GNOSTICISM - Continuare din pagina 5 neadevăruri despre Mântuitor?”. Episodul se sfârşeşte când, în apărarea Mariei, intervine Levi care îl mustră pe Petru: „Petru, tu ai fost totdeauna iute la mânie. Acum te văd că o înfrunţi pe femeie ca pe un duşman. Dar dacă Mântuitorul a făcut-o demnă, cine eşti tu, cu adevărat, să o respingi? Mântuitorul ştie mai bine cine este ea. Şi pentru aceasta a iubit-o mai mult decât pe noi”. Se pare că după acest episod destul de violent, grupul Mariamnei „călătoreşte prin Siria, spre nord, în lumea vorbitoare de limbă greacă” (p.147). Este acesta şi motivul pentru care va adopta varianta greacă a numelui Maria Magdalena. Oricum, chiar şi aşa, ea cunoştea mai multe limbi. Bovon, unul dintre cercetătorii implicaţi în proiectul „mormântul lui Iisus” susţinea că Maria Magdalena era „un susţinător înstărit al sectei lui Iisus, şi se născuse în Nazaret, în regiunea Mării Galileii” (p.148). În acea regiune se vorbeau mai multe limbi, iar cel mai „potrivit” oraş unde se putea naşte era Sepphoris, care nu era departe de Nazaret, fiind populat în majoritate de romani. Tot la Sepphoris se vorbea şi greaca. Cu alte cuvinte, Maria Magdalena era poliglota, căci pe lângă aramaică, ştia greacă şi latină. Mariamne se întoarce la Ierusalim spre sfârşitul vieţii unde şi moare, fapt care contrazice ideea susţinută azi că ar fi murit undeva prin sudul Franţei (p.150, 285). Dacă a murit în Israel, e posibil să fi ajuns alături de cel care i-a fost mentor şi soţ. Apostolii erau prea departe pentru a se opune. Biserica Ortodoxă Greacă o mai sărbătoreşte azi pe Maria Magdalena, „pe care o denumesc Mariamne, în fiecare an, pe 22 iulie” (p.149), considerându-o „Egala Apostolilor” (n.19, p.149), aspect care nu poate decât să îi reabiliteze statutul. Tot în aceaşi dată e sărbătorită şi în Biserica Ortodoxă Română. Dacă Evangheliile canonice vorbesc depre o Marie Magdalenă păcătoasă, cele gnostice îi pun în evidenţă calităţile de apostol de după ...urmarea lui Hristos (p.285). Clar este că Maria Magdalena nu era rudă cu Iisus, dar ar fi avut un copil cu Acesta, aşa cum spun probele ADN, adunate din trei osuare, unul fiind cel al copilului celor doi care a murit de tânăr (p.286). Acesta nu ar fi altul decât Toma „geamănul”.
PROFIL - Continuare din pagina 19 istorie picturile care înfăţişau evoluţia umană, coloanele sculptate, încât să simbolizeze diverse metamorfoze ale spiritului, sau simbolul umanităţii, reprezentat printr-un om înconjurat de forţe spirituale, singura piesă de sculptură care a rămas întreagă după ce clădirea a luat foc în 1923. Gotheanum-ul nu a luat sfârşit, fiind ridicat din nou, de această dată din beton, pe parcursul a cinci ani, în 1928. După primul război mondial, Rudolf Steiner se implică şi în politică, teoria sa privind tripla ordine socială ajunge să fie o adevărată ameninţare pentru Germania nazistă, motiv pentru care este acuzat în mod public ca fiind trădător al Germaniei. Naţional-socialistul Dietrich Eckart, îl atacă numindu-l evreu, acuzaţie destul de gravă în acea perioadă, iar Hitler şi simpatizanţii săi încep o adevărată campanie publică impotriva lui, fiind în cele din urmă sfătuit să părăsească Germania. Tripla ordine socială însemna independenţa celor trei domenii sociale : economia, politica şi cultura, precum şi interacţiunea dintre ele pentru progresarea societăţii. Distrugerea Goetheanum-ului şi ameninţările naziştilor îi slăbesc sănătatea, din ce în ce mai firavă, decedând în 1925, pe 30 martie.
http://gnosis.weblog.ro/
325400 Caransebeş str.Libertăţii nr.15 Tel.: 0255-512178
Cuprins
Kabbala: Curs introductiv
GNOSIS
BIBLIOTECA GNOSIS 1995
nihil
sine
AUGUST 2007 • vol.II, anul 1 • nr.8
gnos is
G N O S I S Revistă de arheologie spirituală www.gnostic.ro ISSN: 1842-6050
Director: Petru Adrian Danciu, e-mail:
[email protected] Redactor şef: Doru Timofte , e-mail:
[email protected] Redactor adjunct: Carina Duică , e-mail:
[email protected] Corector: Liliana Floria, e-mail:
[email protected] Colectiv de redacţie:
BIBLICE: VECHIUL TESTAMENT
Personalitatea filosofică & teologică a regelui-preot Melchisedec p.6
GNOSTICISM: MARIA MAGDALENA
Gnostica Mariamne p.4 FILOSOFIE: HEIDEGGER
Martin Heidegger: Excurs despre fiinţă, fiinţare şi Dasein
Cosmin Radu-Duduc, Elisabeta Danciu, Florica Indricău, Barneata L. Alexandra, Ioan A. Banceu
p.9
Membru onorific: Amalia Niagu (1968-2007) Adresa redacţiei: Caransebeş, cod 325400, str. Calea-Severinului nr.179, tel. 0255-515610 Jud. Caraş-Severin Contact electronic: Grup: http//grups.yahoo.com/grup/bibliotecagn osis/ Abonamente prin e-mail:
[email protected] Forum: http://gnostic.21.forumer.com Blog: http://gnosis.weblog.ro/ mIRC: Undernet #gnostic
DEMONOLOGIE: INFERNUL
Topografie infernală în cântul VI al Eneidei (2) p.11 ISTORIA RELIGIILOR: EGIPT
O statuetă a zeului Osiris la Tibiscum!
Tehnoredactare & tipar: S.C. LANDMARK S.R.L., Caransebeş, cod 325400, str. Libertăţii nr.15, Tel./fax: 0255-512178, jud. Caraş-Severin
p.16
PROFIL: RUDOLF STEINER
Rudolf Steiner
Notă: Articolele se trimit pe adresa redacţiei, prin poştă sau e-mail. Materialele trimise prin poştă trebuie tehnoredactate, cu diacritice. Ele trebuie salvate pe două dischete sau CD. De asemenea, vor fi însoţite de adresa autorului şi, opţional, de fotografia acestuia. Autorii articolelor sunt direct responsabili de conţinutul acestora. Redacţia nu îşi asumă nici o responsabilitate în acest sens.
p.18 KABBALA: CURS INTRODUCTIV / 8
Corespondenţe Sephirotice p.21 PROZĂ
will I have to start praying? Because I will! P.15
de bază ale pornirilor care ne caracterizează comportamentul sunt pre-verbale şi non-raţionale; oricine care a încercat să schimbe natura de bază sau credinţele altei persoane prin forţa argumentelor raţionale va şti aceasta. După Netzach mergem către sephira Hod, să obţinem ultima noastră încărcătură de Formă. Întreabă un copil de ce vor ei ceva şi el îţi va spune: “Pur şi simplu”. Întreabă un adult şi vei obţine o listă întreagă de motive. Trăim în interiorul unei culturi unde este important (chiar esenţial) să ne motivăm fiecare acţiune pe care o facem, şi Hod este sephira formei unde este posibil să dăm formă doleanţelor şi termeni, motivelor şi explicaţiilor. Hod este sephira abstractizării, raţiunii, logicii, limbajului şi comunicării şi o reflecţie a Mamei Formei în mintea umană. Avem o capacitate înnăscută de a abstractiza, de a merge imediat de la particular la general, şi avem o capacitate înnăscută de a comunica aceste abstractizări folosind limbajul şi ar trebui să fie clar de ce traducerea alternativă a lui Binah este “Inteligenţa”; Binah este “inteligenţa lui Dumnezeu”, şi Hod sprijină ceea ce recunoaştem în general drept inteligenţa în oamenii abilitatea de a prinde abstractizări complexe, raţiunea lor şi articularea acestei înţelegeri folosind unele înţelesuri ale comunicaţiei. Sinteza dintre Hod şi Netzach pe Pilonul Conştiinţei este sephira Yesod. Yesod este sephira interfeţei, şi comparaţia cu o periferică a unui computer este una excelentă. Yesod este câteodată numită “Receptacolul Emanaţiilor”, şi ea face legatura dintre emanaţiile tuturor celor trei piloni şi sephira Malkuth şi, prin Yesod, ultima formă abstractă a “ceva” se transformă în materie. În Yesod, Forma, nu mai este abstractă, ea este explicită, dar nu încă individuală, ultima calitate este rezervată pentru Malkuth, singura. Yesod este precum materia topită într-o fabrică de sticlă; topirea este o realizare o ideii abstracte de “sticlă”, atât cât ea poate să exprime forma unui design particular de sticlă, în cel mai mic detaliu, dar nu este ea însăşi o sticlă individuală. Ultima etapă în proces este sephira Malkuth, unde Dumnezeu devine carne şi fiecare formă abstractă este realizată, în “lumea reală”. Este mult de spus despre aceasta, dar o păstrăm pentru mai tarziu. Întregul proces pe care l-am descris este numit Fulgerul. Fulgerul parcurge sephiroth-urile astfel: Kether, Chokhmah, Binah, Chesed, Gevurah, Tiphereth, Netzach, Hod, Yesod, Malkuth şi dacă urmărim cursul acesta pe diagrama Arborelui, vom vedea că are o formă de zig- zag, o formă de fulger. Sephiroth-urile sunt numerotate în funcţie de ordinea lor în Fulger. Kether este 1, Chokhmah este 2 şi tot aşa.
