ Viscolul nu te mai ninge. (IV, 171); În viscole şi gloată, fugar şi duşmănit,/ De câte ori nădejdea de om nu ţi-a murit! (III, 89). VISCOLÍ (1), pers. 3 viscoleşte, vb. IV. Din viscol. Intranz. A bate un vânt puternic cu ninsoare sau cu lapoviţă. Vai de păcatele mele,/ Astăzi pare să mănşele!/ Vai de noi, ce vânt cumplit!/ Zece zile-a viscolit,/ Zece nopţi ne-a zguduit. (III, 58). VÍŞIN (3), vişini, s.m. Derivat regresiv din vişină. Pom roditor din familia rozaceelor, cu flori albe, cultivat pentru fructele sale (Prunus cerasus). Bravo! Pasăre isteaţă/ Care-mi cânţi de dimineaţă/ Dintr-un vişin cu beteală./ Să te mânce vru Păcală,/ Şi-a mâncat o păcăleală. (IV, 123); O furnică mică, mică,/ Dar înfiptă, va să zică,/ Ieri, la prânz, mi s-a urcat/ De pe vişinul uscat,/ Pe picioare, pentru căci/ Mi le-a luat drept nişte crăci. (II, 40); E bălţată-n fel de pete,/ Zugrăvite ca pe var/ Când, prin vişini şi arţar,/ Bate luna în părete. (IV, 147). VITAN (1), toponim. La bariera din Vitan,/ Robii de pe Bărăgan/ Au sosit cu furci şi coase./ La Chitila sunt vreo şase/ Mii de oameni cu topoare. (III, 137). VÍTĂ (45), vite, s.f. Din lat. vita „viaţă”. Nume generic dat animalelor domestice mari, mai ales cornutelor; p. gener. animal. * Epitet dat unui om grosolan,

nesimţit sau prost. Pe la Sfântul Niculaie/ Mai rămân niscaiva paie/ Şi coceni, de cap de vită,/ Pe o streaşină belită. (II, 259); Îl ţin ca pe o vită,/ Şi vara, ca şi iarna, în viscol priponită,/ Cămătărit cumplit,/ Şi-l ţin şi-nnămolit/ Şi îngropat în sate de bordeie,/ Bolnav şi el şi proasta lui femeie. (III, 155); Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite/ Şi leagăne urmaşilor stăpâni. (I, 9); Tata s-a îngrijit de voi,/ V-a lăsat vite, hambare,/ Păşune, bordeie şi oi,/ Pentru tot soiul de nevoi/ Şi pentru mâncare. (I, 190); Tobe sparte, goarne dogite/ Bat ceasul agoniei. Sate, vite,/ Câmp, ălbii seci, ogoare/ Sunt scoase la mezatul urgiei călătoare. (II, 223); Ba nu e nici nevoie să ştie să vorbească,/ Aşa-zicând, vreo limbă, de pildă, plugărească./ Pentru coşar şi vite, cu două-trei, streine,/ Ajung să se-nţeleagă cu voi destul de bine. (III, 105); Trei sate, adunate jurîmprejur, grămadă,/ Răcneau de suferinţă la stâlpii de ogradă,/ Ca staulul de vite, în fierbere, când rage./ Ameninţau cu puşca, ele strigau: – „Păi, trage!” (III, 126); Aşa se face, măre, că bietul de ţăran/ Rămâne singuratec, uitat din an în an./ Odrasla lui stricată îl ţine, ca pe vite,/ Să tragă-n jug la moara lichelei ciocoite. (III, 152); Se-ntoarse Stan, şi vacile iubite/ Au scos un muget lung de bucurie./ Săracule, blajinele de vite/ Se dăruiesc de-antregul numai ţie. (III, 175); Broaştele, cât nişte vite,/ Dau din coarne şi copite. (IV, 194); El, singuratic, duce către cer/ Brazda pornită-n ţară, de la vatră./ Când îi priveşti împiedicaţi în fier,/ Par, el de bronz, şi vitele-i de piatră. (I, 50); Pe câmpul palid, în sulfină,/ Vitele pasc şi rumegă lumină. (II, 65); N-am iaz curat/ De adăpat./ Vitele mele-n păşuni/ Rumegă tăciuni şi rugăciuni. (I, 187); Drumu-i lung până la Jii.../ Vitele-au

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 637 tânjit în iarnă/ Mai mult moarte decât vii./ Abia calcă, se răstoarnă. (II, 258); Şi tot dintr-o sminteală a minţii se mai spune/ Că singuri noi petrecem în case mari şi bune,/ Pe când ei stau cu porcii şi vitele-n odaie,/ Grămadă peste claie. (III, 154); Dar până una, alta,-ncearcă/ Ciocoiul să dea vitele la apă./ Dar ce? l-ascultă vre o vacă, parcă?/ Şi cu îndemnuri proaste vitele s-adapă? (III, 161); Erau prin zare herghelii,/ Cirezi, şi se-auzeau, din rug,/ Nechez de cai şi vitele că mug. (III, 185); În miazăzi, în miazănoapte,/ Pe patru drumurile largi ale făpturii/ Veneau cu noi, deasuprăne, vulturii,/ Şi ugerii, alături, ai vitelor, cu lapte. (I, 124); Câte puţin sunt dator/ Fără să-mi fi dat nimic, tuturor –/ Şi lemnului uscat, şi bălţii stătute,/ Şi florilor, şi pietrelor, şi vitelor bătute,/ Şi oamenilor din răstignire./ Cu ce să plătesc nefire şi fire? (I, 185); Cu cireşe la cercei/ Să mergem la purcei,/ Să dăm vitelor tărâţele/ Mulgându-le ţâţele/ În ciubere. (II, 61). VITEÁZ (12), -Ă, viteji, -ze, adj., s.m. Din sl. vitenzi. 1. Adj. (Adesea substantivat) Care dă dovadă de curaj în luptă; p. gener. îndrăzneţ, dârz, curajos. 2. S.m. (La pl.; în evul mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Stăpân de pământ care primea din partea domnului unele sarcini militare speciale. Când team chemat din frumuseţile pustii,/ Şi tu te afundai mai tare-n sihăstrii,/ Viteaz în zbor, învierşunat în luptă/ Cu negura neîntreruptă? (IV, 11); Cu barbete tinere/ Ai fi ca un ginere,/ Şi mustăţile de cneaz/ Ţi-ar da ifos de viteaz. (IV, 242); Eşti viteaz, te ştiu, şi-ai fost/ Mai ales în adăpost. (IV, 249); Ori în luptă, ori în cârji,/ Ori viteaz, ori şi înfrânt,/ Ziua-n cer, noaptea-n pământ,/ M-am supus, şi mă frământ. (IV, 273); Fântânile adânci sunt prihănite/ Şi trebuiesc sleite:/ Nu

căuta viteazul să scoboare/ Drept în mocirlă, până la izvoare. (II, 163); Îşi împlini voinţa cumplitul crunt efort./ Neturburat de bine şi rău, priveşti destinul/ Şi nu te mustră gândul că tu eşti asasinul/ Viteazului din munte, întins, învins şi mort. (I, 119); De ce ţi-e zarea azi atât de goală,/ Viteazule, şi cugetul pustiu? (III, 40); Puterea lui întreagă şi vitează/ Ascultă-n noaptea de safir şi lut,/ Din depărtare, calul că-i nechează,/ Care prin adieri l-a cunoscut. (I, 71); Izbânda strânse-alături vitejii la festin,/ În platoşe, subt coifuri, cu suliţi şi topoare./ Şi zalelor frecate din nou, licăritoare,/ Li se stropea oglinda cu picături de vin. (I, 164). VITEJÍE (4), vitejii, s.f. Viteaz + suf. -ie. 1. (La sg.) Calitatea de a fi viteaz; voinicie. 2. Faptă vitejească. Timpul mieste însă scump,/ Căci mi se pare că-i al meu,/ În vitejie şi-n înfricoşare. (II, 72); Scriind de vitejie, istoricii, dibaci,/ N-au glas despre pământul răpit de la săraci. (III, 176); Din vitejii şi biruinţi trecute/ Am câştigat puterea, ce-a rămas:/ Nu mai străbat destinul meu la pas,/ Ci furtunos de-acum, şi iute. (I, 80). VÍTREG (1), -Ă, vitregi, -ge, adj. Lat. vitricus. Fig. Duşman, ostil, vrăjmaş; potrivnic. Îmi mai lipseşte, poate,-o fărâmă de scânteie/ Să mai mi-aprindă viaţa-n vârtej de curcubeie./ Să nu mă mai ştiu vitreg în marea ta vecie,/ Strein si singuratec, pe stânci, când va să vie/ Sorocul, când şi zarea şi timpul se-ntrerup. (III, 297). VITRÍNĂ (4), vitrine, s.f. Din fr. vitrine. 1. Spaţiu special amenajat pentru expunerea mărfurilor în spatele ferestrei dinspre stradă a unui magazin. Se vede cât de colo c-a fost şi-i o ispită/ Prin câte mâini trecuse, citită, răscitită,/ Pe când vecinul mândru, de drept aristo-

638

Simona Constantinovici

crat,/ Stă-n raft, ca-ntr-o vitrină pantoful nencălţat. (IV, 47); Eva dă cu tifla şi ne-njură/ Prin bătătură./ Ce suntem noi de vină/ Că s-a făcut lumină/ La tine în vitrină? (IV, 103); M-am apărat şi dam să fug, dar el/ Mă-nţepenise bine-ntr-o vitrină./ Într-adevăr, dădusem chiar un fel/ De carte, cum se zice, la lumină. (IV, 229). 2. Dulap cu rafturi şi cu pereţi de sticlă, în care se expun, într-o casă particulară, bibelouri, veselă etc. Vreau o mobilă de lux/ Cu sertare şi vitrine./ Du-te la geamgiul Fuchs/ Şi să-i spui că-i pentru mine. (IV, 61). VITROU (1), vitrouri, s.n. Gâştele cuprinde-le-vei pe subt aripi şi vei duce./ Se va coborî prin tine turla răzimată-n cruce./ Plumbul tău cu feţe multe va sticli ca un vitrou/ Care-n fiecare petec scăpăra un soare nou. (I, 152). VIŢĂ (5), viţe, s.f. Din lat. *vitea (= vitis). I. (Adesea determinat prin „de vie”) Vie. * Fiecare dintre lăstarele lungi şi flexibile ale viţei; p. gener. curpen, vrej. Când a-nceput şi lacrima de viţă,/ Ai plâns şi tu, suava mea domniţă,/ Şi n-am avut să bănuiesc prilej/ Că s-a rănit o ramură de vrej. (II, 156); Cât timp măcar gândirea n-o vrea să se dezveţe/ În mijlocul acestei corecte repetiţii/ Pentru-îngrăşarea ierbii şi altoitul viţii,/ Şi să renunţe-odată la doruri şi tristeţe? (I, 110); Voi ridica viţele fragede cu ghimpi de mărăcine/ Ca nişte omizi lungi, lipite de tine,/ Te voi strecura ca dintr-o plasă,/ Dând foile şi umbra de o parte,/ Cum ai făcut şi tu în carte,/ Mireasă! (II, 62). II. Fig. Descendent, urmaş, vlăstar; p. ext. neam; soi, fel. * Loc. adj. De viţă = a) de calitate superioară; b) de obârşie boierească. Curtenilor de viţă li-i nasul surd şi mut:/ Nici oala, nici răsuflul din vânturi nu le put. (III, 106); Nendrăznind să asuprească/ Altă viţă omenească/ Şi, ca nu cumva

să piară/ Îmbucaţi de niscai fiară,/ Şi-au făcut şi ei o ţară. (IV, 179). VIŢÉL (5), -EA, viţei, -le, s.m. Lat. vitellus. Puiul (mascul al) vacii, până la circa un an. Viţelul o să semene a curcă,/ Şi curca o să capete copite,/ Şi din talmeş-balmeşul de vite/ Cine ştie ce-o să iasă/ Pe lângă casă. (IV, 103); Deacu schimbat e totul. În curţi şi-n pragul porţii,/ Printre viţei şi-n grajduri, te întâlneşti cu morţii,/ Cu umbra lor de sânge. Se uită, stă şi piere. (III, 203); Cu silabele „Bu-get”/ Aveau dreptul, get-beget,/ Să se-nfrupte din belşug,/ Ca viţeii, care sug. (IV, 258). VIŢELÚŞĂ (1), viţeluşe, s.f. Viţea + suf. -eluşă. Diminutiv al lui viţea. Cam şchioapătă la treabă, mai fac şi mai se lasă,/ Şi-au cam uitat de pravili: se cer prea des acasă,/ Ba e bolnavă mama, ba taica-i trimitea/ Bilet că viţeluşei i-i tare dor de ea... (III, 229). VÍU (77), VÍE, vii, adj. Lat vivus. 1. (Adesea substantivat) Care se află în viaţă, care trăieşte. * Loc. adj. şi adv. De viu = fiind încă în viaţă. 2. Plin de viaţă, de neastâmpăr. * Animat, însufleţit. Discuţie vie. 3. (Despre plante) Viguros, cu sevă, verde. 4. (Despre sunete) Răsunător, puternic. 5. (Despre abstracte) Intens, puternic. Durere vie. Într-un titlu de poem: Viii şi morţii (IV, 227). Dintr-a mea singurătate/ Las în voie timpul viu,/ Care ştie ce nu ştiu,/ Şi prin veacuri destrămate/ Fac cu pana semn şi scriu. (I, 77); Eu mă fălesc că nu vând ca atâţia/ Tezaurele mele. Nici nu ştiu/ Dacă pe piaţă Dumnezeu cel viu/ S-a ieftenit mai mult decât tărâţea. (I, 134); Când sufletele toate de tot vor fi tăcut/ Va mai rămâne, poate, un clopot viu la poartă./ Cine-o veni atuncea din vechiul tău trecut/ Să sune-n întuneric şi-n timp cu mâna moartă? (I, 161); Ca să te-ating, târâş pe rădăcină,/ De zeci

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 639 de ori am dat câte-o tulpină,/ În câmp, în dâmb, în râpi şi-n pisc,/ Viu când mă urc, şi trist când iar mă isc. (I, 163); Intercalate-n ritmul unicului viu vers/ Ar mai simţi cadenţa, de-a pururi ascultată/ De valuri şi de zodii, egale-n pasul mers,/ Când s-ar opri secunda şi inima să bată? (II, 154); De ce stârnişi ţărâna şi viu m-ai zămislit,/ Dacă-nceputului i-ai dat sfârşit/ De mai nainte de-a fi şinceput? (II, 195); Din viscol, uragane şi furtuni,/ Rămâne viu crâmpeiul de mătase,/ Acolo unde maica-l aşezase,/ Zăloagă-n cartea ei de rugăciuni. (III, 31); Făt-Frumos de pe Gilort/ Bănuiseră că-i mort,/ Dar mai viu ca niciodată,/ Iată-l iarăş că se-arată. (IV, 90); Ajunsesem să mă port/ Când mai viu şi când mai mort,/ Îndurând câteva sute/ De morminte neştiute. (IV, 272); La el, azi-noapte, în chilie,/ A-ntârziat o fată vie,/ Cu sânii tari, cu coapsa fină/ De alăută florentină. (I, 22); Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!/ Copac pribeag uitat în câmpie,/ Cu fruct amar şi cu frunziş/ Ţepos şi aspru-n îndârjire vie. (I, 36); Femeie scumpă şi ispită moale!/ Povară-acum, când, vie, te-am pierdut,/ De ce te zămislii atunci din lut/ Şi nuţi lăsai pământul pentru oale? (I, 82); Să ne oprim? Un cântec ne vine de la han./ E vinul bun şi patul adânc şi tu eşti dulce./ Şi-ai vrea, învăluită în părul tău bălan,/ Pe jaruri carnea noastră, de vie, să se culce. (I, 108); Statuia se străvede mai vie, mai fierbinte/ Şi poartă-ntr-însa jertfa de sineşi răbdătoare/ A tinereţii caste, strivită-n sân de minte,/ Schimbând în hotărâre lăuntrica dogoare. (I, 242); Zicu-ţi şi eu o cântare/ De alean şi întristare./ Urcă-n slăvi, într-o stihie./ Scripca, taică, ţi-este vie. (II, 104); Un om de sânge ia din pisc noroi/ Şi zămisleşte marea lui fantomă/ De reverie, umbră şi aromă,/ Şi o po-

goară vie printre noi. (III, 11); Era rostirea vie, în carne, simţ şi minte,/ A unei noi fiinţe, de-al treilea tipar./ În loc de fraga gurii-i crestat un buzunar,/ Şi-n loc de trup se-ngustă un sac de oseminte. (III, 132); La oricare moarte-a mea/ Ori aprinzi, ori stingi o stea,/ Una vie, alta moartă,/ Ca o candelă cu toartă./ Pe cea moartă o trezeşti/ Cu şoapte vrăjitoreşti./ Celei vii îi stingi obrocul/ De-a noroc şi nenorocul,/ Ca-n descântece şi-n rune,/ Cu o apă şi-un cărbune. (IV, 272); Doamne, izvorul meu şi cântecele mele!/ Nădejdea mea şi truda mea!/ Din ale cărui miezuri vii de stele/ Cerc să-mi îngheţ o boabă de mărgea. (I, 68); Umblă omul, vântul şi fiarele/ Să te râcâie cu ghiarele/ Vii./ Nici nu simţi, nici nu ştii. (I, 179); Zgomotul de lanţuri multe/ A trecut prin curte,/ A ieşit lung pe porţi/ Printre vii şi morţi, (I, 206); Au rămas în sate vii/ Numai câteva stafii,/ Fără păr, fără gingii. (II, 257); Din fântână bate-n soare/ Biciul rece-al apei vii./ Papagalii-n colivii/ Se frământă pe picioare. (III, 9); Şi ca să nu mai întârzii,/ Am luat măsuri imediate/ Ca, zi şi noapte, moarte, vii,/ Să fie forţele mobilizate. (III, 167); Te-ai mai uitat vreodată să vezi că, de părete,/ Sunt atârnate două şi singure portrete?/ Sunt cei doi fraţi alături şi pe-amândoi îi ştii./ Ia uită-te la fruntea şi ochii ăştia vii. (III, 214); Lin pârâul curge-ncet/ Ca un şir de lacrimi vii,/ Ca din ochii cenuşii,/ Morţi, ai unui vechi portret. (III, 257); Deci, morţi şi vii s-au înţeles/ Să ocolească orişice proces,/ Şi unii pe ceilalţi îi spală/ Cu un principiu mistic de morală, (IV, 228); Pe ţărani, că-şi văd de muncă,/ De-i alungă şi-i aruncă,/ Şi se leapădă de ei/ Viii, morţii lor şi-ai mei/ Cu moşnenii şi străbunii. (III, 139).

640

Simona Constantinovici

VIZÍR (1), viziri, s.m. Din tc. vezir. Nume dat miniştrilor (sau înalţilor dregători) din ţările musulmane. Vedeai vizirii la-nălţimea lor,/ Înfipţi în vârfuri sprintene de plopi,/ Iar pentru sfinţi, vlădici şi episcopi/ Avea lemn sfânt şi bun mirositor. (I, 102). VÍZITĂ (2), vizite, s.f. Din fr. visite. Faptul de a merge al cineva în scopul unei întrevederi cu caracter prietenesc, oficial sau de curtoazie. Te uiţi la ceas, că s-a făcut târziu./ Ce să-i mai dai să scapi? Vre un rachiu?/ Dar vizita se prea lungeşte./ Să-i spui ceva răstit, mai româneşte? (IV, 234); – „Lăsaţi-l: nu poate să v-asculte./ Nu vedeţi?/ Azi are vizite multe,/ Domnule grefier.”/ Zăbrelele s-au îndopat cu faguri de cer/ Şi atârnau candele de stele/ Printre ele. (I, 224). VIZITÍU (2), vizitii, s.m. Din magh. vezetö. Persoană care mână (ca profesionist) caii la o trăsură, la o căruţă etc. Că-n limuzină eşti viteaz, te ştiu,/ Doar capului i-am pune o-ntrebare:/ Nu i-ar tihni mai bine vizitiu? (IV, 268); Toată breasla, toţi golanii,/ Târgoveţii şi ţăranii,/ În opinci şi în obiele,/ Şi muierile, şi ele,/ Vizitii, grăjdari la noi,/ Şi ciobanii, de la oi. (IV, 257). VIZUÍNĂ (1), vizuine, s.f. Cf. viezure. Loc de adăpost pe care şi-l amenajează unele animale sălbatice. * Fig. Ascunzătoare. Mă uit la flori, mă uit la stele:/ Eşti chinul dulce al tristeţii mele./ Mă uit în mine, ca într-o chilie,/ Mă uit în ceruri, în împărăţie,/ Mă uit în gol, mă uit în vizuini./ Te caut printre spinii din grădini, (II, 167). VIZUNÍE (1), vizunii, s.f. Din vizuină. (Pop.) Vizuină. Fiştecare vizunie/ Are hram şi stăreţie, Şi prin scorburi şi prin foi/ Stau piticii câte doi,/ Câte trei sau mulţi de tot/ Şi se-nghesuie cum pot. (IV, 181-182).

VLAD (2), nume de domnitor: Vlad Ţepeş. Şi nu cunoşti cruţări şi amânări/ De te arunci dreptăţii împotrivă./ Dealtfel, creştin, cu ţepile, colivă/ Îţi pregăteşte Vlad – şi lumânări. (I, 101); Şi iată Sfatul Ţării adunat/ Să mulţumescă domnului de Pace./ Vlad şade-n jilţ. E liniştit. Şi tace,/ Cu sufletul în platoşămpăcat. (I, 102). VLADIMIR (1), antroponim. Te trezeşti şi te mai miri/ Cu panduri şi Vladimiri/ Şi cu lumea de strânsură,/ Care-ţi bagă pumnu-n gură/ Şi te scot şi din moşie,/ Să le faci cărăuşie. (III, 142). VLÁGĂ (8), s.f. Din sl. vlaga. Putere, forţă, vigoare. Te tulbura năluca trecând, ţi-era urât/ Ca unui fără vlagă oştean posomorât. (III, 87); Eşti ostenit de silă, cărturare,/ Te chinuie o slovă, o-ntrebare,/ Şi-n loc să-ţi dea odihnă, ţi-a tulburat-o, dragă,/ Şi-ai mai pierdut o vreme şi alt crâmpei de vlagă. (IV, 38); Gerul îi ustură urechile, laba,/ Nevinovat, neîndurat şi degeaba./ Carnea, vlaga, zgârciul, pe de-a-ncetul,/ I le-a mâncat şi mistuit scheletul. (II, 149); Ni se sporeşte vlaga, şi grâul ni se coace/ Mai repede-n războaie decât în timp de pace? (III, 95); Aşa că de la Paşte şi până la Crăciun,/ Şi din Crăciun la Paşte, mai pocăit, mai bun,/ Ţi se înmoaie vlaga şi nu treci din blestem/ La sfânta răzvrătire, de care ei se tem. (III, 120). VLĂDÍCĂ (4), vlădici, s.f. Din sl. vladika. 1. Episcop. 2. (Înv.) Stăpânitor, domn. Variantă fonetică de G-D: vlădichii. Şi-a pierdut prin frunză, bietul,/ Astupuşul şi biletul,/ Şi i-a dus Vlădichii-n poală,/ Pe la toacă, sticla goală. (IV, 186). Vedeai vizirii la-nălţimea lor,/ Înfipţi în vârfuri sprintene de plopi,/ Iar pentru sfinţi, vlădici şi episcopi/ Avea lemn sfânt şi bun mirositor. (I, 102); Un sobor de vlădici, la matca-ncleită,/ S-a făcut buturugi de

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 641 răchită./ A trecut, undeva, şi oaste:/ Ies din ţărână suliţi, coifuri şi coaste. (II, 230); Dar crinii-mbrăcaţi în panglici,/ Pe cârji de irozi şi vlădici,/ Se roagă-n sobor pentru mine,/ În isonul maicilor schivnice-albine. (III, 274). VLAHUŢĂ (1), numele unul scriitor român: Alexandru Vlahuţă. DobrescuArgeş, Arion, Vlăhuţă,/ Kogâlniceanu şi-alte haimanale/ Au şi-nceput ţăranii să-i asmuţă/ Alăturea de unul, pe nume Caragiale. (III, 158). VLĂSTÁR (3), vlăstare, s.n. 1. Lăstar. Şi-nghite-mă întreg, în haos,/ Umil, senin şi mulţumit/ Că las în urma mea repaos,/ Şi-o foaie nouă de adaos/ La cartea veşnicului mit,/ În care visul mi-e strivit/ Ca un vlăstar de mărgărit. (I, 151). 2. Fig. Descendent, coborâtor al unei familii. Ei vin de zece poştii, în car, la Bucureşti,/ A-şi mai vedea vlăstarul, şi-aduc de-acasă veşti,/ Că leagă bine grâul, săcara şi ovăzul,/ Că tremură moşia de spic, cât ţine văzul, (III, 151-152); Vlăstarul scump, cu barba pe cravată,/ Ieşea cu gheata scâlciată,/ Şi jerpelit şi-aproape gol./ Se-mprumuta la chelner de un pol, (III, 181). VOCABULÁR (1), vocabulare, s.n. Din fr. vocabulaire, lat. vocabularium. (Înv.) Dicţionar, de obicei de proporţii mici; lexic, glosar. – „Mă gândesc,/ Mă răzgândesc/ Şi cred că să nimeresc, –/ Zise Împăratul Ceresc./ Am adus dicţionare,/ Lexicoane şi vocabulare.” (IV, 103). VOCÁLĂ (1), vocale, s.f. Din lat. vocalis. (Fon.) Sunet al vorbirii la a cărui emitere curentul de aer sonor iese liber prin canalul fonator, fără să întâlnească niciun obstacol. Un mandat de deputat/ Era, dragă, o arvună/ Care merge dimpreună,/ Ca vocala cu-o consună. (IV, 258).

VÓCE (26), voci, s.f. Din lat. vox, vocis. 1. Glas. 2. Însuşire pe care o au unele persoane de a cânta frumos din gură. Titlu de poem: Voci (I, 161). Deosibeşti chemarea pruncului în vânt/ Cântată de o voce din pământ. (I, 20); Stau la pândă-n bălţi şi împrejur,/ Clopot, voce, tunet să mă strige,/ Ţipăt rău sau şoaptă să murmur,/ Ce voi zice, nu ştiu, ce voi zice? (III, 284); Vorbă dulce, voce blândă,/ Surâzând când împrumută,/ El da banii cu dobândă,/ Mulţumit cu suta-n sută. (IV, 60); Dar la fereastra staulului, sus,/ De câte ori oprindu-ne, din grabă,/ Nu am zărit lumina lui Isus/ Şi-am auzit că vocea lui ne-ntreabă? (I, 73); Cuvintele să nu mi le mai dezmierzi,/ Să nu le mai spuie agale/ Buzele tale,/ Să nu le mai cânte cumva/ Vocea ta/ Şi pe cobză deştele. (II, 87); Dar ce cânta, cu vocea jumătate,/ Nu-mi amintesc şi nici n-am prea ştiut,/ Când melodia lui era întretăiată/ De câte un suspin desprins de prin trecut. (III, 267); Şi în furtuni şi viscol, ca şi-n tăcerea sfântă,/ Se-aude vocea lumii că blestemă şi cântă. (III, 298); Orice mişcă, muscă, mâţă,/ Îl jigneşte şi-l aţâţă./ Când îi este vocea trează,/ Sperie şi-nfricoşează. (IV, 120); –„Ce-ai făcut nici nu cutează/ Gura noastră să grăiască”,/ Spuse vocea stăreţească. (IV, 209); A mai venit de-atuncea să v-asculte,/ Voi plopi adânci, cu voci şi şoapte multe?// Voi aţi rămas întorşi tot spre apus,/ Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus. (I, 96); Tăcerea vocile şi le-a pierdut,/ Care-o făceau pe vremuri să răsune./ Aud ţărâna doar a vocilor străbune,/ Cum se desface, cum s-a desfăcut. (I, 63); Dă sunet şi iedera moartă/ Şi vocile stinse luând graiuri, pe rând,/ Şi murmură parcă şi parcă şi râd. (II, 199). VÓDĂ (13), s.m. Din sl. [voje]voda. Titlu dat domnilor ţărilor româneşti,

642

Simona Constantinovici

adăugat, de obicei, după numele lor; domnitor; p. ext. principe, rege. Întrun titlu de poem: Vodă-Ţepeş. De bună seamă. Vodă gânditorul/ La curăţirea lumii-i hotărât./ Îndeasă ţeapa-n oameni până-n gât/ Pentru-a-ntâlni şezutul omuşorul. (I, 101). S-au prăbuşit în haos statuile, pe rând,/ Cu slava lor de idoli, de piatră şi pământ./ I se părea lui Vodă că doarme şi visează./ Beţia lui de noapte se pomenise trează. (III, 108); Vodă, Doamne, ia aminte:/ Asta vine de la minte,/ Arz-o focul de prostie./ Răzvrătire, haiducie,/ Ură pe proprietar,/ Astea vin de la tipar. (III, 142); Într-un cătun mai zace, fost soldat,/ Un chip de om trei sferturi mai scurtat,/ Dintr-un război mai vechi cu turcii,/ Şi-i ciuguleşte ciocul curcii/ Medalia târâtă pe subt pat,/ Cu care Vodă pieptul i-a scuipat. (III, 177); „Poate că trece Vodă vreodată pe la mine, –/ Se tot gândise Cerbul o vreme şi mai bine. –/ Plimbându-se prin codru, proptit în câte-o stâncă,/ Îşi scărpina şoriciul de stei, că-l cam mănâncă.” (IV, 80). VOÍ (19), voiesc, vb. IV. Probabil din voie (derivat regresiv). – Cf. sl. voliti. Tranz. 1. A fi hotărât, a fi decis să...; a intenţiona, a vrea. * Intranz. (La imperativ) A avea voinţă neclintită, a stărui într-o acţiune. 2. A fi de acord, a consimţi, a primi. Treceam din teatre-n teatre, zburdam din ţară-n ţară,/ Voiam, parcă, din lume, dansând să zbor afară. (III, 227); Voiam să pleci, voiam şi să rămâi./ Ai ascultat de gândul cel dintâi. (III, 278); Şi când voiai să-ţi vezi cârmacii/ Ţi-eşeau nainte psalţii şi tâlmacii. (IV, 17); Şi acum c-o văd venind/ Pe poteca solitară,/ De departe, simt un jind/ Şi-aş voi să mi se pară. (I, 14); Aş voi să găsesc o asemănare/ Şi caut în zgomote şi murmure,/ În viori, în naiuri şi ghitare/ Ecoul nedesluşit şi turbure.

