Forme de imaginar cultural

Bachelard, Gaston, Aerul și visele, București: editura Univers, 1978, p. 28
Ibidem., p. 30
Idem., Pământul și reveriile voinței, București: editura Univers, 1999, p. 270
Idem., Aerul și visele, București: editura Univers, 1978, p. 109
Ibidem., p. 45
Ibidem., p. 109
Ibidem., p. 289
Cohen, Jean-Louis, Le Corbusier, Köln: TASCHEN, 2013, p. 43
Le Corbusier, Vers une architecture, p. 137
Kroll, Andrew, "AD Classics: Villa Savoye / Le Corbusier" în Arch Daily din 27.10.2010, accesat la adresa http://www.archdaily.com/84524/ad-classics-villa-savoye-le-corbusier/
Cohen, Jean-Louis, op. Cit., p. 47

http://jurnalul.ro/timp-liber/casa/resedinta-savoye-de-la-poissy-314971.html
CENTRUL DE EXCELENȚĂ ÎN STUDIUL IMAGINII
Teoria și Practica Imaginii









Forme de imaginar cultural
~ eseu ~
Sfidarea imaginarului căderii în arhitectură
studiu de caz: Vila Savoye











București, Iunie 2014 Tudor Corina Florentina

"Este tentant să ne imaginăm că această extindere îndrăzneață a universului sculptural a devenit posibilă odată cu aparția avionului de pasageri. Trăim într-o epocă în care experiențe kinestezice intense ne-au învățat că aerul este o substanță materială asemănătoare pământului, pietrei sau lemnului, un mediu care nu numai că susține corpuri grele, dar le și apasă puternic, un mediu de care ne putem izbi ca de o stâncă."