În “Sepher Yetzirah”, se afirmă, în legatură cu sephiroth-urile: “Când te gândeşti la cele zece sephiroth, acoperă-ţi inima şi pecetluieşte-ţi dorinţa buzelor tale de a le anunţa divinitatea. Trezeste-ţi mintea. “Ar trebui ca ea să scape prinsorii tale, să iasă şi să o aduci înapoi, sub controlul tău. Precum a fost spus: “Şi vietăţile au fugit şi s-au întors precum apariţia unui fulger de lumină”, în aceeaşi manieră a fost Legământul creat”. Citatul din interiorul citatului provine din Ezechiel 1,14, un text care a inspirat un număr mare de speculaţii kabbalistice timpurii şi este probabil ca Fulgerul de Lumină, astfel descris, este una dintre cele mai timpurii componente ale ideii de emanaţie sephirothică. Fulgerul de Lumină descrie procesul creativ, începând cu Dumnezeu, necunoscutul, nemanifestatul, ascunsul şi continuându-l prin zece stadii distincte, către o schimbare în lumea materială. Poate fi folosit pentru a descrie “orice” schimbare; aprinderea unui chibrit, scărpinatul în nas, plimbatul câinelui. Deoarece Fulgerul de Lumină poate fi folosit pentru a înţelege procesul intern prin care lumea materială a simţurilor se schimbă şi evoluează, el este o cheie către practica lucrărilor magice. Putem continua ideea afirmând că această cheie către înţelegerea naturii noastre spirituale nu aparţine spiritualităţii empirice, unde ea ar rămâne inaccesibilă, ci aparţine rutinii şi lucrurilor neînsemnate din viaţa de zi cu zi. Totul este egal “spiritual”, egal “divin”. Fulgerul de Lumină se opreşte în Malkuth şi poate fi urmat, în sens invers, de-a lungul căilor ascunse ale Creaţiei până când se ajunge iar la sursă.
Kabbala: Curs introductiv celălaltă aparte şi cu această metaforă suntem acum gata să descriem Fulgerul, procesul prin care Dumnezeu se încarnează, procesul care a creat şi a susţinut creaţia. 2 Fulgerul de Lumină Geneza Kabbalistică La început a fost “Ceva”…sau “Nimic”. Nu contează cu adevărat ce termen folosim, deoarece ambele sunt egale, fără înţeles, în acest context. “Nimic” este probabil termenul mai potrivit dintre cele două, deoarece putem folosi “Ceva” în paragraful următor. Kabbaliştii numesc acest “Nimic” “En Soph” care literal, înseamnă “fără sfârşit” sau infinit, şi înţeleg prin acesta un Dumnezeu în sine însuşi, ascuns şi nemanifestat. În afară de acest indescriptibil şi de neînţeles “Nimic”, vine “Ceva”. Probabil acestui moment, în Kabbala, i-au fost dedicate mai multe cuvinte decât oricărui alt moment. Un punct s-a cristalizat în En Soph. Aşa a apărut acest “Ceva”. În unele versiuni ale acestei poveşti, En Soph, “s-a contractat” pentru “a face loc” creaţiei (teoria lui Isaac Luria despre Tsimtsum). Nu vom detalia şi dezbate această teorie aici, ci vom reţine imaginea de punct cristalizat ca fiind suficientă. Acest punct a fost coroana creaţiei, sephira Kether şi în interiorul acesteia, era conţinut tot potentialul nerealizat încă al creaţiei. Un aspect a lui Kether este forţa pură, creativă a lui Dumnezeu, care izbucneşte în creaţie precum o explozie de gaz fierbinte, ce ţine un balon cu aer cald în aer. Kabbaliştii sunt aproape siguri cu privire la acest aspect. Creaţia nu s-a întâmplat doar atunci demult, ea se întâmplă tot timpul şi, fără forţa pentru a o susţine, creaţia se va sparge precum un balon. Aspectul de forţă din interiorul lui Kether este sephira Chokhmah şi poate fi gândită ca voinţa lui Dumnezeu, deoarece fără ea, creaţia va înceta să “fie”, să “devină”, să existe, să schimbe, să evolueze. Distincţia experimentală între Kether, punctul emanaţiei şi Chokhmah, revărsarea creatoare este indefinibilă, dar unele diferenţe sunt prinse în frazele: “Eu sunt” şi “Eu devin”. Forţa, de sine stătătoare, nu acumulează nimic, ea are nevoie să fie conţinută, şi analogia cu balonul este bine venită din nou. Chokhmah conţine în interiorul ei necesitatea lui Binah, Mama Formei. Autorul Zoharului face frecvent uz de polaritatea sexuală drept metaforă, pentru a descrie relaţiile dintre forţă şi formă, milă şi severitate (de asemenea, cele mai evidente metafore sexuale sunt folosite pentru mariajul dintre Microprosopus si mireasa sa, Regina şi Mama Inferioară, sephira Malkuth). Sephira Binah este Mama Formei; forma există în interiorul lui Binah, ca potenţial, nu ca o actualizare, precum un pântec conţine potenţialul unui copil. Fară posibilitatea formei, nici un lucru nu ar fi distinct faţă de altul; ar fi posibil să distingem între lucruri, imposibil să avem individualitate, identitate sau schimbare. Mama Formei conţine potenţialul formei în interiorul pântecului ei şi dă naştere formei, când un impuls creativ, trece Abisul spre Planul Forţei şi emană prin sephira Chesed. Din nou avem idea “devenirii”, a curgerii enegiei creative, dar la un nivel
mai jos. Sephira Chesed este punctul la care forma devine perceptibilă minţii, ca o respiraţie, o idee, o viziune, acea “Eureka!”, momentul imediat anterior acelui “Ştiu!”. Chesed este acea calitate a inspiraţiei înnăscute. Nici o schimbare nu survine uşor, precum punctează Cordova “totul doreşte să rămână precum este”. Creaţia formei este echilibrată în sephira Gevurah, prin conservarea şi distrugerea formei. Orice impuls al schimbării este canalizat prin Gevurah şi dacă ceva nu se opune, nu îi opune rezistenţă, atunci ceva va fi distrus. Dacă vrei să faci hârtie, trebuie să tai un copac. Dacă vrei să aboleşti scalvia trebuie să distrugi cultura care o perpetuează. Dacă vrei să schimbi mintea cuiva, trebuie să distrugi credinţele acelei persoane privind materia în cauză. Sephira Gevurah este calitatea judecăţii stricte care opune schimbare, distruge nefamiliarul şi corespunde în multe feluri unui sistem imun în interiorul corpului lui Dumnezeu. Trebuie să existe un echilibru între creaţie şi distrugere. Prea multă schimbare, prea multe idei, prea multe lucruri se întâmplă prea rapid şi capătă trăsăturile haosului. De asemenea, prea puţine schimbări, nici o idee nouă, prea multă formă şi structură şi protocol pot sufoca. Trebuie să fie un echilibru care “să contureze un sens” şi această idee de “echilibru” sau a “conturării sensului” este exprimată în sephira Tiphereth. Este o moralitate instinctivă şi nu este o prezenţă înnăscută în specia umană. Nu este bazată pe norme culturale. Unii o au, altora le lipseşte cu desăvârşire. Nu se poate descrie în detaliu fiindcă este individuală şi pecuniară, dar cei ce o posedă au o calitate naturală a integrităţii judecăţii, un sens instinctiv al dreptăţii, justiţiei şi