(I, 167); Voind să duci tezaurul de ceară,/ Te prăbuşişi din drumul cel înalt. (I, 40); Ai dus la ţurţur gura cu gura mea plecată,/ Voind să bei cu mine scânteia lui deodată. (I, 47); Şi-ntr-un ungher, vom face din covoare/ Un pat adânc, cu perinile moi,/ Dacă Isus, voind să mai scoboare,/ Flămând şi gol, va trece pe la noi. (III, 10); Dar chinuit de râvna de-a fi, muncit de jind,/ Miracolul trezirii l-ai săvârşit voind. (III, 70). VOICA (1), antroponim feminin. Din bg. Vojka. Nu se poate! Ce, nu ştii/ Că nu vând bijuterii/ Mama Voica şi Dumitra/ Nici cu coşul, nici cu litra?/ Precupeţi de har şi nimb?/ Marfa asta nu-i pe schimb. (II, 42). VÓIE (43), (rar) voi, s.f. Din sl. volja. 1. Voinţă, vrere, intenţie. * Loc. adv. Cu voie sau cu voia (cuiva) = intenţionat, dinadins. Fără (de) voie = involuntar, neintenţionat. 2. Dorinţă, plăcere, înclinaţie spre...; libertate (de a alege, de a opta), alegere. 3. Poftă, dorinţă, chef. * Expr. Voie bună = stare sufletească bună. 4. Permisiune, încuviinţare. * Loc. adv. Cu voia (cuiva) = cu aprobarea (cuiva). Sumedenii de luceferi,/ Plini de voie şi de har. (I, 44); Dintr-a mea singurătate/ Las în voie timpul viu, (I, 77); Curata voie bună şi sfânta bucurie/ Din lanţul de robie nu pot să mai învie (I, 120); Voie dă-mi să spânzur graiul/ Şi să-ţi mulţumesc cu naiul. (II, 99); Dai voie bună, voia bună creşte./ Dai dragoste şi dragostea sporeşte. (II, 170); Cu voie, fără voie, de milă, de hatâr,/ O să-i bocească-n vorbe-nflorite un catâr, (II, 279); Grămada asta mare, cuminte, ca să fie/ Purtată după voie, e ca o jucărie. (III, 101); Daţi-i năvală uriaşă/ Robului vostru, cel de voie bună! (III, 252); Stăpânul, n-aveai voie, ca pe moaşte,/ Nici de-a-l zări, necum de-a-l mai cunoaşte. (IV, 17); Şi voia mea de bine, frumos

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 643 şi adevăr,/ Îngăduie să-şi ţie şi-acolo-n gânduri jugul. (I, 138); Şi gândurile toate ţi le ştie,/ Şi voia ta o scrie/ Pe piatră, pe icoane, pe hârtie, (II, 193); El frumos şi ea frumoasă,/ Două fire de mătasă/ Să-mpletească voia bună/ Cu nădejdile-mpreună. (III, 54); Căci văzul are harul şi voia de la soare/ Ca tot ce întâlneşte să scadă, şi scoboare. (III, 70); Stăpâni şi ai cenuşii din vatră şiai ţărânii,/ Înscăunaţi prin vremuri, ani sute şi mai bine,/ Din voia şi-nvoiala poruncilor străine. (III, 193); Şi o mai lărgim, cu voia cititorului, şi noi,/ Adunând în cusătură câteva altiţe noi. (IV, 9); Că mă cam sperii de-ntrebare/ Şi nu prea intru-n voia lui cu fiecare/ Şi n-am la toată vorba nici răspuns. (IV, 21); Ţiera voia respectată/ În justiţie şi-armată (IV, 258). VOIEVÓD (3), voievozi, s.m. Din sl. vojevoda. (În evul mediu) Domn, domnitor, vodă. Variantă fonetică: voevod. O fi fost mă-ta vioară,/ Trestie sau căprioară/ Şi-o fi prins în pântec plod/ De strigoi de voevod? (I, 218). Mă simt ca un stihar de voievod,/ Ţesut încet cu degetele calde/ Ale întregului năpăstuit norod. (III, 251); Frumos cum îi din fire şi uns, din voievozi,/ La cap şi alta-n spate, el are două cozi. (IV, 81). VOINÍC (15), -Ă, voinici, -ce, s.m., adj. Din bg., scr. vojnik. I. S.m. 1. Tânăr bine făcut, chipeş, viteaz, îndrăzneţ. 2. Flăcău, fecior. II. Adj. (Despre oameni) Robust, viguros, vânjos. O suferinţă între alte două/ N-am socotit-o suferinţă nouă./ Haide şi tu, aşează-te-n spinare./ Mă simt voinic. Pe cine ce-l mai doare? (II, 212); Ce să cauţi, tu, voinic,/ Negreşit, dar încă mic,/ Să iei drumul prin pustii,/ Cu strigoi şi cu stafii, (IV, 195); Dar Bob şade-ntins şi doarme,/ Ca voinicul, fără arme,/ Şi pe cât de iscusit,/ Zmeu-a şi chelălăit, (IV, 122); Voi

creşteţi, dragii mei, sănătoşi,/ Voinici, zglobii, cu voie bună,/ Cum am apucat din moşi-strămoşi. (I, 191); Doi unchieşi pitici,/ Pitici dar voinici,/ Au venit în sat/ Pe la scăpătat,/ Unul Moş Ajun,/ Altul Moş Crăciun. (IV, 148); Asta-i legea, opt odată,/ Cu barba nepieptănată;/ Nici mai mulţi, nici mai puţini,/ Toţi voinici şi toţi creştini. (IV, 206); Voinicii apărară fruntarii şi ogoare/ De fala câte unui străin sau nestrăin,/ Şi-i retezară capul cu ochii de venin,/ Şi-i puseră zăbală-n gingii sângerătoare. (I, 164); Prin salcâmi plecaţi şi sălcii, mulţumit că te atinge,/ Sânul mumelor voinice îl vei mângâia şi linge. (I, 152); Doi voinici, cu mâini voinice,/ Au troznit în hău din bice,/ Împletite din curele/ Şi bălţate cu mărgele. (IV, 156). VOÍNŢĂ (8), voinţe, s.f. Voí + suf. -inţă. 1. Funcţie psihică caracterizată prin orientarea conştientă a omului spre realizarea unor scopuri şi prin efortul depus pentru atingerea lor. 2. Hotărâre, decizie, voie. 3. Intenţie, scop, ţel. 4. Dorinţă, poftă, chef. Mi-am stăpânit pornirea idolatră/ Cu o voinţă crâncenă şi rece;/ Căci somnul tău nu trebuia sănnece/ Sufletul meu de piscuri mari de piatră. (III, 14); E rece, întârzie, pripelile-l ajung/ Mai potolite, n-are voinţă şi-i mai lung,/ Şi, dezlegat de suflet şi minte, are-nvăţ/ Să stea ca-ntre umbrele şi pălării un băţ. (III, 82); Îşi împlini voinţa cumplitul crunt efort./ Neturburat de bine şi rău, priveşti destinul/ Şi nu te mustră gândul că tu eşti asasinul/ Viteazului din munte, întins, învins şi mort. (I, 119); Voinţa nu se teme deacum de-o înviere –/ Şi ca să nu mai cerce să fie fericit,/ A luat în cleşte insul întreg şi l-a stârpit,/ Cu dreptul ce i-l dete sălbatica putere. (I, 120); Doamne, aşa obişnuit eşti, biet,/ Să risipeşti făptura ta încet./ Prefaci în pulbere mă-

644

Simona Constantinovici

runtă/ Puterea dârză şi voinţa cruntă. (I, 132); Ai născocit pe-ncetul uneltele, cu care/ Ţi s-a făcut mai dârză voinţa şi mai tare. (III, 74); E Regele! un rege, acuma fără viaţă./ Voinţa şi nobleţea îi scapără pe faţă. (III, 214); Nu mă privi din slavă atât de-nduioşat,/ Că-mi zdruncini hotărârea pe care am jurat./ Căci cu voinţa ruptă încep, slăbit, a plânge,/ În loc să plângă spada cu lacrime de sânge. (III, 216). VOIÓS (3), -OÁSĂ, voioşi, -oase, adj. Voie + suf. -os. Plin de voie bună; bucuros, vesel. Bărbatul drept, tovarăş cu oţelul,/ Se simte vrednic şi voios în zori./ Ai dreptul să-ngenunchi, de-ţi este felul,/ Dar să-l şi tragi când e să te măsori. (III, 17); În tine ţine noaptea, dar vezi că-n răsărit/ Catapeteasma zilei de aur s-a trezit,/ Şi împrejurul tău, voioasă, munca./ Sună cetatea şi răsună lunca. (IV, 38); Erai o gâscă şi tu, ca gâştele, mă rog,/ Şi te vedeam voioasă, la prânz şi pe la toacă,/ Cu gâtul lung, din guşe, cu pasul pintenog,/ Scăldându-te-ntre raţe cu gâştele-ntr-o troacă. (IV, 63). VÓLBURĂ (1), volburi, s.f. Din lat. *volvula (< volvere). Plantă erbacee cu tulpina subţire, târâtoare sau agăţătoare; rochiţa-rândunicii, poala-Maicii-Domnului, adormiţele. O altă taină, limba, nu ştie cum răsare/ Şi cum se zămisleşte după ţinut şi soare,/ Mai limpede, mai aspră, mai posacă./ De ce nu poate gândul, ascuns în el, să tacă?/ Făptura ei de aer dă floare de lumină/ Şi are, ca porumbul şi volbura, tulpină. (III, 93). VOLÚM (3), volume, s.n. Din fr. volume, lat. volumen, -inis. Spaţiu pe care îl ocupă un corp. * Număr care exprimă măsura unei mărimi tridimensionale. Şi sculele nevoilor de-acum/ Nu sunt acelea care-mpung şi-nţeapă./ Capacitate

trebui’ şi volum,/ Ca să primească-n ele şi să-ncapă. (IV, 34); Am site fine de cernut polenul/ Împrăştiat cu-albinele pe bolţi./ Unelte, cu-ascuţişuri şi cu colţi/ Pentru găsit volumul, numărul şi genul. (I, 133); Într-un titlu de poem: Volumul şi crâmpeiul (IV, 47). VOLÚTĂ (2), volute, s.f. Din fr. volute, it. voluta. (Arhit.) Ornament în formă de spirală, folosit la capitelurile coloanelor ionice, corintice şi compozite; p. gener. ornament în spirală. Aplauzele-n sală sunau ca o furtună,/ Dezlănţuiam torente şi viscole-mpreună,/ Cu mâna-n sus, cu braţul întins, cu o plutire,/ Făcând cea mai frumoasă volută ca-n neştire,/ Ca vântul, ca talazul, ca frunzele, ca norii./ M-am înnălţat, pe-o undă, la ceruri, cu cocorii. (III, 227); De ce n-ai fi voluta topită, de tămâie,/ Şi singură mireasma, din tine să rămâie?/ Drept pildă ia vecia ce-şi mână-n mări uscatul/ Şi tăinuieşte-n raze potecile şi leatul. (I, 154). VOPSEÁ (9), vopsele, s.f. Vopsi + suf. -eală. Materie colorantă obţinută prin suspensia unui pigment într-un lichid, folosită la colorarea diferitelor obiecte. Cu slove de trei şchioape, pe firme, cu vopsea,/ Citeşti şi mulţumeşte a cui e ţara ta. (III, 204); – „Eu lucrez cu bidinea,/ Cu pensulă şi vopsea./ Am înmuiat în mare/ Şi am spoit, din zare/ Până-n zare,/ Toată ţara bolţilor cuprinzătoare./ (...)/ Lăcustele/ Şi-au strâns fustele/ Şi au trecut prin verdeaţă,/ Încondeiate cu vopsea de izmă-creaţă.”(IV, 101); Şi mai dă-i, Doamne, vopsele/ Şi hârtie chinezească,/ Pentru ca, mânjind cu ele,/ Slava ta s-o smângălească. (I, 11); Slovele cele mai bune/ Le-am scris negre, cu cărbune,/ Pe deasupra cu vopsele. (III, 8); E carte copiată de diac,/ Şi scrisă-n alburi cu vopsele,/ Garoafe, păpădii şi flori de mac,/ Într-un chenar

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 645 de muşeţele. (III, 268). Variantă de plural: vopseli. După pana ce te-a scris,/ Vii şi tu din somn şi vis./ Căci vopseli asemeni nu-s/ Decât colo, tocmai sus, (II, 28); Dar iată pana celor ce-au mânjit/ Drapelele cu alte jurăminte,/ E-o bidinea cu părul năclăit/ De fostele vopseli de mai nainte. (II, 261). VOPSÍ (4), vopsesc, vb. IV. Din bg. vapsam. 1. Tranz. A colora un obiect, acoperindu-i suprafaţa cu pensula sau prin alte metode. 2. Refl. A se farda, a se machia. Şi părul i-l vopseşte, ca să fie/ Când oacheşă, şi când portocalie,/ Şi, după fel de feluri de masaj,/ E zugrăvită ca un peizaj. (III, 179); Dumnezeu când i-a făcut/ Finţa din scuipat şi lut,/ Cu o pensulă de zdreanţă/ A vopsit-o cu faianţă (II, 19); Cine s-a jucat az-noapte/ Că ne-a uns pomii cu lapte/ Şi-a vopsit cu tibişir/ Coardele de trandafir? (II, 52); Meşterii-au răspuns:/ – „Am cusut, am vopsit şi am tuns,/ Împărate./ Fiarele sunt adunate/ De trei nopţi şi jumătate,/ Însă stau nebotezate.” (IV, 103). VOPSÍT (1), -Ă, vopsiţi, -te, adj. V. vopsi. Dat cu vopsea, colorat prin vopsire. Trei sfinţi fură-n timp zugrăviţi/ Şi unul vopsit peste altul./ Uitându-te-n suflet, biserică-nchisă,/ Te vezi însutit/ Cu toţi câţi în tine s-au fost zugrăvit/ Şi nu s-au cojit. (III, 36). VOPSITÓR (3), -OÁRE, vopsitori, -oare, s.m. şi f. Vopsi + suf. -tor. Persoană care se ocupă cu vopsitul. – „Să vie salaorii:/ Bărbierul, croitorul,/ Vopsitorul/ Şi toţi actorii.” (IV, 100); Acum, amice,/ S-auzim vopsitorul ce zice:/ – „Eu lucrez cu bidinea,/ Cu pensulă şi vopsea.” (IV, 101); Vopsitorul are daruri din belşug,/ Dar suferă şi el de beteşug:/ Se uită pieziş, cruciş,/ Un ochi la făină,/ Alt ochi la slănină; (IV, 102).

VÓRBĂ (87), vorbe, s.f. Et. nec. Cf. sl. dvoriba. 1. Cuvânt. 2. Şir de cuvinte care exprimă o cugetare; gând, idee exprimată prin cuvinte; spusă, zisă. * Expr. Ce vorbă! = în adevăr, fără îndoială. 3. Expunere, istorisire, relatare. 4. Convorbire, conversaţie; discuţie, taifas. * Expr. Nu-i vorbă = fără îndoială, fireşte. * Loc. adv. Din vorbă-n vorbă = din una în alta, din discuţie în discuţie. * Expr. Nu-i vorbă (sau mai e vorbă?) = fireşte, e de la sine înţeles. * Expr. A fi vorba de... (sau despre..., să...) = a fi în discuţie, a se vorbi de... 5. Mod, fele de a vorbi, de a se exprima. 6. Zicătoare, zicală, proverb, expresie. 7. Promisiune, făgăduială. 8. Înţelegere, învoială; tocmeală. 9. Zvon; veste, ştire. Odinioară, ne soseau prin curte/ Şi stau de vorbă-n cântece cu noi,/ Îngerii mici cu aripile scurte/ Şi sfinţii candizi în stihare noi. (I, 72); Seara stau cu Dumnezeu/ De vorbă-n pridvorul meu. (II, 30); Nu-i vorbă că, dregându-şi glasul,/ Din când în când îi pică nasul. (III, 50); Îndemnurile mele în pustiu/ Sunt socotite nişte vorbă goală. (III, 164); De hrana lor, a câinilor, ce vorbă!/ Să-i mai îndopi cu mămăligi şi ciorbă? (III, 195); Mai auzii o vorbă, c-au început să crape/ Şi doagele la butii, de s-au golit aproape. (III, 244); Vorbă dulce, voce blândă,/ Surâzând când împrumută,/ El da banii cu dobândă,/ Mulţumit cu suta-n sută. (IV, 60); – „Îl auziţi ce spune? Un mut, la început,/ Din vorbă-n vorbă-ajunge obraznic şi limbut,/ I se dezleagă limba anapoda, şi-n loc/ Să tacă, te mai face că eşti şi dobitoc.” (IV, 76); Cu o vorbă-n două guri/ Ori mă lauzi, ori mă-njuri. (IV, 181); Se sileşte şi se luptă/ Cu un câlţ de vorbă ruptă (IV, 210); Potrivind, ascuns de lună,/ Vorba-n fluier, care sună. (I, 64); Dar în graiul omenesc/ Slova vorbelor tocită,/

646

Simona Constantinovici

Vorba slovei prihănită,/ Înţelesul otrăvit/ Le-a muşcat şi-mbolnăvit. (II, 99); Un frig şi-o-nfiorare se-ntinseră-mprejur,/ Că vorba lui şi vocea loveau ca un cuţit. (III, 187); Şi tot mă ţii cu vorba. De când mă tot amâni,/ Să facem socoteala, sînt două săptămâni. (III, 239); Nu-i vorba că-avea noduri, dar tocmai ca s-ajungă,/ El scândura aleasă şi-o alesese lungă. (IV, 52); E vorba de pădurea, din fabule, Cutare,/ Închisă-ntre hotare cu broaşte şi zăvoare. (IV, 78); Vorba e c-am câştigat/ Şi,-n sfârşit, am răsuflat. (IV, 176); Vorba-i este ascultată,/ Şi porunca lui temută,/ Ori grăită, ori tăcută. (IV, 184); Vino joc de vorbe goale./ Suntem singuri. Ce să-i spun?/ Numai gura dumisale/ Se aude subt un prun. (I, 32); Măcar ţarina să deie/ Vorbe-n brazdă şi condeie. (III, 7); Ar vrea, că-i, de! cocon,/ Să-i ies în drum de-a buşea, cu vorbe de plocon. (III, 163); „Are un glas de cântec şi vorbe mici şi dulci,/ De-ţi vine, ca pisicii, să cazi şi să te culci.” (III, 231); Zi-i, dacă vrei, şi „Papă”, în vorbe ticluite,/ S-alunece uşoare, plăcute, că le-nghite. (IV, 82); I l-a scris cu vorbe-ncete/ Şi strivite cu pecete. (IV, 190); De prin adâncul nopţii vin cocorii/ Pe care i-am văzut plecând,/ Şi cu tăcerea gândului şi-a orei/ Vorbele lor le-auzi de pe pământ. (I, 38); Când pasul îmi purcede prin grădină/ Furiş, ascult, în noaptea sunătoare,/ Murmure cu silabe de lumină/ Şi vorbele de ceaţă şi răcoare. (I, 136); Vorbele, ca o ţărână/ Din şesurile ei ţi le-aş presăra pe mână,/ Şi-n lacrimi se vor trezi/ Apele ţării dinspre miazăzi. (II, 56); Nu ştiam că mă voi vindeca de mine cu tine./ Vorbele, gândurile, împletirile crezusem că-mi ajung. (II, 67); VORBÍ (75), vorbesc, vb. IV. Din vorbă. 1. Intranz. A avea facultatea de a arti-

cula cuvinte, A exprima prin cuvinte gânduri, sentimente, intenţii; a spune, a zice, a grăi. * Tranz. A rosti cuvinte. * A se adresa cuiva. * A se exprima într-o anumită limbă. * Fig. A face dovadă, a adeveri, a atesta, a confirma. 2. Intranz. A sta de vorbă; a discuta; a comenta. 3. Refl. recipr. şi intranz. A se sfătui, a se învoi, a se înţelege. Ei se urăsc, viclenii, dar cum vorbesc de tine,/ Parc-au călcat cu talpa pe ghimpi de mărăcine, (III, 119); Cui să vorbesc de nu ştiu ce mă doare?/ Cine s-asculte sufletul e-n stare/ Cu degetul trecut în cingătoare,/ Fără să-mi ceară să-i vorbesc mai tare? (III, 260); Eu îi zic domnişoară,/ Şi mă-nfioară/ Să nu-i vorbesc cu sfiială/ La persoana a doua plurală. (IV, 29); Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghies,/ Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des. (I, 54); Vorbeşti cu fundul lumii la tine, din odaie,/ Secunda-ntrece veacul şi timpul se-ncovoaie (III, 110); Ce-mi tot vorbeşti de geniu şi talent,/ De capul prost, de cap inteligent? (IV, 249); E mută când vorbeşte tăcut, ca o pecete/ C-un crin săpat în mijloc şi litere secrete. (III, 80); Din ce în ce mai vie şi limpede, curata/ Vedenie vorbeşte. E regele! E tata! (III, 211); Vreau să vorbim în graiuri desfăcute,/ Şi, dezlegând cuvântul de cuvinte,/ S-alegem înţelesurile pe sărite. (II, 71); Atunci se schimbă./ S-a isprăvit tocmeala. Vorbim o altă limbă. (III, 205); Când vorbim şi povestim,/ Ca să lămurim,/ Băiatul şi fata/ Erau de 3 zile gata. (IV, 99); Săteanul nostru nu e mojic şi năzuros,/ Primeşte-orice şi ne vorbea frumos. (III, 154); Cei de faţă vorbeau pe deşte/ Cu el, şi bisericeşte./ (...)/ Şi toată noaptea a vorbit cu ei/ Şi cu icoana Dumneaei/ A de-a pururea Fecioare,/ De Dumnezeu Născătoare. (I, 224); Ce-am dat, ce n-am dat,/ Ei vorbeau piţigăiat. (II, 248);

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 647 Când vorbeau pe scară-n uşi ori pe ferestre,/ Domnii, muşteriii, îşi ziceau „maestre”. (IV, 40); Drept, nu ştiu nici cu cine am vorbit/ Şi nici cu cine l-aş fi semuit. (II, 174); Cineva, vorbind în şoapte,/ De pe-o scară de coşar,/ Antocmit-o-n şase, şapte,// Şi-a vârât-o-n buzunar. (II, 47); Îşi legăna piciorul cu pantof,/ Vorbind la club scârbit şi filosof, (III, 180); Cinci Paşti trecură astfel, şi de cinci ori Crăciunul,/ În aşteptarea joii, vorbind cu câte unul. (IV, 81); Team ascultat vorbind de-o Românie/ De care parcă nici n-aveai habar,/ Ca de-o problemă de geometrie, (IV, 270). VORBÍRE (3), vorbiri, s.f. V. vorbí. 1. Acţiunea de a vorbi şi rezultatul ei; vorbit. 2. Limbă, grai. Nu erau ale tale nici livedea,/ Podgoria, prisaca,/ Nici ţara ta, săraca./ Zisei a ta c-aşa vorbirea vine,/ Şi o zisei cam de ruşine. (III, 192); Dar subt cuvânt că unul are un simţ şi-o minte,/ Şi altul braţe grele, vorbirea asta minte,/ Când spune că stăpânul, mai mare, se cuvine/ Să ia tot rodul zilei, sleindu-te pe tine. (III, 205); Eu înţeleg vorbirea pe limba păsărească./ Ci stai pe loc, aşteaptă, făptură îngerească,/ Să-ţi pui oglinda-n faţă, să vezi, să te cruceşti,/ Să ştii mai de aproape ce eşti şi cine eşti. (III, 213). VORBÍT (2), -Ă, vorbiţi, -te, adj. V. vorbí. Care este exprimat prin cuvinte, rostit, exprimat, spus. * Limba vorbită = limba întrebuinţată obişnuit în viu grai, limba uzuală. Curtenii ascultându-l din două voci odată,/ Una ieşea vorbită, şi cealaltă cântată. (III, 106); A învăţat degrabă, cu râvnă şi silinţă,/ Şi tainele ştiinţei, ştiinţă cu ştiinţă,/ Şi limbile vorbite, ajunsă pricepută/ Pe oameni să-i aţâţe şi, paşnici, să-i asmută. (II, 275). VÓSTRU (18), VOÁSTRĂ, voştri, voastre, adj. pos. 1. Care se află în po-

sesiunea persoanei căreia i se adresează cineva şi a unui grup din care persoana respectivă face parte. 2. Care este legat printr-o relaţie cu persoana căreia i se adresează cineva şi cu grupul din care aceasta face parte. 3. Care este legat printr-o relaţie de dependenţă cu persoana căreia i se adresează cineva. Aşeaz-o cu credinţă căpătâi./ Ea e hrisovul vostru cel dintâi,/ Al robilor cu saricile, pline/ De oseminte vărsate-n mine. (I, 9); Sunt robul vostru, hotărât de sus,/ Să fiu caricatura lui Isus. (II, 212); Pe stârvul vostru mila de lumină/ Aşterne un linţoliu murdar, o rogojină./ (...)/ Dar glasul lui de blestem ridicat în slavă/ Striga şi-n hora voastră, de pe tavă./ Şi sfântul sânge s-a făcut strigoi,/ Rătăcitor de-atuncea printre noi. (II, 222); Daţi-i năvală uriaşă/ Robului vostru, cel de voie bună!/ Fluture, ţese-mi o cămaşă./ Ţarină, ascunde-mă de lună. (III, 252); Comoara voastră-i strânsă în cer şi, după moarte,/ Cel ce cunoaşte toate vă cheamă şi v-omparte... (III, 103); Truda voastră, măi Ioane,/ V-au cărat-o-n geamantane,/ Saibă să benchetuiască/ Din sudoare românească. (IV, 255); Dormiţi, dormiţi!/ Hipnoza nopţii suflă boare/ În muşchii voştri veştejiţi/ Şi mâine veţi avea izvoare/ Din spor, pământul, să-l stropiţi/ Cu bale călătoare. (I, 55); Cimpoaie, cobze, flaute şi naiuri,/ Daţi cântecelor voastre alte graiuri./ Mai bate hora şi aleargă,/ Când trec flăcăii-ncremeniţi pe targă? (II, 241). VOT (5), voturi, s.n. Din fr. vote. Exprimare a opiniei cetăţenilor unui stat în legătură cu alegerea reprezentanţilor lor în organele de conducere; adeziune dată în acest scop. – „Aflu că poporul tot/ Merge, om cu om, la vot,/ (...)” (IV, 257); Nu mai ştiu care netot/ Născoci un singur vot,/ Că acum, după răzbel,/

648

Simona Constantinovici

Voturile sunt la fel. (IV, 258); Câştigam aşa un loc,/ Numai cu un boloboc./ Sigur ca să fii de tot,/ Sculai şi pe morţi la vot. (IV, 259); Şi, de s-ar ivi buclucul,/ Mângâieri cu cauciucul./ Mă aştept, că, mai apoi,/ Să ieşim la vot şi noi. (IV, 260). VOTÁ (3), votez, vb. I. Din fr. voter. Intranz. A-şi exprima prin vot părerea asupra unei candidaturi, a unei hotărâri, a unei propuneri etc. * Tranz. A alege pe cineva prin vot. Zice unul mai cu vază:/ – „Ştiţi că-n ţară se votează?”/ – „Ştirea ne interesează.” (IV, 257); Uite, parcă mi-e ruşine/ Că votează orişicine./ Vrei să fii şi tu ca mine?/ (...)/Dacă nu-i mai dam de fund,/ Luam şi urna s-o ascund./ Cei mai buni alegători/ Ne votau de zece ori. (IV, 259). VRÁBIE (19), vrăbii, s.f. Din sl. vrabii. Pasăre de dimensiuni mici, cu pântecele cenuşiu, cu ciocul scurt; vrăbete (Passer domesticus). Titlu de poem: Vrăbiile (II, 37); Casa cu vrăbii (IV, 125). Titirez ori vrabie/ Zboară către albie,/ Unde maica spală rufe./ Ar avea şi el o scufe/ Şi-o batistă de clătit,/ Care s-au cam murdărit.// (...)// Vrabia cum să plătească/ La casă gospodărească?/ Ea n-are în buzunar/ Două parale măcar. (IV, 115); Ţăpos ca un cui/ Licăre ca sabia,/ Forfota ca vrabia,/ Să-şi păstreze taina lui. (I, 213); Aştept crâmpeie mici de gingăşie,/ Cântece mici de vrăbii şi lăstun/ Să mi se dea şi mie,/ Ca pomilor de rod cu gustul bun. (I, 36); Rândunici, sticleţi şi vrăbii,/ Ca nişte luciri de săbii,/ Le vedea că se perindă/ În văzduh ca-ntr-o oglindă. (IV, 124); El vă stă mereu de pază,/ Apărate să vă vază,/ Vrăbioi şi vrăbii mici,/ De om rău şi de pisici. (IV, 164); Şi aş face o prinsoare/ Că sunt vrăbii, cât se pare,/ Piţigoi, sticleţi ori cuci/ Cuibăriţi colea prin nuci. (IV, 183); În streaşinele

mele/ Vrăbiile au adus perini şi saltele. (II, 49); Vrăbiile din cuibar/ Au ieşit la călindar./ Ghiersul spune ce se-aude,/ Vrăbiilor maici şi rude, (IV, 139); La coteţul lui Dulău,/ Paznic bun şi câine rău,/ Vrăbiile se adună/ Să prânzească împreună. (IV, 141). VRACI (5), vraci, s.m. Din sl. vrači. (Pop.) 1. Doctor, tămăduitor. 2. Vrăjitor. Titlu de poem: Vraciul (I, 133). A orbit de boală grea/ Hoţu’ tatii, şi-aş fi vrut/ Să-i găsesc un leac, ceva./ Nici un vraci nu l-a avut. (IV, 118); Şi te-or întinde, de mai mare dragul,/ Cu bâta, cu toiagul,/ Şi nu te-o mai scula de prin mărar/ Nici vraciul cel mai cărturar. (II, 246); Şi nădragul, a venit/ Vraciul de l-a dezlipit/ Şi a pus un plasture/ Pielei de subt nasture. (IV, 199); Vracii vindecă de scrinteală,/ Şi babele de orice altă boală. (I, 231). VRAF (4), vrafuri, s.n. Din sl. vrahu. Teanc. * Grămadă, maldăr, morman. Nu te teme de cuvinte, cel cu degete-n urechi:/ O să te prăvale noaptea şi-au să amuţească solii,/ Sfărâmat în lutul vremii, ca un vraf de oale vechi,/ Adăpost nu vor mai cere de la tine nici sobolii. (I, 192); Grămezile de suluri şi hârtii/ Albastre, câte-o mie, în vraf, câteva mii, (III, 150); Nu s-au aflat din vraful de scrisori/ Nici vânzători şi nici instigatori. (III, 160); De ce-aş fi trist? Că pacea duioasă şi blajină/ Mă duce ca o luntre prin linişti de lumină?/ E un surâs şi-n vraful de cărţi, să mă alinte./ Vieţi noi tresar vioaie din foste oseminte. (III, 255). VRÁJĂ (6), vrăji, s.f. Din sl. vraža. 1. (În basme şi în superstiţii) Farmec, vrăjitorie. 2. Atmosferă de încântare, de farmec, de atracţie. Variantă fonetică: vraje. Plugule, cin te-a născocit,/ Ca să frămânţi a şesurilor coaje/ Şi să-nlesneşti îndătinata vraje/ De-a scoate-n

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 649 urmă-ţi bobul însutit? (I, 15); Cu o vrajă bombănită,/ Când însoară, când mărită,/ Şi dezleagă şi desparte,/ De aproape, de departe. (III, 61); Zvonesc de arătare toţi oamenii, din strajă./ Eu, în strigoi şi stafii nu cred. E poate-o vrajă,/ O înşelare-a zării, o spaimă, o nălucă,/ Un abur care joacă pe câmp şi se usucă. (III, 209); Îţi trebuiau potcoave la caii prinşi de coamă,/ Zăbale, lănci şi scuturi de fier şi de aramă,/ Ca să o-nfrunţi cu pieptul primejdia-nvoită/ Cu ceasul rău, cu vraja şi leneşa ispită. (III, 76); Talazele frământă, bat neguri de furtună/ Şi-aleargă să le soarbă prăpastia, întregi./ Nu ai putea tu vraja ispitei s-o dezlegi? (III, 280); Şi dă-mi virtutea unui bram,/ Pământu-n vrăji să ţi-l destram. (I, 150). VRÁJBĂ (3), vrajbe, s.f. Duşmănie, ură, dezbinare. Suspinau că piere ţara./ Venea vrajba cu ocara./ Boieria-n răzvrătire/ Suferea ca de-o jignire. (III, 136); Cumplita răzbunare, dintr-alt război rămasă,/ O ia cu el oşteanul şi-o zgândără acasă,/ Până-şi încinge spada din nou, când se deşteaptă/ Mânia potolită, sau dreaptă sau nedreaptă,/ Dar aţâţată totuş, în vrajba de străin,/ De slugile alese cu leafă şi tain, (III, 99). VRĂBIÓI (7), vrăbioi, s.m. Vrabie + suf. -oi. Bărbătuşul vrabiei; vrabie mai mare. Vrăbioiul de-astă-toamnă,/ Priceput, ca mai bătrân,/ Râse-n el, cu ciocu-n sân,/ Şi din pleoape, ca de gumă,/ Şi din ochi clipi a glumă. (IV, 142); Vrăbioiule vecine,/ Rogu-te treci pe la mine./ Stai de-un an la noi în casă/ Şi de chirie nu-ţi pasă. (IV, 115); El vă stă mereu de pază,/ Apărate să vă vază,/ Vrăbioi şi vrăbii mici,/ De om rău şi de pisici. (IV, 164); Le-am trecut în catalog,/ După litere, mă rog:/ Vrăbioii cu băieţii,/ Şi scatiii cu sticleţii.// (...)// Vrăbioii au, mai toţi,/ Nume de tâlhari

şi hoţi, (IV, 125); Vrăbioii mei sunt proşti:/ Cum de-i vezi îi şi cunoşti. (IV, 140); Uriaşul negru ştie/ Că a pus tovărăşie/ Şi cu vrăbioii hoţi/ Mămăliga pentru toţi. (IV, 141). VRĂJITÓR (1), -OÁRE, vrăjitori, -oare, s.m. şi f. Vrăji + suf. -tor. (Adesea figurat) Persoană care face vrăji, care se ocupă cu vrăjitoria. (Cu valoare adjectivală) Făptură vrăjitoare şi duioasă!/ Nu te-am oprit s-aştepţi şi să suspini,/ Ci te-am lăsat să-1 încâlceşti în spini/ Fuiorul vieţii tale de mătasă. (III, 14). VRĂJITORÉSC (1), -EÁSCĂ, vrăjitoreşti, adj. Vrăjitor + suf. -esc. De vrăjitor; al vrăjitorului; care vrăjeşte. La oricare moarte-a mea/ Ori aprinzi, ori stingi o stea,/ Una vie, alta moartă,/ Ca o candelă cu toartă./ Pe cea moartă o trezeşti/ Cu şoapte vrăjitoreşti. (IV, 272). VRĂJMÁŞ (7), -Ă, vrăjmaşi, -e, s.m. şi f., adj. Cf. vrajbă. Duşman, inamic. Variantă fonetică de plural: vrăşmaşi. Pe locul unde şi-a răpus vrăşmaşii,/ Şi slava lor ţărână a căzut,/ S-au arătat, în urmă,-n sânge paşii/ Curtenilor şireţi ce l-au vândut. (I, 71). Câte un vrăjmaş de frunte/ Nalţă ghioaga să mă-nfrunte./ L-ai văzut? Avea la el/ Săbii grele de măcel. (II, 205); Dar luat vrăjmaşul singur, în parte, fiecare,/ Era un om ca tine, cu buzele amare. (III, 95); Proprietari, boieri şi arendaşi/ Sunt speriaţi şi umblă ca guzganii./ Şi încolţiţi, simţindu-se vrăjmaşi,/ Doresc să se împace cu ţăranii. (III, 164); Vagoanele de vite îi aduceau la Iaşi,/ Să ia osânda ocnei, de hoţi şi de vrăjmaşi. (III, 171); S-ar visa fugarii toţi,/ Toţi stăpâni şi patrioţi./ Vinovaţii şi vrăjmaşii/ Fac tot ei pe păgubaşii. (III, 138); Dintre vrăjmaşii tăi mai nempăcat,/ Unul aţine drumul la tot pasul,/ Mai ticălos ca toţi câţi