(Rudolf Arnheim, "Arta și percepția vizuală")
Imaginarul căderii ca formă de imaginar cultural a funcționat în artă prin expuneri ale ipostazelor corpului în diferite poziții, torsiuni ale mușchilor etc., în orice caz având omul drept entitate centrală în figurarea acestei stări. Starea de cădere sau ascensiunea ca ipostază anterioară căderii, personificată și interpretată doar de către ființa umană în zorii modernității ajunge să se exemplifice încă de la începutul secolului trecut prin creația umană. Corpul uman se extrapolează creației sale, care capătă forma sa în privința imaginarului acestuia. Omul a atins acel prag în care creațiile sale, invențiile sale pot căpăta forme diverse, conforme cu pulsiunile lui interioare, stările de spirit, stadiului său de evoluție. Tehnologia a permis ca cele mai îndrăznețe vise să nu fie reprezentate doar la nivelul picturii ci să capete contur în realitate. Și cum arta nu se mai identifică numai cu pictura, ci s-a extins o dată cu marile expoziții de la început de secol XX către sculptură, arhitectură, mecanică, tehnologie, decorațiuni interioare, accesorii etc., avem de-a face cu un mesaj cultural ce ia forme cu mult diferite față de cele cu care eram obișnuiți.
Raportat la cele expuse mai sus, inventarea avionului cu pasageri, spre exemplu, trebuie să fi avut mari influențe asupra mentalului omenesc legat de posibilitățile sale de ascensiune, de sfidare a gravitației sau a simplei greutăți, în alte cuvinte o încununare a dorinței arhaice de zbor prin eliminarea fricii și sfidarea unei întregi tradiții ce afirmă contrariul. Apariția avionului de pasageri a reprezentat cu siguranță o sursă de influențare a imaginarului cultural nu doar a simplilor "pasageri" ci chiar a artistului Charles-Edouard Jeanneret, devenit arhitectul Le Corbusier. În acest eseu voi arăta cum aspirația către ascensiune a omului, ce face abstracție de posibilitatea căderii, este imortalizată prin proiecte de arhitectură ca cele demarate de Le Corbusier, dintre care Vila Savoye este cea mai emblematică. O dată cu aceasta vom observa cum aerul a devenit un mediu în care omul se poate desfășura chiar și în lipsa unui suport solid, terestru, și poate crea forme din el, cu el, în jurul lui, făcându-se abstracție de posibilitatea căderii. Căderea, ca o frică învinsă, ajunge să fie reprezentată prin opusul ei și anume ascensiunea.
La Vila Savoye avem de-a face cu o înălțare a volumelor. Acestea sunt propulsate de la sol și suspendate pe o serie de piloni: zidurile sunt eliminate pentru a crea un spațiu cât mai liber. În fapt, parterul pare a fi un spațiu gol ce susține dormitoarele primului etaj și terasa ce stă drept acoperiș. Încă din 1929, Le Corbusier nu face decât să atenteze la acel imaginar primordial al omenirii legat de greutate și cădere, pe care reușește să-l elibereze prin propunerea unor forme ascensionale. Vila Savoye a fost construită conform celor cinci principii ale filosofiei despre arhitectură ale lui Le Corbusier: folosirea pilonilor pentru a concentra toată rezistența asupra lor; conceprea unor spații cât mai libere – libere de pereți; construirea fațadei separat de restul structurii; extinderea ferestrelor, plasarea grădinii interioare pe acoperiș. Toate aceste elemente par simple inovații ale unui curent avangardist, dar ele de fapt aderă la un inconștient profund al imaginilor despre zbor, plutire, eliberare.
Arhitectul însuși atestă faptul că s-a inspirat din tehnologia avioanelor și din aerodinamica lor pentru a proiecta o astfel de casă. Gaston Bachelard reușește să teorizeze o psihologie a zborului care, datorită aerostatului și avionului, aceasta nu mai reprezintă o absurditate pentru planul realității. Menționam la început cum orice tentativă de zbor sau nereușită prin cădere putea fi figurată doar la nivel pictural. De îndată ce imaginile despre zbor au prins adevărate "aripi", un tip special de imaginar colectiv s-a declanșat mai ales în rândul artiștilor care au reușit să experimenteze zborul încă de la începuturile lui tehnologice. Un imaginar care dăinuie acum în rândul tuturor prin visele legate de zbor înzestrează omul cu ideea acestei puteri, acum posibile, de a zbura. În vila Savoye, zborul este adus aproape de pământ și devine realitate: locuitorul nu doar că este la etaj, el este proiectat în înălțime de piloni ireal de subțiri.
Gaston Bachelard vorbește despre imaginarul zborului reprezentat de aripă în raționalitatea antică, de unde și alcătuirea imaginii lui Icar. Imposbilitatea zborului provine din imposibilitatea deprinderii aripii – singurul element legat de zbor existent în natură cu care oamenii puteau relaționa. Zborul este asociat imediat existenței aripei. Dar o dată cu imaginea aerostatului, și chiar și cea a balonului, ideea de "carcasă pneumatică" își face loc în imaginarul învederat pentru a modifica schemele mentale ce figurează zborul. Așadar această imagine ajută la înțelegerea, perceperea înălțării "fără aripi", cum este și vila lui Le Corbusier, ce furnizează un instinct al imponderabilității. Onirismul aerian vine în întâmpinarea unei frici fundamentale de cădere, prin inspirarea unei aspirații înalte, onirism aerian existent deja în imaginarul cultural și tradus prin aceste lucrări arhitecturale ce datează din anii 30.