compasiunii şi o putere de voinţă de a lupta sau de a suferi în apărarea acelui sens al justiţiei. Tiphereth este o sephira paradoxală, în mulţi oameni, ea pur şi simplu nu este acolo. Ea poate fi dezvoltată, şi aceasta este una din cerinţele iniţierii, dar pentru mulţi oameni, Tiphereth este o cameră cu nimic în ea. Trecând către Gevurah pe Pilonul Formei şi găsindu-şi calea prin filtrul moral al lui Tiphereth, un impuls creativ, capătă energie, încă o dată, pe Pilonul Forţei, către sephira Netzach, unde energia “devenirii” îşi găseşte expresia finală în forma “cerinţelor vitale”. De ce ne-ar păsa de viaţă? De ce ne-am face probleme? Ce este ceea ce ne face să facem ceva? Un artist poate avea o viziune asupra unei opere de artă, dar, de fapt, ce îl împinge pe artist să picteze, să sculpteze sau să scrie? De ce ne dorim competiţia şi să învingem? De ce ne pasă de ce li se întâmplă celorlalţi? Sephira Netzach exprimă necesităţile vitale creative de bază, într-o formă pe care o recunoaştem drept porniri, sentimente şi emoţii. Netzach este pre verbal; întreabă un copil de ce îşi doreşte o jucărie şi răspunsul său va fi “Doar o vreau”. “Dar de ce?” întrebi tu, întrebându-te de ce el nu vrea mult mai “sensibilă” jucărie pe care tu o aveai în minte. “De ce nu o vrei pe aceasta de aici ?” “Pur şi simplu, nu. O vreau pe aceea.” “Dar ce este aşa de bun la aceea ?” “Nu ştiu ce să spun, pur şi simplu îmi place.” Această conversaţie nu este ficţiune ci este, în quintesenţă Netzach. Structura Arborelui Vieţii afirmă că forţele
GNOSIS • august 2007 • 22
De fond: Gnosis Doru Timofte
Revista GNOSIS la Tabăra de literatură
Dacă cunoaştere (gnosis) nu e, nimic nu e
În perioada 30.07 - 03.08, a avut loc la Oraviţa Tabăra de literatură, activitate ajunsă la cea de-a XVI-a ediţie, găzduită de Casa de Cultură "Mihai Eminescu". Ca şi în anii precedenţi, manifestarea s-a bucurat de un mare număr de oaspeţi: scriitori, unii debutanţi, alţii deja consacraţi pe tărâmul creaţiilor literare. Alături de aceştia, au fost prezenţi câţiva editor de reviste literare şi directori de edituriă. O succintă trecere în revistă a acestora ar fi suficienră şi, în acelaşi timp, edificatoare: Revista "Arca" din Arad, reprezentată de redactorul-şef, scriitorul Vasile Dan, Revista "Orient latin" din Timişoara, reprezentată de redactorul-şef, poetul Ilie Chelariu, Revista "Confluienţe" din Oraviţa, reprezentată de redactorul-şef, prozatorul Mihai Moldovan (organizatorul şi conducătorul taberei), Revista "Interferenţe" din Caransebeş, reprezentată de secretarul redacţiei, poetul Iosif Caraiman şi Revista "Gnosis", tot din Caransebeş, reprezentată de subsemnatul, redactor-şef. Au mai fost prezente editurile: “Palimpsest” din Bucureşti,
GNOSIS • august 2007 • 3
reprezentată de către consilierul editorial, poetul Ion Cocora, “Eubeea”, reprezentată de poetul Ilie Chelariu, lector. Într-o discuţie petrecută atât în plenul activităţii cât şi în particular, scriitorul Gheorghe Secheşan, antropolog, şi-a exprimat bucuria, satisfacţia că o publicaţie de talia şi pretenţiile revistei “Gnosis” a ajuns la a şaptea apariţie "şi spun asta având în vedere nivelul revistei, ca tematică şi conţinut deosebit, inedit aş zice, şi mai ales că ea continuă să se adreseze unui anumit public. Ca să nu mai ocolesc, ea se adresează unei elite. Iar faptul că se cumpără, că sunt abonaţi, înseamnă că aceste elite încă mai există. Tocmai din aceste motive sunt plăcut surprins să constat că ea continuă să apară.” Prezentă pentru a treia oară (de la apariţie) în Oraviţa, revista noastră a (re)trezit interesul participanţilor la Tabăra de literatură, atât localnici, cât şi a invitaţilor din ţară. N.B.: o parte dintre aceştia şi-au exprimat dorinţa de a se abona la revistă; îi aşteptăm pe adresele noastre de e-mail ori pe pagina de net: www.gnostic.ro.
Gnosticism: Maria Magdalena
.8
Kabbala: Curs introductiv Cosmin Radu-Duduc
Petru Adrian Danciu
[email protected]
Gnostica Mariamne Rugăciune de obşte către Sfânta Mironosiţă Maria Magdalena, cea ÎNTOCMAI cu Apostolii “O, icoană a pocăinţei, preaminunată şi de mirare podoabă a femeilor, şi tuturor creştinilor laudă şi bucurie, care întocmai cu Apostolii te-ai arătat, slăvită mironosiţă Maria Magdalena, primind rugăciunea noastră cea de acum, dintru toate smintelile şi durerile sufleteşti şi trupeşti, şi de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi ce vin asupra noastră, izbăveşte-ne pe noi, uceniţă a lui Hristos, şi către Împărăţia Cerurilor îndreptează cu mijlocirea ta pe toţi cei ce cu umilinţă si cu dragoste, urmând credincioşiei tale, Ii cântă lui Dumnezeu: Aliluia!” (Acatist, condac 13) - Pomenită de Sfânta Biserica Ortodoxă în ziua de 22 iulie.
În lucrarea lui Simcha (Simcha Jacobovici & Charles Pellegrino, Mormântul lui Iisus şi al Familiei Sale. Descoperirea, investigarea şi dovezile care ar putea schimba istoria, Ed. Paralela 45, 2007), argumentaţiile ca-
re vor să dovedească faptul că Maria Magdalena era soţia lui Iisus pornesc de la ceea ce literatura gnostică cunoaşte ca fiind Evanghelia după Maria (Magdalena) şi Faptele Apostolului Filip (p.141151, 284-285). În aceste texte gnostice ea este cunoscută ca fiind „apostolul apostolilor”, învăţătoare şi parteneră a lui Hristos, preţuită chiar mai mult decât cel mai important dintre aposto-
li, Simon Petru. Primeşte deci două calităţi despre care merită discutat. 1. Cea de „tovarăşă a lui Iisus”, căci deseori îl săruta pe... gură (p.147), iritându-i pe ceilalţi apostoli. Mai mult decât atât, Mariamne şi „Iehuda, fiul lui Iisus”, devin apogeul contradicţiei, căci textele canonice nu indică faptul că Iisus ar fi fost căsătorit sau şi mai mult, ar fi avut un fiu (p.242-243). 2. Învăţător. Numele Maria „Mara” are două sensuri. El poate însemna „Învăţătoare” sau „Doamnă” (p.42, 118). Astfel, „inscripţia completă putea fi citită „a lui Mariamne, cunoscută drept
Învăţătoare/Doamnă” (p.119). Cred că asocierea poate fi forţată dacă nu sar avea în vedere textele gnostice amintite mai sus. În tradiţia creştină ea este „mironosiţă” adică „următoare a lui Hristos”, „ucenică”, termeni care pare să nu o ridice la rangul de „învăţătoare” sau „apostol”. În Faptele lui Filip, se spune despre Magdalena că se comporta ca un apostol, căci „predica, boteza şi făcea miracole tămăduitoare” (p.110, 144). Apostolul Filip nu reuşea să vindece întodeauna. Se povesteşte un episod când, abia după ce îşi înmoaie degetul în saliva surorii sale, reuşeşte să vindece un orb (p.147).