650

Simona Constantinovici

n-au cruţat/ Că te-ai născut, nici pântecul, nici ceasul. (IV, 247). VREA (269), vreau, vb. II. Lat. *volere. Tranz. I. (Urmat de o completivă directă cu verbul la conjunctiv sau, rar, de un infinitiv). 1. A fi hotărât, a fi decis să...; a avea de gând să..., a voi, a intenţiona. * Expr. Vrea să zică = a) înseamnă, are semnificaţia de...; b) (cu valoare de conjuncţie) aşadar, deci. 2. A pretinde, a cere; a aştepta ceva de la cineva. * Loc. adv. Pe vrute, pe nevrute = indiferent dacă doreşte sau nu, vrândnevrând. 3. A dori, a pofti; a-i plăcea ceva sau cineva. 4. (Mai ales în formă negativă) A putea, a fi în stare. Într-un titlu de poem: Ce vrei (II, 281). Pâinea nu mi-o caut să te cânt pe tine/ Şi numi vreau cu stele blidu-nvăluit. (I, 18); Vreau să pier în beznă şi în putregai,/ Nencercat de slavă, crâncen şi scârbit. (I, 19); Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghies,/ Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des. (I, 54); Fără să vreau să ies învingător./ Vreau să te pipăi şi să urlu: „Este!” (I, 62); Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii.../ Privirea întârzie pe panglicile rochii./ Vreau degetul uşure să-l iau, să i-l dezmierd... (I, 89); Vreau să beau sânge şi să rup/ Ca un şarpe, ca un lup. (I, 204); Sculele mele cântate/ Le-aş zvârli vârtej în foc./ Vreau un singur pai, în loc/ De unelte-ncrucişate. (II, 93); Nu te cerşesc. Te vreau. Am dreptul. Sunt/ Legat de umbra ochilor tăi crunt, (II, 152); Stăpâne drag, gingaş ca un lăstun./ Vreau să te-ntreb: când m-ai ales, ai fost nebun? (II, 213); Nu vreau nici jurăminte, n-ascult nici mărturii./ Împărăţia noastră pluteşte-ntre Tării. (III, 246); Când vreau să ştiu ce semeni mai sunt sau nu mai sunt,/ Încep să ţi le număr lucind peste pământ. (III, 286); Vreau tâlcul plin să-l capăt şi rostul lor întreg/ Să-l

pipăi dintr-odată, să pot să-l şi dezleg, (III, 298); Ce vrei? Cine eşti,/ De vii mut şi nevăzut ca-n poveşti? (I, 145); Şi când vrei/ Sufletul să i-l iei/ Cuiva/ De undeva,/ Şi să-l dai la Dracul,/ Întinzi tot zodiacul. (I, 232); Nu vrei, tată, să-ţi arăt/ Cum iei drumul îndărăt? (II, 40); Vrei tu să fii grădina mea,/ De iarbă-mare şi de catifea? (II, 59); Ţara le era moşia,/ Cugetul, ticăloşia,/ Cuviinţa, alelei!/ Huzureşti şi faci ce vrei. (III, 136); Ce vrei? Ce gând se-ascunde în tine?/ Vrei să mor?/ Să mă ucizi? Ce cauţi? Vorbeşte. Ajutor! (III, 213); Te ştii al meu şi vrei să fiu al tău./ Am scris pe poartă: „Câine rău”. (III, 266); Cirezile mug/ De ugerii grei:/ Mulgi câte ciubere şi doniţe vrei. (III, 277); Ceri o coadă şi-ţi fac trei/ Ca să le porţi cum vrei. (IV, 100); Dacă vrei pitici să faci,/ Ia aluat de cozonaci/ Şi învaţă de la mine./ Seama ia să iasă bine. (IV, 206); Fac belciuge, vrei verigi/ Şi mă ţii de rău şi strigi./ De fac săbii, tu vrei teci./ De fac una, vrei cincizeci. (IV, 239); Şi-ai vrea, învăluită în părul tău bălan,/ Pe jaruri carnea noastră, de vie, să se culce. (I, 108); Un semn, şi neamuri noi s-au zămislit!/ Dar semnul mâna mea nu vrea să-l facă! (I, 134); O şopârlă vrea să fie/ Cât un ac cu gămălie. (II, 10); Ai vrea să-nceapă noaptea? Vrei/ Strânge-mi încet un deget, două, trei,/ Neputincioase, somnoroase, putrede, slute,/ Pe adormite, pe tăcute. (II, 66); Plata la Sfânta Mărie,/ Ori la un soroc, ştiu eu?/ Când o vrea şi Dumnezeu. (II, 114); Cine şopteşte are dor de ducă,/ Şi cine pleacă vrea să stea:/ Lipseşte fitecui câte ceva. (II, 163); Nu vrea luna să m-aştepte/ Şi-mi alunecă prin trepte. (II, 197); Şi te chirceşti între blestem şi rugă/ Şi-ai vrea să ai un suflet şi nu-l ai. (II, 270); Posomorât, ciocoiul ar vrea ca, de morminte,/ Să nu îşi mai

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 651 aducă femeile aminte, (III, 130); S-a suit pe-un fir de iarbă:/ Vrea s-ajungă mai degrabă. (IV, 105); Iată de ce-njură vântul şi-l înţeapă/ Şi de ce Unchiaşul nu vrea să priceapă. (IV, 161); Poateacum ai vrea să ştii/ În ce-anume sihăstrii/ Şi anume cam pe unde/ Mânăstirea se ascunde; (IV, 190); Ai vrea, cred, să te răzbuni/ Că şi eu încerc minuni. (IV, 274); E parcă un făcut ca, nimănui/ Să nu-i miroasă murdăria lui,/ Pe când, pe vrute şi nevrute,/ Parfumul altuia îi pute. (III, 41); Căci, de bine să ne fie,/ Noi stăm lângă puşcărie,/ Şi, pe vrute, pe nevrut,/ Luăm şi dăm cam cu-mprumut. (IV, 126). VREASC (2), vreascuri, s.n. Din sl. chvrastu. Creangă, ramură uscată şi desprinsă de copac. Durerea mi se pierde-n fum,/ Tot căutând un vreasc de rost/ Într-aste drumuri fără drum,/ În care toate doar au fost,/ Şi nu mai sunt acum. (I, 61); Nu-i auziţi voi blestemele grele,/ Ca pasul care calcă pe vreascuri şi surcele?/ Sângele lui, de-atunci l-aţi tot vărsat,/ Sporind cu sângele nevinovat. (II, 222). VRÉDNIC (3), -Ă, vrednici, -ce, adj. Din slavă. 1. Harnic, iute, cu rost la treabă. Bărbatul drept, tovarăş cu oţelul,/ Se simte vrednic şi voios în zori./ Ai dreptul să-ngenunchi, de-ţi este felul,/ Dar să-l şi tragi când e să te măsori. (III, 17). 2. Demn de..., care merită să..., căruia i se cuvine pe drept ceva. Au vrut să o mărite. Duduia nu se lasă,/ Şi ofiţerii sprinteni, şi grangurii peţiţi,/ Cerând-o de nevastă, plecau dezamăgiţi/ Că nu-i nici unul vrednic de mâna ei osoasă. (III, 132); Şi mai zise: – „Calinic/ Vrednic nu-i de-a fi pitic”. (IV, 211). VREJ (4), vrejuri, s.n. Din bg. vrež. Tulpină a unor plante agăţătoare sau târâtoare; p. ext. lăstar. Când a-nceput şi lacrima de viţă,/ Ai plâns şi tu, suava

mea domniţă,/ Şi n-am avut să bănuiesc prilej/ Că s-a rănit o ramură de vrej. (II, 156); Nu ştiu de cântă harpa când noaptea mi-o sărută/ Sau freamăţi tu-n vibrarea ei gemută,/ De scorbură cu zale,/ Din frunzele şi horbotele tale,/ Că se strecoară-n ea, cu luna din lucarne,/ Fără să vreau, şi vrejul tău de carne. (III, 279); Folosind atunci prilejul,/ Iată-l că sosi şi vrejul,/ Nechemat, cum a putut,/ Şi, târâş, a străbătut/ Spinii, pirul, praful moale,/ Cu dovleci de opt ocale. (IV, 27); Luigi zidarul se-ntorcea târziu/ Cu pipa-n dinţi şi şchiopătând, acasă,/ La barbă ruginit cărămiziu/ Şi cu mustaţa-n vrejuri încâlcite, groasă. (III, 267). VRÉME (109), vremuri, s.f. Din sl. vrěmen. I. 1. Timp. 2. Durată limitată de două întâmplări, evenimente etc. sau măsurată în ore, zile etc.; interval, perioadă, răstimp. 3. Timp considerat prielnic pentru desfăşurarea unei acţiuni; prilej, ocazie; moment. 4. Perioadă determinată istoriceşte; epocă. Veac, secol. II. Stare a atmosferei la un moment dat şi într-un anumit loc, determinată prin totalitatea elementelor meteorologice. În structura unui titlu de poem: A mai trecut o vreme (III, 106). Câtă vreme n-a venit/ S-a uitat cu dor în zare./ Orele şi-au împletit/ Firul lor cu firul mare. (I, 14); Din cer ia fulgeri, din pământ grăsimi,/ Adâncuri înmulţind cu înălţimi,/ Şi fostul meu vecin de ţărm se ţine/ Vecin de-o vreme, Doamne, şi cu tine. (I, 131); Deschid cartea: cartea geme./ Caut vremea: nu e vreme./ Aş cânta: nu cânt şi sunt/ Parc-aş fi şi nu mai sunt. (I, 193); Seară nouă-n vreme veche./ Deget fraged în inel./ Luna-i vine în ureche/ Şi-un luceafăr în cercel. (II, 54); Că nu mai este moartea săracă, de-altădată,/ Idilică şi proastă, din basme şi poeme,/ Sosită cu

652

Simona Constantinovici

o coasă, la vreme şi nevreme,/ Ţărancă ofilită la fân şi la cosit. (II, 273); Să nu răspunzi că eşti bolnav de vreme./ Cântă. O să asculte, o să te cheme –/ Ora e umedă şi rece –/ Şi o să plece. (III, 18); A stat ce-a stat la colţ, şi-apoi lungit,/ Şi ceasul care sună la vreme i-a sosit,/ Şi n-a sunat dogit. (III, 148); Şi când o ceri nu-ntotdeauna/ Şi-arată raza-n flori ca luna,/ Să ţeasă cu argint, la vreme,/ Sufletul greu de crizanteme. (III, 272); Sunt un şcolar, întârziat în vreme,/ Şi care-ncearcă pana şi se teme,/ Obişnuit, din matcă şi din vatră,/ Cu un condei de haşchie de piatră. (III, 273); De-aci nainte, vreme nouă,/ Vom face viaţa pe din două,/ Deşi prea bine înţeleg/ Că ţi se cade totul pe de-a-ntreg. (IV, 20); Un timp de vreme, soarele/ A luminat şi-ntunecat izvoarele,/ Şi luna-şi lua lin drumul prin zăvoaie/ Culcată pe un nor, ca pe o oaie. (IV, 24); N-avea grijă. Nu le pasă./ Şi-au gătit la cald o casă,/ În pământ, pe sub tulpini,/ În adânc şi-n rădăcini./ Şi-acolo, pe vreme rea,/ Dorm întinşi pe-o canapea. (IV, 133); Şi i-ai trimis un înger de povaţă –/ Şi îngerul stătu cu el de faţă./ Îngerii tăi grijeau pe vremea ceea/ Şi pruncul şi bărbatul şi femeea. (I, 54); În uliţele-nalte, e noapte ziua-ntreagă,/ Şi umbra, suvenire din vremea-ncetei luni,/ Se risipeşte, parcă, din carul cu cărbuni,/ Ce trece tras de-o gloabă normandă şi beteagă. (I, 110); N-ar fi mai scumpă vremea sleinduse-n tăcere/ Decât bătută-n clopot de glas fără durere? (I, 154); Cam după amurgul cu mirodenii,/ Pe la greieriş,/ Când îşi iveşte din papuri, furiş,/ Luna creasta./ Cam pe vremea asta. (I, 177); Cântecul nu e bun,/ Cuvântul e oftat,/ Braţul tărăgănat,/ Moleşită aripa.// Mă bate vremea, mă bate ziua, mă bate clipa. (I, 188); În ora de lână/ Se-aude vremea bătrână/ Şi se sfâşie/ Ora de

hârtie. (I, 237); Anu-i opac şi vremea s-a-ngroşat,/ Mă cheamă ora din trecutul isprăvit/ Şi nu e loc să ies din cea de-acum,/ Prin funingini şi scrum. (II, 72); De mult păzeşte cripta şi treapta ce scoboară,/ Dar vremea, nentreruptă de morţi şi crăci uscate,/ Prin mâinile tăcerii, de ceară, se strecoară/ Ca un fuior de pulberi şi brume deslânate. (II, 154); „Să trăieşti!” îşi zice baba;/ Că e gata toată treaba./ Vrând să cânte,o-njunghie/ Vremea într-o unghie. (III, 57); De ce-aş simţi că suie vremea şi n-aş opri-o pas cu pas,/ Să văd că singură din urmă îmi dă năvală şi mă curmă,/ Când mi-ar ajunge, la suişuri, un bob de trup, un fir de glas/ Şi-un crin, în fund cu-o piatră scumpă, să-mi fac din el un cuib curat? (III, 259); O mare de durere c-un val de bucurie/ Tresare ca o zare de după vijelie,/ În vremea de acuma, o vreme de-altădată,/ Căci cântecul si stihul sînt slova lui cântată. (III, 292); Nu lua ceas, nu măsura/ Calea, timpul, nu cumva/ Să te sperii ce-n răspăr/ Merge vremea-ntr-adevăr. (IV, 193); Nu te teme de cuvinte, cel cu degete-n urechi:/ O să te prăvale noaptea şi-au să amuţească solii,/ Sfărâmat în lutul vremii, ca un vraf de oale vechi,/ Adăpost nu vor mai cere de la tine nici sobolii. (I, 192); Singure vin lucrurile din trecut,/ Duhul lucrurilor fără fiinţă, fără umbră./ Vin din buruienile vremii,/ Din catifeaua putregaiului,/ Din iasca lui, din pluta scorburoasă,/ Însoţite de zboruri de libelule. (II, 75); De pe podul râului/ M-am uitat în unda lină,/ Prin care s-a strecurat/ Fumul vremii albastru. (II, 77); Încerc iar cămaşa de-atunci,/ Îngustă, cu-o rană de-atunci,/ Şi nemaiştiută/ La inima vremii, tăcută. (II, 199); Ţi-e sufletul ca marea, în crunta ei putere./ Se zbat corăbii negre, furtuni şi morţi

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 653 crăieşti,/ În mâlurile groase dorm umbre şi mistere,/ Ca-n fundurile vremii ascunse prin poveşti. (III, 261); Te-am dus de-a lungul vremii, în mine, ca un semn,/ Şi, făr-a te cunoaşte, mi-ai fost îmbold şi-ndemn. (III, 298); Tăcerea vocile şi le-a pierdut,/ Care-o făceau pe vremuri să răsune./ Aud ţărâna doar a vocilor străbune,/ Cum se desface, cum s-a desfăcut. (I, 63); O sută de veacuri, cusute-n cotoare,/ Aduc mărturie şi semn cunoscut/ Că oameni în vremuri, aleşi, te-au văzut/ Întreg, în odăjdii de brumă şi soare. (III, 13); Vine din mitologie/ Şi o muscă argintie,/ De prin vremuri vechi, străvechi/ Şi, ciupindu-i de urechi,/ Încep să se scuture/ Iezii, ca de fluture, (IV, 273). Variantă de plural: vremi. Nici o silabă-ntreagă nu se rostea pe lume,/ Căci nu-ţi găsiseşi graiul legat şi priceput,/ N-aveai nici loc, nici ţară, nici neam şi nici un nume;/ Din vremi de vremi fuseseşi gângav, pribeag şi mut. (III, 67); Şi-a mai trecut o vreme, şi zeci de vremi, şi sute/ Şi mii de vremi, pe număr, în şir, nemaiştiute./ Puterea-nscăunată a stăpânit cu jugul/ Popoarele, pământul, gândirea şi belşugul. (III, 106); Au trecut vremile, vârstele, orele,/ Fetele zvelte şi horele./ Au trecut porumbieii în zbor/ Pe deasupra lor,/ Cimpoaiele, viorile. (II, 179). VREMÉLNIC (3), -Ă, vremelnici, -ce, adj. Vreme + suf. -elnic. De scurtă durată; temporar, trecător; efemer. Într-un avânt vremelnic voi şi ciocârlia/ Cu aripile smulse să urce-n răsărit./ Poate-n genunchi mai cauţi târzia îndreptare/ Şi ceri smerit hodină la cerul tău pustiu. (I, 120); De când te-ai murdărit pe degete cu lut,/ Vremelnic şi plăpând tu m-ai făcut./ Poţi cere o durată aceluianjghebat/ Din tină trup şi suflet cu scuipat? (II, 195); Deşi trezit şi slobod, te frământai că ţi-s/ Şi zilele-ncâlcite în

restul unui vis./ De altfel, mărginirea-n vremelnica durată/ Îţi e de-atunci rămasă şi astăzi măsurată. (III, 87). VREODÁTĂ (9), adv. Vre[o] + odată. Cândva, odată; la un moment dat, în viitor. Tu pe vecie ne-i mai fi,/ Şi-ai fost, mă-ntreb, vreodată?/ Pustiul mă învălui,/ Când subt un plop mi se trezi/ Tot dorul de-altădată! (I, 60-61); O! cine-ar zice că pe-aici/ Au fost vreodată flori,/ Privighetori,/ Şi cărţi citite cu ochi mici,/ În care latele panglici/ Întorsu-sau de-atâtea ori? (I, 129); Te-ai mai uitat vreodată să vezi că, de părete,/ Sunt atârnate două şi singure portrete? (III, 214); S-ar mai putea vreodată, pe hârtie,/ Ca mâna mea cu cremene să scrie/ Un căprior înnalt, fecior şi ciut,/ Ca meşterul sălbatec, neştiut? (III, 273); Sufrageria nu ştiu să fi vorbit vreodată/ În stihuri ori în proză-şi cred că-n orice gen/ Să le surprindă graiul, ar fi rămas mirată/ Însăş urechea Domnului Jean de la Fontaine. (IV, 32). VROÍ (5), vroiesc, vb. IV. V. vrea. Duc unsprezece glorii în spinare/ Şi mai e loc de douăzeci:/ Te pui cu piscul şi-ai vroi să-l treci? (IV, 87); Vroia Cosma să se vadă/ De-i frumos şi el o dată. (IV, 188); Ei visau moşii şi case/ Şi vroiau să se şi lase/ De croit şi de cusut,/ Să dea bani cu împrumut, (IV, 46); S-au prins tovarăşi buni cu rânduiala,/ Hârdăul, fedeleşul şi găleata,/ Vroind sănfrunte laolaltă nicovala,/ Ciocanul, jarul, spada şi săgeata. (IV, 34). VUÍ (1), pers. 3 vuieşte, vb. IV. Intranz. A produce un zgomot prelungit, puternic sau înăbuşit; a vâjâi, a mugi, a fremăta, a ţiui. Şi un şuier ca de nuia/ Tăia zbierătul şi vuia./ Tutunul se făcea/ În lulea/ Amar/ Şi scăpărai greu din amnar. (I, 227). VÚIET (4), vuiete, s.n. Vui + suf. -et. Zgomot prelungit produs de diferite lu-

654

Simona Constantinovici

cruri în mişcare sau în vibraţie; vâjâit, muget, freamăt, foşnet. Infinit! Infinit!/ Adună-ţi bolţile deodată/ În vuiet prelungit. (I, 150); Când a căzut, dihania a dat/ Un vuiet care încă mai răsună,/ Că muntele pleşuv a tremurat/ Şi cu văzduhul lunii dimpreună. (II, 262); Din fundurile purului azur,/ Se-aude, parcă-i vântul, un vuiet de murmur./ Credeai că-s porumbieii, în stol, şi că se lasă/ Din cerurile nalte, jucându-se, pe casă. (II, 273); Ecourile-acestea, pentru tine,/ Ţi le-am cules din vuietele line./ Vezi, nu mai zace nici o coardă stearpă,/ De când trecu dantela ta pe lângă harpă. (III, 279). VÚLPE (2), vulpi, s.f. Lat. vulpes. Mamifer carnivor sălbatic, de mărimea unui câine, cu blana roşcată, cu coada lungă şi stufoasă. Vulpea e cu-nsărcinare./ Cioara vine de plimbare.// Oaia ştie cum e caşul:/ Nu ştia cum e oraşul. (II, 127); Nu te-am zărit o dată, şi s-ar fi cuvenit/ De două ori pe lună, când sunt sărbătorit./ Vin vulpile, vin şerpii, vin viperile toate,/ Şi tu visezi în piscuri şi vrei singurătate. (IV, 84). VULPÓI (2), vulpoi, s.m. Vulpe + suf. -oi. 1. Masculul vulpii; vulpan. Cioban, Vulpoi, cu Cioara şi Ursei/ Se-ngrămădeau la uşa ei/ Şi au simţit, în noaptea ceea rece,/ Un lucru nou, ciudat, că se petrece,/ Căci câinii ştiu ce omul nu cunoaşte/ Şi ce primejdie îl poate paşte. (III, 182). 2. Fig. Om viclean, şiret. Răscoala plugărimii lor nu le e pe plac./ Vulpoii şi viclenii se prefac/ Că n-ar pricepe pricina de boală/ Care-ambrâncit ţăranii cu furcile-n răscoală. (III, 160). VÚLTUR (28), vulturi, s.m. Lat. vultur, -uris. Numele mai multor păsări răpitoare de zi, mari, cu ciocul lung, ascuţit şi coroiat, cu aripi lungi şi cu picioare puternice, care se hrănesc cu animale

vii şi cu stârvuri. * Fig. Bărbat viteaz, curajos, falnic. Şi totdeauna ţinta la care ai ajuns/ Să-ţi cadă moartă-n suliţi, ca un vultur străpuns. (I, 107); Un vultur se aprinse-n văzduh ca o făclie/ Şi trase-n bolţi beteală de flacări învârtită,/ Pierzându-se cenuşe în zarea arămie. (I, 242); O insulă fugară, desprinsă dintre zodii,/ Scăldată de miresme şi rumenă de rodii,/ Lăută simţitoare la vânt, ca subt arcuş,/ Ce vultur îşi va face în cuibul ei culcuş? (III, 280); Vultur ursuz, ia pildă si-ţi înmoaie/ Pana de fier, ca lâna de agniţă şi oaie. (IV, 12); Un maimuţoi dădea-n căruţă/ Un alt soi de maimuţă,/ Iar un vultur cât omul, subt zăvor,/ Smucea de o cătuşe bătută pe picior. (IV, 18); Le-am scris cu unghia pe tencuială/ Pe un părete de firidă goală,/ Pe întuneric, în singurătate,/ Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan. (I, 199); Vulturul prigonit de vânt/ Căta scăpare la pământ,/ Şi fulgerul îl răsturnă-n fereastră. (IV, 11); Vulturul vede vânt şi vrând să zboare/ Dă de tavan şi cade pe covoare. (IV, 14); Săgetătoarea căutătură/ Se mai zăreşte pe firimitură/ Subt canapea şi clavecin,/ A vulturului de caolin. Pasărea aspră, de Tărie/ S-a sfărâmat ca o farfurie./ Păcat că din cioburi şi spărturi/ Nu se pot lipi şi face vulturi. (II, 25); Închis în turnul morţii din poruncă,/ Prinţul e-ntreg, dar gândurile-l dor,/ Ca nişte vulturi negrii ce-şi aruncă/ Între coteţe rotirile lor. (I, 71); O şchiopătare de vulturi căzuţi din stele/ Prin oţăţitul întuneric tare;/ O răstignire fără cruci şi fără schele./ O Golgotă şeasă, fără altare. (I, 206); Aş vrea să fi rămas ce-am fost./ La peştera cu turle de piscuri, mut şi prost,/ Într-un tărâm pustiu, cu Dumnezeu,/ Noi singuri între vulturi şi zimbri, el şi eu. (III,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 655 273); Cercasem eu, cu arcul meu,/ Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!/ Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia/ Să-ţi jefuiesc cu vulturii Tăria. (I, 25); O zi mărunţi, o noapte aprinşi cu foc de aştri,/ Când răstigniţi, când slobozi şi mari şi-adesea mici,/ Păstori de crizanteme, profeţi pentru furnici,/ Deasupră-ne vulturii pluteau în cer albaştri. (I, 57); Te-ai arătat adeseori făpturii/ Şi-ntotdeauna-n haine de-mpărat,/ Ameninţând şi numai supărat,/ Că se sfiiau de tine şi vulturii. (I, 68); Vulturii, corbii au venit cu toţii/ Şi râd în coruri grave de metal/ Văzând cum mor în noaptea lungă hoţii/ Subt lacătele mari de la spital. (I, 238); Deşteaptă-te în sufletul meu, soare,/ Ca-ntre făcliile pădurii./ Străbate-mă cu sărbătoare/ Şi dă-mă-n leagăn cu vulturii. (III, 252); Au fugit din

sălcii mierlele şi cucii./ Numai cioaca poate sta în vârful crucii./ Au zburat vulturii-n lumea ceealaltă,/ Cu sfânta lumină niţeluş mai caldă. (IV, 159); Se încovoaie pe jumătate,/ Opreşte şoldu-n loc, zvârle piciorul/ Spre pâlcul, în cer, unde Săgetătorul/ Aţine noaptea drumul vulturilor de-argint. (I, 234). VULVOÁRE (2), vulvori, s.f. V. vâlvoare. Curge vântul... Curgeţi, vânturi de vulvoare,/ Nu vă pese ce ne doare./ Grâu, săcară şi porumb/ S-au făcut pietriş de plumb. (II, 242); Meşteşugarul, tată, e pământul./ I-ai auzit tu geamătul, cuvântul?/ Ţi-a spus ce vrea şi ce şi-a pus de gând?/ Că este greu, că-i prea târziu sau prea curând/ Să scapere ţărâna vulvori şi jar de vatră?/ S-a plâns că vântul gol îl chiuie şi-l latră? (II, 107).

656

Simona Constantinovici

Z ZA (25), zale, s.f. Cf. ngr. záva. 1. Fiecare dintre ochiurile unui lanţ; p. gener. (la pl.) lanţ * Lănţişor de metal; podoabă. 2. (La pl.) Împletitură executată din inele mici de fier legate unul de altul; p. ext. armură. Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant. Tu putuşi întoarce hora-mpotrivirilor şi-a humii/ Şi ieşişi măruntă, sfântă, sprintenă, din legea lumii,/ Făr’a pierde niciun fulger, nicio za de curcubeie,/ Mişunând în vălvătaia însului tău de scânteie. (I, 153); Ca o za de prin poveşti,/ Descusută din pieptarul/ Unei fete-mpărăteşti/ Sau din deşti mărgăritarul? (II, 34); Nu-i bine, oare, să te simţi/ Cu fundul lângă gură, scumpă troacă?/ La ce folos o za cu nişte zimţi/ Şi scânteierea lor de promoroacă? (IV, 35); Şi pe când prieteni şi curteni în zale/ Ciocnesc în juru-i cupele cu vin,/ În cinstea faptelor Măriei Sale,/ El cugetă ce ţepi li se cuvin. (I, 102); Pana mea, să nu te sperii/ Că vin gloate şi puzderii,/ De scântei, verigi şi zale,/ În vârtej, în rotogoale,/ Cu strigoii fără nume,/ Stoluri, adunaţi din lume. (II, 12); Singurătatea-n zale mi-a străjuit cavoul/ Ales pentru odihna rănitului oştean/ Şi i-a cules auzul catifelat ecoul/ Cu şase foi, al frunzei căzute din castan. (II, 154); Ne-ncinse ţarina cu brâu/ De râuri şi-i urzi năframă/ Jurîmprejur, de grâu./ În soare bate-a zale de aramă. (II, 252); Cunoşti în vreme visul că sfârşeşte./ Ţi-ai aşteptat oşteanul trist pe scut/ Să-ţi intre-n zale reci în aşternut/ Şi să-ţi frământe trupul tâlhăreşte. (III, 14); În arme şi în zale, cu

coif, plutind, şi mută,/ Pe zarea-ntreagă umbra de fier e aşternută. (III, 210); Nu ştiu de cântă harpa când noaptea mi-o sărută/ Sau freamăţi tu-n vibrarea ei gemută,/ De scorbură cu zale,/ Din frunzele şi horbotele tale,/ Că se strecoară-n ea, cu luna din lucarne,/ Fără să vreau, şi vrejul tău de carne. (III, 279); Binevenit fii, şoimule, în casă./ O să te-mbrac în zale de mătasă/ Şi o să-ţi pui brăţări în ghiare,/ Inele cu mărgăritare/ Şi pene mari de aur între pene. (IV, 11); Nemistuitul jar de soare/ Dă foc la vetre şi cuptoare/ Şi fulgeră pe pluguri şi-n zăbale,/ Pe apa frământată de roţi, ca nişte zale, (IV, 38); Dihaniambrăcată în platoşă şi zale,/ Flămândă să ucidă, dă lumii iar târcoale,/ Şi iar i se năzare,/ C-aude zvon şi tropot şi huiet dintr-o zare. (IV, 73); E o luncă de Irozi/ Împietriţi de vad în jos,/ Zale-n piept şi coif sticlos. (IV, 155); Înnalt, stufos şi chipeş, s-ar zice, pe figură,/ Că ai un pisc în suflet şi oase de armură./ Călare pe o faimă severă, tu, frumos,/ Urcai târâş, în zale, şi scările dindos. (IV, 251); Zalele noastre nu se mai ating/ Să-şi oţărască solzii lor, de tine./ Platoşa noastră n-a mai oglindit/ Văpaia negurilor toate, pline/ Din răsărituri şi din asfinţit. (I, 123); Soarele-apune zilnic şi răsare/ Într-ale sale patru buzunare./ Văzduhu-i face parte din avut/ Cu-al zalelor de stele aşternut. (I, 131); Izbânda strânse-alături vitejii la festin,/ În platoşe, subt coifuri, cu suliţi şi topoare./ Şi zalelor frecate din nou, licăritoare,/ Li se stropea oglinda cu picături

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 657 de vin. (I, 164). Variantă fonetică pentru singular: zauă. Nici cântecul, nici ruga n-au descremenit/ Zaua de granit./ N-au dezlipit deştele/ Nici dălţile, nici cleştele. (I, 179); Bună dimineaţa, luceafăr!/ Geana de argint tremură ca zaua./ Ai fost pe un pieptar de fier/ Şiai răsărit în zare. (II, 76); La trecători, în marea sihăstrie,/ Un uriaş se scoală, cu zaua argintie,/ Cu fruntea-n cer, cu scut la cingătoare,/ Scrutând în şea ţinutul şi liniştea, călare. (II, 107-108). ZADÁR (18), s.n. Din sl. za daru. Apare în structura locuţiunii adverbiale în zadar, care e poziţionată, întotdeauna, în poezia argheziană, la sfârşit de vers. Loc. adv. În zadar = degeaba, zadarnic, în deşert, în van. Mai sus, mai sus de nori şi aştri,/ E frig, pustiu, şi e-n zadar/ Să pleci,/ Minţit de-atâţi satiri albaştri, – (I, 26); Poetul, strâns în casă, pe piscul dintre hornuri,/ Întârzie-n mândria tăcerii, solitar./ Visează pentru Domnul cu dulce în zadar/ Şi se hrăneşte zilnic cu ceai şi două cornuri. (I, 111); Îngrijat de ce-o să zică/ Maica stareţa furnică/ De-o lipsi din furnicar,/ Şi-o aşteaptă în zadar. (II, 41); Încerc sufletul să-l mint/ Că boala nu mi-e deargint./ Beteşugul, în zadar,/ Că nu-mi vine de la har. (II, 118); Unde-i Thaisa de odinioară,/ Ioana ciobăniţa, ostaşe şi fecioară,/ Şi Heloiza, scumpă în zadar/ Cinstitului părinte Abelar? (II, 166); Gândeşte mintea, zicu-mi, dar ce-ar putea să facă/ Fără gândirea mâinii, închisă şi săracă?/ În scoica ei lipită şi-ar duce în zadar,/ Pe funduri, strălucitul curat mărgăritar. (III, 81); De-atunci, cucoanele, sumese,/ Se străduiesc să mulgă în zadar,/ Şi-nvierşunate că nici strop nu iese/ De lapte, au trimis după văcar. (III, 175); Culcă-te tu şi visează,/ Eu te scormon şi te ar,/ Şi-o să vezi, pe la nămiază,/ Că nu-i jocul în zadar.