Pentru a descifra mai bine cele cinci puncte – principii ale lui Corbusier, voi lua pe rând trei dintre ele, fundamentale pentru interpretarea noastră: pilonii, cubul suspendat, grădina. Conceperea pilonilor permite aerisirea spațiului întrucât ei suportă toată greutatea ce ar fi fost în mod normal distribuită pereților. Dar aceștia fiind eliminați, spațiul devine mult mai fluid, se sustrage ierarhiilor sau delimitărilor. În cartea lui Gaston Bachelard despre pământ și reveriile sale este arătat cum o ascensiune opune întotdeauna o descensiune: pilonii concentrează toată tensiunile pe care le descarcă în pământ pentru ca primul etaj să poată fi elevat. Ca atare, zborul, înălțarea nu poate exista fără sacrificiul unei greutăți lăsate în urmă, pe pământ, ca un fel de contrabalansare. Psihologia greutății coexistă cu o nostalgie a imponderabilității, așa cum locul de sus nu poate există fără locul de jos. Toată această dinamică este generatoare de o imaginație specifică mișcării. Imaginea pilonilor, ca avatar al puterii, devine reprezentativă, inspirațională pentru oamenii care suportă greutăți pentru a ridica ceva. Gaston Bachelard face referire la legendarul Atlas asupra căruia se năpustește cerul și pe care îl ridică cu mâinile sau la mitul lui Hercule care suportă geutăți și depune un efort fizic în semn de răzvrătire împotriva lumii. Simpli piloni, extravaganți prin actul lor de voință, pot căpătă semnificația de luptă împotriva mentaluilui înrădăcinat doar într-o psihologie a căderii. Dar aici căderea presupune concomitent eliberarea unei alte forțe, înălțătoare.
Și astfel urcăm la etaj, un etaj ce ilustrează tema abordată adesea de poeți, cea a căderii în sus, ce se înfățișează ca o dorință intensă de a merge spre cer cu o mișcare tot mai accelerată. Poetul nostru din cazul de față, Le Corbusier, a transpus această accelerare tocmai prin faptul că, vizual, etajul este mai voluminos și mai greu, de aici o intensificare a actului, un efort de propulsare ce se cere a fi mai puternic, un elan mai mare - azvârlire în sus ce creează imaginea unui abis răsturnat, de unde și conștiința unei noi imponderabilități. Proiectarea cubului suspendat, în limbaj poetic, apelează la un sentiment de vertij indus de anumite forme (descrise în poezii, iar cu această ocazie create în realitate) ce fascinează spectatorul care dorește să experimenteze o astfel de estetică. Pentru că starea de legănare provoacă fericirea, numită legănare prin simpla idee de proiectare în aer, de balans în aer. Călătoria aeriană apare ca o călătorie pe valuri, provocatoare de fericire, de mișcare și în ultimă instanță, de imagine, de viziune. Această viziune este controlată de creatorii de activitate imagologică. Artiști ca Le Corbusier știu să ofere doritorilor experiența inversiunii stilistice, menită să anime inconștientul încremenit într-o atitudine. Această contemplare dinamică are consecințe în plan real – imaginea propulsării imprimă oamenilor forță și voință de a ridica și purta poveri, pentru a le reconverti semnificația; ei devin astfel creatori ai lumii, schimbători ai sistemului instaurat, ei sunt de fapt cei care se înalță și se împotrivesc sorții. Omul devine astfel cel care de fapt sprijină cerul, imaginea unor coloane ce țin bolta cerească nu este decât o transfigurare a unei năzuințe umane. Teama străveche a căderii cerului în cap este contrazisă de o serie de coloane care susțin o casă cu o grădină deasupra: stâlpul devine un erou cu care omului i-ar plăcea să se identifice: "Spectatorul care se angajează în asemenea imagini participă la munca stîlpului". De aceea, pare a fi preferabil ca stâlpii să susțină cât mai multă greutate și nu să fie doar decorativi, pentru a flata un anumit orgoliu al omului impus prin imagine.
La capătul acestui efort susținut ne așteaptă recompensa: grădina de pe acoperiș care se află acolo ca încununare a călătoriei noastre aeriene, o călătorie pe care însuși Le Corbusier a proiectat-o încă din planul inițial. Promenada arhitecturală era menită să poarte locuitorul în mod fluid în toate colțurile casei, să îl transporte de la un etaj la altul pe calea rămpilor, și nu a scărilor, pentru ca transferul să fie cât mai volubil, cât mai aerian, putem spune. Până și singura scară existentă este în formă de spirală, fapt ce sugerează continuitatea spațiului, chiar acea legănare de care vorbea Gaston Bachelard. Arhitectul a fost inspirat de inovațiile în aerodinamică, conform cărora a construit Vila Savoye ca o "mașină de trăit", funcțională, dar până la urmă eliberată, epurată de orice forme gratuite, strict decorative – de aici și puritatea spațiului foarte aerisit. Iar o mașină trebuie să fie mobilă; ea este destinată călătoriei. Interioarele, ca și exteriorul, nu dau seama de nici o față, un spate sau vreun lateral: ierarhiile sunt abolite, casa e menită să fie cât mai circulară posibil, abordabilă din toate unghiurile; chiar și traseul mașinii până la garaj încercuiește casa, accentuând și mai mult formele sale curbe, libere, caracterizate de mobilitate.