GNOSIS • august 2007 • 4
Evident că această Marie e complet diferită de cea promovată mai târziu de creştinism. Însăşi titulatura de „mironosită” indică o categorie mai joasă (poate doar pentru simplul fapt că era femeie) decât cea a apostolilor. Face parte din grupul „femeilor mironosiţe”, stând lângă cruce în timpul răstignirii. Este prima care află de învierea lui Iisus, „moment care marchează originea credinţei creştinilor în Înviere” (p.19), deşi Petru nu o crede. Se pare că, la un timp după moartea sa, a fost înmormântată alături de Iisus, într-un al doilea osuar (80/500) care avea
Stâlpii & Fulgerul 1 Formarea celor trei Piloni În numărul anterior, Arborele Vieţii a fost derivat din trei concepte, sau mai bine spus, un prim concept şi două concepte derivate, care sunt conţinute în acesta. Acest concept prim a fost numit conştiinţă şi, s-a spus că el conţine în interiorul său cele două concepte complementare ale forţei şi formei. Acest studiu continuă să construiască în continuare această idee introducând cei trei Stâlpi sau Piloni ai Arborelui şi aceştia sunt reprezentaţi în figura 8, după cum urmează: Pilonul Pilonul Pilonul Formei Conştiinţei Forţei (Severitatea) (Echilibrul) (Mila) Kether / (Coroana) \ / | \ / | \ Binah | Chokhmah (Înţelegere) ___ (Înţelepciune) (Inteligenţa) | | |\ | /| | \ Daath /| | \ (Cunoaştere) / | | \ | / | Gevurah \ | / Chesed (Putere) \__|__/__ (Mila) | \ | / (Dragoste) |\ \ | / /| | \ \| / / | | \ Tipheret / | | / (Frumuseţe)\ | | / | \| |/ | \| Hod | Netzach (Glorie)______(Victorie) (Splendoare) | (Fermitate) \\ | // \\ | // \\ Yesod // \ (Fundatţie) / \ | / \ | / Malkuth (Regatul) Figura 8
Nesurprinzător, cei trei piloni ne sunt prezentaţi ca piloni ai conştiinţei, forţei şi formei. Pilonul conştiinţei conţine sephiroth-urile Kether, Tiphereth, Yesod şi Malkuth; pilonul forţei conţine sephiroth-urile Chokhmah, Chesed şi Netzach; pilonul formei conţine sephiroth-urile Binah,
Gevurah şi Hod. În textele kabbalistice mai vechi, pilonii ne sunt prezentaţi ca fiind pilonii blândeţii, milei şi severităţii. Pentru kabbaliştii medievali (şi aceasta este metafora găsită în Zohar), creaţia, ca o emanaţie a lui Dumnezeu, este o “balanţă” delicată (metheqela) între două tendinţe opuse: mila lui Dumnezeu, tendinţa susţinută, creativă şi dătătoare de viaţă a Acestuia şi severitatea judecăţii stricte a lui Dumnezeu, tendinţa destructivă, cea care ia vieţile. Creaţia este “energizată” de aceste două tendinţe aflându-se ca între polii unei baterii. Kabbala modernă încearcă să anuleze antropomorfismul evident folosit în descrierea lui Dumnezeu; mila şi severitatea sunt termeni greşit înţeleşi şi chiar în timpurile medievale, termenii au avut înţelesuri tehnice distincte, precum ne arată citatul următor: “Trebuie să fie amintită kabbaliştii că judecată (Din - judecata, alt titlu al lui Gevurah) înseamnă impunerea limitelor şi determinarea corectă a lucrurilor. Potrivit lui Cordovero, calitatea judecăţii este inerentă în totul, precum totul doreşte să rămână ceea ce este, să stea în interiorul limitelor sale.” Înţelegem că termenul “formă” în acest sens precis este cel ce defineşte “ce” este un lucru, structura prin care un lucru dat este diferit de oricare altul. Cât despre “conştiinţă”, am folosit cuvântul “conştiinţă” într-un sens atât de abstract care este virtual, fără înţeles şi potrivit acestuia, am folosit cuvântul “Dumnezeu”, în schimb. Este de înţeles că ambele cuvinte sunt esenţiale pentru a determina ceva ce este potenţial cognoscibil, dar într-un sens gnostic. Astfel, conştiinţa poate fi definită, având în vedere “formele” pe care le ia; în acest caz, noi definim formele, “nu” conştiinţa. Inabilitatea mea de a defini două din cele trei concepte care sprijină structura Arborelui este o contravenţie care e tradiţional atacată de utilizarea unor metafore extravagante şi de eliminare (“nu asta, nu aia”). Clasificarea sephiroth-urilor în trei planuri este un fel de a spune că fiecare sephira dintr-un plan posedă o calitate comună care este “îmbunătăţită” în mod progresiv, dinspre vârful pilonului spre bază. Tiphereth, Yesod şi Malkuth, toate, împart cu Kether calitatea “conştiinţei în balanţă” sau a “sintezei calităţilor opuse” sau, doar întrun anumit caz, este exprimată diferit, având în vedere gradul crescent al structurii impuse. La fel, Chokhmah, Chesed şi Netzach împart calitatea forţei sau energiei, a expansiunii şi Binah, Gevurah şi Hod împart calitatea formei, definirii şi limitării. De la Kether în jos spre Malkuth, forţa şi forma sunt combinate; simbolismul Arborelui are ceva în comun cu o linie de producţie, cu metal topit intrând printr-o parte şi maşini gata asamblate ieşind pe
GNOSIS • august 2007 • 21
Carte: Gnosticism
Gnosticism: Maria Magdalena Continuare în pagina 24
Michael Baigent
Dosarele
Isus
Dezvăluirea celei mai mari mistificări din istorie. ,
Traducere din limba engleză de Cătălina Cimpoieru. Ed. RAO, Bucureşti, 2007, 280p., Lei 50,00 Petru Adrian Danciu
Citind lucrarea lui Michael Baigent, cunoscut fragmason şi autor de studii dintre cele mai incitante pe tărâm religios, reuşeşte să pună în scenă prin intermediul cărţii Dosarele Isus, un interesant scenariu care are ca prim plan crearea unui mit, cel creştin, în care Iisus este personajul principal în jurul căruia se ţese controversa existenţei sale. Citind-o cu atenţie, eşti absolut sigur că autorul are “un dinte” împotriva lui Iisus Hristos. Problema este că, sărăcia dovezilor istorice asupra primelor veacuri creştine e deja cunoscută şi acesta-i şi motivul pentru care speculaţiile pot furniza subiecte la infinit. Pe de altă parte, e mai uşor a nega existenţa unui personaj decât a o afirma. Să ne înţelegem, nu e vorba de rea voinţă, căci Baigent caută să aducă dovezi, să creeze legături chiar şi acolo unde abia găseşti susţinere. Impresia care mi-a făcut-o această lucrare este că dovezile susţin că Iisus nu a existat, deşi autorul nu pare convins sau nu vrea să lase totalmente această impresie asupra cititorilor. Nimeni nu e obligat să îl creadă pe Baigent, cum de asemenea nu e normal a-l acuza de “erezie”. Totuşi, cred că putem dovedi orice atunci când dovezile sunt sărace, dar sărăcia dovezilor nu înseamnă că adevărul e altul decât cel deja ştiu de lumea creştină. Cu alte cuvinte, lipsa dovezilor istorice nu indică neaparat că Iisus Hristos nu ar fi existat, ci că, El niciodată nu s-a arătat interesat de a-Şi dovedi pentru posteritate istoricitatea. Nu a lăsat nimic scris, iar discreţia Sa este cunoscută. Cine crede, crede, cine nu, nu. Dacă Iisus Hsitos nu există, atunci mesajul e acela de a-l aştepta, căci, de ce nu, aşa suntem obişnuiţi, prin formula mesianică a religiilor noastre (iudaism şi creştinism). Întrebarea este, dacă-I anulăm existenţa lui Hristos, vom primi cu siguranţă pe Hristos? Răspuns: vezi Apocalipsa.
GNOSIS • august 2007 • 20
numele Maria scris în greceşte (p.41). Este singura inscripţie grecească din mormânt (p.286). Pe osuar, numele ei poate fi citit „Mariamene” sau „Mariamne” (p.43). Pe osuar numele fusese scris de fapt „Mariamn-u”, adică „...a lui Mariamne” (p.118). Numele ei, Mariamne, este „o versiune grecească, macabeică a lui Miriam” (p.77), adică Maria (p.118). Acest nume ar fi, „după opiniile unor grei din domeniul istoriei, numele real al Mariei Magdalena” (p.104). Chiar Origen, Epifanius, precum şi textul gnostic Pistis Sophia, par a susţine această variantă (p.284). Conform aceleiaşi scrieri (Faptele lui Filip, Filip fiind fratele Mariei), Magdalena nu era cunoscută cu acest nume, căci el ar însemna „femeia din Magdala”. Corect ar fi deci pronunţia Mariamne (p.110). Evanghelia după Filip, un apocrif („secret”) din sec. al II-lea, ne oferă o imagine despre care evangheliile canonice nu amintesc deloc. Această evanghelie e compusă din două părţi. În prima, Filip e trimis în misiunea de predicare („în ţinutul grecilor”) de Iisus, dar fiind prea irascibil şi... temător („Filip izbucni în lacrimi, gândind că este atât de grea, atât de primejdioasă călătoria sa, iar el atât de neputincios...”), i se cere Mariei Magdalena să îl urmeze („...mergi în calea lui, dă-i tu putere, pentru că ştiu că este iute la mânie şi pripelnic, iar dacă
va pleca singur va aduce mult rău asupra oamenilor”). Hristos o atenţionează deci pe Mariamne să aibă grija asupra utilizării puterilor pe care apostolul Filip le-a primit, căci ele pot aduce mai mult rău decât bine dacă nu există chibzuinţă în utilizarea lor (p.144). Autorii fac o frumoasă paralelă arătând că şi în Evanghelia după Luca (6,35-36), Iisus îndeamnă apostolii să fie milostivi, buni şi mai ales să nu facă rău nimănui. În partea a doua, aceasta i se alătură împreună cu Bartolomeu, schimbându-şi „înfăţişarea de femeie” (p.142-143), adică, umblând îmbrăcată în haine bărbăteşti. Trebuie spus că gnosticii vedeau în trupurile bărbăteşti şi femeieşti simple „învelişuri” pentru suflet, singurul care contează. Despre schimbarea din femeie în bărbat din perspectiva simbolului, Iisus îi spune Mariei următoarele: „Tu eşti femeie, dar ai puterea unui bărbat (spirituală, interioară)...” (p.143). Deducem de aici că Iisus i-a oferit o putere spirituală sau mai bine zis, a împuternicit-o dându-i sarcini spirituale asemănătoare, dacă nu cumva identice, cu cele ale bărbaţilor. Autorii recunosc că aceasta e o atitudine revoluţionară pentru acele vremuri, ca multe altele atunci când e vorba de activitatea lui Iisus Hristos. Pe lângă aspectul simbolic, există unul... prac-
tic: „Iar tu, Mariamne, schimbă-ţi straiele, nu purta deloc acea rochie deloc practică pe lungul drum către Grecia” (p.144). Practic, Mariamne e considerată apostol cu drepturi depline, nefiind nici o diferenţă între ea şi bărbaţi. Totuşi, trebuie să facem o diferenţă între apostol şi preot. Apostol poate fi oricine, bărbat sau femeie, preoţia e un atribut masculin în sistemele monoteiste. Nu doar faptul că e apostol deranjează, ea pare a fi chiar superioară unora dintre ei, cum este Filip, spre exemplu. Acest fapt nu putea rămâne fără urmări; egoul masculin fiind puternic atins, urmările nu vor întârzia să apară. Apotolii aveau o mare problemă, Maria Magdalena devenea un lider. Cum era şi normal, dacă ţinem cont mai ales de mentalitatea semită a acelor timpuri, reacţiile nu au încetat să apară. În Evanghelia după Toma (rostirea 22, 114), Petru ripostează cu privire la activitatea de apostol a Mariei Magdalena, „spunând că o femeie nu este demnă de viaţa spirituală” (p.145), rezultatul fiind excluderea ei din congregaţie, fapt care a reuşit, chiar dacă Iisus s-a opus, replicând: „Opriţivă! Am să o călăuzesc până ce va fi bărbat, şi ea va putea să fie un spirit viu ca şi voi, bărbaţi, fiindcă bărbatul şi femeia sunt un singur spirit, iar bărbatul nu va fi bărbat şi femeia nu va fi femeie” (rostirea 114).