(III, 270); M-am bucurat cu inima, vezi bine,/ Că Domnul are-ncredere în mine./ Atâta dar şi-atâta har/ Nu se putea să fie în zadar. (III, 289); Şi în timpurile toate/ Grijile erau destule./ Leadunai împrăştiate/ Şi-ncepea din nou şi iar/ Truda muncii în zadar, (IV, 42); În clocotul pădurii, unde roiau şi fierb,/ Îl mâniau ţânţarii şi muştele pe Cerb./ El îşi zmuncea grumazul şi coarnele-n zadar:/ Te aperi greu cu capul de muscă şi ţânţar. (IV, 78); Î1 tot caut în zadar/ Şi nu dau de lăutar. (IV, 128). ZADÁRNIC (6), -Ă, zadarnici, -ce, adj. Derivat din zadar + suf. -nic. (Adesea adverbial) Care este fără folos, fără rost, nefolositor, inutil. M-am apărat zadarnic şi mă strecor din luptă/ În umbra lunii albe, cu lancea naltă ruptă. (I, 47); Scârbit de om, jignit de omenire,/ Să-mi duc poverile la mântuire,/ Aş căuta zadarnic a-nţelege/ De ce mi-ai pus porunci de-atare lege. (II, 213); Tot căutând zadarnic şi încercând aiurea,/ Ai născocit tăişul, cuţitul şi securea. (III, 74); Dar jertfa lui zadarnică se pare,/ Pe cât e ghiersul cărţii de frumos./ Carte iubită, fără de folos,/ Tu nu răspunzi la nici o întrebare. (III, 11); Zadarnica paradă a tâlcurilor scrise,/ În jocul de-a sfiiala, amuţise./ Nu vream să ştim ce suntem, ce am fi fost sau cine./ Tu mă numiseşi „Ţie”, eu te numisem „Tine”. (III, 281). ZÁHĂR (5), s.n. Din ngr. záhari. Cf. bg. zahar. Specie de zaharoză de culoare albă cristalizată, comestibilă, cu gust dulce şi plăcut, obţinută din sfecla de zahăr sau din trestia de zahăr. Se teme, jupâneasa, că-n lipsă, s-ar putea/ Să-i fure-o linguriţă de zahăr şi cafea. (III, 150); Şi am văzut şi altceva:/ Bomboane-n flori şi gârle de cafea,/ Zahăr movili şi cornuri mari cu mac,/ Stafide, nuci cu cozonac. (IV, 217); (Varianta

658

Simona Constantinovici

fonetică regională: zahár) Tit fu prins în buzunar/ Cu-o bucată de zahar./ – „Nu minţi, că e-n zadar!”; Tiron îşi pitea o dată/ Şi-n papuci câte-o bucată,/ Şi de zahăr cât mâncase/ Pe furiş, se îngrăşase. (IV, 187). ZAIAFÉT (1), zaiafeturi, s.n. Din tc. ziyăfet. Chef mare; ospăţ. Ce zaiafet! Cucoana are/ Patru moşii, trei mori şi-o apă mare./ O spală Suzi pe picioare,/ O piaptănă-n oglindă o madamă,/ Oncalţă Treji, cum o cheamă,/ O-mbracă Jeny, Kety o dezbracă,/ Şi o mai giugiuleşte câte-oleacă. (III, 179). ZALHANÁ (1), zalhanale, s.f. Din tc. salhăne. (Turcism) Abator rudimentar special pentru ovine. În textul arghezian, întrebuinţat cu sens figurat (măcelărirea oamenilor). Căci legea pentru dânsul e dulce, bade-Ioane,/ Şi numai pentru tine e plină de căpcane./ El poate mii de oameni, în tihnă, să omoare/ Legându-şi zalhanaua de câmpul de onoare. (III, 96). ZAMBÍLĂ (2), zambile, s.f. Din tc. sümbül. Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori albe, roz, violete sau albastre, aşezate în ciorchine la vârful tulpinii şi plăcut mirositoare. Neascultând de vântul de la stup,/ Te-ai aruncat în plasa verde-a zilei/ Şi darurile-acum, ale zambilei,/ Puterile-amorţite ţi le rup. (I, 40). (În structura unei comparaţii) Erau în casă omul, femeia şi copila/ Cu chipul ca de aur, cu ochii ca zambila./ Când trăsnetul din ceruri se sparse peste ei/ Le-a-mprăştiat clădirea în vânt cu câteştrei./ Era în asfinţit./ Ca pleava şi ţărâna s-au dus şi risipit. (II, 278). ZAMFÍR (2), nume propriu masculin, de origine greacă, venit la noi prin filieră slavă. Din sl. samfiru. (Înv. şi pop.) Safir. Pribeagul suflet şchioapătă-n femeie/ Ca-n candelă, pe stinse, o scânteie,/

Şi cumpăna, la puţul lui Zamfir,/ Sennalţă ca-ntr-un cimitir. (III, 191); Tu, cuminecătura o ceri spre mântuire,/ Te spovedeşti la popa, îngenunchiat, Zamfire,/ Şi el te şi pârăşte, de-ai chibzuit vreo faptă/ Ce ţie ţi se pare a fi răsplata dreaptă. (III, 120). ZÁPIS (1), zapise, s.n. Din sl. zapisu. (Înv.) Document, dovadă scrisă, act. De-o vreme, advocatul golan, de până ieri,/ Doreşte să se tragă din neamuri de boieri./ A pus să se găsească un zapis, vreo hârtie,/ Să-i dovedească spiţa de veche boierie, (III, 152). ZAR (3), zaruri, s.n. Din tc. zar. Cub mic de os, de lemn, de material plastic etc., care are pe fiecare dintre feţe imprimate puncte de la unu la şase şi care se foloseşte la diferite jocuri de noroc. (Comparaţie) Şi i-a pus ca din greşeală/ Două coji cu căptuşeală/ În spinare,/ Ca să zboare,/ Şi aproape în zadar/ Patru puncte, ca de zar. (II, 19). (Sens metaforic) Dormiţi, dormiţi,/ Căci legea o citeşte cariul/ Când voi sunteţi încremeniţi/ Şi-n ţeasta voastră-şi zvârlă zarul/ Satan, cu ochii buimăciţi./ Noroc! Fiţi fericiţi! (I, 55); Copita mută,/ Urma păscută,/ Lacătul rupt în gură/ Ca o prescură.../ Abecedarul/ Începe cu zarul. (I, 230). ZARÁF (1), zarafi, s.m. Din tc. sarraf. (Înv.) Persoană care se ocupa cu schimbul banilor; p. ext. cămătar. Pavel din Tars e-acum zaraf sărac,/ Şi Chrisostom băiat de prăvălie,/ Iar Sfântul Duh, închis în colivie,/ Făcutu-s-a pui mic de pitpalac. (I, 73). ZARE (74), zări, s.f. Din sl. zarja. 1. Orizont. * Loc. adv. În zare sau (rar) în (patru) zări = la orizont; p. ext. departe. 2. Rază. 3. Culme, vârf. Câtă vreme n-a venit/ S-a uitat cu dor în zare./ Orele şi-au împletit/ Firul lor cu firul mare. (I, 14); Nici zare nu vei mai

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 659 avea,/ Nici ochi cu care s-o măsori/ În geamuri prin perdea. (I, 60); Şi-acum, când îşi ridică/ O mână peste zare,/ O vede-o rândunică/ Umplând cu-o sărutare/ Azurul prins de-o stea. (I, 79); Departe, prin suflet, prin zare/ Alb creşte din lac,/ Deschis în tăcerea cea mare,/ Un templu, din veac. (I, 159); Şi findcă răsar în aţă/ Stelele de dimineaţă,/ Crede că din zare-adâncă/ Luna vine şi-o mănâncă. (II, 19); Luna s-a suit în zare/ Din pământ, cât o căldare,/ Şi pe cât se tot ridică/ Moara-n râu se face mică. (II, 116); Erau prin zare herghelii,/ Cirezi, şi se-auzeau, din rug,/ Nechez de cai şi vitele că mug. (III, 185); O cauţi şi ai vrea să cânte/ În umbra viselor răsfrânte,/ Şi-n nici o zare nu tresare/ Lumina serii gânditoare. (III, 272); Eu te citesc, amice, ş-aş vrea un plod mai nou/ Să se străvadă-n zare prin felul tău de ou. (IV, 36); – „Eu lucrez cu bidinea,/ Cu pensulă şi vopsea./ Am înmuiat în mare/ Şi am spoit, din zare/ Până-n zare,/ Toată ţara bolţilor cuprinzătoare./ (...)” (IV, 101); Tristeţea mea străvede printre arbori zarea,/ Ca-ntr-un tablou în care nu-nţelegi:/ Boschet sau aşteptare opreşte-n fund cărarea?/ Şi liniştea-i ecoul buchetelor pribegi. (I, 17); Piscul sfârşeşte-n punctul unde-ncepe./ Marea mă-nchide, lutul m-a oprit./ Am alergat şi-n drum m-am răzvrătit/ Şi n-am scăpat din zarea marei stepe. (I, 80); Topească-se zarea ca scrumul./ Funingini, cenuşă, s-acopere drumul,/ Să nu mai dea ploaie, şi vântul/ Să zacă-mbrâncit cu pământul. (I, 140); De dincolo de zarea sfântă/ Se-aude-abia corul cetelor sfinte/ Cu peruci de aur şi cu încălţăminte/ Uşoară, de catifea stelară. (I, 169); Aşa era uneori,/ Zarea cu lanţuri, pământul cu vâltori,/ Şi ţipete/ De scripete. (I, 227); Un vultur se aprinse-n văzduh ca o făclie/ Şi tra-

se-n bolţi beteală de flacări învârtită,/ Pierzându-se cenuşe în zarea arămie. (I, 242); Călărind vârtej, s-a dus/ Nu departe într-apus/ Şi s-a-ntors din zarea largă/ Slut şi-ntins şi mort, pe targă. (II, 205); De ce fac păianjenii dantele,/ Lacul oglinzi, giuvaere şi betele?/ De ce face zarea depărtată privelişte? (II, 209); Un uriaş de negură răstoarnă/ Zarea de plumb ca luna-ntr-o lucarnă./ Ca paiele-n văpaie ard clopotele-n turlă/ Şi blestemele mute s-au întâlnit şi urlă. (II, 224); Ce mi-ai părut odinioară,/ În zarea cenuşie şi streină,/ Un petec atârnat pe sfoară?/ Şi-o zdreanţă aninată de-o prăjină? (III, 31); Se-arată când pe-o stâncă, şi când păşeşte-n şes,/ Seapropie, stă, pleacă, şi-n stelele ce ies/ Şi-şi pierd pe rând scânteia şi spicul din Tărie,/ Se mistuie şi umbra în zarea alburie. (III, 209); Te iată iarăşi singur, în luntrea cât o scoică,/ Luptând în fundul zării cu norii mari din cer/ Şi legănat de mare, de fiară, ca de-o doică,/ Şi năbuşit în cântec de ţâţele-i de fier. (I, 51); Îţi ungi rănile cu-argint,/ Te alinţi cu zări ce mint/ Şi-ţi faci cugetul hotar/ Între înger şi măgar. (I, 64); L-aşteaptă-n zări talazele de fier:/ Nestrăbătuta lor întunecime –/ Ce bat zăgazul limpedelui cer/ Cu spaimă, hotărâre şi cruzime. (I, 125); Zări de zmalţ, văzduh de ceramică,/ Streaşini, un cuib de rândunică./ Sprintenul aer miroase/ A răchită tânără şi a mătase. (II, 65); O funie de clopot vrea să tragă,/ Şi bronzul sună-n patru zări a doagă. (II, 162); O roată de mătase şi lumină/ L-a-mpresurat cu nimb de heruvim./ A fost vecini de zări să fim. (II, 184); Şi m-a bătut pe umăr şi s-a dus/ Între-alte zări, încolo, prin apus./ M-am bucurat cu inima, vezi bine,/ Că Domnul are-ncredere în mine. (III, 289); Ca să încerce dacă un altoi/ De stea putea să prindă pe no-

660

Simona Constantinovici

roi,/ Că, de urât, scuipând în patru zări, stingher,/ Făcuse şi luminile din cer. (IV, 215); Nici o vioară nu mai pricepe să mai sune,/ Chiar stelele, sfinţite şi pure la-nceput,/ Au putrezit în bolta visărilor străbune,/ Şi zările, mâncate de mucegaiuri, put. (I, 119); Pune zările pe fugă,/ Prinde munţii şi-i înjugă,/ Cu pădurile gălbui/ Alergând în hora lui. (II, 112); Am pierdut mai toată vara/ Umblând noaptea-aşa în dodii,/ Cu o scară printre zodii,/ Şi mi-am cheltuit o viaţă/ După zările din ceaţă. (II, 197). ZÁRVĂ (2), s.f. Cf. ucr. zarva. Gălăgie, hărmălaie, tărăboi; p. ext. mişcare, agitaţie, tulburare, frământare. E zarvă-n tribunalul militar./ Şedinţa lungă ţine de la şase./ Se-ncumetase-o boaită de căprar/ Să calce ordinul ce i se dase. (III, 121); E zarvă, zbucium, grijă în guvern,/ Că zilele răscoalei nu se-aştern/ Ca foile-ntocmite pe muchi, de călindar,/ La fel de o potrivă, pe colţuri şi-n chenar. (III, 171). ZARZAVÁT (1), zarzavaturi, s.n. Din tc., bg. zerzevat. Verdeţuri. Împotrivite, aspre, solitare,/ Aţi biruit cu blestem şi năpastă/ Şi vă crezusem strepezi şi amare,/ O blestemată bălărie proastă.// Dar aţi răzbit în piatră: Pace vouă!/ Şi binecuvântare cui v-a dat./ Sunt bucuros de mulţumirea nouă/ Că s-a stârpit gustosul zarzavat. (II, 94). ZÁRZĂR (1), zarzări, s.m. Derivat regresiv de la zarzără. Pom fructifer asemănător cu caisul, cu fructe sferice mici, cu gust acrişor. (Comparaţie) Mă simt pe la înnoptat/ Ca un zarzăr scuturat,/ Încleştat în rădăcină/ De-o zvâcnire de răşină. (I, 146). ZĂBÁLĂ (6), zăbale, s.f. Din magh. zabola. 1. Parte a căpăstrului care se introduce în gura calului pentru a-l struni. Voinicii apărară fruntarii şi ogoare/ De fala câte unui străin sau nestrăin,/

Şi-i retezară capul cu ochii de venin,/ Şi-i puseră zăbală-n gingii sângerătoare. (I, 164). Îţi trebuiau potcoave la caii prinşi de coamă,/ Zăbale, lănci şi scuturi de fier şi de aramă,/ Ca să o-nfrunţi cu pieptul primejdia-nvoită/ Cu ceasul rău, cu vraja şi leneşa ispită. (III, 76); Colţii de fier au însă muşcătura moale/ Când îmi apucă mâna-ntre zăbale,/ Ca să-mi arate că ţi-s drag./ Mă prind de haină-n glumă şi mă trag. (III, 266); Nemistuitul jar de soare/ Dă foc la vetre şi cuptoare/ Şi fulgeră pe pluguri şi-n zăbale,/ Pe apa frământată de roţi, ca nişte zale,/ A morilor, pornite să macine lumina/ Amestecată cu mălaiul şi făina. (IV, 38). 2. (La pl.) Bale. (În structura unei comparaţii) Joacă-n tină/ Cu soarele-n păr, ca o albină./ Se-apleacă, se scoală, sare,/ Cu sălbile zornăitoare,/ Ca nişte zăbale spumate. (I, 234); Mai bagă-ţi trişca-n bete,-ncrezutule zevzec./ N-am nici un chef cu tine la fluier să mă-ntrec./ N-aş vrea să-ţi sug scuipatul şi să mă-nfrupt cu bale/ Din trişca ta mânjită cu muci şi cu zăbale. (IV, 77). ZĂBÁV (1), -Ă, zăbavi, -e, adj. Formă adjectivală inventată, probabil, de Arghezi, după modelul lui zăbavnic, -ă, existent deja în limbă. (Înv.) Care zăboveşte. * Încet, greoi. Lăstunii se-ntorc să mă vadă,/ Copac desfrunzit în livadă,/ Rotindu-se stol –/ Şi cântă şi vântul a gol./ Dar vântul, zăbav,/ Răspunde:-i bolnav. (III, 274). ZĂBÁVĂ (11), (rar) zăbave, s.f. Din sl. zabava. 1. Întârziere, încetineală, zăbovire. * Expr. Fără (de) zăbavă = fără întârziere, imediat, îndată. 2. Răgaz, odihnă. Titlu de poem: Zăbavă (II, 25). Albinele, din bozii, aduc la stupi otravă,/ Izvoarele-năcrite-s şi strugurii scămoşi./ Ca să-ţi ajungă ploaia, pune-n văzduh zăbavă,/ Şi norii-n chiagul serii

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 661 curg vineţi şi băloşi. (I, 119); Dar, vezi, la cotoi,/ Bucuria-n toi/ Şi fără zăbavă/ Nu e de ispravă./ Şoaricele lui/ Ia-l de unde nu-i... (II, 141); Te caut printre spinii din grădini,/ Dau buruienile deoparte, de otravă,/ Şi pipăi locul urmei tale cu zăbavă. (II, 167); O mie de neamuri te-au strâns cu zăbavă,/ Trecândute tainic prin somn tuturor,/ Cules, penserate, de cugetul lor,/ Prin pomii nădejdii cu frunza bolnavă. (III, 13); Nu e de răbdat zăbavă,/ Cugetarea e otravă./ Deocamdată, prinşi de spaimă,/ Cuscrii nu se mai defaimă. (III, 142); Când lacrima nu ştie de zăbavă,/ Oftatul nu e de ispravă,/ Necazul însă nu tihneşte/ Şi nu-i pe boiereşte. (IV, 17); Aspectul şi silaba! cununa ta firavă/ S-a adunat din cioburi şi hârburi, cu zăbavă. (IV, 37); Dacă iese spuma-n clocot,/ Şi-a bătut un ceas de clopot,/ Pregăteşti, fără zăbavă,/ Şi cuptorul pentru tavă,/ Mai ungând şi cu lipici./ Şi ies tocmai opt pitici. (IV, 206). ZĂBRÁNIC (4), zăbranice, s.n. Din bg. zabradnik. Ţesătură fină de mătase, de borangic sau de lână (de culoare neagră) * Spec. Văl de doliu. Toate stelele care-au trecut/ Prin zăbranicul meu/ S-au ridicat într-alte roiuri,/ Intrând într-alte nopţi. (II, 76); Corect în redingotă, joben, mânuşi, monoclu,/ Îşi face meşteşugul, discret, de mare cioclu./ Pe un gherghef cât ţara, ascuns într-un fotoliu,/ Nebănuit îi ţese zăbranicul de doliu. (IV, 72); Prin undele holdei şi câmpi de cucută,/ Fugarii-au ajuns în pustie/ La ceasul când luna-n zăbranice, mută,/ Intra ca un taur cu cornu-n stihie, (I, 140). ZĂBREÁ (7), zăbrele, s.f. Din sl. zabralo. 1. Gratie. 2. Fiecare dintre barele de fier sau de lemn ale unui gard sau ale unui grilaj. Şi, seara, învelindu-şi grădinile cu crep,/ Sunt altoit cu visuri,

ca un ocean cu stele./ Nu ştiu culesul lumii de unde să-l încep,/ Din câte flori de aur mi-ajung până-n zăbrele. (I, 122); Ţi-ai rechemat grădina din timpuri, deşteptată:/ Duminici în câmpie, zorele pe zăbrele,/ Cămeşile sumese şi umbra lor curată,/ Şi-un zmalţ în geamul casei, din liniştea din stele. (I, 161); Abia de-a-nvăţat să ştie/ Să se toarcă şi subţie,/ Să se facă lână moale/ Prin porumb şi ramuri goale,/ Pletele să-şi depene/ Prin zăbrele ţepene. (II, 102); Baba Moartea, zgârci şi piele,/ Se strecoară prin zăbrele./ Pe un pat, într-o odaie,/ Arde-o fată, de văpaie. (II, 214); Zăbrelele s-au îndopat cu faguri de cer/ Şi atârnau candele de stele/ Printre ele. (I, 224). ZĂCĂTOÁRE (1), zăcători, s.f. Din zăcea + suf. -ător. Vas mare în care se păstrează vinul sau rachiul şi care se umple mereu din alte butoaie; cadă. Douăzeci de gâligani/ Au secat în patru ani/ Zăcătorile, păstrate/ De cinci veacuri în cetate,/ Pe când obştea lua în gură/ Într-un an o picătură/ Doar în cuminecătură. (IV, 203). ZĂCEÁ (32), zac, vb. II. Din lat. jacere. Intranz. 1. A sta întins pe pat, pe pământ etc. din lipsă de ocupaţie, din cauza oboselii etc. * A fi doborât. 2. A sta culcat în pat din cauza unei boli grele; a boli. 3. A fi mort, culcat, îngropat (în mormânt). 4. (Despre sentimente, calităţi, defecte, deprinderi etc.) A sta ascuns, în stare latentă. 5. A fi aşezat undeva; a se afla. Cuvânt care face parte din lexicul arghezian dominant. La uşă, drugii zac în scoabe./ Paznicul numără şi spune./ Nu se face nici o minune. (I, 205); Nămolurile tainelor toate/ Zac în mine răsturnate./ Luntrea târâtă de ele/ Se loveşte de nuferi şi stele. (II, 56); Spune-le că m-au amăgit destul,/ Că sunt de vânt, de drum şi de copaci

662

Simona Constantinovici

sătul,/ Că zac olog, mârşav şi amărât... (II, 145); Ce caţi în cătun, putoare,/ Cu o fustă în spinare?/ Te-am mai prins la câte-un gard,/ Unde ochii zac şi ard. (II, 214); Valuri de cârpă/ Se răstoarnă câmpul, cu scârbă/ O harfă şi o vioară,/ Cu strunele de sfoară,/ Zac în sânge şi noroi. (II, 231); Cetatea-i o movilă de ziduri răsturnate/ Şi a fugit şi umbra din cetate./ Câţi oameni încă-n viaţă mai zac în agonie,/ Subt grinzi şi în molozuri, se ştie, nu se ştie. (II, 279); Copiii zac de guşter şi coptură,/ Ţâşnită din ureche şi ochi, ca o untură; (III, 155); Sus inimile sterpe! Trăiască putregaiul!/ Sărbătoresc se-ntinde în Bucureşti alaiul,/ Şi nengropaţi, pe drumuri, ucişii zac dovadă/ Că cine mai cârteşte, ca şi ei va să cadă. (III, 203); De vreo şase ani sau şapte/ Ochii-i zac, peceţi de noapte,/ Şi-ngropat în gol cu totul/ Cată cu nasul şi botul. (IV, 118); Robul a scris-o, Domnul o citeşte,/ Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei/ Zace mânia bunilor mei. (I, 10); (Fata zace-n pat bolnavă,/ Gingaşă şi somnoroasă,/ Ca pe-o tavă/ De argint, o chiparoasă.) (I, 149); În zidul vechei uliţi, un ochi de geam cu stor/ De şase veacuri zace cu fiarele-i pătrate,/ La singura dugheană din cetate./ Calvin trecea pe-acolo, bolnav, spre Consistor. (II, 151); Câte decoraţii are/ De la gât la cingătoare,/ De la ceafă pe spinare,/ Zace copt, subt fiecare/ Licărire, un puroi/ Şi nu poate da-nnapoi. (III, 144); E o tăcere moartă, care-a-ngheţat şi zace/ Pe sate, pe cătune, pe oameni, pe conace. (III, 204); Ori vine mintea iute, ori zace subt ursită/ Şi se trezeşte tocmai în clipa chinuită. (III, 230); „(...)/ Atuncea e aievea, şi ochii nu mă-nşeală/ Că s-a cernit văzduhul cu pături de negreală./ Biserica, văzusem, că parcă se-nnecase,/ Şi negura că zace peste grădini şi case.” (III,

241); Ecourile-acestea, pentru tine,/ Ţi le-am cules din vuietele line./ Vezi, nu mai zace nici o coardă stearpă,/ De când trecu dantela ta pe lângă harpă. (III, 279); ‘Nainte de-a lăsa condeiul să zacă/ Uscat, ruginit şi frânt/ Ca o surcea, ca un crâmpei de cracă,/ În nisip, în pământ,/ Dă-mi voie să-l înmoi în apă tare/ Şi cu stihurile mele din urmă să fac însemnare/ Caligrafică, pe piele. (I, 100); Topească-se zarea ca scrumul./ Funingini, cenuşă, s-acopere drumul,/ Să nu mai dea ploaie, şi vântul/ Să zacă-mbrâncit cu pământul. (I, 140); Şi s-a întins leşinul şi putreda duhoare/ De le-a răbdat în suflet şi cuget fiecare,/ Un timp, câteva timpuri. Mocirla adunase/ Din loc în loc, să zacă, lăturile spumoase. (III, 107); Aşa că-n vremea ei de ridicare,/ Trăiau în ţară două, alăturea, popoare,/ Ca două ape blestemate,/ Să zacă-n două mătci apropiate, (III, 193); În lustrul pardoselii de lespezi reci, de ceaţă,/ Zăcea o licărire de cremene şi ghiaţă. (IV, 18); Un croitor zăcea bolnav/ Şi-aiurând în pat, gângav,/ Parcă da să se-nţeleagă/ Că-mpungând o viaţă-ntreagă/ Ar fi adunat comoară. (IV, 44); Însă paza-n stupi e bună,/ Că târziu, după apus,/ Colo jos, subt stupi, la lună,/ Ei zăceau cu burta-n sus. (IV, 174); Cum te găseşti, uşoară zburătoare,/ Zăcând aci, pe o margine de drum,/ Şi nu dormind într-un polen de floare,/ Învăluită-n aur şi parfum? (I, 40). ZĂCÚT (1), -Ă, zăcuţi, -te, adj. V. zăcea. Care a stat mult timp într-un loc; acumulat(ă). Trăit într-o trufie de neam şi-n aţâţare,/ Se înteţise ura zăcută,ntre popoare,/ Şi ura moştenită, niţel câte niţel,/ Zbucnea în năvălire şi măcel. (III, 94). ZĂGÁZ (3), zăgazuri, s.n. Cf. scr. zagata, zagatiti. Stăvilar, baraj. L-aşteaptă-n zări talazele de fier:/ Nestrăbă-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 663 tuta lor întunecime –/ Ce bat zăgazul limpedelui cer/ Cu spaimă, hotărâre şi cruzime. (I, 125). Variantă fonetică de plural: zăgaze. Pusei pământ şi ape, zăgaze între noi,/ Şi suntem, pretutindeni, alături, amândoi./ Te întâlnesc pe toată poteca-n aşteptare,/ Necontenita mută a mea însoţitoare. (I, 47); Un urlet, ca de mare-n răzvrătire./ Linţoliul gros al morţii-ncepu să se deşire./ Irumptă, omenirea din ghizduri şi zăgaze/ Isca vâltori, prăpăstii şi piscuri de talaze. (III, 108). ZĂLOÁGĂ (4), zăloage, s.f. Din rus. zaloga. (Reg.) Fâşie de hârtie, de pânză, de piele etc. care se introduce între paginile unei cărţi; semn de carte. Molifţi, câţiva, s-au întâlnit departe,/ Pe când murmurul parcului se roagă.../ Se-nchide înserarea ca o carte/ Şi sufletul în foi, ca o zăloagă. (I, 17); Din viscol, uragane şi furtuni,/ Rămâne viu crâmpeiul de mătase,/ Acolo unde maica-l aşezase,/ Zăloagă-n cartea ei de rugăciuni. (III, 31); Bate-n talger de aramă,/ A deschis din cataramă/ Vechea pravilă, şi bagă/ Între foi câte-o zăloagă,/ Petice de patrafir. (IV, 208); E-n mâneca pătată a văduvei. Rămâne/ În miezul tău de pâine, în blidul tău, stăpâne,/ Strivit peceţi pe carte: zăloage şi dovezi./ Îl ştii pribeag de noapte şi-l visezi. (II, 222). ZĂLÓG (3), zăloguri, s.n. Din sl. zalogu. (Pop.) Amanet, garanţie, gaj, chezăşie. Deasupra muncii tale încet biruitoare/ Veghează-n toată lumea un singur strop de stea,/ Ca un păianjen care a pogorât din soare/ Ca-n trecerea vâltorii zălog şi scut să stea. (I, 51); Dar ochii tăi? Albaştri, verzi, negri sau căprii/ Zălog a nu se ştie ce mute mărturii./ Câte stihii senine adânc se zbuciumară,/ Ca să-ţi răsară limpezi icoanele de-afară? (III, 85); De-ai aripi, ţi le-ascunde, de-ai

nimburi – de asemeni./ Nu-ţi cheltui mireasma, ca rozele şi crinii./ Ascundeţi-o şi steaua, ca-n sânul unei cremeni./ Ea ştie că-i zălogul de taină al luminii. (III, 282). ZĂMISLÍ (11), zămislesc, vb. IV. Din sl. zamysliti. (Înv. şi reg.) 1. Tranz. A procrea, a naşte. 2. Refl. A lua fiinţă, a se întrupa. 3. Tranz. şi refl. Fig. A (se) crea, a (se) forma, a (se) înfiripa. Femeie scumpă şi ispită moale!/ Povarăacum, când, vie, te-am pierdut,/ De ce te zămislii atunci din lut/ Şi nu-ţi lăsai pământul pentru oale? (I, 82); Un om de sânge ia din pisc noroi/ Şi zămisleşte marea lui fantomă/ De reverie, umbră şi aromă,/ Şi o pogoară vie printre noi. (III, 11); O altă taină, limba, nu ştie cum răsare/ Şi cum se zămisleşte după ţinut şi soare,/ Mai limpede, mai aspră, mai posacă./ De ce nu poate gândul, ascuns în el, să tacă? (III, 93); O lampă duce graiul şi dă-n văzduhuri veşti/ Că omul zămisleşte puterea din poveşti. (III, 110); Învăluit în stele, flori şi ape,/ Nu bănuia că moartea-i pe aproape./ Ce zămislise-n vreme din viaţa lui mai bun:/ O muşiţă şi-o muscă a viermelui nebun. (III, 30); M-am zămislit ca-n basme cu şapte frunţi şi şapte/ Grumazi şi şapte ţeste./ Cu-o frunte dau în soare, cu celelalte-n noapte,/ Şi fiecare este/ Şi nu este. (I, 128); Un semn, şi tâmpla cerului se-apleacă./ Un semn, şi uraganul s-a trezit./ Un semn, şi neamuri noi s-au zămislit!/ Dar semnul mâna mea nu vrea să-l facă! (I, 134); Căci a simţit lumina şi-n stei aceeaşi mână/ Ca-n fundurile lumii, ce-a fost şi-a zămislit,/ Rămasă de a pururi, de-atunci încoa stăpână/ Pe negura înfrântă în timpul biruit. (I, 242); De ce stârnişi ţărâna şi viu m-ai zămislit,/ Dacă-nceputului i-ai dat sfârşit/ De mai nainte de-a fi şi-nceput? (II, 195); Puterea lui dumnezeias-

664

Simona Constantinovici

că,/ Dormind mereu, căta să-l mai trezească:/ I-a rupt un os din coaste, ceva,/ Şi-a zămislit-o şi pe Eva. (IV, 216). ZĂMISLÍRE (1), zămisliri, s.f. V. zămisli. (Înv. şi reg.) Concepere, naştere, înmulţire. Prin ce minuni ciudate şi zămisliri încete/ S-a săvârşit în sâmburi asemenea scumpete?/ În pleoape, ca petala de floare de gutui,/ E un smarald şi nu e, e de safir şi nu-i. (III, 85). ZĂMISLÍT (3), -Ă, zămisliţi, -te, adj. V. zămisli. Conceput, creat. Strivişi în şapte zile ce-i zămislit în şapte./ Nu mai adie vântul în parcuri, parfumat./ De ţâţele femeii, rămase fără lapte,/ Prunci orbi şi muţi, schelete şi sluţi ai spânzurat. (I, 120); Zămislită nu se ştie pentru ce mâhnirii noastre,/ Ai s-ajungi, fărâmă rece, curgătoare unde-albastre. (I, 152); Cel ce gândeşte singur şi scormone lumina/ A dat o viaţă nouă şi-un om de fier, maşina,/ Fiinţă zămislită cu gândul şi visarea,/ Nenchipuit mai tare ca braţul şi spinarea. (III, 110). ZĂNÁTEC (1), -Ă, zănateci, -ce, adj. Cf. lat. dianaticus. Variantă fonetică pentru zănatic, -ă. Zăpăcit, smintit, bezmetic. Mă simt cam ca Hamlet,/ Care pierdut cu gândul, zănatec şi poet,/ Vorbeşte cu văzduhul, ca vântul şi pădurea./ La ce te uiţi în acolo, aşa şi într-aiurea? (III, 216). ZĂPÁDĂ (9), zăpezi, s.f. Cf. sl. zapadati „a cădea”. Omăt, nea, ninsoare. Te-ai împăcat sau suferi de vremea ce-a crescut?/ La ce visezi când ziua pe lampa ta se curmă/ Şi cade-n geam zăpada la ceasul cunoscut,/ Tu, care-ai stat bătaia s-asculţi, pe cea din urmă? (I, 115); Titlu de poem: Zăpadă (I, 156); Zi albă, zi uşoară, de zăpadă./ Faţa de in se-aşterne sărutată/ Şi, proaspătă şi nouă, s-a întins/ Cu fluturii din ceruri care-au nins. (II, 146); Unde-i murmurul fostelor pâraie/ Şi-al apelor clătite-n

heleştaie,/ Marie, Maică Preacurată?// Dar unde-i şi zăpada de-altădată? (II, 166); Prin vârteje de zăpadă/ Moş Crăciunii vin grămadă/ Şi se despărţesc într-o/ Scorbură, care-ncotro. (III, 57); Stupul lor de pe vâlcea/ Stă păzit într-o broboadă/ De trei plopi înnalţi, de nea,/ Pe o blană de zăpadă. (IV, 172); Tăcerea-şi simte rana cum i-o atinge leacul,/ Pe care crunt, pe suflet, apasă-n noapte veacul./ Ecoul se înnalţă, cântarea face ramuri,/ Zăpezi ca liliacul, şi ninge-n somn subt geamuri. (III, 292). ZĂPLÁN (1), -Ă, zăplani, -e, s.m. şi f. Et. nec. Om înalt şi voinic; vlăjgan, lungan. – „Ce nimic la ce zăplan!.../ O să mai aştept un an./ Şi de-o fi iar de pomană/ Te voi face buruiană.” (IV, 25). ZĂPLÁZ (5), zăplazuri, s.n. Et. nec. Gard (de scânduri, de ulucă); ulucă. Şi de la sfântul palid, sfârşit şi blând pe cruce,/ La biciul ce-l izbeşte şi-l sângeră-n obraz,/ Pe nesimţite nu ştiu ce-nvecinare duce/ Şi rând pe rând sunt unul şi celălalt. Zăplaz// Între atâtea inimi ce bat cu toate-n mine,/ Ca nişte turle pline de clopote, n-a fost,/ Nu este, n-o să fie şi-n van va să suspine/ Eroul meu din suflet de râsul celui prost. (I, 138); Vinele dintre petunii/ S-au făcut cît nişte funii,/ Sârma gardului de plasă/ E de zece ori mai groasă/ Şi-mpresoară curtea mea/ Cu zăplaz de catifea. (II, 52); Prin ghimpii de fier şi zăplaz/ El trece-n extaz,/ Senin, dus şi sfânt./ El nu este de pre pământ. (II, 201). Variantă fonetică pentru singular: zaplaz. Nu-nţelegeam ce se gândeau să spuie,/ Cercând zaplazul cât e prins în cuie/ Şi mult miraţi că poarta n-are/ Zăvoare şi încuietoare. (II, 250). Variantă fonetică pentru plural: zăplaze. În parcuri ocolite cu ghimpi, de vânătoare,/ Vom strânge-ntre zăplaze fazani şi căprioare;/ Să