Terasa este locul în care acea contemplare dinamică poate fi înfăptuită până și de personajul lui Nietzsche, căruia îi plăcea să creadă că "adâncurile sunt în sus": în vis, în ultimul meu vis din această dimineaţă, mă găseam pe un promontoriu - dincolo de lume, şi ţineam o balanţă în mână şi cântăream lumea." – așadar doar cel ce se află pe o poziție înaltă poate aprecia lumea la justa ei valoare, dar prin această apreciere își demonstrează superioritatea: în casa noastră din eseu locuitorul nu doar că se află la etaj, ci la un etaj suspendat; devine omul imponderabil care a învins greutatea. Contemplarea este facilitată de geamurile dispuse orizontal, pe lungime, de-a lungul celor patru orizonturi ce nu au parte de delimitări. Această fereastră-panglică jonglează cu diferențele dintre interior și exterior făcând ca, alături de terasa interioară și grădina de pe acoperiș, spațiul interior să se îmbine armonios cu entitățile aeriene din natură. Asta, dar și întinderea geamurilor sau jocurile de lumini fac ca întreaga clădire să pară mai ușoară.
Un ultim argument în favoarea zborului oniric activat prin imaginea vilei Savoye este însăși intenția lui Le Corbusier de a construi un spațiu în armonie cu mediul natural, prin integrarea naturii în spațiul locuibil dar și prin poziționarea casei în mijlocul unei peluze întinse, într-un mod cât mai puțin intruziv posibil, lăsând impresia unui obiect ce se rotește în spațiu și care tocmai ce a aterizat. Prin urmare, este o structură foarte stimulativă la nivel vizual. Cu un design sculptural realizat cu mare grijă, minimalist, purist, cât mai bine integrat în spațiu, el aderă la clasicismul antic, dar reprezintă în același timp un manifest modernist. În arhitectură, modernismul s-a manifestat prin accentul pus pe volumetria formelor, și nu pe masa clădirilor. Volumul devine astfel mijloc de expresie artistică, ca atare un asemenea proiect architectural ca cel expus aici se impune la nivel imagistic ca mesaj artistic. Le Corbusier și-a impus lucrările sub forma unui vis utopic, așadar vila este încărcată ideologic și simbolic, mai ales că demersul arhitectului face parte dintr-un curent amplu ce se bazează pe interacțiunea dintre tehnologie și arte vizuale, o mișcare populată de virtuți pedagogice cu scopuri clare de transformare a arhitecturii către esențializarea ei, forme epurate, geometrizate, care să servească mult mai eficient viața umană și mediul social. O asemenea viziune se traduce prin eliberarea de artificii, transferarea lor către structura de rezistență (descensiune), rezultând în ascensiunea unui nou spirit, acela al stilului internațional.
În concluzie, o invenție de aproape un secol ne dezvăluie cum psihologia zborului a căpătat mai multă "greutate" în ochii oamenilor decât psihologia căderii. Această eliberare nu a putut fi impusă decât prin vehiculul imaginii, care astăzi înseamnă mai mult decât pictură; înseamnă tehnologie, înseamnă o nouă valorificare a spațiului din punct de vedere estetic, purtător de semnificații mai ales prin vidarea lui. Vidul în arhitectură funcționează ca potențiator al prezenței umane: orice interior gol invită vizitatorul către a-l umple, a-i da semnificație prin dilatarea propiei personalități. La vila Savoye am arătat cum prezența pilonilor înzestrează locuitorul cu voința de a prelua puterea. Așadar volumele în arhitectură, alături de ascensiunea lor, influențează cardinal atitudinea umană la nivel imagistic, operându-se un transfer al mesajului artistic: năzuința umană tinde către o înălțare a spiritului, către răzvrătire în fața ordinii tradiționale, ascensiune și superioritate. Stimulat vizual și eliberat de frica căderii, omul capătă puterea psihologică de a-și părăsi poziția statică din ramele tabloului, câteodată întoarsă invers, pentru a se transfera spațiului tridimensional și pentru a porni în cucerirea lui pe o cale pașnică, cea a survolării prin aer.


BIBLIOGRAFIE
ARNHEIM, Rudolf, Arta și percepția vizuală
BACHELARD, Gaston, Aerul și visele, București: editura Univers, 1978
BACHELARD, Gaston, Pământul și reveriile voinței, București: editura Univers, 1999
COHEN, Jean-Louis, Le Corbusier, Köln: TASCHEN, 2013

Resurse electronice
http://www.archdaily.com/84524/ad-classics-villa-savoye-le-corbusier/
http://jurnalul.ro/timp-liber/casa/resedinta-savoye-de-la-poissy-314971.html














ANEXE