Cu toate că erau împo-
GNOSIS • august 2007 • 5
triva ei, Magdalena îi încurajează pe apostoli când aceştia, deznădăjduiţi, îşi pun întrebări cu privire la viitorul mişcării creştine. Aceste aspecte sunt subliniate în Evanghelia după Maria Magdalena (cap.5, 1-3), descoperită la Nag Hammadi din Egipt, în anul 1945, precum şi în Evanghelia după Filip (8, 95). Atât de mult a fost iubită de Iisus căci încă la un an şi jumătate de la momentul Răstignirii aceasta a fost vizitată de El. E singura căreia i s-a arătat atâta timp. Doar ei i-a oferit personal „revelaţia finală împreună cu un sfat” (p.146). Petru a forţat-o, spun autorii, să-i dezvăluie când va veni Hristos a doua oară. Eu cred că exprimarea lui sună mai mult a linguşire: „Ştim că Mântuitorul te-a iubit mai mult decât pe celelalte femei. Spune-ne cuvintele Mântuitorului pe care ţi le aminteşti”. Iar atunci „Când Maria le-a dezvăluit că Apocalipsa nu va avea loc în timpul vieţii lor omeneşti, ci întrun viitor foarte îndepărtat, ea a stârnit uimirea şi mânia celorlalţi apostoli” (p.146). E momentul când Petru izbucneşte atât de necontrolat încât o face să plângă: „Dar este cu putinţă ca El să vorbească pe înţeles cu o femeie, iară cu noi nu? Acum trebuie să ascultăm de ea? Îi dă ei întâietate trecând peste noi?” Imediat Magdalena ripostează: „Crezi tu oare că am plăsmuit toate acestea din adâncul inimii mele sau că spun
Biblice: Vechiul Testament
Profil: Rudolf Steiner Continuare în pagina 24
Personalitatea filosofică & teologică a regelui-preot Traian Mihailovici preot profesor
Melchisedec Deşi a străbătut ca un meteorit firmamentul istoriei lumii vechi, Regelepreot Melchisedec, datorită cărării de lumină pe care a lăsat-o în urma traiectoriei sale “biblice” dar şi protofilosofice, rămâne în teologia universală un adevărat “arhetip”, un simbol al descătuşării spirituale, religioase, de la o stare etnică, singulară limitată de fruntariile unui oraş sau ţinut, la o înaltă poziţie UniversalistăEcumenică. De pe treptele acestui templu “Ecumeni”, cu perspective vizionare foarte largi şi foarte extinse, Regelepreot al Salemului (Cetatea Păcii) şi-a expus în faţa naţiilor de atunci nu doar o manifestare rituală urmată de o invocaţie, ci o
adevărată invitaţie la integrarea umanităţii în unitatea de conştiinţă că toţi oamenii, indiferent de naţii, sunt copiii aceluiaşi Dumnezeu, “Părinte Prea Înalt, ziditor al Universului”. Deşi nu a fost încarnarea unui “eon ceresc”, aşa cum îi înţelegeau personalitatea unii interpreţi ai exegezei biblice (Hieracas, Origen, Didimos), Melchisedec a îndeplinit totuşi o misiune îngerească, binevestind lumii Unitatea Fiinţială a lui Dumnezeu ca Principiu prim în creaţie şi în providenţă. Despre existenţa şi încadrarea istorică a acestui rege-preot canaanit a scris o foarte documentată lucrare în urmă cu şaizeci şi unu de ani un tânăr şi erudit pro-
fesor de la Academia caransebeşană de Teologie, neuitatul diacon dr. Mircea Chialda (rev. Altarul Banatului, Caransebeş, 1946, p.83-106). Numele său Melec=rege+Tsadic= dreptate, se traduce prin “Regele dreptăţii”, iar cetatea sa de reşedinţă, Salem, se traduce prin “Pace”. Deci Melchisedec, regele dreptăţii, păstoreşte ca prinţ al Cetăţii Păcii. El este în acelaşi timp “preot al Dumnezeului Cel Prea Înalt (Ha-Cohen, ha El Eleijon), apelativ al divinităţii, compus din “El” - forma cea mai veche a divinităţii unice semitice dedusă din radicalul UL (a fi plin de energii cosmice şi spirituale), şi Eleijon=Cel Prea Înalt (Yfistos, Altissimul - în lb.
GNOSIS • august 2007 • 6
greacă şi latină). După expresia invocaţiei sale, ElEleijon este apelativizat ca ZIDITOR al Cerurilor (ha-shamain) şi al pământului (ve ha-areta). Expresia biblică ebraică “cerurile şi pământul” (ha-shamain ve ha aret) înseamnă “Cosmosul (Universul). Divinitatea supremă El-Eleijon este, în ritul lui Melchisedec, adorat ca şi Arhitect sau Ziditor (Koneh, de la verbul ebraic kanech 0 a zidi, a măsura, a pune început unei lucrări). Melchisedec apare fulgerător în istoria biblică, într-o împrejurare dramatică pentru cetăţile-state ale Canaanului pe la anii 2500 a.Hr., când o coaliţie armată a regilor răsăriteni din zonele fluviilor Tigru
liber fiind doar omul, care în fiecare moment din viaţa sa este capabil să se asculte pe sine însuşi. […] acţiunea care este realizată prin liberul arbitru nu exclude legile morale, ci le include, doar că această acţiune apare la un nivel superior, în comparaţie cu cele izvorâte exclusiv din legile morale”. În 1896, apare o altă lucrare de filozofie „Friedrich Nietzsche, luptător pentru libertate”, lucrare dedicată filozofiei lui Nietzsche, de ale cărui idei Steiner a fost impresionat, considerându-le adevărate definiţii în ce priveşte evoluţia spiritului, urmată de „Concepţia lui Goethe despre lume”, în 1897, an în care devine deţinător şi editor şef la revista „Magazin pentru literatură”, care nu se bucură de prea mare succes, motiv pentru care părăseşte revista, nu înainte de a publica în 1899 articolul „ Revelaţia secretă a lui Goethe”, articol care îl face remarcat de către Societatea Teozofică din Germania, unde este invitat pentru a vorbi despre filozofia lui Nietzsche. Din 1902 până în 1904 urcă foarte repede pe scara ierarhică a Societăţii Teozofice, devenind liderul filialei din Germania şi al celei din Austria, numit fiind de Annie Besant, succesoarea lui Blavatsky, idee foarte inspirată, deoarece sub conducerea lui Steiner, Societatea Teozofică, are o reală creştere, lecturile sale despre ştiinţa spiritului fiind foarte apreciate în toată
Europa. Perioadă 19021904 aduce cu sine o serie de lucrări, precum: „Creştinismul ca fapt mistic”, în 1902, iar în 1904 „Memoria cosmică: Preistoria pământului şi a omului”, „Teozofia: Introducere în procesul spiritual în viaţa umană şi în cosmos” şi „Cunoaşterea lumilor înalte”, cea din urmă dorindu-se a fi un ghid în domeniul spiritualităţii, propunând exerciţii, care presupuneau antrenarea voinţei şi imaginaţiei; în acelaşi an formează Şcoala Ezoterică, afiliată Societăţii Teozofice, care în 1923 se va numi Şcoala ştiinţei spirituale, fiind o universitate deschisă diverselor domenii de cercetare, cum ar fi medicina, arta, literatura, filozofia s.a.m.d. „ Creştinismul ca fapt mistic”, tratează elementele precreştine şi evoluţia creştinismului. Elementul fundamental al creştinismului este considerat a fi întruparea Logosului în om, care se face într-un mod unic, în Hristos, unicitatea vine din faptul că această întrupare nu urmează obişnuita cale a trecerii dintro viaţă în alta, ca mod de evoluţie spirituală, ci are loc într-o perioadă scurtă de timp, într-o singură persoană, care devine Omul-Dumnezeu. Credinţa în metamorfoza sufletului etern, este înlocuită cu cea a nemuririi personale, astfel că personalitatea umană, ca întreg, capătă o mai mare importanţă. Misterele păgânismului rămân în urmă, lăsând fi-