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 665 le avem de-a gata, închise ca-ntr-o cuşcă. (III, 105). ZĂPRÍ (1), zăpresc, vb. IV. Refl. (Reg.) A se usca, a nu mai da lapte a deveni sterpe. – „Îţi dăm ce vrei, cât vrei şi başcă./ Întoarce-te la vacile vădane,/ Că nu ne mai dau lapte nici o ceaşcă,/ Şi se zăpresc şi ugerele, Stane.” (III, 175). ZĂRÍ (25), zăresc, vb. IV. Din zare. 1. Tranz. A vedea ceva vag, nedesluşit (din variate motive); a întrezări. 2. Tranz. A observa, a descoperi pe cineva sau ceva; a remarca. Par nişte porumbiţe, niscai lebezi,/ Când mici, când mari, când leneşe, când repezi./ Noi le zărim acum întâia oară/ Că suie în april şi că scoboară. (II, 267); N-o mai zăriţi, din vârfuri, nicăieri?/ Ştiţi voi ce vorbă este vorba „ieri”?/ La poartă, umbr-aceluiaşi stejar./ Mă rog, intrând, de domnul grădinar. (I, 96); Are nouă săptămâni/ Să sosească la salcâmi./ Dumnezeu printre stufişuri/ Zări nişte luminişuri. (IV, 105); Dar la fereastra staulului, sus,/ De câte ori oprindu-ne, din grabă,/ Nu am zărit lumina lui Isus/ Şi-am auzit că vocea lui ne-ntreabă? (I, 73); Tu eşti? I-am întrebat. Că mi se pare/ Să te cunosc dintr-o asemănare./ Te-am mai zărit cândva. Poate că-n vis./ Te-oi fi găsit pe undeva şi scris. (II, 174); Dezvăluişi deodată ce nu ştiai de jos/ Şi ai văzut pământul întins că e frumos,/ Din asfinţitul palid, boltit spre răsărit,/ Întâia oară cerul de-a lungul l-ai zărit. (III, 70); Roiul, cum de l-a zărit/ Ca intrat, l-a copleşit./ Socoteală să-i mai ceară?/ Nu! L-au îmbrăcat cu ceară, (IV, 174); Am socotit că văzul mă minte. Nu! momâia/ Se-apropie ca fumul ce-l vântură tămâia/ Şi-mi face semn, ca-n timpuri, să-i viu şi mai aproape,/ Zărind-o tremurată, ca-n unda unei ape. (III, 210); Zărind slugărnicia şi cazna mea umilă,/ Ai să primeşti flămândul, mi-am zis,

măcar de milă. (III, 288); Stăpânul, naveai voie, ca pe moaşte,/ Nici de-a-l zări, necum de-a-l mai cunoaşte. (IV, 17); De vreo şase ani sau şapte/ Ochii-i zac, peceţi de noapte,/ Şi-ngropat în gol cu totul/ Cată cu nasul şi botul./ Uite-l, dibuie şi parcă/ A zări niţel încearcă. (IV, 118). ZĂRÍT (2), -Ă, zăriţi, -te, adj. V. zări. Văzut în mod vag; întrezărit; observat, remarcat. Când zărită, când ascunsă/ Trece unda pe nămoluri,/ Licărită printre goluri./ Parcă lin, purtat de ea/ Nu-i nici amintirea mea. (III, 257); Un ostrov fără luntre fiecare,/ Ostroave-n bălţi, în depărtare,/ Zărite-n ochii tăi, în ochii ei...// Îmbătrânim, Grivei. (II, 160). ZĂU (1), interj. Din lat. Deus. Chiar aşa; într-adevăr. Vreai şi tu să te alegi,/ Nemâncat de ani întregi,/ Şi să faci, tu, alte legi?/ Zău? De fiştecare falcă/ Tealegeai cu o scatoalcă,/ Să n-o uiţi cât mai trăieşti,/ Să nu uiţi nici cine eşti. (IV, 259). ZĂVÓI (7), zăvoaie, s.n. Din sl. zavoj. Pădurice pe malul unei ape; luncă. Sălciile şi răchita/ Ne-au dat cu nemiluita/ Ştreanguri negre în zăvoi./ Stupii plini îs cu puroi. (II, 242); Zboară coasa prin trifoi/ Şi prin mei, lângă zăvoi,/ C-a ieşit, flăcău vânjos/ La cosit, şi Făt-Frumos.// (...)// Şi zăvoiul tot miroase/ A izvor şi tiparoase. (III, 53); Unii munceau prin fundurile viei,/ Alţii-i zăream pe scule cum se-ndoaie/ Biruitori în luncă şi-n zăvoaie,/ Cu seceri de scântei şi cu topoare noi. (II, 244); Un timp de vreme, soarele/ A luminat şi-ntunecat izvoarele,/ Şi luna-şi lua lin drumul prin zăvoaie/ Culcată pe un nor, ca pe o oaie. (IV, 24); Gândul n-o să te mai fure/ Prin zăvoaie şi pădure,/ Cu ecoul de cuvinte/ Care-ngână şi te minte. (IV, 95).

666

Simona Constantinovici

ZĂVÓR (17), zăvoare, s.n. Din sl. zavoru. 1. Încuietoare la uşi, uneori şi la ferestre, constând dintr-o mică bară mobilă care intră într-o ureche fixată în toc; ivăr. 2. Dispozitiv folosit pentru blocarea mecanică a unui aparat, a unei maşini etc. 3. (Pop.; la pl.) Cătuşe, fiare. Mă frânge un zăvor, mă rupe un belciug./ Am în gâtlej lacăte sparte./ Un lanţ m-a-ncolăcit cu zale moarte. (II, 232); O punte duce-n bezna-ncuiată cu zăvor –/ Sfărâmă-i-o şi puntea, aruncă-ţi şi unealta./ Tu vei cunoaşte singur, şi-nvins şi-nvingător,/ Ce goluri şi prăpastii îţi leagă-o zi de alta. (III, 282); Un maimuţoi dădea-n căruţă/ Un alt soi de maimuţă,/ Iar un vultur cât omul, subt zăvor,/ Smucea de o cătuşe bătută pe picior. (IV, 18); Lacăte, cine te-a închis/ La uşa marelui meu vis?/ Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,/ Să sfarăme zăvorul/ Şi să vedem în fundul nopţii noastre/ Mişcându-se comorile albastre? (I, 39); V-au blestemat şi mugetul cirezii/ Şi noaptea huhurezii/ Şi bufniţa de lună/ În stoluri împreună./ Iertare? Cine iartă?/ Zăvorul mut din poartă? (II, 220); Abia se scoală vântul. În fund – un ultim cer./ Văzduhul se închide cu lacăt şi zăvoare,/ Se pregăteşte, iute, un soi de întristare/ Ce pare hotărâtă în schituri şi-n mister. (I, 30); În peşteri şi firizi, nerăbdătoare,/ Bat hergheliile copita de zăvoare. (II, 107); Te caliceşte, strânge subt zăvoare/ Neînceputele urcioare de izvoare,/ Să nu străbată-n ele nici, curată, luna./ Nu cheltui din lacrimi, tu, nici una. (II, 158); Nu-nţelegeam ce se gândeau să spuie,/ Cercând zaplazul cât e prins în cuie/ Şi mult miraţi că poarta n-are/ Zăvoare şi încuietoare. (II, 250); Atoatefăcătorul de râpi şi de izvoare/ În temniţa fiinţei te-a-nchis între zăvoare./ Tu trebuia să suferi, să rabzi cumplita

lege,/ Că omul, ca şi piatra, stă sterp şi nu-nţelege; (III, 71); Vreau tâlcul plin să-l capăt şi rostul lor întreg/ Să-l pipăi dintr-odată, să pot să-l şi dezleg,/ Nu lacăte-ncuiate, zăvoare şi crâmpeie/ Cu mii de chei ştirbite, şi fără nici o cheie. (III, 298); E vorba de pădurea, din fabule, Cutare,/ Închisă-ntre hotare cu broaşte şi zăvoare. (IV, 78); Cântecul tău a umplut clădirea toată,/ Sertarele, cutiile, covoarele,/ Ca o lavandă sonoră. Iată/ Au sărit zăvoarele,/ Şi mânăstirea mi-a rămas descuiată. (I, 33). ZĂVORÂT (2), -Ă, zăvorâţi, -te, adj. Încuiat cu zăvorul; închis, întemniţat. S-au aşezat în mine făr’ să ştiu,/ Cum nici pământul ştie pe-ale lui,/ În care dorm statui lângă statui/ Şi-i zăvorât sicriu lângă sicriu. (I, 63); Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine/ Într-o dup-amiază, când/ Fereastra sufletului zăvorâtă bine/ Se deschisese-n vânt,/ Fără să ştiu că te aud cântând. (I, 33). ZÂMBET (6), zâmbete, s.n. Zâmbi + suf. -et. Surâs. Cu ochi-închişi în zâmbet, copil abia-nflorit;/ Cu fruntea răsturnată, cu visul risipit,/ Ca o dantelă scumpă, pe trupu-ţi adormit./ Dar spune-mi, la crepuscul, încet, sînt fericit?... (I, 127); E bâlbâirea noastră în stare să mai ştie/ Ce amintiri de noapte, rămase din Tărie,/ Căzând pe-o dâră lungă, de aur, dintre stele,/ S-au închegat la tine în două peruzele,/ Domniţă-al cărei zâmbet mă tulbură şi-nghiaţă?/ Îţi pâlpâie-n privire şi-un vânăt fir de ceaţă. (III, 85); O voce de portar, de-ngrijitor,/ Un pas, o claviculă, un picior,/ Fără pereche, Doamne! Şi ce gură!/ Ce pipăit! Ce zâmbet! Ce căutătură! (IV, 29); – „Te-admir cît rabzi, vecine. Te spurcă şi te bate,/ Şi tu primeşti cu zâmbet şi cu seninătate.” (IV, 69); Avea inel, cu o broboană/ Ca o măceaşă, privirea amară/ De căprioară./ Zâmbetul întris-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 667 tat. (II, 110); Cu zâmbetul şi aşteptarea/ Am strâns acasă toată zarea/ Şi se vantoarce înc-o dată/ Şi câtă-a mai rămas înstreinată. (II, 251). ZÂMBÍ (2), zâmbesc, vb. IV. Din sl. zonbu „dinte”, bg. zăbja se. A surâde. Dar copiii prin perdea/ Prind în umbra ei ceva,/ Iscodind taina mătuşii,/ Seara, pe gaura uşii.// Ea, cu lâna între deşte,/ Stă din lucru şi zâmbeşte. (IV, 165); Când îl vezi, cam după prânz,/ Are nişte ochi de mânz/ Şi zâmbeşte-ntr-ale sale/ Gânduri, şovăind agale. (IV, 205). ZÂMBITÓR (1), -OÁRE, zâmbitori, -oare, adj. Din zâmbi + suf. -tor. Care zâmbeşte, surâzător; vesel, radios. Şi ne urma vecia ca o roată/ Şi-aveam toiag şi fluiere drept sapă/ Şi plug; şi visul ne era pătul –/ Atuncea ochii noştri zâmbitori/ Nu căutau de subt învelitori/ Petecul unui crepuscul. (I, 123). ZÂNTÂI (3), cuvânt creat, probabil, de Arghezi, prin compunere, din zi şi întâi. Iar la zântâi/ De april sau de mai/ Au auzit cântec de ţambal şi nai/ Şi s-au întors.// Pe cer scânteiau stele de mei şi orz. (I, 229) Într-un zântâi, stăpânului i-a spus,/ Că-l aştepta la uşa de la scară:/ – „Rămâi cu bine, eu m-am dus”./ Se răscoli boierul ca o fiară. (III, 175); La zântâi de an şi lună,/ Ca din zodii ies pe lună,/ De prin sutele de ani,/ Plugurile cu plăvani, (IV, 155). ZÂZÁNIE (2), zâzanii, s.f. Din ngr. zizánia (pl. lui zizánion). Intrigă, discordie, vrajbă. Zâzania, otrava, mocnită în afară,/ Le-a cuibărit şi-n ţară,/ Şi când, clocit o vreme, cocea-ndestul veninul,/ Hain, minţit, poporul îşi cotropea vecinul. (III, 94); Zâzania şi bârfa dau roada lor întreagă,/ Şi unii cu aceiaşi nu pot să se-nţeleagă./ Nu bănuisem însă şi n-aveam presimţire/ Că relele din lume se-ntrec şi-n mânăstire. (III, 225).

ZBANGHÍU (2), -ÍE, zbanghii, adj. Cf. ţig. bango „răsucit, strâmbat, schilodit”. Neastâmpărat, fluşturatic, zvăpăiat. Dar iată că l-a nimerit,/ Din pricina aluatului, greşit,/ Şi că Adam, întâiul fiu/ Al Domnului, ieşise, parcă, şi zbanghiu. (IV, 215); Parcă zăresc prin colţuri, zbanghii şi mititei,/ Şi-o ceată nevăzută prin codru, de căţei./ Iviţi prin făcătură, această samulatră/ Te mârâie din umbră, şi uneori te latră. (IV, 83). ZBÁTE (8), zbat, vb. III. Lat. pop. exbattere (= battuere). Refl. 1. (Despre fiinţe) A face mişcări bruşte, violente; a se zvârcoli; a se smuci. 2. A se învolbura, a se învârteji. Ca un şarpe ce se zbate/ Suferind de cinci păcate,/ Stihuind m-am hotărât/ Să-mi trec noaptea de urât. (I, 65); Ape fără oglindire,/ Sfoara pâraielor subţire/ Care-ntr-o dâră se zbate/ Pe păturile otrăvite ale ălbiei uscate? (I, 173); Ca un nod de broderie/ Neagră şi cărămizie/ Care mişcă şi se zbate,/ Sa-nnecat pe jumătate/ În nemărginirealbastră/ Din fereastră. (II, 19); N-o să mai uit nici lupta cu sine-ti, nici această,/ În cerc de orizonturi imens, câmpie vastă./ În mijlocul ei, omul vedeai cum strâns se zbate/ Încăierat cu umbra lui în singurătate. (III, 79); Când ţara ni se zbate adânc în foc şi noapte/ Îţi scriu din ţară-n ţară, în nouă sute şapte. (III, 159); Se zbate fierul smuls din vâlvătaie,/ Se-mpotriveşte, rabdă silit, dar sencovoaie./ Pe mii de nicovăi, în trântă/ Fierul cu fier şi focul se descântă. (IV, 39); Luna-n spicele de scai:/ Seceriş de mucegai,/ Ochii stelelor se zbat/ În urdori de-argint umflat. (II, 242); Ţi-e sufletul ca marea, în crunta ei putere./ Se zbat corăbii negre, furtuni şi morţi crăieşti,/ În mâlurile groase dorm umbre şi mistere,/ Ca-n fundurile vremii ascunse prin poveşti. (III, 261).

668

Simona Constantinovici

ZBÂRCÍ (1), zbârcesc, vb. IV. Cf. bg. bărča. Refl. (Despre piele) A face zbârcituri; a face riduri; a se încreţi. Când faţa-ntreagă s-a zbârcit,/ Ca un ciorap mototolit,/ I-a tras-o, pielea,-n jos, în guşe,/ Zgâindu-i un obraz ca de păpuşe,/ Întins ca sticla, neputând să râdă,/ Să nu plesnească luciul, să iasă mutra hâdă. (III, 179). ZBÂRCÍT (4), -Ă, zbârciţi, -te, adj. V. zbârci. Ridat, încreţit. Că Înnaltul Prea Sfinţit/ Cam era niţel zbârcit,/ Însă foarte îngrijit,/ Mirosind, ca o duduie,/ A căpşuni şi a gutuie. (IV, 188); Ştiui ce te apasă, ghebosule-n toiag,/ Şi-ţi fermecai cu şoapte izvoarele deşarte/ Şi-ţi mâzgălii cu taine potecile, departe,/ Pe care zarea cade zbârcită ca un steag. (II, 206); Fă bine, scoate din cotor/ Foaia zbârcită-n el, de scriitor,/ Şi nu mă vinde pe hârtie. (II, 246); Căci graiurile mele sunt strânse şi-nvelite/ Ca poamele-n hârtia cu feţe poleite,/ Dar când întinzi zbârcita bucată de foiţă/ Şi i-ai citit tiparul ascuns, de subt pojghiţă,/ Descoperi un grăunte şi un crâmpei de miez. (III, 210). ZBÂRCITÚRĂ (1), zbârcituri, s.f. Derivat din zbârci + suf. -tură. Rid, cută. Şi, după fel de feluri de masaj,/ E zugrăvită ca un peizaj./ Chirurgu-i netezeşte pe la gură/ Şi pleoape, zilnic, câte-o zbârcitură. (III, 179). ZBÂRLÍ (1), zbârlesc, vb. IV. Et. nec. Refl. (Despre păr) A se ridica, la propriu sau la figurat, în sus (de spaimă, de mânie etc.). – „A cui e vocea asta atâta de străină?/ Aţi auzit-o? Nu e un glas obişnuit.”/ – „Mi se zbârleşte pielea.” (III, 245). ZBÂRLIT (3), -Ă, adj. V. zbârli. Sămânţa brazdei grase, muncită strâns şi crunt,/ Din spicul cu mustaţă, zbârlit, cu miez de unt,/ Şi sacii grei cu aur de mălai –/ Plecau în coviltirile cu cai.

(IV, 15); Barbă aspră i-a crescut, zbârlită./ Vocea scrâşneşte isprăvită./ Şi-a purtat, ocărâte, oasele/ Pe la toate uşile şi casele. (II, 149). ZBEG (2), s.n. V. zbeng. Variantă fonetică pentru zbeng, -uri. Zburdălnicie, zbenguială, neastâmpăr. * Cântec vesel, săltăreţ. S-au înnodat ca viermii şi limbricii/ Pe coridoare, adunaţi la zbeg,/ Toţi sluţii beznei, cocoşaţii şi piticii/ Cu haitele pământului întreg. (I, 238); Nici acum nu ştiu s-aleg:/ Meşteşug a fost, ori zbeg? (III, 8). ZBENGHI (2), s.n. V. benghi. (Pop.) Mic semn negru pe obraz sau pe trup. Dar înmuiată-n sânge şi sudoare,/ Unghia lui ţi-a pus un zbenghi de floare/ Şi, ocolindu-ţi coapsa cu subţire/ Chenar, i-a dat noroiului simţire. (II, 120); O cămaşe mai purtată/ Trebuie mai mult frecată,/ Şi nădragii au de scos/ Din fund zbenghiul de prisos. (IV, 197). ZBIERÁ (8), zbier, vb. I. Probabil lat. exbelare. Intranz. 1. (Despre animale) A scoate zbierete. Ce-i fi şi tu şi ce fel de jivină,/ Că scormoneşti şi tu-n lumină?/ Încerci să zbori şi-ajungi să sai/ Ca gărgăriţa de mălai./ Ai vrea să cânţi şi zbieri:/ N-ai glas, nici aripi, nici puteri. (IV, 244); Au de furcă trei spitale,/ Patru cimitire-n vale,/ Puşcăria, balamucul./ Zbiară cioara, cântă cucul,/ Fiecare la soroc./ Pentru toţi e timp şi loc. (II, 215); 2. (Despre oameni) A stria tare şi strident; a ţipa, a răcni. * A plânge, a se tângui cu glas tare. Mi s-a făcut./ Gem şi zbier ca un mut./ Mi-a lovit strechea/ Şi coapsa şi gura şi urechea. (I, 204); Ion îşi zise: „Doamne, cel din cer,/ De spaimă-mi vine iar să zbier./ Nu e aievea, ăsta-i vis/ Şi numai Duhul rău mi l-a trimis.” (IV, 21); Trecând ciocoiul, ieri, prin arătură,/ Numai l-aud că zbiară şi mă-njură./ Ce ţi-am greşit, boierule, zic eu,/ De mă tot faci

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 669 tâlhar şi derbedeu? (III,163); Dau cu tifla, se îngână,/ Se stropesc lângă fântână/ Sau se fluieră, se-nfruntă,/ Zbiară-n chiote de nuntă. (IV, 185); A stricat, pe neştiute,/ Ouă cam vreo două sute./ Dar s-a pus plângând să zbiere,/ De necaz şi de durere,/ Ce-a pierdut şi ce-a găsit. (IV, 135). ZBIERÁT (1), -Ă, zbieraţi, -te, adj. V. zbiera. (Cu întrebuinţare contextuală adverbială) Tare, strident. Eşti ca o cracă-n furci, de care-atârnă/ O carne spânzurată de sărac,/ Gâtlejul găunos şi tigva cârnă./ Ai auzit-o? rage zbierat, ca un malac.// E gaia, cucuvaia,/ Strigoiul, măgăoaia. (II, 270). ZBIÉRĂT (2), s.n. Variantă pentru zbieret, zbierete. 1. Urlet specific pe care îl scoate un animal. 2. Strigăt puternic pe care îl scoate un om din cauza mâniei, a spaimei sau a unei dureri; ţipăt. – „Nu mai auzi nici zbierăt, nici vaiere, nici muget./ Sunt amorţit ca piatra şi nu mai ştiu ce cuget.” (III, 242); Şi un şuier ca de nuia/ Tăia zbierătul şi vuia./ Tutunul se făcea/ În lulea/ Amar/ Şi scăpărai greu din amnar. (I, 227). ZBIR (1), zbiri, s.m. Din fr. sbire, it. sbirro. Om aspru, crud, brutal. Nu poate trece nimeni, cum spune el, nici mort,/ De Olt, fără să aibă în sân un paşaport./ Are jandarmi la ordin fanaticul de zbir. (III, 123). ZBOR (27), zboruri, s.f. Derivat regresiv din zbura. 1. Mod de planare şi de mişcare în aer a unei păsări, a unui obiect etc. cu ajutorul aripilor. * Loc. adv. Din (sau în, într-un) zbor = În timpul zborului; repede, iute; dintr-o dată; în treacăt. 2. Fig. Mers iute; viteză, goană, fugă. Şi câteodată, seara, prin grădină,/ Se năruia rănit din zbor/ Câte-un seraf cu mâna la picior,/ Ciocnit în aer cu-o albină. (I, 73); De prin vârful pomilor/ A venit o

boabă-n zbor/ De cafea,/ Năclăită în perdea. (II, 19); Au trecut porumbieii în zbor/ Pe deasupra lor,/ Cimpoaiele, viorile./ Au trecut şi florile. (II, 179); Ele-s aci-n văzduh, ca nişte foi,/ Când îmi încerci răcoarea nebăută,/ Şi gura ta, sorbindu-mi stropii noi,/ Buzele-n zbor, umbrite, ţi-o sărută. (III, 12); Ai dat ceva ? Un zbor pierdut agale/ Între Tării şi stele, în spirale./ Şi ca să te putem avea,/ Noi te-am făcut de bronz şi tinichea. (IV, 12); Numai în zbor eşti învăţat/ Să nu fii strâmb şi cocoşat?/ Cum poţi să fii de zbor în stare/ Cu câtămai movila în spinare? (IV, 13); În tot ceasul rugăciunii/ Bat bondarii şi tăunii,/ Şi în zbor de roiuri cheamă/ Ca un murmur de aramă. (IV, 201); Oriunde capul caută să-şi puie/ Locu-i spinos şi iarba face cuie./ Cocorii trec Tăria fără el/ Şi nu-l mai cheamă zborul lor defel. (I, 46); Ei, fermecaţi pe-ncetul de zborul împreună,/ Se ocoleau în jocuri, jurîmprejur, la lună. (II, 177); În ritmul de mătănii, prelung, am auzit,/ Pe întuneric, parcă, pe sus, un fâlfâit/ Şi am urzit din zgomot şi asemănături/ Baletul meu cel mare din „Zborul de vulturi”. (III, 226); Pornită dintre şesuri şi văile mărunte/ Trecea şi-n altă ţară, vecină, peste munte,/ De nu putea nici zborul de şoim să o cuprindă,/ Cu valuri aşternute de jir, adânci, şi ghindă. (IV, 78); Zborul lor când să se-nveţe/ Prin văzduh, fără să-ngheţe,/ Şchiopătând,/ Din când în când? (IV, 168); Vin din buruienile vremii,/ Din catifeaua putregaiului,/ Din iasca lui, din pluta scorburoasă,/ Însoţite de zboruri de libelule. (II, 75). ZBÚCIUM (1), (rar) zbuciume, s.n. Derivat regresiv din zbuciuma. Agitaţie, tumult. E zarvă, zbucium, grijă în guvern,/ Că zilele răscoalei nu se-aştern/

670

Simona Constantinovici

Ca foile-ntocmite pe muchi, de călindar,/ La fel de o potrivă, pe colţuri şi-n chenar. (III, 171). ZBUCIUMÁ (1), zbúcium, vb. I. Derivat, probabil, din buciuma. Refl. A (se) mişca tumultuos; a (se) agita cu violenţă. Dar ochii tăi? Albaştri, verzi, negri sau căprii/ Zălog a nu se ştie ce mute mărturii./ Câte stihii senine adânc se zbuciumară,/ Ca să-ţi răsară limpezi icoanele de-afară? (III, 85). ZBUCNÍ (1), zbucnesc, vb. IV. Variantă fonetică neliterară (deprefixată) pentru izbucni. Trăit într-o trufie de neam şi-n aţâţare,/ Se înteţise ura zăcută,-ntre popoare,/ Şi ura moştenită, niţel câte niţel,/ Zbucnea în năvălire şi măcel. (III, 94). ZBURÁT (2), -Ă, zburaţi, -te, adj. V. a zbura. Care-şi ia zborul; care aleargă; care se risipeşte. N-am ce lovi prin norul cu care mă încaer,/ De muşiţă zburată, văzduh şi numai aer./ Tu porunceşte, Doamne, să stea la ei acasă,/ Să caute o piele de felul ei mai groasă... (IV, 84); Cetăţi, oraşe, cuiburi de lene şi păcate/ S-au zguduit deodată, răsturnate./ Ospeţele-n furtună, zburate de vârtej,/ Opriră dumicaţii-n gingie şi gâtlej. (III, 108). ZBURÁ (38), zbor, vb. I. Lat. exvolare. 1. Intranz. (Despre păsări, insecte şi aparate de zbor) A plana şi a se mişca în aer cu ajutorul aripilor; a-şi lua zborul. 2. Intranz. (Fig.) A merge foarte repede, a alerga. Taci. Nu te mişca./ Din întunericul meu s-a deşteptat/ Şi zboară-n văzduhul înstelat/ Acvila amintirii. (I, 135); Cu toate că alunecă pe cer/ Şi zboară lin, sunt cocostârci de fier./ Aduc în ei otravă, foc şi pară,/ Şi găinaţul lor aprinde şi omoară. (II, 267); Pe pietrişul roşu-n parc/ Zboară pâlcuri frunze roşii/ Cu fazanii şi cocoşii/ Subt al cerurilor arc. (III, 9); În

liniştea făpturii erai neliniştit,/ Uitându-te cocorii că zboară-n asfinţit. (III, 87); Foile tale scrise, de hârtie,/ Se rup şi zboară, ca dintr-o livadă/ Frunzele smulse-n vijelie,/ Fără ca piersicul să şi le vadă. (III, 271); Titirez ori vrabie/ Zboară către albie,/ Unde maica spală rufe./ Ar avea şi el o scufe/ Şi-o batistă de clătit,/ Care s-au cam murdărit. (IV, 115); Bosumflat şi umilit,/ Încă nu s-a lămurit./ A văzut întâia oară/ Că ce se mănâncă zboară. (IV, 124); Tânjesc ca pasărea ciripitoare/ Să se oprească-n drum,/ Să cânte-n mine şi să zboare/ Prin umbra mea de fum. (I, 36); Florile trezite mi-s./ Aripile şi-au deschis,/ Şi desprinse din răzoare,/ Stoluri lungi încep să zboare. (II, 18); În urzeala miilor de găuri de celule/ Aşteaptă-ncovoiate larvele minuscule/ Să se trezească şi să-i zboare/ Pe umeri, pe gulere, pe cingătoare. (II, 21); Îţi ridicaseşi capul de jos, chemat de soare,/ Şi începu îndată şi cugetul să-ţi zboare./ Tu ţi-ai învins pământul, mormântul şi destinul.// Se învinsese omul neaşteptat, străinul. (III, 69); Vulturul vede vânt şi vrând să zboare/ Dă de tavan şi cade pe covoare. (IV, 14); Ce-i fi şi tu şi ce fel de jivină,/ Că scormoneşti şi tu-n lumină?/ Încerci să zbori şi-ajungi să sai/ Ca gărgăriţa de mălai. (IV, 244); Stihuri, zburaţi acum din mâna mea/ Şi schiopătaţi în aerul cu floare,/ Ca pasările mici de catifea/ Ce-ncep în mai să-nveţe şi să zboare. (I, 195); Şi Grivei s-a învârtit în bot/ Şi a căzut. S-au stârpit cucuruzii,/ S-au uscat busuiocul şi duzii,/ Au zburat din streaşina lunii,/ Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii. (I, 144); Când mi-a zburat de sus în jur,/ Şoimul mi-a spus:/ Vino cu mine,/ Şi nici cu şoimul nu m-am dus. (III, 16); Au zburat vulturii-n lumea ceealaltă,/ Cu sfânta lumină niţeluş mai caldă./ Bieţii de păianjeni,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 671 care torc mătasă,/ Şase luni din găuri nu mai au să iasă. (IV, 159); Boierii, cucoanele/ Şi-au închis obloanele,/ Şiau zburat în gloată deasă/ Către ţara de mătasă. (IV, 166). ZBURĂTÓR (5), -OÁRE, zburători, -oare, adj., s.m şi f. I. Adj. Care zboară. V-au blestemat şi v-au pârât/ Făptura zburătoare şi şarpele târât./ V-au blestemat şi mugetul cirezii/ Şi noaptea huhurezii/ Şi bufniţa de lună/ În stoluri împreună. (II, 220). II. S.f. Pasăre sau animal (care zboară). Cum te găseşti, uşoară zburătoare,/ Zăcând aci, pe o margine de drum,/ Şi nu dormind într-un polen de floare,/ Învăluită-n aur şi parfum? (I, 40); Nu ştie sprinteneala suavei domnişoare/ Că ridicându-i coapsa mai sus de locul ei,/ Făptura o-aşezase din veac peste femei,/ Apropiindu-i pasul înnalt, de zburătoare. (III, 37); Uitaţi-vă-n văzduhuri cum cele zburătoare/ Nu se-ngrijesc de hrană şi-o au cu-mbelşugare... (III, 103); Cine te-a pus, domniţă, s-o răsfeţi,/ Să-i dai făgăduiala altei vieţi/ Sălbatecei şi negrei zburătoare,/ Dacă o uiţi în turn, la închisoare? (IV, 14). ZBURDÁLNIC (2), -Ă, zburdalnici, -ce, adj. Zburda + suf. -alnic. (Despre oameni) Zglobiu, vioi, nebunatic. Zburdalnică pe glezne/ Se-ntoarce către casă./ O! vântule, ţi-e lezne/ Să-i spui că e frumoasă. (I, 79). (Despre animale) Care zburdă. Între iezii din cireadă/ S-a născut de-o săptămână,/ Dintr-o capră mai bătrână,/ Dar zburdalnică, o iadă. (IV, 147). ZBURDÁ (4), zburd, vb. I. Et. nec. Intranz. A sălta, a alerga sprinten încoace şi încolo; a se zbengui; a se ţine de nebunii. Treceam din teatre-n teatre, zburdam din ţară-n ţară,/ Voiam, parcă, din lume, dansând să zbor afară./ M-aş fi topit în lună şi m-aş fi dus cu ea/ De-a

dreptul, de pe scenă, într-un tărâm de stea. (III, 227); Cu ce fel de cerneală şi vârf de care sculă,/ Te miră, dar ea zburdă vioaie şi fudulă. (IV, 79); Se buşesc, se iau de brâu,/ Larma zburdă fără frâu,/ Baba-oarba, leapşă, ţurcă./ Bărbile li se încurcă, (IV, 185). ZDRÁVĂN (1), -Ă, zdraveni, -e, adj. Din sl. sudravinu. Voinic, puternic. Am în grădină cinci pisici/ Din care două sunt pisoi,/ Ele – gingaşe, moi şi mici,/ Ei – dolofani şi zdraveni amândoi: (II, 33). ZDREÁNŢĂ (14), zdrenţe, s.f. Cf. sl. sudranu. Bucată ruptă, sfâşiată dintr-o pânză sau dintr-un obiect de pânză. * Fig. (Fam.) Om de nimic; secătură. Titlu de poem: Zdreanţă (IV, 130). Dumnezeu când i-a făcut/ Finţa din scuipat şi lut,/ Cu o pensulă de zdreanţă/ A vopsit-o cu faianţă (II, 19); Ce mi-ai părut odinioară,/ În zarea cenuşie şi streină,/ Un petec atârnat pe sfoară?/ Şi-o zdreanţă aninată de-o prăjină? (III, 31); L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,/ Cel cu ochii de faianţă?/ E un câine zdrenţuros/ De flocos, dar e frumos. (IV, 130); Când se uită la găină,/ Cu culcuşul lui, vecină,/ Zice Zdreanţă-n gândul lui:/ „S-a făcut a dracului!” (IV, 131); Şi, frământate mii de săptămâni,/ Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane./ Făcui din zdrenţe muguri şi coroane. (I, 9); Ţesând cânepa şi lâna creaţă/ Am prins câlţi şi zdrenţe de ceaţă./ În fuiorul de in s-a strecurat/ Un tighel de sânge-nchegat. (I, 180); Dar mi s-au rupt în horă şi din joacă/ Odăjdiile noi, de promoroacă,/ Şi pe hotarul înnoptat/ În zdrenţe albe calc, de căpătat. (II, 180); Şi ce-a rămas dintr-însul se scoate pe lopată:/ O labă, şoldul, braţul, întregi numai bucăţi/ De om, şi zdrenţe, sferturi, fărâme, jumătăţi; (II, 272); Ieri deştepţi, şi astăzi proşti,/ Când îi vezi

672

Simona Constantinovici

nu-i mai cunoşti,/ Milogindu-se-ntre ei/ Pentru câte un crâmpei./ Ţăndări, zdrenţe de idei. (III, 143); Cucoana ceea-n zdrenţe şi uscată/ Mi-e cunoscută. Uite cum se roagă./ Soţie,-amantă, astăzi hodoroagă,/ Ce mare rol jucase altădată! (III, 178); Ele cântau pe plată şi luate cu chirie,/ Iar el, în dorul lelei, golan fără simbrie/ Şi n-avea nici cămaşă, opinci întregi şi cioareci,/ Şi prăpădit, în zdrenţe, părea mâncat de şoareci. (IV, 75). ZDRELÍ (1), zdrelesc, vb. IV. Et. nec. Tranz. şi refl. A (se) răni uşor prin jupuirea pielii. Numai momiţe cu cimbru/ N-a putut mânca, de zimbru./ Când a vrut şi-atare carne/ Şi-a zdrelit gingia-n coarne. (IV, 254). ZDRELÍT (2), -Ă, zdreliţi, -te, adj. V. zdreli. Rănit; jupuit. Lungindu-se scurtul, cel lung s-a cocoşat/ Şi furnicau toţi ochii, fierbinţi./ Încă un pumn! Dar fu primit în dinţi,/ În ascuţişul colţilor câineşti,/ Şi zdrelit ca de dălţi, la deşti. (I, 207); Spinările zdrelite şi deştele zdrobite/ De cnutul domnişoarei cu cizme şi nădragi,/ Că a sluţit călare o sută de iobagi/ Şi sumedenii prinse-n zăvoiul ei, de vite. (III, 133). ZDRENŢURÓS (2), -OÁSĂ, zdrenţuroşi, -oase, adj. V. zdrenţăros. Zdreanţă + suf. -ăros. (Despre oameni) Îmbrăcat în zdrenţe; flenduros. Grec neştiutor de carte, zdrenţuros, urât şi şchiop,/ Se chema cu o poreclă şi i se zicea Esop. (IV, 8); L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,/ Cel cu ochii de faianţă?/ E un câine zdrenţuros/ De flocos, dar e frumos. (IV, 130). ZDROBÍ (3), zdrobesc, vb. IV. Din sl. sudrobiti. Tranz. A strivi, a sfărâma. * Refl. A nimici, a distruge. Şi fuse scos pe moarte, de subt genunchii lui,/ Ciocoiul Nastasachi, moşier din Covurlui,/ Care bătea plugarii cu furca şi lopata./

Tâlharul i-o zdrobise, spărgându-i beregata. (III, 188); Strădania şi munca lui aspră pentru tine/ Fac zilele să-ţi fie mai mari şi mai depline,/ I s-au zdrobit genunchii şi i s-a frânt spinarea,/ Să-şi merite şi blidul gustos şi sărutarea. (III, 43); S-a zguduit văzduhul şi răsuna şi hăul,/ Când se-auzi ciocanul zdrobind pe muchi ilăul. (III, 76). ZDROBÍT (1), -Ă, zdrobiţi, -te, adj. V. zdrobi. Strivit, sfărâmat. Spinările zdrelite şi deştele zdrobite/ De cnutul domnişoarei cu cizme şi nădragi,/ Că a sluţit călare o sută de iobagi/ Şi sumedenii prinse-n zăvoiul ei, de vite. (III, 133). ZDRUNCINÁ (2), zdrúncin, vb. I. Et. nec. 1. Tranz. A scutura cu putere; a clătina. 2. Fig. A submina o concepţie, o convingere etc. Nu mă privi din slavă atât de-nduioşat,/ Că-mi zdruncini hotărârea pe care am jurat. (III, 216); Ce va simţi fecioara de-atunci, de-odinioară,/ Că voia ta, aceeaş, uneşte şi omoară?/ Mă ispiteşti cu visuri, miresme şi mărgele,/ Dar zdruncini temelia încredinţării mele. (III, 296). ZEÁMĂ (1), zemuri, s.f. Din lat. zema. Nume generic pentru diverse lichide. Puteam să ştiu că-n zeama ei suavă/ Albastră alburie, era otravă?/ M-am îmbătat? Am murit?/ Lăsaţi-mă să dorm... M-am copilărit. (II, 55). ZÉCE (59), zeci, num. card. Din lat. decem. Număr care are în numărătoare locul între nouă şi unsprezece. Apare, adesea, cu valoare adjectivală. Din negură fulgerul sare./ L-astupă un munte ce trece/ Şi-apoi se despică în zece. (I, 28); Pătru Marin, flăcău/ De pe subt Ceahlău,/ Mai are/ Zece ani de închisoare. (I, 205); Ia seama să nu te-nşeli,/ Că trecem la socoteli.// Zece, şapte, nouă, una/ Deopotrivă-s totdeauna. (II, 131); Acum, vântul strânge iute/ Boarfele din

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 673 crăci, pierdute,/ Între seri şi dimineţi/ Şi din zece nouă vieţi. (II, 215); Zece zile-a viscolit,/ Zece nopţi ne-a zguduit./ Zece nopţi şi zece zile/ Huruiau mii de tocile, (III, 58); Ia, şi ţăranii se-arătară/ Din popuşoi şi din săcară./ Ciocoiul nu se aştepta./ Zece opriră caii pe şosea. (III, 197); Câte cinci şi zece de-astfel de pedeştri,/ Adunaţi la poartă, toţi erau maeştri. (IV, 40); Mânăstirile mai mari/ Au chiliile-n ştejari,/ Nouă, zece pe o cracă,/ O biserică şi-o toacă. (IV, 182); Să fi fost ţigani vreo zece./ I-am gonit cu apă rece. (IV, 241); Cine vrea, cum vrea îl minte,/ Imbecilul e cuminte,/ Zece veacuri şi răbdarea/ I-au lărgit înghiţitoarea. (IV, 262); Ca să te-ating, târâş pe rădăcină,/ De zeci de ori am dat câte-o tulpină,/ În câmp, în dâmb, în râpi şi-n pisc,/ Viu când mă urc, şi trist când iar mă isc. (I, 163); De zeci de vieţi îl cheamă/ Pe cel fără vârstă, fără ţărm, fără vamă,/ Din singurătate. (II, 109); În tăvăleala şarpelui cu zeci/ De căpăţâni şi ghiare uriaşe,/ Era să-şi piardă zilele de veci,/ Muşcat de scut, de piept şi de cămaşe. (II, 262); Te vei lupta prin timpuri cu zeci de dumnezei,/ Îngrămădiţi pe tine şi poruncindu-ţi: „Crede!”,/ Să-ţi fure giuvaerul ascuns, ce nu se vede. (III, 71); Şi-a mai trecut o vreme, şi zeci de vremi, şi sute/ Şi mii de vremi, pe număr, în şir, nemaiştiute. (III, 106); La mii de poşti departe şi peste zeci de grăniţi,/ El ne-a cărat avutul în doniţe şi băniţi. (IV, 73); Porţia e câte trei –/ Zeci de boabe-n cioc, de mei./ Le învăţ să numere,/ Ele dau din umere. (IV, 140). ZÉCELEA (1), ZÉCEA, num. ord. Zece+le+a. Precedat de articolul „a”, are întrebuinţare adjectivală. Dar adormind, domniţa l-a uitat./ A doua zi nu l-a mai căutat,/ Şi nici a treia, nici a zecea zi/ Gândul domniţei nu se mai

trezi.// Vulturul vede vânt şi vrând să zboare/ Dă de tavan şi cade pe covoare. (IV, 14). ZEFÍR (1), zefiri, s.m. Din fr. zéphyr, lat. zephyrus. Vânt lin, plăcut, care suflă primăvara dinspre apus; adiere. Să fi fost el, sau zvonul stârnit de prin Scripturi,/ Rătăcitor prin noapte, prin vii, prin arături,/ Ca broaştele ţestoase, sobolii şi zefirii?/ Prins între-nchipuire şi unda nălucirii/ Nu mă-ncumet răspunsuri să caut, şi m-ascund/ De ochiul cu scânteie de cremene, rotund. (III, 298). ZEFLEMEÁ (1), zeflemele, s.f. Din tc. zevklenmek. Ironie uşoară, glumă batjocoritoare. – „Idee minunată, că, ruptă, descusută,/ Cămaşa tot e bună la ceva./ Când te gândeşti, la urmă, că o să am o sută!”/ Zise boier Alecu, glumind a zeflemea. (III, 128). ZENÍT (3), s.n. Din fr. zénith. Punct de intersecţie al verticalei locului cu sfera cerească situat deasupra capului observatorului şi opus nadirului; amiază. * Fig. Culme, apogeu, înălţime. Demonic Infinit!/ Descinde-n mine cum descind/ Tenebrele în schit,/ În care sunete se-ntind/ Dintr-o cupolă spre zenit,/ Stropită-n creştet cu argint. (I, 150); Ce-i colo sus, în ceruri, în zenit?/ Că berzele de-o vreme-au şi sosit./ Să fi întârziat un cârd? Să fi rămas/ Un stol răzleţ aiurea, de pripas? (II, 267); O-asemănam cu-o floare, dar seamănă cu-o stea./ Când ai furat-o poate, din locul ei, cândva,/ Pe drum, la pogorâre, din ceruri, din zenit,/ Te-a furnicat cu haruri şi ţi s-a-ntipărit. (III, 81). ZER (3), zeruri, s. n. Et. nec. Lichid galben-verzui care se scurge din iaurt, din laptele de vacă prins sau din unele brânzeturi. Ţi-am înţeles durerea, de mult, şi, făr’ să ştii,/ Te-am urmărit şi, fără să vezi, ţi-am săturat/ Arşiţa de pe buze cu sfârcul meu uscat,/ Cu laptele

674

Simona Constantinovici

meu muced, de zer şi de leşii. (II, 206); Pruncii la sân le smulg, să morfolească/ Ţâţele maicii, ca de câlţ şi iască,/ Parcă hrănită numai cu bozii şi ciuperci./ Sugacilor le unge limba cu zer şi terci. (III, 155); Cu binele nu merge. L-am încercat de-a surda./ Au scos din noi şi untul, cu sângele, şi urda,/ Şi zerul. O cocleală rămâne pentru noi,/ De nu te bagi iscoadă şi slugă la ciocoi. (III, 118). ZÉSTRE (8), s.f. Din lat. dextrae „făgăduinţă solemnă”. Avere care se dă unei fete când se mărită. * (Fam.) Totalitatea bunurilor care constituie averea cuiva. Văzduhu-i face parte din avut/ Cu-al zalelor de stele aşternut./ Luând şi lumina-n ţarcul lui de zestre,/ O potcovi şi-o puse în căpestre. (I, 131); Vom aduce florile cu coşul./ Din nuiele de răchită/ Vom face împreună zestre împletită. (II, 58); Se cade fiecare, în vârstă şi sugaci,/ Să aibă câte-o ţară cu vii şi-un câmp cu vaci,/ O fabrică de zestre şi pivniţele sale;/ Să iasă, din ce curge şi pică mult, parale. (III, 105); Odată şi odată, şi-n zestre, la-nceput,/ Şi-n moşteniri, sămânţa-i un jaf necunoscut. (III, 176); Gângania de-afară/ Se încuscrea cu vechea gânganie din ţară,/ Şi strânse, încleştate, pe-o zestre amândouă,/ Corceau pe o a treia gânganie, mai nouă. (III, 193); Şi sentârzie la case,/ Unde-s fetele frumoase./ Că se face pregătire/ Cu ulcele pe peşchire,/ Cu covoarele de zestre,/ Cu muşcatele-n ferestre,/ Pentru coame şi căpestre,/ Cu năframe pe păreţi/ Şi urări pentru drumeţi. (IV, 157-158); Nu trebuie să moară/ Nici una din comoară./ E zestrea ta de teafără fecioară. (II, 158); Bogata moştenire l-a aşteptat, muncită,/ Să-i dea rodire nouă,-nsutită şi-nmiită,/ Şi avuţia zestrei spori îmbel-

şugată./ Dar iată că mâncăii şireţi se şi arată. (III, 100). ZEU (3), zei, s.m. Lat. Deus. Divinitate păgână; idol. Căci n-ai găsit prinoase s-aduci nici unui zeu/ Vino şi-mi bate zilnic îngenunchiat la uşe./ De ce teascunzi? Îţi place s-adormi pe şoldul meu,/ Hrănit cu raze moarte, otravă şi cenuşe. (II, 206); În sufletul, bolnav de oseminte/ De zei străini, frumoşi în templul lor,/ Se iscă aspru un îndemn fierbinte/ Şi-mi simt sculate aripi de cocor. (I, 38); Nădejdea celor sprinteni a murit./ Umerii-s rupţi şi sufletu-i strivit./ Carul de aur cu împăraţi şi zei/ Trecu prin gloate peste ei. (II, 240). ZEVZÉC (2), -EÁCĂ, zevzeci, -ce, adj. Din tc. zevzek. Prost, nătărău, neghiob. Mai bagă-ţi trişca-n beţe,-ncrezutule zevzec./ N-am nici un chef cu tine la fluier să mă-ntrec. (IV, 77); Greutatea-i la alune/ Şi să fie toate bune,/ Că de este miezul sec/ Iese un pitic zevzec. (IV, 207). ZGÁIBĂ (2), zgaibe, s.f. Din lat. scabia. Bubă mică, rană, zgârietură care a început să prindă coajă. (Cu sens figurat) Sprinten şi vioi/ Ca un piţigoi,/ Bătu-l-ar să-1 bată!/ Câtu-i de curată/ Şi gingaşe, zgaiba!/ E fudul ca naiba. (II, 139); Joacă-n gol, pe sus, ca naiba./ A văzut o muscă, zgaiba,/ Şi se lasă/ Pe o dâră de mătasă. (IV, 209). ZGÂÍ (2), zgâiesc, vb. IV. Din zgău. Tranz. şi refl. A deschide tare, a holba ochii; a se uita cu insistenţă, a privi lung. Dresuri, prafuri, alifii/ I-au zgâit ochii de vii,/ Şi cu nas, cu ochi, cu tot,/ Faţa-i se făcuse bot. (IV, 235); Când faţa-ntreagă s-a zbârcit,/ Ca un ciorap mototolit,/ I-a tras-o, pielea,-n jos, în guşe,/ Zgâindu-i un obraz ca de păpuşe,/ Întins ca sticla, neputând să râdă,/ Să nu plesnească luciul, să iasă mutra hâdă. (III, 179).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 675 ZGÂÍT (1), -Ă, zgâiţi, -te, adj. V. zgâi. (Despre ochi) Căscat, holbat. Fiara şi-a potrivit/ Ochiul aprins şi zgâit/ În ochiul meu, de care-şi freacă pleoapa.// Nu pot să strig, de lanţuri şi cătuşe./ Da? Maica Domnului a încercat la uşe?/ Aduce lingura cu doforie./ Intră! Dumneata eşti, Fecioară Marie? (II, 236). ZGÂLŢÂÍ (2), zgâlţâi, vb. IV. Formaţie onomatopeică. Tranz. A scutura, a clătina cu putere. N-are fir în cap, de chel,/ Şi, găsi-l-ar strechile,/ I-au căzut urechile./ Du-te, zgâlţâie-1 niţel. (II, 134); Bărbat de stat cu un portar tovarăş?/ Îl ocărăsc şi-l scuipă mic şi mare/ Şi-l zgâlţâie mereu mai tare,/ Îi pun cătuşe grele de mâini şi de picioare. (IV, 71). ZGÂNDĂRÍ (2), zgândăresc, vb. IV. Et. nec. Tranz. A irita o rană, o bubă etc. rupând-o, râcâind-o. * Fig. A aţâţa, a sâcâi. Cumplita răzbunare, dintr-alt război rămasă,/ O ia cu el oşteanul şi-o zgândără acasă,/ Până-şi încinge spada din nou, când se deşteaptă/ Mânia potolită, sau dreaptă sau nedreaptă, (III, 99); De izbucneşti şi-ntr-însa, drăcească de văpaie,/ Şi zgândări şi pe babe adânc în măruntaie,/ Atunci şi tinereţea şi cinstea ei curată/ Ca fagurii de ceară topească-se deodată! (III, 215). ZGÂRCI (12), zgârciuri, s.n. Derivat regresiv din vb. zgârci. Cartilaj. Citeşti drept? Dar scriu întors./ Pui muştar şi iese orz./ Pui cartofi, ies toamna gâlci./ Piatra ce-i? Un fel de zgârci. (II, 132); Baba Moartea, zgârci şi piele,/ Se strecoară prin zăbrele./ Pe un pat, într-o odaie,/ Arde-o fată, de văpaie. (II, 214); Unde lucea o muscă era şi o fărâmă,/ Un nod, un zgârci, o coajă, o sfoară ca o râmă. (II, 278); Că într-o trebuinţă şi alta, de jivină,/ Să nu-ţi răzbească firea, din pântec la lumină,/ Să fii o burtă numai, un zgârci care searuncă,/ Şi să asculţi orbeşte de streche,

la poruncă. (III, 71); La arat, la secerat/ E mai bun de cap scurtat./ Între umeri de năpârci,/ E de-ajuns un bumb de zgârci. (III, 142); Nimic, nici taţi, nici mame, nici dădace,/ Nici profesoară, rea ca o răgace,/ Nici dascălul cu zgârci în beregată,/ Care să sâcâie băiatul şi pe fată. (IV, 218); Gerul îi ustură urechile, laba,/ Nevinovat, neîndurat şi degeaba./ Carnea, vlaga, zgârciul, pe de-ancetul,/ I le-a mâncat şi mistuit scheletul. (II, 149); Oriunde cu zgârciuri ghiceşti mădulare,/ Să simţi că te arde puţin fiecare. (I, 141); Sângele-n copii uscat/ Iese-n zgârciuri de scuipat. (II, 243); Că şi ciocoiul nostru a fost un soi de spumă,/ De zgârciuri încleite, cu oase ca de gumă./ Cum dam să-l mai apuc,/ El se făcea clăbuc. (III, 199); I-a furat o vijelie/ Peste negura pustie/ Şi i-a dus, i-a răsucit,/ Până li s-au risipit,/ Zvârcoliţi de-a-ndoasele/ Zgârciurile, oasele. (II, 255); Încredinţat că pana şi omul au murit,/ Caria îţi rânjeşte şi râde, în sfârşit./ E cam târziu. Veninul şi el se oţăţeşte,/ Şi zgârciurile dure te ţin în zece cleşte. (IV, 246). ZGÂRCÍ (1), zgârcesc, vb. IV. Din sl. sugručiti. Refl. A se strânge, a se contracta din cauza durerii. Că nici n-ajunge mâna la zăvoare/ Şi se zgârceşte şi te doare./ Pe toate celea scrisă-i, fără carte,/ Pedeapsa lui –„Primejdie de moarte”,/ Pe om, pe bobul mic şi pe gândac,/ Pân’ la sămânţa cât un vârf de ac. (II, 185); ZGÂRCÍT (5), -Ă, zgârciţi, -te, adj. Din vb. zgârci. 1. (Despre fiinţe) Strâns, ghemuit; contractat, chircit. L-am găsit/ Zgârcit./ El stă acum în pat./ Unde-i sufletul lui? Nu ştiu. A plecat. (I, 224); El nu se-atinse nici de pat/ Şi s-a culcat încins şi îmbrăcat,/ Zgârcit pe bâtă, frânt,/ Lipit, ca rădăcina, de pământ, (IV, 24); Un lazaret clădit în papainoa-

676

Simona Constantinovici

ge/ Slujeşte-n şes s-adune pe răniţi,/ Aduşi pe tărgi, ca nişte şomoioage/ De cârpe-n sânge negru, şi zgârciţi. (II, 276); 2. Avar; lipsit de generozitate. Trăise cioclul nouăzeci de ani,/ Un veac de jupuială de piei, de pe ţărani./ Nu mai voia să moară,/ Zgârcit la magazie şi la moară... (III, 194); Nimic nu te-ntârzie, căci trebuie s-aduni/ În coiful tău cu pene bani, repede şi buni./ Zgârcit la judecată, aleasă ca din sită,/ Cu gloria eşti darnic, când lauda-i plătită. (IV, 251). ZGÂRCITÚRĂ (1), zgârcituri, s.f. Zgârci „cartilaj” + suf. -tură. Articulaţie. Ca nişte aripi, umerii-i s-au frânt,/ Şi ochii lui caută a sfânt./ A rămas mic cât un pui/ Chinuit în toate zgârciturile lui. (I, 233). ZGÂRIÁ (3), zgârii, vb. I. Lat. scaberare (< scaber). Tranz. A face o rană (urmă) superficială pe piele (sau pe un obiect) cu unghiile, cu ghearele sau cu un obiect ascuţit; a râcâi. Zgâriam câte ceva/ Pe urcioare, pe ulcea,/ Pe o casă, pe o poartă,/ Pe copaci, pe frunză moartă./ Au scăpat de pana mea/ Meiul doar şi mazărea. (III, 8); Halucinata ştiinţei, vino în grădina mea,/ Unde busuiocul a crescut ca brazii, şi măceşii/ Zgârie sâmburii sânului prin inul cămeşii. (II, 62); Ori că zgârie pe scripcă,/ Ori că râcâie o şipcă,/ Câteodată pare, parcă,/ Pe sticlete că-l încearcă/ Sau că-ngână pe departe/ Pila-n ciob de sticle sparte,/ C-are multe şi destule/ Şi gâtleje, dar şi scule. (IV, 128). ZGÂRIÁT (1), -Ă, zgâriaţi, -te, adj. V. zgâria. Râcâit; scrijelit. Într-un titlu de poem: Desen romantic, zgâriat pe o amforă veche (II, 182). ZGÂRIETÚRĂ (2), zgârieturi, s.f. Zgâria + suf. -ătură. Tăietură superficială sau urmă pe un obiect făcută de un corp ascuţit şi dur. Când căutam în cerb şi în

mistreţ/ Zgârieturi pe stâncă, nu eram isteţ,/ Nu mă chema nicicum si nu ştiam nicicât/ Şi nu-mi era de mine sfiială şi urât. (III, 273). Variantă fonetică de singular: zgâriitură. Tu poţi să fii, el poate să nu fie,/ Zgâriitura-i teafără şi vie./ Nu eşti al singurului Dumnezeu,/ Ca luna, ca o stea, ca o pustie,/ Eşti şi al semenului meu. (II, 121). ZGLOBÍU (6), -ÍE, zglobii, adj. Din sl. zlobivu. Vioi, sprinten, zburdalnic. * (Despre dansuri) Cu ritm vioi, săltăreţ. Copila pe care-am iubit-o/ Pe timpuri, din veacul trecut,/ Era cea mai dârză şi cea mai zglobie/ La horă, cu fote şi iie. (III, 33); Ne place ciuta blândă, copilă şi zglobie,/ Să o vedem întinsă, cu ochii-n agonie. (III, 105); Voi creşteţi, dragii mei, sănătoşi,/ Voinici, zglobii, cu voie bună,/ Cum am apucat din moşi-strămoşi./ Deocamdată, feţii mei frumoşi,/ O să lipsească tata vreo lună. (I, 191); Cioc vioi şi ochi zglobii,/ Spune-mi tu, de unde vii? (II, 38); – „ (...) Când fetele în cârduri mergeau la râu să spele,/ Le-ntâmpina la vaduri, jucându-se cu ele,/ Cu umbra-n sânii fragezi şi licărind în salbe,/ Că fetele din luncă erau zglobii şi albe.” (III, 246). ZGÓMOT (10), zgomote, s.n. Din scr. glomot. Sunet sau amestec de sunete discordante, puternice, care bruiază auzul. * Gălăgie, vacarm; vuiet, tumult. Te drămuiesc în zgomot şi tăcere/ Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,/ Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?/ Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere. (I, 62); Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas,/ Ca un suflet de pripas?/ Cine-i acolo? Răspunde!/ De unde vii şi ai intrat pe unde? (I, 144); E zgomot şi nelinişte de foame,/ La vaci, la cai, la oi şi boi./ Ciocoiu-ar vrea să-i prindă, să-i înhame,/ Aduşi legaţi argaţii înnapoi. (III, 161); Se auzea un zgomot înfun-

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 677 dat,/ Amestecat spre ziuă cu lătrat. (III, 182); În ritmul de mătănii, prelung, am auzit,/ Pe întuneric, parcă, pe sus, un fâlfâit/ Şi am urzit din zgomot şi asemănături/ Baletul meu cel mare din „Zborul de vulturi”. (III, 226); Şi totuş, vezi, uimirea s-a ivit./ Un zgomot, lanceput nedesluşit,/ În toiul nopţii şi-n palat,/ Ca un murmur, încet s-a adunat,/ Şi zgomotul s-a-ntins de dinafară/ Şi a intrat şi s-a suit pe scară. (IV, 70); Mormânt închis la zgomotul de-afară,/ Contemplu-a cârtiţilor bucurie/ Lingându-şi puii cu idolatrie,/ Băloşi, subt steaua mea polară. (I, 134); Zgomotul de lanţuri multe/ A trecut prin curte,/ A ieşit lung pe porţi/ Printre vii şi morţi,/ Târâş, grăpiş,/ Prin păinjiniş,/ Ca o fiară bolnavă de rugină. (I, 206); Aş voi să găsesc o asemănare/ Şi caut în zgomote şi murmure,/ În viori, în naiuri şi ghitare/ Ecoul nedesluşit şi turbure. (I, 167). ZGRĂBÚNŢĂ (1), zgrăbunţe, s.f. Et. nec. (Pop.) Bubuliţă, coş. – „Zgrăbunţa de subt pleoapă mi-e cât un bob de mei./ Când mi-a ieşit şi asta?”/ – „Ştii, dragă, nu te face...”/ – „Se cheamă aluniţă, stă bine şi ne place...” (III, 232). ZGRIBULÍT (1), -Ă, zgribuliţi, -te, adj. Din zgribulí. Care stă strâns, ghemuit, tremurând de frig. Vrăbiile se adună/ Să prânzească împreună.// Zgribulite-n pod şi-n pom,/ Au văzut ducând, pe om/ Troaca mare cu păsat,/ Şi Dulău a şi lătrat. (IV, 141). ZGUDUÍ (7), zgudui, vb. IV. Et. nec. 1. Refl. şi tranz. A se cutremura sau a face să se cutremure, să se clatine. 2. Tranz. Fig. A emoţiona puternic, a înfiora. Un talaz se frământă,/ Zguduie marea frântă,/ Rupe unda şi viscolul de alge/ Şi nu se sparge! (I, 173); Trupul se-ncovoaie, se lipeşte, se supune,/ Oftatul şovăie, înecul vine,/ Şi se zguduie mădularele,

pline/ Ca nişte struguri, cu chin,/ Ciorchin în ciorchin/ Şi boabe pe boabe. (I, 205); – „O luăm şi noi, aşa, într-un noroc.../ Că dacă încă n-am murit,/ Unchiaşule blagoslovit,/ Să zguduim, încai, niţel boierii,/ La începutul primăverii.” (III, 184); Vai de păcatele mele,/ Astăzi pare să mă-nşele!/ Vai de noi, ce vânt cumplit!/ Zece zile-a viscolit,/ Zece nopţi ne-a zguduit. (III, 58); S-a zguduit văzduhul şi răsuna şi hăul,/ Când seauzi ciocanul zdrobind pe muchi ilăul. (III, 76); A fost o noapte oarbă, cu luna-n ceruri lipsă./ Stăpânii-şi amintiră, treziţi, de-Apocalipsă./ Cetăţi, oraşe, cuiburi de lene şi păcate/ S-au zguduit deodată, răsturnate. (III, 108). ZGUDUÍT (1), -Ă, zguduiţi, -te, adj. V. zgudui. Agitat, frământat. Pământul, ţarina, bucatele,/ Puse-n spinarea mea cu toatele,/ Oameni şi turme şi vite,/ Brazdele zguduite,/ Potecile, miriştea,/ Durerile, neliniştea,/ Ploaia, negura, vântul,/ Hohotul, spaima, frământul. (II, 211). ZGÚRĂ (6), zguri, s.f. Cf. alb. zgjyrë, bg. zgurija. 1. Funingine. 2. Cenuşă întărită (provenită din lucruri arse). Clopote de lemn, cu putred/ Glas, jelesc,/ Şi gândirea-i arătură/ Peste care boi de zgură plugăresc. (I, 94); Buruieni de scamă şi otreapă./ Muntele-i strâmb. Ţarina crapă./ Cenuşe, funingini şi zgură./ Mucegai şi mălură. (II, 230); Şi oamenii s-au dus şi dus mereu,/ Cum zic, cu Dumnezeu./ Întru târziu, departe, se văzură,/ Arzând o zare, ca de zgură,/ Şi plopii-n cer, făclii. (III, 185); De la biserică la şcoală/ E numai câmp de ţară goală,/ Cenuşe, scrum şi zgură,/ Şi câte-o urmă, ca de bătătură. (III, 191); În copacii negri recea lui arsură/ Pune glomotoace de cleştar şi zgură. (IV, 159); Nu v-am sădit şi nu v-am cercetat./ Aţi încolţit în drojdii de ţărână,/ Bezna din