inţa umană faţă în faţă cu divinitatea. Această schimbare a produs anumite conflicte interioare în mintea primilor creştini, marea lor majoritate foşti păgâni, conflicte care au dus în primi ani ai creştinismului la menţinerea misterelor păgâne şi integrarea lor în creştinism, prin intermediul gnosticismului. Întrebarea cea mai apăsătoare a gnosticismului era cea referitoare la relaţia dintre Hristosul istoric şi cel spiritual, era clar că trebuiau unificaţi într-unul singur Pe când misticii trebuiau să înţeleagă relaţia dintre divinitatea sinelui şi materialitatea personalităţii sale, creştinul trebuia să unifice într-un fel personalitatea lui materială cu perfecţiunea lui Dumnezeu; şi unii şi alţii au găsit calea de mijloc prin suflet, dar intervenea o altă problemă: ceea ce ei percepeau în sufletul lor, era acelaşi lucru perceput de Dumnezeu? Pentru a rezolva această dilemă, misticul creştin a înţeles în cele din urmă că divinitatea se înţelege numai în grade de cunoaştere, importantă fiind deţinerea divinităţii în sine, continuu luminată de Hristosul istoric, prin care se permite omului accederea la divin, fiind ochiul sufletului. Doi ani mai târziu, în 1906 ajunge liderul lojei masonice Mystica Aeterna din Ordinul Memphis şi Mizraim, unde se arată interesat de rosicrucianism, an în care scrie „O cosmologie esoterică”. Toată perioada
GNOSIS • august 2007 • 19
cât s-a aflat în Societatea Teozofică, şi-a impus propriile idei, schimbând terminologia folosită de Blavatsky, schimbare care, între timp, nu a mai beneficiat de suport, el despărţindu-se de Societate în 1912, nu înainte de-a publica „Un eseu al ştiinţei ezoterice”, prin care descrie conceptul de evoluţie cosmică şi ierarhie spirituală, în 1910. În 1914 părăseşte Mystica Aeterna şi scrie „ Balanţa în lume şi om, Lucifer şi Ahriman”, văzând în figura Sfinxului, forţa demonică luciferiană, cea care aduce îndoieli, sugrumând sufletul cu întrebări, iar de fiecare dată când omul întrerupe pentru un moment ciclul normal al vieţii lui, intră întrun gol cosmic, unde este nevoit să se confrunte cu Lucifer, prezentat ca un demon al fiecăruia dintre noi. În acelaşi an, în afara masoneriei şi Societăţii Teozofice, Rudolf Steiner, se întoarce la pasiunea sa pentru scrierile lui Goethe, construind în Elveţia o clădire impunătoare, numită Goetheanum, fiind locul unde avea să ia naştere Societatea Antropozofică, sub conducerea lui Steiner. Goetheanum nu era numai locul de întâlnire al membrilor, ci şi teatru, unde se jucau piese scrise de Goethe, aici având loc în premieră mondială punerea în scenă a piesei Faust. Construcţia, alcătuită în mare parte din lemn, se dorea a fi un simbol al evoluţiei spirituale, rămânând în
Profil: Rudolf Steiner
Biblice: Vechiul Testament
Barneata Lavinia Alexandra
[email protected]
Rudolf
Steiner
În 1861, pe 25 februarie se năştea Rudolf Steiner, în oraşul Donji Kraljevec, din Croaţia. După doi ani, familia Steiner se mută în Austria, în provincia Burgenland, ţinut care cuprindea şapte districte, aflate la poalele munţilor Alpi. La vârsta de optsprezece ani intră la Universitatea Tehnică din Viena, unde studiază matematica, fizica şi chimia. Aici este observat de profesorul Karl Julius Schroer, care îl propune ca editor pe partea de ştiinţă, în cadrul unei edituri, care avea în prim plan lucrările lui Goethe. La vârsta de douăzeci şi unu de ani, Steiner întâlneşte, într-o călătorie dinspre Viena către oraşul său natal, un botanist, care îi vorbeşte despre lumea spirituală, ca fiind una personală, introducându-l unui personaj misterios, pe care el îl
va numi maestru, apropiindu-l de filozofia lui Fichte, filozof cunoscut pentru teoriile sale privind conştiinţa, auto-cunoaşterea şi subiectivitatea. În 1886, scrie cartea „Teoria cunoaşterii implicite în concepţia lui Goethe despre lume”, iar în 1888, este chemat să lucreze la arhivele Goethe din Weimar, unde realizează diverse introduceri şi comentarii volumelor lui Goethe. În „Teoria cunoaşterii implicite în concepţia lui Goethe despre lume”, Steiner prezintă cunoaşterea ca fiind activitatea spiritului, respingând ideea că întreg conţinutul ştiinţei se află în lumea materială. Arta fiind treapta cea mai înaltă a spiritului, prin ea omul trecând de la creaţie la creator, de la produsul realităţii la producătorul
realităţii, de la fiinţa aflată la voia întâmplării la fiinţa necesară. Prin contemplaţie spiritul se ridică la sursa creaţiei, revelându-şi sieşi toate aspectele posibile ale acesteia; infinitul pe care ştiinţa îl caută, nu se poate găsi decât în spiritualitate, ceea ce este o idee pentru ştiinţă devine imagine pentru spirit. Goethe însuşi considerând arta ca o manifestare secretă a legilor naturii, o înfăptuire a abstractului ştiinţific în fapte. Despre Goethe, Steiner vorbeşte ca despre spiritul gândirii germane, sursa din care toate mişcările spirituale şi-au luat seva, înglobând perioada de aur a filozofiei germane, alături de Schiller, Herder, sau Lessing, perioadă total diferită de cea a filozofilor moderni, care aduc în faţă forme spiri-
GNOSIS • august 2007 • 18
tuale superficiale, susţinute de întrebări fără fond. Studiul filozofiei îi va aduce în 1891 doctoratul în filozofie, în cadrul Universităţii din Rostock, din Germania, cu lucrarea „Adevăr şi cunoaştere”. Anul 1884 este cel în care apare cea de-a doua carte a sa „Filozofia libertăţii”, un tratat de epistemologie şi etică, care abordează problematica liberului arbitru, văzut ca un sistem în care libertatea interioară interacţionează cu cea exterioară. Libertatea interioară este rezultatul comunicării dintre senzaţii şi gânduri, pe când cea exterioară, dintre imaginaţie şi fapte, autorul susţinând că „o acţiune este considerată a fi liberă, atâta timp cât raţiunea care stă la baza ei este conformă idealului, pe care fiinţa mea îl are despre acea acţiune. […]
şi Eufrat: Amrafel, regele Sinearului, Arioc (Eriaghu), regele Elasarului, Kedorlaomer (Kudurlagamar), regele Elamului, Tideal, regele Goimului au invadat partea sudică a Canaanului pentru a-i pedepsi pe regii tributari lui Kedorlaomer, între care: Birsa, regele Gomorei, Bera, regele Sodomei, Shimeab,regele Admei, Shemeber, regele Tseboimului şi pe regele Tsoarului (nu este nominalizat în Biblie), care după doisprezece ani de plată a tributului, în al treisprezecelea an s-au revoltat, nemaivoind să recunoască suveranitatea lui Kedorlaomer (cf. Gen.14, 1-4). În anul al 14-lea, cei patru regi elamito-asirieni au invadat sudul Canaanului lovind pe rafaimiţii din zona oraşului AshtarothKarnaim, pe zuzimii din zona Hamat, pe emimii de lângă Shave-Chiriataim, pe horeii din Muntele Seir, ajungând până la Paran, aproape de frontiera Egiptului. Regii celor cinci cetăţi (Pentapolis): Bera, Birsha, Shemeber, Shineab şi cel din Tsoar au fost înfrânţi în valea Siddim, plină de fântâni cu smoală. Sodoma şi Gomora, cetăţi bogate, dar cu oameni vicioşi, au fost prădate, iar Lot, nepotul lui Avraam, a fost luat rob. Patriarhul Avraam, care locuia la Herbon (Chiriat-Ar-ba) sub stejarul heteului Mavre, a fost înştiinţat de către un fugar din Sodoma despre soarta lui Lot. Avraam înarmează 318 oameni şi-i orânduieşte
sub comanda prietenilor săi hebroniţi Anner, Eshcol şi Mavre şi îi urmăreşte pe regii răsăriteni până la Laish-Dan, în stânga Damascului, aproape de Hoba. Aici îşi împarte oamenii în cete şi-i loveşte pe invadatori noaptea, când duşmanii dormeau. Se produce o panică în rândurile invadatorilor care o iau la fugă. Avraam recuperează robii şi pe Lot, impreună cu prada de război. Vestea biruinţei lui Avraam s-a răspândit în toate cetăţile Canaanuului. Regele-preot Melchisedec îi iese lui Avraam în întâmpinare în Valea Shabe (Valea Regilor), aproape de cetatea sa, pentru a-i aduce omagiu. Alături de Melchisedec era şi regele Sodomei. Cu acest prilej, regele Melchisedec, care deţinea şi oficiul de preot al lui Dumnezeu Cel Prea Înalt (El-Eleijon), aduce în faţa ostaşilor învingători un sacrificiu de “pâine şi vin” (lechem ba ia iin), acest rit sacrificial fiind însoţit de binecuvântarea dată patriarhului învingător: “Binecuvântat să fie Avraam de Dumnezeul Cel Prea Înalt, ziditorul (Konech) al cerurilor şi al pământului... Şi binecuvântat să fie Dumnezeu Cel Prea Înalt care a dat pe vrăşmaşii tăi în mâinile tale” (Gen.14,17-20). Iar Avraam, care nu era de neam canaanean, i-a recunoscut regelui Melchisedec preoţia, dând-i după datina vremii aceleia, zeciuială din prada de răz-