678

Simona Constantinovici

zguri v-a pus şi semănat,/ Şi de ogor v-aţi prins cu o ţâţână. (II, 94). ZI (178), zile, s.f. Lat dies. 1. Interval de timp cuprins între răsăritul şi apusul Soarelui. * (Determinând noţiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata) Un an de zile. * Loc adv. Zi de (sau cu) zi = zilnic; p. ext. necontenit. Zi şi noapte = tot timpul, fără încetare. 2. (La pl.) Viaţă, existenţă. 3. (La pl.; cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme, epocă. Zilele de-apoi. În structura unor titluri de poeme: O zi (I, 176); Ziua albă (II, 146); Ziua cenuşie (II, 147); De ziua cărturarului (IV, 251). Năvala,-ntâi, fu-nceată, târzie, într-adins./ Dar zi cu zi mai crude şi mai necruţătoare,/ Oştirile cu coifuri, pe căi cotropitoare,/ Pământul de pedeapsă l-au rupt şi l-au cuprins. (I, 119); Isus întinse mâna, şi/ S-a luminat lumea de zi. (I, 165); Azi n-are-nceput desluşit/ Şi pare o zi de sfârşit. (II, 98); La miazănoapte şi la zi-amiază,/ Munţii treziţi la veghe stau de pază,/ Şi îmbulzita coifurilor gloată/ Nu are-n strungă loc să treacă toată. (II, 107); Zi albă, zi uşoară, de zăpadă./ Faţa de in se-aşterne sărutată/ Şi, proaspătă şi nouă, s-a întins/ Cu fluturii din ceruri care-au nins. (II, 146); Te-aud, vântule, că ari/ Prin ogoare, prin prăpăstii şi stejari,/ Zi şi noapte, în neştire,/ Săpând gropi şi cimitire. (II, 242); În liniştea făpturii erai neliniştit,/ Uitându-te cocorii că zboară-n asfinţit./ Deşi trezit şi slobod, te frământai că ţi-s/ Şi zilele-ncâlcite în restul unui vis./ (...)/ O zi erai mai ager, şi alta mai amar:/ Aveai otravă-n tine, de-atunci, de cărturar. (III, 87); Ia, că-ntr-o zi de vară,/ Venea boierul de la gară,/ Culcat alene în trăsură./ Arşiţă tare, flăcări, nu căldură. (III, 197); Amintirea curge lin,/ Curge lină, zi şi nopţi,/ Ca din teascuri şi din lin,/ Din

ciorchinii mari şi copţi. (III, 257); Poema visului mă doare/ Că nu se poate-n ac urzi,/ Cum se urzeşte-n fir o floare/ Pe o mătase-n zori de zi. (III, 287); Zi de obor, oriunde te întorci,/ Un târg întreg de porci, cu mii de porci; (IV, 56); Tot aşa şi zi cu zi,/ Se va deznădăjdui./ Nu va fi de-a surda cazna/ Şi va lua-o-n lume razna. (IV, 90); Într-o zi, prin asfinţit,/ Şoaricele a-ndrăznit/ Să se creadă în putere/ A prăda stupul de miere. (IV, 174); Un pitic – s-a legiuit –/ Să stea mai mult aţipit./ Având dreptul să se culce,/ Orice zi fiind de dulce,/ Ziua, noaptea, cât mai des. (IV, 180); Dar ce-i veni-ntr-o zi lui Dumnezeu,/ Că se-arătă încins în curcubeu/ Şi detentâile porunci,/ Anume ce-i iertat şi nu e să mănânci. (IV, 218); Neascultând de vântul de la stup,/ Te-ai aruncat în plasa verde-a zilei/ Şi darurile-acum, ale zambilei,/ Puterile-amorţite ţi le rup. (I, 40); Ei au venit cum vin vecinii,/ În toiul zilei. Se coceau ciorchinii/ Şi atârnau din frunze poame coapte./ Era mai multă zi decât fusese noapte (II, 244); În tine ţine noaptea, dar vezi că-n răsărit/ Catapeteasma zilei de aur s-a trezit,/ Şi împrejurul tău, voioasă, munca./ Sună cetatea şi răsună lunca. (IV, 38); Le-am suflat cu zmalţuri de zile, de ore şi de secunde/ Şi le-am făcut rotunde: (II, 84); Ţi-am povestit şi ţi-am adus aminte/ De prin războaiele de mai nainte,/ Zile trăite, zilele uitate/ Sau aţipite-n tine şi-nnoptate. (II, 281); Purtat pe sus de meşterii zidari,/ L-am mai văzut şi cea din urmă oară./ Piciorul, încălţat ca-n zile mari,/ Ieşea spre ceruri din coşciug afară. (III, 267); Dumnezeu făcu, Vasile,/ Lumea toată-n şase zile./ Şi după trei săptămâni/ Se frecă pe mâni,/ Mulţumit/ Că a isprăvit. (IV, 98); Zilele albe, iată, au început să plece,/ Ca nişte bărci tăcute, pornind fără

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 679 lopeţi./ În ţărm se face seară, şi steaua-n cerul rece/ Păzeşte cripta nopţii cu candeli şi peceţi. (I, 184); De cobiliţa dusă în spinare/ Mi-atârnă zilele în câte o căldare/ Şi calc încet, să nu le vărs în mers. (II, 239); Ca şi el, legiuitorii/ Sunt în zilele vâltorii,/ Strânşi în rând/ Şi tremurând. (III, 144); Zilele-n stihare/ Mi se fac amare,/ Şi de-atâta rază/ Mi se-ngreţoşază. (IV, 151); Penticostarul are viermi în foi./ Mântuitorul zilelor de-apoi/ E răstignit într-o icoană mare,/ Cu ploşniţe de sânge la mâini şi la picioare. (II, 203); Toată noaptea, pân’ la ziuă,/ Bate păpuşoiu-n piuă,/ De mălai şi mămăligă,/ Până, bietul, se-ncovrigă. (IV, 197); Dar ziua care trece şi mă răneşte-n treacăt/ Îmi umileşte cârja şimi încovoaie crinii,/ Şi inima urmează s-atârne ca un lacăt/ Cu cheile pierdute, la porţile luminii. (I, 59); Aţipit-a ziua-n ramuri./ Porumbieii albi, la rând,/ Pe pridvoare şi la geamuri/ Se trezesc din nou visând. (I, 66); Te-ai împăcat sau suferi de vremea ce-a crescut?/ La ce visezi când ziua pe lampa ta se curmă/ Şi cade-n geam zăpada la ceasul cunoscut,/ Tu, care-ai stat bătaia s-asculţi, pe cea din urmă? (I, 115); Cântecul nu e bun,/ Cuvântul e oftat,/ Braţul tărăgănat,/ Moleşită aripa.// Mă bate vremea, mă bate ziua, mă bate clipa. (I, 188); Ziua cenuşie, vânătă şi tristă,/ Îşi cocoloşeşte soarele-n batistă. (II, 147); În pâinea de astăzi e grâul de ieri./ În ziua de-acuma e ziua de-atunci./ Trecutul nu moare, se-njgheabă/ Din ziua trăită cu grabă, (III, 35). ZIAR (1), ziare, s.n. Din zi (după it. diario). Publicaţie periodică; gazetă, jurnal. La Paris, între pahare,/ Şed în coate, pe ziare,/ Foşti curteni şi foşti boieri,/ Câţiva buni stăpâni de ieri. (IV, 255).

ZICÁLĂ (5), zicale, s.f. Din zice + suf. -ală. Zicătoare, proverb. Că-i zice Domn sau Rege, Sultan sau Preşedinte,/ Totuna e, la urmă: zicală de cuvinte. (III, 102); Pildă, fabulă, zicală, snoavă, haz şi ghicitoare/ Au slujit să-l mai mângâie omului de tot ce-l doare,/ Însă fabula-i o pildă-n care omul, cum o face,/ Pune a vorbi pe faţă-n locul lui pe dobitoace. (IV, 7); Eu am crezut, să fie zicala mea iertată,/ Că flautul nu-mi face o ceapă degerată. (IV, 21); Ca ţăranul din zicale,/ Luase şi el ochelari,/ Socotind că pe parale/ Ies şi proştii cărturari. (IV, 59). ZICĂTOÁRE (1), zicători, s.f. Din zice + suf. -ătoare. Zicală, proverb. Eu le fac o zicătoare:/ Mă, cuţitul nu mă doare./ Când ai pus în brâu cuţit/ Ori te laşi, ori e-ascuţit. (IV, 241). ZÍCE (205), zic, vb. III. Lat. dicere. Tranz. 1. A exprima ceva în cuvinte, a spune, a rosti cu voce tare; p. ext. a vorbi. 2. A afirma; a susţine, a pretinde. * A promite. * A răspunde, a riposta. 3. (Pop.) A cânta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. 4. A-şi da o părere, a se pronunţa într-o chestiune; p. ext. a gândi, a socoti, a crede. 5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; p. ext. a porecli. Într-un titlu de poem: Un altul zise (III, 102). Zicu-ţi şi eu o cântare/ De alean şi întristare./ Urcă-n slăvi, într-o stihie./ Scripca, taică, ţi-este vie. (II, 104); Dar ispitit, să văd, şi cuvios,/ Cum drămuieşti tu bezna de frumos,/ De-ai pus-o pretutindeni câte-un pic,/ Nu zic că-i rău, nici bine vreau să zic,/ Nici nu mă bag în meşteşugul tău. (II, 186); Albii, cum îşi zic, şi roşii,/ Nu mai fac azi pe cocoşii. (III, 143); Şi oamenii s-au dus şi dus mereu,/ Cum zic, cu Dumnezeu. (III, 185); Eu, totuş, slugă veche a Domnului rămân,/ Că nu pot pribegie să-ndur fără stăpân,/ Şi zic, la

680

Simona Constantinovici

urma urmei, că domnilor bogaţi/ Le stă să nu le pese de robi şi de argaţi. (III, 296); Şi cămeşile-s ca nişte/ Fluturi, daţi în vânt să mişte,/ Şi batistele-s, să zic,/ Ca de nasul de pitic, (IV, 197); În giubele lungi, de păr,/ Şi cu bărbi, ai da să zici/ Că sunt chiar, într-adevăr,/ Cinci monahi ori ucenici. (II, 31); Omul zici c-a născocit,/ El, maşina de clocit./ Dar, pe cât mi-aduc aminte,/ I-a luat cucul înnainte; (IV, 64); Falnici ca nişte bureţi,/ Poţi să zici că sunt băieţi,/ Şi de nu s-ar fi jurat,/ Că-s flăcăi de însurat. (IV, 189); Dacă-l opreşti cumva la masă,/ Zice că supa e prea grasă/ Şi, încă de la început,/ Bucatele nu i-au plăcut./ (...)/ La urma urmei, dacă n-ai peşin,/ S-ar mulţumi cu mai puţin./ Zici „dumneata”, el zice „tu”,/ Zici „ba”,/ El zice „da”. (IV, 233); Tună-n cer. Se surpă, poate,/ Stive de lemne tăiate./ Că nu-ţi vine chiar a zice/ Că joacă Domnul popice. (II, 44); Îl vezi, căzut în trântă, că iar zvâcneşte drept?/ S-ar zice că e-n luptă cu cerul, piept la piept. (III, 79); Zice unul: – „Dragul meu,/ Aşa cui făceam şi eu,/ Poate chiar mai dichisit,/ Însă, vezi, nu m-am gândit”. (IV, 43); Când se uită la găină,/ Cu culcuşul lui, vecină,/ Zice Zdreanţă-n gândul lui:/ „S-a făcut a dracului!” (IV, 131); Înnalt, stufos şi chipeş, s-ar zice, pe figură,/ Că ai un pisc în suflet şi oase de armură. (IV, 251); Îi zicem deget mare, dar nu că e mai mare,/ Ci pentru că le ţine supuse-n ascultare. (III, 82); Când zicem noi „Mamutul”, pricepem „Unanimul”,/ Şi pretutindeni unde nu-l căutăm găsimu-l. (IV, 83); Grec neştiutor de carte, zdrenţuros, urât şi şchiop,/ Se chema cu o poreclă şi i se zicea Esop. (IV, 8); Zisei şopârlei: – „A trecut peaici?”/ Ea m-a trimis la şerpi şi licurici./ Şi neprimind răspuns nici de la stupi,/ Mă iau după vulturi şi lupi. (II, 167);

Nu erau ale tale nici livedea,/ Podgoria, prisaca,/ Nici ţara ta, săraca./ Zisei a ta c-aşa vorbirea vine,/ Şi o zisei cam de ruşine. (III, 192); Şi-n fiecare pahar/ A lăsat şi-un drob de har.// Amândouă-s ale tale,/ Zise Domnul, ia-le, bea-le. (II, 117); – „Idee minunată, că, ruptă, descusută,/ Cămaşa tot e bună la ceva./ Când te gândeşti, la urmă, că o să am o sută!”/ Zise boier Alecu, glumind a zeflemea. (III, 128); – „O să-ţi povestesc din cer”,/ Zise umbrela din cuier./ – „Eu aş vrea ceva să spun/ Din azur”, zise băşica de săpun. (IV, 10); Ion îşi zise: „Doamne, cel din cer,/ De spaimămi vine iar să zbier./ Nu e aievea, ăsta-i vis/ Şi numai Duhul rău mi l-a trimis.” (IV, 21); Şi, a mai zis şi o rugăciune/ Pe care-o ştia numai el./ Dintr-un tăciune/ A scos o beteală şi un inel. (I, 214); Ei au mai zis pe păsăreşte:/ – „Cine vă apără şi vă păzeşte?” (II, 250); Te-am urmărit prin stihuri, cuvinte şi silabe,/ Ori pe genunchi şi coate târâş, pe patru labe./ Zărind slugărnicia şi cazna mea umilă,/ Ai să primeşti flămândul, mi-am zis,/ măcar de milă. (III, 288); Despre câmp, atâta aş avea de zis,/ Că e plin de iepuri până-n Paradis./ Dar în povestire e o-mpotrivire/ Ce-ar putea pe alţii decât noi să mire. (IV, 160); Dar eu, râvnind în taină la bunurile toate,/ Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate. (I, 25); Ba nu e nici nevoie să ştie să vorbească,/ Aşa-zicând, vreo limbă, de pildă, plugărească./ Pentru coşar şi vite, cu două-trei, streine,/ Ajung să se-nţeleagă cu voi destul de bine. (III, 105). ZID (19), ziduri, s.n. Din sl. zidu. Element de construcţie (de obicei) vertical, executat din cărămizi, din blocuri de piatră sau din beton, alcătuind un perete, o îngrădire, o fortificaţie etc. Lumina-şi cară-n matcă nămolul alb al

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 681 ceţii,/ Din care se prăvale o turlă după alta,/ Nămiezul întârzie în ora dimineţii,/ Şi ca să-ajungi la soare, îl scoţi din zid cu dalta. (I, 30); De-amar de timp, scriindu-ţi şi cântând,/ Stau cu-o ureche-n zid şi la pământ. (II, 152); Râuri de ochi şi brâie lungi, de pleoape,/ Tremură-n zid ca unda unei ape –/ Şi unii ochi din stoluri s-au ales,/ Orânduiţi cu feluri de-nţeles. (II, 229); Şi se sucea tiptil prin casă,/ Înfricoşat că spaima îl apasă./ Şi îi venea să-mpungă-n zid, să mugă,/ Cătând cu ochii uşe, ca să fugă. (IV, 19); A doua izbitură de zid l-a schilodit/ Şi a ieşit din lupta cu scândura, borşit. (IV, 52); Un pitic vrând să se joace/ Ia pe stareţ şi îl face/ Dinspre nas, şi cârn, pe zid. (IV, 213); Ei! Cine-i acolo-n haine-ntunecate?/ Cine scobeşte zidul cu carnea lui,/ Cu degetul lui ca un cui,/ De răspunde-n rănile mele?/ Cine-i pribeag şi ostenit la uşă? (I, 145); Gâlcile dacă ţi-au copt,/ Doctorul vine la opt./ Bezna rece, zidul rece,/ Mai muriră paisprezece. (I, 212); S-a culcat peste mine o fiară/ Fără picioare, cu coarnele arse./ Alergase lanurile de secară,/ Şi zidul cu nările-l sparse,/ Buturugă de tăciune. (II, 236); Peste bordeiele din drumul de la Jii,/ Din loc în loc, se-nnalţă dintre vii/ Conacele de piatră cu pridvoare./ Cui cer aceste ziduri răzbunare? (II, 221); Se potolise spaima. Din casa sfărâmată/ Mai şovăiau trei ziduri în picioare./ Podelele-n cinci caturi zburaseră deodată/ Şi rămânea văzduhul posac învelitoare. (II, 280); Din pricină de ziduri şi de gol/ Şi pasărea lua calea de ocol./ Poruncile peste moşie/ Veneau pe la isprăvnicie. (IV, 16); Trece zidurile-n zbor,/ Elegant ca un cocor,/ Iute ca un glonţ de puşcă./ Dar e câine care muşcă. (IV, 120). ZIDÁR (2), zidari, s.m. Din zid + suf. -ar. Muncitor specializat în executarea

lucrărilor de construcţie din zidărie sau din mortar. Luigi zidarul se-ntorcea târziu/ Cu pipa-n dinţi şi şchiopătând, acasă,/ La barbă ruginit cărămiziu/ Şi cu mustaţa-n vrejuri încâlcite, groasă.// Purtat pe sus de meşterii zidari,/ L-am mai văzut şi cea din urmă oară./ Piciorul, încălţat ca-n zile mari,/ Ieşea spre ceruri din coşciug afară. (III, 267). ZIDÍ (2), zidesc, vb. IV. Din sl. zidati. 1. Tranz. A ridica un zid; p. gener. a clădi, a construi. Dintr-o stăpânire semeaţă/ Ai făcut puţină ceaţă./ Zidind, schelenalte şi repezi ridici,/ Încaleci pe lespezi cât munţii, melci mici. (I, 132). 2. Refl. (Fig.) A închide între ziduri. Şi cu un fel de meşteşug,/ Şi-a făcut un fel de belciug/ Sfredelit, găurit, învârtit –/ Şi s-a zidit/ Pe un an/ Într-un fel de pantof, dintr-un fel de porţelan. (II, 50). ZIDÍRE (2), zidiri, s.f. V. zidi. Construcţie, clădire, edificiu. Biruitor de-o parte şi biruit de alta,/ Pe temelia morţii el şi-a-nălţat zidirea,/ Căci şi-a făcut în noapte o gaură cu dalta,/ Şi-a îngropat în marmuri şi ura şi iubirea. (I, 242); Clădită-ncet cu dalta şi mistria,/ Zidirea lui atinge-n cruci Tăria./ Pleşuve piscuri, zvelte, drepte, rupte:/ Sorocul împlinit al unei lupte. (II, 106). ZIDÍT (6), -Ă, zidiţi, -te, adj. V. zidi. Clădit, construit; închis între nişte limite spaţiale. Şi-n beciul tău zidit înghiaţă/ Neprihănita oamenilor viaţă,/ Avântul, bucuria, puse bine/ De stârvul tău, păstrate pentru tine. (II, 226); Căci între oameni şi stăpâni/ Era un gol zidit, ca la fântâni,/ În care apa suie-n gol de-a gata,/ Târâte sus cu lanţul şi găleata. (IV, 16); Legat de o verigă şi de un lanţ zidit,/ S-a cocoşat şi tare-a-mbătrânit. (IV, 71); Tu n-ai de piatră decât semnul unui mormânt de domnitor,/ De nici un stil arhitectura ta nu râvneşte ca să ţie./ Zidită-n lut, din grinzi şi bârne,

682

Simona Constantinovici

şi povârnită pe pridvor/ Istoria şi arta nu stau auzul să şi-l plece ţie. (I, 113); În mine-i scris destinul cu slove nevăzute./ Ghiceşte-ţi-l, să-l afli, de-ţi este plin sau gol./ Ţâţânele zidite alunecă tăcute,/ De-abia lăsând să treacă un fum, ca un simbol. (III, 66); Un blestem te-mpresoară din veac în veac, dar tu/ Îi eşti dator clădirii s-asculţi de el, sau nu./ Altarul ca să fie şi pietrele să ţie/ Cer inima şi viaţa zidite-n temelie. (III, 293). ZIDITÓR (2), -OÁRE, ziditori, -oare, s.m. şi f. Din zidi + suf. -tor. Persoană care zideşte, construieşte; p. ext. întemeietor. Putea să fie piscul mai frumos,/ Dacă te uiţi în sus, de jos./ Deabia la vârf ce scoabe cu talpa pot să-l lege/ Mai trainic, ziditorul înţelege. (II, 106). (Cu sens adjectival) Trimite-mi pasări la fereastră şi rândunele ziditoare/ Să-şi puie cuiburile-n streaşini subt paza gândurilor mele,/ În puful nopţii adunate, dintre cămin şi-nvelitoare./ A şi venit în colţul casei ochiul de-argint al unei stele. (III, 258). ZIGZÁG (6), zigzaguri, s.n. Din fr. zigzag, germ. Zickzack. Linie frântă care pare formată din mai multe litere Z puse cap la cap. * Loc. adv. În zigzag = şerpuit. Un ţânţar cu picioroange/ Sare-n arcuri peste goange./ Alt lungan şi-un uliu berc/ Tremură-n zigzag şi-n cerc. (II, 11); Smucit în zigzag şi spirale/ De şolduri şi de braţe goale,/ Danţul plutit pe subsuori,/ Ca duca şirurilor de cocori, (II, 179); Trecutul acela e-al meu,/ Că zilele lui mă cunosc,/ Trăite cu alţii-n vileag,/ Tangent şi-n zigzag. (III, 35); – „Nu pot să scap prea lesne, mă duci într-un zigzag./ O vorbă mă apucă, şi alta mă împinge/ Şi mă-nvârteşti în palmă, de parcă joci o minge.” (III, 224); Şi, fără umilinţă şi fără de mândrie,/ Să ne-amintim în noapte, de

noi, din fir în fir,/ Şi să privim zigzagul, pe stânci, de tibişir,/ În care-şi puse pasul fragila mărturie. (I, 57); Noaptea întinde scoarţe, plocate şi covoare,/ Ursite cu zigzaguri şi cu chenar mărunt,/ În care se repetă izvodul la culoare/ Şi chipurile crucii şi florile, cum sunt. (I, 88). ZÍLNIC (15), -Ă, zilnici, -ce, adj. Derivat din zi + suf. -nic. (Adesea adverbial, aşa cum apare, de altfel, şi-n versurile argheziene). De fiecare zi, cotidian; p. ext. obişnuit, banal. Şi pe când îmbătrâneşte/ Lumea, jos, printre coteţe,/ Într-o nouă tinereţe/ Zilnic cerul nopţii creşte. (I, 44); Săgeata nopţii zilnic vârfu-şi rupe/ Şi zilnic se-ntregeşte cu metal./ Sufletul meu, deschis ca şapte cupe,/ Aşteaptă o ivire din cristal, (I, 48); Soarele-apune zilnic şi răsare/ Într-ale sale patru buzunare. (I, 131); Îl ştii şoptind în zarea durerilor trecute/ Şi, drept ecou, răspunde o şoaptă de regret,/ Şi suferinţa veche pe cea de-acum se-ascute/ Şi simţi cum vine zilnic ecoul mai încet. (I, 161); Şi nici n-ai avut habar/ Că-mi laşi zilnic în cuibar,/ Parcă lunecat din cer,/ Dintr-o stea, un giuvaer. (II, 42); Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă./ Necazul tău îl uită-ntreg pe prag./ Căci neamul trebuie să-ţi fie drag./ Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă. (III, 15); Făptură de petală şi de un bob de rouă,/ Dă-i zilnic dimineaţa o bucurie nouă,/ Ofranda de răsplată e poezia lui./ O alta, mai suavă şi mai cinstită, nu-i. (III, 43); Chirurgu-i netezeşte pe la gură/ Şi pleoape, zilnic, câte-o zbârcitură. (III, 179); Luceafărul spusese: „Răsar, în loc să scapăt,/ Şimi deapăn zilnic firul, luat zilnic de la capăt”. (III, 298). ZÍMBRU (5), zimbri, s.m. Din sl. zonbru. Animal sălbatic masiv din familia bovinelor, aflat pe cale de dispariţie

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 683 şi ocrotit în rezervaţii naturale (Bison bonasus). Numai momiţe cu cimbru/ N-a putut mânca, de zimbru./ Când a vrut şi-atare carne/ Şi-a zdrelit gingia-n coarne. (IV, 254); Aş vrea să fi rămas ce-am fost./ La peştera cu turle de piscuri, mut şi prost,/ Într-un tărâm pustiu, cu Dumnezeu,/ Noi singuri între vulturi şi zimbri, el şi eu. (III, 273); Să ardă codrii, munţii şi zimbrii-n jar, şi cerbii,/ Stârpit în pleşuvia de scrum şi colţul ierbii. (III, 95); Am bătut colţi pădureţi/ La turmele de mistreţi./ Lupii mi-au cerut măsele,/ Zimbrii – frunţi cu coarne grele. (IV, 237). ZIMBROÁICĂ (1), zimbroaice, s.f. Formă de feminin de la zimbru (cu suf. -oaică), inventată, probabil, de Arghezi. Din neamul vechi al Crailor Carpaţi,/ Născuţi din piatră maică,/ Sunt teferi zece gemeni, alăptaţi/ La ugerii sălbatici de zimbroaică. (II, 108). ZIMŢ (3), zimţi, s.m. Cf. bg. zăbec, scr. zubac. Crestături, un fel de dinţi (întâlniţi în unele mecanisme, în structura unei seceri sau în pânza de ferăstrău). Urziţi din zimţi şi nimburi, pe noi ne împreună/ Înseninarea-ntinsă a-ngheţului de lună/ Şi o tăcere-nchisă de peşteri şi de har,/ Strânşi în odăjdii limpezi şi-n aripi de cleştar. (III, 246); Nu-i bine, oare, să te simţi/ Cu fundul lângă gură, scumpă troacă?/ La ce folos o za cu nişte zimţi/ Şi scânteierea lor de promoroacă? (IV, 35); Pupăza şi ţintizoiul/ Bat în zimţi cu piţigoiul,/ În tot ceasul rugăciunii/ Bat bondarii şi tăunii, (IV, 201). ZINOVIA (1), nume propriu. Variantă pentru antroponimul feminin Zenovia. Forma de plural: Zinovii. Au făcut şi foc. Se vede:/ Fumul ceţii din livede./ Mânăstiri, schituri, chinovii,/ Ale maicilor Zinovii,/ Epiharii şi Domnici:/ Chilii mici, chivote mici. (IV, 170).

ZIS (2), ZÍSĂ, zişi, zise, adj. V. zice. Numit, poreclit. * Loc. adj. Aşa-zis (sau -zisă, -zişi, -zise) aparent, fals. Şi când scria o carte, din capăt la sfârşit,/ Ideea, aşa-zisă,/ Îi lua un teanc de coale şi rămânea nescrisă./ Şi cinci să fi avut,/ Le isprăvea pe toate nainte de-nceput. (IV, 55); Hoţiile sublime, afaceri aşa-zise,/ Sunt studiate-n taină, cu uşile închise,/ Concesii şi contracte, cu drept de monopol./ O simplă neghiobie le poate da de gol. (III, 149). ZINTÂI (1), s.f. Cuvânt inventat, probabil, de Arghezi. V. zântâi. Cămilele şi elefanţii de granit/ Alţi cinci ani au venit/ În neştire,/ După coviltire,/ După zlătari,/ Ca nişte namile molâi. Iar la zintâi/ De april sau de mai/ Au auzit cântec de ţambal şi nai/ Şi s-au întors. (I, 229). ZLĂTÁR (1), zlătari, s.m. Din bg., scr. zlatar. Ţigan nomad. Cămilele şi elefanţii de granit/ Alţi cinci ani au venit/ În neştire,/ După coviltire,/ După zlătari,/ Ca nişte namile molâi. (I, 229). ZLOÁTĂ (1), zloate, s.f. Din sl. slota. Lapoviţă. Cine-a purces în ploaie şi furtuni/ Şi a brăzdat în negură şi zloată/ Şesul blajin şi gras, întâiaşi dată,/ Cu blesteme, nădejdi şi rugăciuni? (I, 15). ZMALŢ (10), zmalţuri, s.n. Varianta fonetică preferată, în poezie, de Arghezi pentru smalţ, -uri este zmalţ, -uri. Din ngr. smálto(n), germ. Schmalz. 1. Masă sticloasă cu care se acoperă suprafaţa obiectelor de ceramică sau de metal pentru a le face impermeabile, a le feri de oxidare sau a le înfrumuseţa; email. 2. Substanţă albă şi lucioasă care acoperă suprafaţa vizibilă a dinţilor. Ţi-ai rechemat grădina din timpuri, deşteptată:/ Duminici în câmpie, zorele pe zăbrele,/ Cămeşile sumese şi umbra lor curată,/ Şi-un zmalţ în geamul casei, din liniştea din stele. (I, 161); Câtă

684

Simona Constantinovici

mare cheltuială/ De zmalţ, lac şi poleială!/ Ce belşug şi ce risipă/ De comori într-o aripă! (II, 12); Zări de zmalţ, văzduh de ceramică,/ Streaşini, un cuib de rândunică./ Sprintenul aer miroase/ A răchită tânără şi a mătase. (II, 65); Tu, plin de taine şi ştirbit în gură,/ Ai stat ascuns adânc în arătură./ Nici oasele nu i s-au pomenit/ Ale aceluia ce-n zmalţ te-a-ncremenit/ Şi, frământând, ţi-a dat obârşii noi./ N-a mai rămas măcar din el gunoi. (II, 120); Un’ se duc cine mai ştie,/ Fără cuib nici colivie-n/ Ramurile, ca de fier,/ Îmbrăcate-n zmalţ de ger? (IV, 168); E depărtare multă la zmalţul ei cu ape,/ Deşi ţi-e frumuseţea de salcie aproape./ Ascultă, ce nu-mi poate închipuirea crede/ E că bijuteria cu pleoape calde, vede. (III, 85); Le-am suflat cu zmalţuri de zile, de ore şi de secunde/ Şi le-am făcut rotunde:/ Cristale ca piatra acră şi ca sarea de lămâie,/ Neputându-le face tămâie/ Şi scârbit de diamante limpezii şi lucii. (II, 84); Luna-i într-un coş de vatră veche/ Şi soarele-aninat de o ureche,/ Cofă de lut, atârnă de-o prăjină,/ Mânjit cu zmalţuri ce-ar fi fost lumină. (II, 230); Cu tainele nu-ncape de-a gluma să te joci:/ Câte cuvinte-n carte, atâtea-s şi găoci./ Aşteaptă alte zmalţuri, mai proaspete, şi vor/ O scânteiere nouă şi dinlăuntrul lor. (III, 293); Se uită luna-ncremenind la el/ Clădit pe stâlpi înnalţi, cu capitel,/ Împodobit cu zmalţuri şi chenare/ Se-nvârte-n aur, parcă după soare, (IV, 226). ZMĂLŢÁ (1), zmălţez, vb. I. V. smălţa (< smalţ). Tranz. (Rar) A împodobi, a împestriţa cu diferit culori; a smălţui. Zmălţându-ţi ochii, luai tipar verbina,/ Drept pleoape, foi adânci de trandafiri,/ Pentru sprâncene firele subţiri/ De iarbă nouă ce-a-nţepat lumina. (I, 81).

ZMĂLŢUÍT (1), -Ă, zmălţuiţi, -te, adj. Variantă fonetică pentru smălţuit, -ă, smălţuiţi, -te. Acoperit cu un strat de smalţ; emailat. Atâtea oale zmălţuite/ Nu ţin nici vânt, pe cât sunt de dogite,/ Şi stau în sus doar într-o doară,/ Cu sprijinul cojelii dinafară. (II, 162). ZMERÍ (1), zmeresc, vb. IV. Din slavă. Variantă fonetică pentru smeri. Refl. A avea o atitudine modestă, umilă, supusă. Tu mustrarea mea/ O pui în lulea./ Mă zmeresc, mă-nchin,/ Şi tu cauţi vin. (IV, 150). ZMERÍT (2), -Ă, zmeriţi, -te, adj. V. zmeri. Supuşi. Eu, ridicat în luntrea tăcerii, în picioare,/ Zmerit, plecat din umeri şi piept, la cingătoare/ Cu cheile de-acasă, cu cheia de la poartă,/ Ţi le voi da în grijă, mâhnit, cu mâna moartă. (III, 295); Comoara voastră-i strânsă în cer şi, după moarte,/ Cel ce cunoaşte toate vă cheamă şi v-o-mparte.../ Iubiţi-vă mai-marii şi-i ascultaţi... Veniţi/ Şi-ngenunchiaţi la tronul aleşilor, zmeriţi... (III, 103). ZMEU (11), zmei, s.m. Personaj fantastic din basme, imaginat ca un uriaş cu puteri supranaturale, întruchipând răutatea şi fiind întotdeauna învins de forţele binelui. * Fig. Erou, viteaz. În poezia argheziană, Zmeu e numele unui câine, un dog de vânătoare. Te-ai fi simţind cu tine mai viu şi împăcat/ Să te cunoşti odraslă de zmeu sau dempărat?/ (...)/ Destoinicia minţii n-ar fi putut să iasă/ Decât dintr-o-ntrupare domnească de mireasă?/ În ce împărăţie şi-n ce fel de hotare/ Stau scaunul şi zmeul cu spada-n cingătoare? (III, 90). Titlu de poem: Zmeu’ (IV, 120). Zmeu’, dog de vânătoare,/ E frumos la arătare,/ Falnic, sprinten şi semeţ./ Nu e câine de coteţ. (IV, 120); Când vorbesc cu dânsul, Zmeu’/ Face, ca de bronz, pe

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 685 leu’/ Dintr-un loc din ţara lui,/ Nu-i nevoie să-l mai spui:/ Leul mare şi cumplit/ Care s-a cam rebegit./ Şi-i ciudat că, de-orice soi,/ Câinii latră ca la noi./ Deşi Blak, şi neam de zmei,/ Se miroase cu Ursei. (IV, 121); Îngâmfat şi încrezut,/ Zmeu-i cneaz recunoscut/ Pe grădină şi ţinut./ (...)/Zmeu-l cată şi-l pândeşte/ Să-l apuce tâlhăreşte./ Dar Bob şade-ntins şi doarme,/ Ca voinicul, fără arme,/ Şi pe cât de iscusit,/ Zmeu-a şi chelălăit, (IV, 122); Nemaipricepând ce-a fost,/ Zmeu’ cam rămase prost/ Şi cu buzele umflate/ Despre cele întâmplate. (IV, 123). ZMINTÍT (1), -Ă, zmintiţi, -te, adj. V. smintit. Nebun. Pe culmi zboară spume şi valuri de sare,/ Cu monştrii de mână aleargă zmintite/ Femeile slute, cu muget de vite,/ Subt biciul din haos ce şerpuie-n zare,/ Mânat de gigantul Satan gol, călare. (I, 28). ZMÂNGĂLITÚRĂ (1), s.f. V. mâzgălitură. Cuvânt creat de Arghezi, o amprentă a stilului său. Că la scrisul pe hârtie/ Pana nu prea vrea să scrie./ Dai din limbă, strâmbi din gură,/ Iese şi-o zmângălitură; / Mai întingi, mai pui, mai pici./ Tot aşa-i şi la pitici. (IV, 212). ZMÂRC (10), zmârcuri, s.n. Variantă fonetică preferată, în poezie, de Arghezi pentru smârc, -uri este zmârc, -uri. Vitele mele-n păşuni/ Rumegă tăciuni şi rugăciuni./ Caut izvorul cu undele noi/ Şi sorb din borş de noroi,/ Mocirlă şi zmârc. (I, 187); Se puse-n calea negurii cu coarne/ Şi găurindu-i pântecul în zmârc/ Şi împlântându-i sabia în carne,/ Au curs din ea otravă, muci şi spârc. (II, 262); Puroaiele umflate, hrănite zmârc cu zmârc,/ Au copt buboiul negru, înmugurit cu sfârc,/ Şi-atunci, din ţară-n ţară,/ Buboaiele, atinse de ac şi foc, crăpară. (III, 107); Acestea le

ştiai şi le tăceai./ Te-ntrebi acum, de ce mereu te miră/ Că ţara sta-ntre zmârc şi putregai? (III, 178); N-a mâncat şi n-a băut/ Numai câte n-o fi vrut,/ Terci de zmârc/ Şi muguri de târn cu sfârc. (IV, 254); Adeseori din cuşca lui l-am scos/ Şi l-am târât până la şanţ,/ Până la şanţul întăririi mele,/ Ca să-l înnec în zmârcul dintre stele. (II, 187); Din plămădirea nouă a zmârcului cu ceaţa/ Se va stârni, pesemne, fierbinte, iarăş viaţa. (III, 68); De milă, nişte prieteni, din zmârcurile grase,/ L-au scos de păr afară, când tocmai se-nnecase. (IV, 54). ZMUCÍ (4), zmucesc, vb. IV. V. smuci. Cerbii,-n turme şi cirezi,/ Prinşi de coarne-s în livezi,/ Şi-ncepând coasta s-o urce,/ Se zmucesc să se descurce. (II, 53). Variantă fonetică: zmunci (3). Eu sunt mortul, eu groparii,/ Cimitirul şi presviţii!/ Eu jelesc!/ Vânturi treieră stejarii/ Şi-i zmuncesc. (I, 95); – „Nu vă lăsaţi! Mâncaţi-l de viu, să-l arză focul,/ Că spurcă, unde şade, nemernicul, şi locul./ Zmunciţi-vă din funii pe el, lovi-l-ar boala./ Măcar un stârv ca ăsta să ne fi dat răscoala!” (III, 126); El îşi zmuncea grumazul şi coarnele-n zadar:/ Te aperi greu cu capul de muscă şi ţânţar. (IV, 78). ZMÚLGE (1), zmulg, vb. III. V. smulge. Din fundul mării zmulge-n şirag mărgăritare/ Pentru grumazul zveltei şi chipeşei fecioare./ Din noapte ia ciorchinii de stele şi scântei/ Pentru brăţări, paftale, inele şi cercei,/ Luceferii de aur din piatră seacă-i scoate,/ Muşcat de colţii stâncii şi sângerat în coate. (III, 43). ZNOÁVĂ (1), znoave, s.f. V. snoavă. – „Ce ţap ţi se năzare? Tu pui la ţapi potcoave?”/ – „I-ascultă, măi cumetre, nu-i timp acu de znoave./ Nu ai trecut cu ţapul, când ai vorbit cu mine?”/ – „Aşa e, că trecusem cu caprele, vezi bine.” (III, 239).

686

Simona Constantinovici

ZOÁNĂ (3), s.f. Cf. scr. zona. (Reg.) Pleavă. Casa noastră, ca o moară,/ Face zoană de săcară/ Şi tărâţe de zăpadă,/ Valvârtej, grămezi-grămadă. (III, 59); Iată-ţi-o viaţa: n-ai putut nimic. Tărâţe, rumeguşuri şi pulbere şi zoană,/ Vre un zuluf din coadă cu copcă de zorzoană. (IV, 37-38); Ieşea şoptit un murmur, din pâlc, o rugăciune:/ „Deşertăciune-s toate, suntem deşertăciune.../ Nu-ţi bizui nădejdea de mâine niciodată/ Pe zilele, ca zoana şi pleava vânturată...” (III, 103). ZODIÁC (1), zodiace, s.n. Din ngr. zodhiakós. Carte de astrologie cuprinzând preziceri asupra destinului oamenilor, în funcţie de zodia în care s-au născut. Şi când vrei/ Sufletul să i-l iei/ Cuiva/ De undeva,/ Şi să-l dai la Dracul,/ Întinzi tot zodiacul. (I, 232). ZÓDIE (9), zodii, s.f. Din ngr. zódhion. 1. Fiecare dintre cele douăsprezece constelaţii ale zodiacului; p. gener. constelaţie, planetă. 2. Constelaţie corespunzând unei anumite luni a anului în care se naşte cineva; p. ext. destin, ursită. De-o viaţă mă tot îngropi,/ Dus de fauni, ca de popi./ Trăgând zodia la sorţi,/ Mi-au ieşit mai multe morţi/ Şiapucaseşi să mă-nveţi,/ Tot cu vieţi şi cu nevieţi,/ Şi cu alte tinereţi. (IV, 272); Ramurile, poamele/ Fac mierea, smirna şi toate aroamele,// Şi căluşeii cercului cu zodii,/ Curcubeie de jivine şi jigodii. (II, 65); Intercalate-n ritmul unicului viu vers/ Ar mai simţi cadenţa, de-a pururi ascultată/ De valuri şi de zodii, egale-n pasul mers,/ Când s-ar opri secunda şi inima să bată? (II, 154); Nu turbura cu nici o întrebare/ Tăcuta mea înseninare./ Surâsul meu, la zodii şi la stele,/ Ai înţeles că vine de la ele. (II, 173); Am pierdut mai toată vara/ Umblând noaptea-aşa în dodii,/ Cu o scară printre zodii,/ Şi mi-am cheltuit o viaţă/

După zările din ceaţă. (II, 197); Trecui pe o rază, de lume./ Pădurile albe, postume./ Ciorchini spânzuraţi între zodii./ Robi, calea străbate prin codri de rodii,/ Bătută cu mărgăritare./ Trecutul acela e-al meu, de mă doare? (III, 35); O insulă fugară, desprinsă dintre zodii,/ Scăldată de miresme şi rumenă de rodii,/ Lăută simţitoare la vânt, ca subt arcuş,/ Ce vultur îşi va face în cuibul ei culcuş? (III, 280); Dar trecând într-alte zodii/ Le vorbea croitoru-n dodii,/ Şi cuvântul „despărţire”/ Ei l-au luat drept „împărţire”/ Şi-aşteptau să se-mpărţească/ Avuţia părintească. (IV, 44); La zântâi de an şi lună,/ Ca din zodii ies pe lună,/ De prin sutele de ani,/ Plugurile cu plăvani/ Ca să are,/ Pe ninsoare,/ Şi trag brazdă prin zăpadă. (IV, 155). ZOR (3), s.n. Din tc. zor „silă, forţă”. Grabă, urgenţă, febrilitate. * Loc. adv. De zor = din plin; cu însufleţire, cu elan. Nici un băiat de-al nostru, din şcoli, n-a fost să fie/ Târât de zor-nevoie în vreo vinovăţie,/ Şi fără capi cu carte şi făr-a fi-nvăţaţi,/ Sătenii fură-n tară cu miilempuşcaţi. (III, 156); Au doborât dulapuri şi-au pus foc/ În toate, aruncate la un loc,/ Covoare, haine, rufe şi saltele,/ Foteluri şi perdele,/ De-a zorul./ Tablourile-au fost sparte cu piciorul. (III, 185); Un sfrijit, un găunos,/ Încrezut bărbat frumos./ Uită şi el că, la zor,/ L-am primit, de milă, chior. (IV, 51). ZORI (23), s.m. pl. Din sl. zori (gen. pl. al lui zorja) Lumină care se arată pe cer înainte de a răsări Soarele; faptul zilei, auroră. * Loc. adv. În zori de zi sau până-n zori, din zori, în zorii zilei = disde-dimineaţă. Din zori şi până-n seară (sau noapte) = toată ziua. Şi capul tău mi-i drag,/ Căci e ca malu-n stuf,/ Unde păianjeni dorm,/ Pe zori făcute puf. (I, 43); Du-te, purtată-n soare cu mândrie,/ Până acolo unde-s zori de seară,/

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 687 Şi varsă-te în bezna cenuşie/ Întreagă, liniştită, solitară. (I, 125); Zămislită nu se ştie pentru ce mâhnirii noastre,/ Ai s-ajungi, fărâmă rece, curgătoare unde-albastre./ Îmbrăcată cu arşiţa ce te-aşteaptă-n zori de mai,/ Vei fi troacă şi oglindă, boturilor de buhai. (I, 152); Căci dormind cât şapte,/ Din zori până-n noapte,/ Mânca, se-nţelege,/ Cât nouăsprezece/ Şi crescuse-n puf/ Câtămai burduf. (II, 137); Bărbatul drept, tovarăş cu oţelul,/ Se simte vrednic şi voios în zori./ Ai dreptul să-ngenunchi, de-ţi este felul,/ Dar să-l şi tragi când e să te măsori. (III, 17); Sunt petecul de noapte, dat ţie din născare,/ Şi ies şi intru-n tine în zori şi în amurg./ Din mine vii şi-n mine te-ntorci, în bezna mare,/ Firimiţată-n oameni şi-n zilele ce curg. (III, 65); Poema visului mă doare/ Că nu se poate-n ac urzi,/ Cum se urzeşte-n fir o floare/ Pe o mătase-n zori de zi. (III, 287); Cei trei lucrători/ Au muncit din noapte până-n zori,/ Şi din zori în noapte/ Alte zile, şapte. (IV, 101); S-a întors cercetătoarea/ Să le spuie la surori/ Căci deschisă toată floarea/ Şi câmpia, de cu zori. (IV, 173); În zorii zilei noaptea te deşeală./ Eşti istovit şi mort de oboseală./ Îţi amorţi şi pana-n mână,/ Pe care ai târât-o prin ghimpi o săptămână. (IV, 38); Încui uşa pe la clanţă/ Şi strâng bolta-n tărăboanţă/ Şi o car tiptil acasă:/ Zorile să nu mă vază,/ Vântul să nu mă miroasă. (II, 115); – „Plopii-astupă zorile/ Şi adună ciorile./ Nu ştiu salcâmii ce vor/ A păzi cu ghimpii lor.” (IV, 26). ZOREÁ (5), zorele, s.f. Zori + suf. -ea. (La pl.) Nume dat unor specii de plante agăţătoare, având corola în formă de pâlnie. Şi, dimineaţa, proaspăta scânteie/ O ia din pâlnii de zorea/ Şi-i scrie Domnului cu ea. (II, 108); În altar e-o intrătură/ Pentru cuminecătură./ Un po-

tir cât o zorea/ E cu stea de peruzea. (IV, 203); Toţi paşii se sfârşesc şi pier/ Pentru urechea ta de fier/ De-o vânăntoarsă peste tine/ Cred că atârnă din văzduh glicine/ Şi, de pe bolţi, zorele/ Şi muguri şi ciorchini de stele. (I, 39); Ţi-ai rechemat grădina din timpuri, deşteptată:/ Duminici în câmpie, zorele pe zăbrele,/ Cămeşile sumese şi umbra lor curată,/ Şi-un zmalţ în geamul casei, din liniştea din stele. (I, 161); De printre zorele/ Alege umbrele/ Şi mireasma bună/ Din fragi şi căpşună,/ Lacom de prinos/ Cu iz tămâios. (II, 139). ZORÍ (1), zoresc, vb. IV. Din zor. Tranz. A îmboldi, a îndemna, a da zor cu ceva. – „Te rog de-atâta vreme, şi nu ţi-e de zăbavă,/ Să-i pui şi iepii mele o gioarsă de potcoavă,/ Şi tot mă ţii cu vorba. De când mă tot amâni,/ Să facem socoteala, sunt două săptămâni./ Aştept şi trece vremea şi mă zoreşte treaba./ Vei fi crezând pesemne că vreau s-o pui degeaba...” (III, 239). ZORNĂITÓR (1), -OÁRE, zornăitori, -oare, adj. Zornăi + suf. -tor. Care zornăie, care răsună. Cu o floare-n dinţi/ Rada-i un măceş cu ghimpi fierbinţi./ Joacă-n tină/ Cu soarele-n păr, ca o albină./ Se-apleacă, se scoală, sare,/ Cu sălbile zornăitoare,/ Ca nişte zăbale spumate. (I, 234). ZORZOÁNE (5), s.f. pl. Et. nec. Podoabe lipsite de valoare şi fără gust. Arghezi foloseşte acest substantiv şi la singular: zorzoană. Tărâţe, rumeguşuri şi pulbere şi zoană,/ Vre un zuluf din coadă cu copcă de zorzoană. (IV, 38); Din zorzoane şi din mască/ S-au ales doar câlţi şi iască. (III, 143); După multă trudă, poftim că soseşte./ Rumen, gras şi vesel, mână boiereşte,/ Hamuri şi zorzoane îi încing măgarii,/ Albi cum e sideful, iuţi ca telegarii. (IV, 161); Ce-mi tot vorbeşti de geniu şi talent,/

688

Simona Constantinovici

De capul prost, de cap inteligent?/ Escrocherii, zorzoane de prisos./ Eu te-aş ruga să fii cuviincios. (IV, 249). ZU- (4), silabă repetată în structura unor versuri din horele argheziene. Spune tu, pe ce-i cunoşti / Dintre proşti pe cei mai proşti?/ Zu-ri, zu-ra/ Zu-ra, zu-ri. (II, 130). ZUGRÁV (3), zugravi, s.m. Din ngr. zoghráphos. 1. Lucrător specializat în zugrăvit. 2. (Înv.) Pictor (de biserici). (Cu sens figurat, sinonim contextual pentru Dumnezeu) Tu ştii că destinul e grav/ În pensula marelui zugrav./ Omule, gură strâmbă, gură hâdă,/ Pasărea nu ştie să râdă! (I, 83); Vinovatul e zugrav,/ Dar şi dânsul tot gângav./ Se sileşte şi se luptă/ Cu un câlţ de vorbă ruptă (IV, 210); Unde sunt într-adevăr/ Pensule de-a fir-a-păr/ Şi zugravii de o şchioapă,/ Meşteri scriitori cu apă. (II, 28). ZUGRĂVEÁLĂ (3), zugrăveli, s.f. Din zugrăvi + suf. -eală. 1. Zugrăvire; (concr.) strat de protecţie şi ornamental aplicat pe zidurile unor elemente de construcţie. 2. Pictură (bisericească); p. ext. tablou, desen, gravură. Necunoscând hârtie şi cerneală,/ Cântecul nostru se-nălţa cântat,/ Iar nesfârşitul vieţii nu era stricat/ De un canon, un scris, o zugrăveală. (I, 123); Lemnul i se tot dăvângă,/ Zugrăveala se mănâncă,/ Trupul se cunoaşte încă,/ Povârnit pe mâna stângă. (II, 101); Păretele de var, de lângă pat,/ Cu zugrăveli şi semne s-a-mbrăcat. (II, 229). ZUGRĂVÍ (4), zugrăvesc, vb. IV. Din zugrav. 1. Tranz. A acoperi pereţii unei clădiri cu un strat protector sau ornamental. – „Domnul care zugrăveşte:/ Numele se potriveşte?”/ – „Nici nu se putea/ Să îl cheme altcumva./ Prea uşor se sperie/ Şi parcă-i o perie.” (IV, 104); 2. Tranz. A picta. * A desena. Să nu-l uit

de zugrăvit/ Pe sfântul Mitropolit. (IV, 189). 3. Refl. şi tranz. Fig. A (se) profila, a (se) contura; a (se) reflecta. Eşti întristat de-acest adânc tablou,/ Unde la fiecare clipă am simţit/ Că ne atinge pensula din nou,/ A umbrei mari ce-n el ne-a zugrăvit? (I, 53); Uitându-te-n suflet, biserică-nchisă,/ Te vezi însutit/ Cu toţi câţi în tine s-au fost zugrăvit/ Şi nu s-au cojit. (III, 36). ZUGRĂVÍT (9), -Ă, zugrăviţi, -te, adj. V. zugrăvi. 1. (Despre pereţi) Dat cu un strat de var şi de humă amestecat cu o culoare. 2. Pictat, desenat. Crucea veche de la drum/ Este cum s-a pomenit,/ Cu Hristos cel răstignit,/ Zugrăvit cu terci de fum. (II, 101); Şi părul i-l vopseşte, ca să fie/ Când oacheşă, şi când portocalie,/ Şi, după fel de feluri de masaj,/ E zugrăvită ca un peizaj. (III, 179); Toţi sfinţii zugrăviţi în tindă/ Cu acuarelă suferindă,/ Ai cinului monahicesc,/ Scrutându-l, îl dispreţuiesc. (I, 22); Trei sfinţi fură-n timp zugrăviţi/ Şi unul vopsit peste altul. (III, 36); Stelele lui nu şi le mai trimite/ Ca nişte steaguri sfinte zugrăvite,/ Şi vântul serii nu-i mai dă îndemn/ Cu-aromele-i de vin şi undelemn. (I, 46); De vor fi sau nu, precum/ Ochiul de ciclop la vede,/ Zugrăvite-n vânt cu fum,/ N-au conture, nici parfum/ Ramurile din livede. (I, 85); Stea cu stea pe-ntinsul undei liniştite pun cleştar,/ Şi printr-însul zugrăvite lebezile par şi luna./ Plângeri de viori şi fluier cad în lac mărgăritar/ Şi se-aud din depărtare lovind unda câte una. (I, 104); E bălţat din catifele,/ Zugrăvite cu inele,/ Tighelite cu chenare/ Albe, de mărgăritare. (II, 11); E bălţată-n fel de pete,/ Zugrăvite ca pe var/ Când, prin vişini şi arţar,/ Bate luna în părete. (IV, 147). ZULÚF (8), zulufi, s.m. Din tc. zülüf, ngr. zulúfi. Şuviţă de păr răsucită în spirală;

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 689 buclă, cârlionţ. Trezeşte-te, haide, din somn şi din puf,/ Gâdilată-n ochi de un zuluf/ În care bate soarele. (II, 83); Tărâţe, rumeguşuri şi pulbere şi zoană,/ Vre un zuluf din coadă cu copcă de zorzoană. (IV, 38); Trage, dis-de-dimineaţă,/ Din saltea ţigaie creaţă,/ Şi din perina de puf/ Scoate câte un zuluf. (IV, 134); Turmele albe de azur şi foc/ Încet s-au strămutat din loc./ S-a răsucit lumina-n sine ca zuluful./ Cerul, dezumflat, şi-a strâns burduful. (I, 157); Urechile, ca doi melci;/ Doi zulufi cu doi cârcei;/ Două boabe de cercei/ Dezlipite, de muiere. (I, 217); Şi-a ciuntit câte o aţă/ Din zulufi şi din mustaţă,/ Căci, nu-i fie de deochi,/ Îi da barba până-n ochi. (IV, 188); „Eu sunt ăla care/ Perii veveriţele pe spinare –/ Şi încovoi cu cleşte calde şi reci/ Zulufii coarnelor de la berbeci.” (IV, 101). ZUVÉLCĂ (2), zuvelci, s.f. V. zăvelcă. Cf. bg. zavivka. Fiecare dintre cele două fote dreptunghiulare, cu dungi sau brodate cu flori, care se poartă una în faţă şi alta în spate, ca fustă. Ai picioare/ Domnişoare,/ Coapsa lată/ Adâncată,/ Ca-n zuvelci; (I, 217); De vreau, o ţes velinţe şi plocate/ Şi-o fac zuvelci şi scoarţe-mpărechiate/ Şi, de voi da-o, negură, deoparte,/ Se va vedea şi dincolo de moarte. (III, 290). ZVĂPĂIÁT (2), -Ă, zvăpăiaţi, -te, adj. Cf. văpaie. Nebunatic, zburdalnic, zglobiu. Împins în îmbulzeala tăcerilor depline,/ Zic zvăpăiat în ele: Eu, Mie, Meu şi Mine. (III, 86); Mai am şi-un căţelandru, pui fraged şi dulău,/ Să-l laşi să-ţi ia papucii şi fă-l căţelul tău./ Mai e şi zvăpăiatul pisoi, după căţel,/ Dă-i ciucurele bărbii şi joacă-te cu el. (III, 297). ZVELT (13), -Ă, zvelţi, -te, adj. Din fr. svelte, it. svelto. 1. (Despre corpul oamenilor sau al animalelor) Cu talie sub-

ţire; graţios, suplu. * Fig. (Despre zborul păsărilor) Vioi, sprinten, elegant. 2. (Despre obiecte sau părţi ale lor) Care se înalţă graţios; cu forme armonioase, cu linii suple. Nepreţuind granitul, o, fecioară!/ Din care-aş fi putut să ţi-l cioplesc,/ Am căutat în lutul rumânesc/ Trupul tău zvelt şi cu miros de ceară. (I, 81); Curmeziş, talazu-l taie/ Şi despică-l ca un pinten,/ Luntre-a visului vioaie,/ Cu călcâiul zvelt şi sprinten. (III, 27); Aristocratic, mersul s-a dezlipit de lut./ Dansează zvelt şi cântă, ca papura uşoară./ Amestecată-n ritmul aspectelor şi clară,/ Plăpânda siluetă tiparul l-a-ntrecut. (III, 37); Şi cum umblă în răspăr/ Prin grâu zvelt ca păpurişul,/ Pare luna-ntr-adevăr/ Că-şi începe secerişul. (III, 52); Statuia zveltă şi-nsemnând, se pare,/ Iubire, tinereţe sau credinţă,/ Subt frunza toamnei cenuşii dispare,/ Întinsă-n şes pustiu velinţă. (I, 12); Nu mai e fata zveltă cu doniţa pe umăr,/ E un lucru, amestecat/ Cu lucrurile fără umbră. (II, 75); Dămi fiecare deget, din cinci, să ţi-l sărut,/ Şi ţie, fată zveltă, care-nvârteşti în aer,/ Ca o sfârlează, fusul pe firul tors din caer,/ Şi ţie, străduitul cu palma grea şi tare,/ Cu ele îmbrăcate, de fier, ca-n degetare. (III, 81); În sânul ei ca mura/ Îşi pironeau căutătura/ Domnii zvelţi din jurul mesii./ – „Cine mai ia florile miresii?” (I, 210); Clădită-ncet cu dalta şi mistria,/ Zidirea lui atinge-n cruci Tăria./ Pleşuve piscuri, zvelte, drepte, rupte:/ Sorocul împlinit al unei lupte./ Meşteşugarul trist a biruit. (II, 106); Au trecut vremile, vârstele, orele,/ Fetele zvelte şi horele./ Au trecut porumbieii în zbor/ Pe deasupra lor,/ Cimpoaiele, viorile./ Au trecut şi florile. (II, 179); Când l-auzeau din muncă, năuci şi luaţi din lume./ La nunţi şi la botezuri, la zilele de nume,/ Cântau, să se-mpleteas-

690

Simona Constantinovici

că, tot soiul de unelte,/ Adânci, molâi şi zvelte; (IV, 75). ZVÂCNÍ (7), zvâcnesc, vb. IV. Din zvâc + suf. -ni. 1. (Despre inimă, tâmple etc.; la pers. 3) A palpita. 2. (Despre fiinţe) A sări, a ţâşni, a se repezi pe neaşteptate. Orişicum lăuta ştie să grăiască,/ De-o apăs cu arcul, de-o ciupesc de coarde./ O neliniştită patimă cerească/ Braţul mi-l zvâcneşte, sufletul mi-l arde. (I, 18); Îl vezi, căzut în trântă, că iar zvâcneşte drept?/ S-ar zice că e-n luptă cu cerul, piept la piept. (III, 79); Halucinat, eu, mamă? Dar sângele din vine/ Zvâcneşte. Pune mâna la pumn, ca şi la tine. (III, 217); Şi nu mă simt destoinic. Când fluierul tăcut/ Începe să zvâcnească, eu numai îl ajut. (IV, 77); Vorbele, gândurile, împletirile crezusem că-mi ajung./ Nu ştiam. Au zvâcnit umerii, au crescut braţele: fusesem ciung. (II, 67); Şi mi-au zvâcnit odată şi inima şi spada:/ Aveam din însăş gura spurcatului dovada –/ Şi trebuia pedeapsa netrebnicului unchi/ Să-i vie de la mine, acolo, în genunchi. (III, 211); Bat inimile toate, şi gândul ardentr-una,/ Tresare totul, maică, zvâcnind întotdeauna.../ Şi uită-te afară, diseară, la fereastră,/ Cum joacă balerina în mantie albastră... (III, 226). ZVÂCNÍRE (4), zvâcniri, s.f. V. zvâcni. Palpitare. * Mişcare bruscă şi involuntară a corpului. Mă simt pe la înnoptat/ Ca un zarzăr scuturat,/ Încleştat în rădăcină/ De-o zvâcnire de răşină. (I, 146); Râvneai mai sus cu mintea decât era datoare/ Zvâcnirea unei schiţe, făcută de-ncercare. (III, 87); Aduni încet otrava, până se umple oala,/ Şi-atunci încep în tine zvâcnirea şi răscoala/ Şi dai şi rupi şi sfarămi orbeşte,-apuci şi muşti,/ Nu te mai temi de oameni, de temniţă şi puşti. (III, 200); Noi am plecat ca orbii, cu sufletul la gură,/ Cântând, tot

din poruncă, zvâcniri de-ndemn şi ură./ Pe la sfârşit de vară,/ Ne-am întâlnit cu moartea la capătul de ţară. (III, 97). ZVÂCNÍT (2), -Ă, zvâcniţi, -te, adj. V. zvâcni. Care zvâcneşte; repezit, mişcat repede, brusc. Genunchii par molateci şi şoldul pare scurt./ Nu-i fragedă prin văluri cum este carnea vie/ Înfrigurat zvâcnită de-o patimă cu furt. (I, 241); În sânul meu sămânţa zvâcnită nuncolţeşte,/ Căci simţitoare ca o fântână şi o harpă,/ Nepipăite încă de ciutură şi deşte,/ Sunt nesfârşit de dulce şi nesfârşit de stearpă. (II, 206). ZVÂNTÁ (1), zvânt, vb. I. Lat. exventare. Tranz. şi refl. A pierde din umezeală; a (se) usca puţin. Ce-a scris noaptea s-a zvântat,/ Apoi, pân’ la scăpătat,/ Cu sugătoare de soare –/ Şi ziua şi pe-nserare –/ A citit şi tot a şters,/ Câte-o vorbă, câte-un vers, (IV, 110). ZVÂNTÁT (1), -Ă, zvântaţi, -te, adj. Din zvânta. Uscat numai în parte, de obicei la vânt sau la soare. Slovele prea îngroşate/ Trebuiesc cu el zvântate,/ Şi nisip când nu mai ai/ Iei ţărână şi presai. (IV, 212). ZVÂRCOLÍ (1), zvârcolesc, vb. IV. Cf. bg. vărgaljam. Refl. (Fig.) A se agita, a se zbuciuma, a se frământa sufleteşte. Sunt greu cum era grea Fecioara,/ Din Duhul Sfânt, şi-s chinuit şi trist./ Mă doare gândul, doare subsuoara./ Se zvârcoleşte parcă-n mine Crist. (II, 207). ZVÂRCOLÍRE (1), zvârcoliri, s.f. V. zvârcoli. Mişcare spasmodică; agitare, frământare. Tăcerea îşi oprise şi suflul şi-aştepta:/ Va birui pământul, sau zvârcolirea ta?/ Secunda, numai una-n vecie, o clipită,/ Va hotărî să bată, sunată sau dogită. (III, 79). ZVÂRCOLÍT (3), -Ă, zvârcoliţi, -te, adj. V. zvârcoli. Contorsionat; învârtit încoace şi încolo. În viscole şi gloată,

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 691 fugar şi duşmănit,/ De câte ori nădejdea de om nu ţi-a murit!/ De câte ori n-ai plâns/ Şi zvârcolit ca râma te-ai înnodat şi strâns! (III, 89); Făţarnică, vicleană, puhavă stârpitură,/ Neputincios stătuseşi cu tălpile la gură,/ Şi unghiile-n carne gingia ţi le-a ros,// Lipit de întuneric şi zvârcolit pe jos. (IV, 245); Pe flăcăi i-a luat pe sus/ Şi i-a dus şi i-a tot dus./ I-a furat o vijelie/ Peste negura pustie/ Şi i-a dus, i-a răsucit,/ Până li s-au risipit,/ Zvârcoliţi de-a-ndoasele/ Zgârciurile, oasele. (II, 255). ZVÂRLÍ (4), zvârl, vb. IV. Cf. scr. vrljiti, bg. hvărljam. (În concurenţă cu azvârli) Tranz. A arunca ceva (printr-o mişcare bruscă). Variantă pentru indicativ prezent, persoana a III-a sg.: zvârlă. Dormiţi, dormiţi,/ Căci legea o citeşte cariul/ Când voi sunteţi încremeniţi/ Şi-n ţeasta voastră-şi zvârlă zarul/ Satan, cu ochii buimăciţi./ Noroc! Fiţi fericiţi! (I, 55). Se încovoaie pe jumătate,/ Opreşte şoldu-n loc, zvârle piciorul/ Spre pâlcul, în cer, unde Săgetătorul/ Aţine noaptea drumul vulturilor de-argint. (I, 234); Sculele mele cântate/ Le-aş zvârli vârtej în foc./ Vreau un singur pai, în loc/ De unelte-ncrucişate. (II, 93); Viteaz în zbor, învierşunat în luptă/ Cu negura neîntreruptă?/ Semeţ de slavă, slava te-ncovoaie./ Ţi-a frânt avântul, te-a zvârlit în ploaie. (IV, 11). ZVÂRLÍT (2), -Ă, zvârliţi, -te, adj. V. zvârli. Aruncat. Dar bunătăţile boierului, de dar,/ Erau zvârlite-n bălegar,/ Nici câinii, învăţaţi cu gusturi rele,/ Neatingându-şi nările de ele. (III, 194); Tu i-ai ucis un tată, el ţi-a ucis un frate,/ Din ţara prinsă-n flacări pierise jumătate./ Erau zvârliţi în groapă cu morţii, şi răniţii,/ De vii, şi oropsiţii de-ai lor şi urgisiţii. (III, 95). ZVON (16), zvonuri, s.n. Din sl. zvonu. 1. Ştire, veste. 2. Rumoare; gălăgie.

3. Foşnet, murmur, zumzet. 4. Sunet depărtat produs de clopote sau de instrumente muzicale. Încep să se mişte de-acuşi,/ Să capete trup/ Din umbră şi zvon ca de stup,/ Şi, rupte, pe-ncetul se reîntregesc. (II, 199); Într-un judeţ de miazănoapte,/ Din sat în sat, din zvon, din şoapte,/ Se ştie că şi-au rupt genunchii,/ Până la groapă, taţii, fraţii, unchii,/ Şi verii, şi cumnaţii, şi nepoţii. (II, 253); Un zvon, cândva, făcuse pe omul de onoare,/ Încrezător în şefii mai mari, să se omoare./ Când zvonul ar ajunge ştiut întemeiat,/ Puroiul s-ar întinde şi-n sus, până-n Palat. (III, 150); Ca să le pară mâinile curate,/ Dau zvon că răul vine doar din străinătate./ Şi caută prin lume pe cei care instigă/ Să scapere-n bordeie uscata mămăligă. (III, 160); Fluiere, naiuri, trâmbiţe şi strune/ V-aţi adunat a geamăt, a zvon şi-a rugăciune. (III, 294); Ca bănuiala dreaptă din zvon să nu se nască,/ El împlineşte slujba stăpânilor, de mască/ Împarte miliardul cu ei în părţi egale:/ Atât la sută mie, şi restul dumitale. (IV, 72); Dihania-mbrăcată în platoşă şi zale,/ Flămândă să ucidă, dă lumii iar târcoale,/ Şi iar i se năzare,/ C-aude zvon şi tropot şi huiet dintr-o zare. (IV, 73); Capitala răsfăţată/ E deazi-noapte-mpresurată,/ Spune zvonul, şi-un fior/ Trece-n pielea tuturor/ Deputaţilor din Sfat. (III, 138); Să fi fost el, sau zvonul stârnit de prin Scripturi,/ Rătăcitor prin noapte, prin vii, prin arături,/ Ca broaştele ţestoase, sobolii şi zefirii?/ Prins între-nchipuire şi unda nălucirii (III, 298); Când graurul, când mierla, când cucul, când prigorul/ Şi zvonul ciocârliei îşi luau din fluier zborul,/ Şi parcă o pădure întreagă, la răspânte,/ Din ulmi, din fagi şi paltini se ridica să cânte. (IV, 74); Dintre cetăţi de plumb şi de omăt/ Purcede înnainte

692

Simona Constantinovici

şi-ndărăt,/ Se dezmorţesc din stâncile oprite/ Zvonuri de lănci, murmure de copite. (II, 107); Avea şi glasul umbrăntre icoane,/ Dând zvonuri pe şoptite din tăcere,/ Din încăpere-n încăpere. (IV, 18-19); Zvonurile cercetate/ S-au vădit adevărate. (IV, 178).

ZVONÍ (1), zvonesc, vb. IV. Din zvon. Tranz. A face să sune, să răsune (ceva). Pe la cântat, cocoşii, când strigă şi sengână,/ Stafia se destramă ca un fuior de lână./ Zvonesc de arătare toţi oamenii, din strajă./ Eu, în strigoi şi stafii nu cred. E poate-o vrajă, (III, 209).

Dicţionar de termeni arghezieni. Volumul III: P - Z ������ 693