boi şi, desigur, eliberând prizonierii înrobiţi de Kedorlaomer. După sacrificiu a urmat banchetul ritual pentru cei 318 ostaşi cu pâinea şi vinul consacrat, reconfortându-le puterile. Unii cercetători ai exegezei biblice consideră Salemul ca fiind o cetate-stat aproape de cetatea Sichen. Alţi exegeţi văd în Salem un vechi nume al Ierusalimului, nume format din substantivele Jarach, care înseamnă temelie, plus Salem, care înseamnă pace; deci “temelia păcii”. Alţii deduc numele Ierusalim din Iarash, moştenire + salem = pace, care ar da numele de “moştenirea păcii”. La ora actuală, asirologii şi egiptologii se străduiesc să-l identifice pe Melchisedec cu regele Ebed-Tob (Slujitorul Bun) sau Abdi-Kiba (Slujitorul Drept) din Salem, menţionat în tăbliţele de la Tell-El-Amara. Pentru teologia ecumenică este foarte importantă ordinea religioasă a regeluipreot Melchisedec, ca şi comportamentul său în simbolistica ritualului pe care îl oficia în calitate de preot sau mare preot în Salem. Cu toate că aparţinea unei zone etnografice care preconiza interferenţe culturale între sistemele mitologice canaanite în care erau, de regulă, invocaţi zeii locali Baal, Ashtoreth, Molek, Pegor ş.a. şi cultura feniciană, Canaanul era o prelungire geografică a Feniciei, care avea o mitologie bine sistematizată, expu-
GNOSIS • august 2007 • 7
să în textele de la RasShamra (Ugarit) şi codificată într-o formă teogonică şi cosmogonică de către un învăţat preot fenician Sanchuniathon, regele-preot Melchisedec a ştiut genial să preia din spumoza acestor mitogonii elementul paradigmal de temelie a cosmogoniei - unitatea fiinţială a Principiului prim - pe care a transpus-o în propria sa gândire teo-filosofică. În cosm-teogonia lui Sanchuniaton apar zeii şi zeiţele: Omichli = ciata, Auach = suflul aerului, Mot = lutul, Sheruach = aurora, Rahimaya, Uranos = timpul. Toate acestea, datorită Dorinţei (Iubirii), Podos la modelează în forma unui Ou primordial (chusor). Acum intervine Divinitatea Supremă (henotică), Eleijon (Cel Prea Înalt), care despică Oul Cosmic şi desparte Cerul de Pământ. Pe Ouranos apar aştri şi stelele. Din suflul vital Colpis şi din elementul feminin Bau iau fiinţă Eon = existentul şi Protogonos = primul născut, identificat Logosului (cuvântul, raţiunea). Din unirea lui Eonos cu Protogonos se nasc Pyros = focul, Fos =lumina şi Flux 0 flacără. Energiile termodinamice personificate astfel aduc la existenţă fauna şi flora pământeană, cu stadiul cel mai înalt al creaţiei: fiinţele umane: Epigheos = omul şi Eona femeia, care încep să mănânce fructe, după care, prin avans progresiv, se organizează activităţile omeneşti: Agreus -vânătorul,
Istoria religiilor: Egipt
Biblice: Vechiul Testament Halleos - pescarul, Agrotes - agricultorul, Amnios - păstorul, Ko-thar-Hasis - metalurgul, Tautos - inventatorul scrierii. Marele merit al regelui-preot Melchisedec a fost acela de a fi pus o platformă monoteistă în teologia feniciano-canaanită întemeiată pe determinaţii ierogamice, iar în ariile filosofiei de a fi găsit cu 2500 de ani înainte de Hristos, existenţa Unităţii Principiului, nominalizat în existenţa Dumnezeului Prea Înalt (El Eleijon) arhitectul (Konech), ziditor al Cosmosului (Hashamain va cha-areta), Cerul şi Pământul. Deci, între creator şi creaţie nu se mai interpun zeii şi zeiţele păstrate în cosmogonia lui Sanchuniaton, Creatorul, El-Eleijon, devine unicul principiu existent în existenţialitatea creată de el. În acest principiu unic se integrează atât Theos Arritos, ca divinitate inefabilă, cât şi nousul, intelectul suprem, ca şi Iubirea supremă, “Podos”, în plină activitate cu Demiurgul Cosmic. În teologia lui Melchisedec, Creatorul nu se confundă cu creaţia, deci se exclud monismul şi pantheismul. El se situează deasupra creaţiei cu numele “Cel Prea Înalt”, apelativ preluat de înţeleptul rege-preot din terminologiile monoteismului primar evident în toate structurile miturilor primare şi primitive. Pe acestă gândire-platformă, pe existenţa Unicului Dumnezeu creator Melchisedec aduce în Unita-
tea Ecumenică pe toţi cei născuţi din EPIGHEOS (Adam) şi EONA (Eva) de a se numi “Fiii Celui Prea Înalt” (Bene ha-El-Eleijon), introduşi în unitatea ecumenică prin aceeaşi origine divină. Unind sceptrul regal cu toiagul sacerdotal, ca rege şi preot al dreptăţii, a făcut din Salem o cetate a păcii şi înfrăţirii. Ritualul pe care îl exercită în calitate de mare preot exclude vărsarea sângelui, considerat principiu şi simbol vital, preconizând cu aproape două mii de ani teosofia şi etica orficăpythagoreică a Eladei. Pâinea şi vinul ca elemente de cult, semnifică elementele la care a ajuns omenirea, elemente care nu periclitează viaţa ci o întăresc cu plusuri de energii. Întrunind aceste calităţi, personalitatea regelui-preot Melchisedec va constitui un model cu adevărat Ecumenic de preoţie universală, devenind, în tipologia creştină, Arhetipul Mântuitorului Iisus Hristos, care în calitatea sa divino-umană de “Sacerdos in aeternitas”, după rânduiala lui Melchisedec (Psalm 110, 4) va aduce omenirea în deplina unitate de copii ai Celui Prea Înalt.
Melchisedec
Osiris la Tibiscum “Credem că statueta nu-şi justifică prezenţa doar ca suvenir fără legătură cu practicarea cultului”. Banat mai sunt menţionate doar de Fr. Griselini, reprezentând pe zeii Anubis, Ismet şi Isis cu braţele şi picioarele încolăcite cu şerpi, piese din păcate dispărute (F. Griselini, Versuch einer politischen und naturlichen Geschichte des Temesvarer Banats, I, Wien, 1780, p.285, tab.III/2; Alex Popa, Cultele egiptene şi microasiatice în Dacia romană, teză de doctorat (mss), ClujNapoca, 1979, p.26 (cu bibliografie).
Statueta în discuţie are o lungime de 21 cm şi este realizată prin turnare în tipar bivalv dintr-un lut fin de culoare cenuşie după care a fost finisată nu destul ca să dispară nervurile de turnare şi acoperită cu o angobă fină de culoare neagră-cenuşie ce conferă piesei un aspect dioritic. Pe cap statueta poartă coroana atef tipică, coroană ce are vârful tăiat pentru a susţine un mic soare şi două pene de struţ laterale (M. E. Matei, Miturile Egiptului antic, Ed.
GNOSIS • august 2007 • 8
Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p.58; G. Posener şi colab., Enciclopedia civilizaţiei şi artei egiptene, Ed. Meridian, Bucureşti 1974, p. 75), în prezent
deteriorată parţial. Pe frunte se distinge o uraios (Riguros lingvistic uraeus ar fi de gen masculin dar egiptologii spun ,,o uraeus” ţinând cont că este vorba de o ,,Doamnă Şarpe”. cf. G. Posener şi colab., op. cit., p.297) (gr. uraeus) ce de-
semnează reprezentări ale unei zeiţe cu nume diverse, care personifică ochiul arzător al lui Re şi simbolizând natura de foc a coroanelor, lua aspectul unei cobre femele înfuriate(Ibidem). Faţa statuetei semnifică liniştea şi blândeţea, având o barbă tipică zeilor, adică lungă, subţire şi fin împletită. Braţele sunt încrucişate pe piept, având în mâini cârja şi biciul iar de la brâu în jos, corpul este strâns înfăşurat într-o teacă, procedeu tipic în reprezentările zeilor creatori şi dătători de viaţă (Ibidem, p.275. Tot aşa apar
în reprezentări şi zeii Ptah şi Min Ihtifalic. Se consideră în general că “teaca” este copia “scoarţei” copacului ce închide forţele vegetale gata să renască, prin urmare simbolul “impulsului” vital şi al veşniciei acestuia).
De la brâu în jos se desfăşoară un registru cu dimensiunile de 7,5 X 1,8 cm pe care sunt reprezentate 14 hieroglife dispuse pe 9 rânduri (Publicăm statueta în desen şi nu în fotografie care poate să nu ofere claritate bună a registrului cu heroglife în speranţa ,,citirii” de către un egiptolog a textului).
Prezenţa statuetei zeului egiptean Osiris în perimetrul municipiului roman Tibiscum (Ar fi în acest caz prima descoperire egipteană din păcate în condiţii neclare stratigrafic de la Tibiscum şi din Banat) dacă
informaţia privind descoperirea este corectă ne permite să avansăm ipoteza existenţei unui templu dedicat zeului şi a unei mici comunităţi egiptene încă neatestate epigrafic aici ( Singurele informaţii
GNOSIS • august 2007 • 17
despre prezenţe egiptene în Banat ni le oferă Fr. Griselini)
sau doar a unei familii ce practica acest cult acasă. Statueta zeului Osiris de la Tibiscum se înscrie totodată printre puţinele descoperiri egiptene pe teritoriul Daciei romane.
Istoria religiilor: Egipt
Filosofie: Heidegger
Sorin M. Petrescu
Martin Heidegger: O statuetă a zeului Într-o formă aproape asemănătoare, acest material a apărut şi în Banatica, 16, 2003, p. 302-304
XVI-XVII din cetatea Caransebeşului).
Printre aceste materiale, o statuetă egipteană din lut, reprezentând pe zeul Osiris se detaşează net, făcând notă aparte prin prezenţa surprinzătoare la Tibiscum (În lu-
Relativ recent, Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă Caransebeş a intrat în posesia unor materiale
arheologice ( Este vorba despre materiale arheologice donate de către nepoţii pr. prot. Ilie Câmpeanu, cărora le mulţumim şi pe această cale. Materialele au număr de in-
ventar 11700-11790 la M.J.E. R.G. Caransebeş) datând din epoci diferite(Sunt materiale aparţinând culturii Vinča, epocii romane şi sec.
GNOSIS • august 2007 • 16
crarea manuscris a preotului Ilie Câmpeanu redactată în 1983 şi având titlul ,,Caransebeşul arheologic, politic, istoric, social, cultural, piesa este ilustrată foto şi comentată greşit ca fiind a zeiţei Isis Patrona (?), menţionând că provine din împrejurimile Caransebeşului (p.71,73). Într-o notiţă de mână din arhiva personală, nota însă că statueta ,,zeiţei” provine, de pe malul drept al Timişului, în apropriere de Castrul Tibiscum, fiindu-i dată de un localnic ce a descoperit-o în arătură. Nr. inv. la Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă Caransebeş 11791).
De fapt piese egiptene din
Doru Timofte
[email protected]
Problema majoră a gândirii lui Heidegger a fost, de la bun început, şi a rămas constantă de-a lungul operei sale, problema fiinţei. Ce se înţelege prin “fiinţă” (Sein)? În vorbirea curentă, folosim mereu verbul “a fi”. Se spune, de pildă, că “piatra este”, sau că “Omul este“ sau că “tabloul este frumos”. La o fiinţare sau alta (Seiendes: piatra, omul, tabloul etc.) ne referim în mod curent spunând că “este”, “a fost”, “va fi” etc. Ce înţelegem prin acest “este”, prin faptul-de-a-fi (das Sein)? Întrebarea referitoare la fiinţă, la faptul-de-a-fi este întrebarea referitoare la Nietzsche şi mama sensul pe care îl avem în vedere când folosim cuvântul “a fi“. “Noi trăim mereu într-o înţelegere a lui “este” fără să putem spune exact ce anume înseamnă acesta de fapt “ (M. Heidegger, Opere complete, p.194).
De reţinut, deci. acest aspect: dacă Heidegger (re)pune întrebarea privitoare la fiinţă, atunci “fiinţa”, aceasta despre sensul căreia el se întreabă nu este o entitate misterioasă, plutind deasupra celor ce sunt; “fiinţa”, aici, este un substantiv verbal Sein - “faptul-de-a-fi” - şi nu există lingvistică a unui obiect încărcat de vagul unei gravităţi metafizice tradiţionale: “Fiinţă“. Majuscula, care în gramatică este dictată de o regulă ortografică, preluată fiind în limba română, conduce la un viciu de interpretare care poate bloca definitiv accesul la gândirea lui Heidegger. Pentru perioada gândirii din Sein und Zeit, traducerea lui Sein cu “Fiinţă” este de aceea total neadecvată. În fapt, tocmai simplitatea punctului de pornire heideggerian este aceea care derutează: noi îl folo-
sim mereu pe “este”. Dar ce se înţelege prin el? Acesta este punctul esenţial. Heidegger nu îşi propune decât să ridice la nivelul conceptului realitatea numai latent înţeleasă, şi neexaminată ca atare a lui “a fi“; acest “a fi“, care, fără să fie la rândul lui o fiinţare, este implicat de toate fiinţele despre care spunem la tot pasul că “sunt“. Tocmai înţelesul acestui cuvânt care circulă în de-la-sineînţelesul său în viaţa de zi cu zi a fost cel care a provocat căutările lui Platon şi ale lui Aristotel şi care acum, după o lungă uitare, este repus în discuţie de către Heidegger. Dar trebuie reţinut: nu vizând sensul conceptului celui mai general şi mai vid, ci pe cel al cuvântului invocat fără încetare în marginea fiecărei fiinţări. Discursul lui Heidegger debutează ca “hermeneutică a facticităţii “, şi nu
GNOSIS • august 2007 • 9
ca discurs tradiţional în marginea unui concept gol. Acest firesc neaşteptat al începutului (ce este “este“?) aminteşte de procedeul socratic platonician: Socrate voia să cunoască în chip explicit - şi, ca atare, întreba - ceea ce în chip subînţeles era deja cunoscut. În lunga lor familiaritate cu lumea, cu lucrurile şi cu oamenii, toţi partenerii de dialog ai lui Socrate ştiau în fapt ce este curajul, evlavia sau frumosul (kallos). Dar, în fond, nici unul, întrebat, nu putea să spună. De la acest încăpăţânat, adânc investigator şi tulburător “dar ce este“ cutare lucru? începea, pentru Platon, filosofia. O întrebare de acest tip este întrebarea heideggeriană privitoare la fiinţă: “dar ce înseamnă a fi?“ A răpi fenomenelor în care ea sălăşluieşte taina acestui “a fi“ presupune o “supremă sforţare a
Filosofie: Heidegger gândirii“ şi de aceea “întrebarea privitoare la fiinţă“ este sarcina cea mai grea - şi sarcina de care metafizica a uitat între timp a gândirii. Însă întrebarea privitoare la fiinţă (die Seinsfrage, die Frage nach dem Sein) nu presupune oare o prealabilă lămurire a structurii întrebării ca atare, a structurii ei “formale“? Care sunt elementele pe care le presupune o întrebare? Ca şi în cazul problemei fiinţei, care nu era altceva decât ridicarea la nivelul gândirii a acelui “a fi“ care circulă în viaţa de toate zilele, “problema structurii formale a întrebării“ nu face decât să analizeze întrebarea prin deprinderea elementelor ei cele mai “umile“. Faimoşii termeni care alcătuiesc structura întrebării das Gefrage, das Befrage, das Erfrage -, sperie în aceeaşi măsură ca şi cuvântul, în germană scris în mod fatal cu majusculă - Sein. Se uită şi în acest caz că el nu desemnează decât situaţii de un desăvârşit firesc. Iar noi îl complicăn tocmai pentru că nu suntem obişnuiţi să asociem filosofia cu firescul însuşi. S-a spus, nu o dată, că la Heidegger dificultatea provine din prea marea simplitate care, odată ignorată ca punct de plecare, face ca problema să fie aşezată în alt loc decât Heidegger însuşi o aşează, totul devenind apoi de neînţeles. În ceea ce priveşte termenii mai sus folosiţi, trebuie să subliniem că este
Proză
vorba despre trei banale cuvinte germane transformate în concept, în măsura în care ele epuizează din punct de vedere formal structura oricărei întrebări. Iar Heidegger are nevoie să degajeze structura întrebării punând în lumină cei trei termeni pentru ca să o poată apoi aplica la întrebarea privitoare la fiinţă (Seinsfrage). Întrebarea cu privire la felul specific de a fi al fiinţării numite Dasein, cu o altă ocazie.
will I have to start praying? because I will!
Martin Heidegger
GNOSIS • august 2007 • 10
îmi bat capul încercând să descifrez semnele în nisip, ca să aliniez planetele cum trebuie ca timpul să-şi schimbe consistenţa şi trupul. e seninătatea ritualului familiar. biserica înaltă şi rece, iar căldura vine din amintirea gesturilor mereu aceleaşi, dorinţa mereu alta şi răspunsul mereu neauzit. am fost atunci şi suntem şi acum aceeaşi copii ce doresc să fie doriţi. that I would be good even if I did nothing. şi nu suntem niciodată suficienţi, ne lipsesc doi centimetri ca să putem trece linia de sosire, şi nu-i găsim niciunde. *** I gotta have my sufferings or I can't have my cross. piaţa îmi evocă întotdeauna viaţa trăită acolo cu un secol în urmă. de pe treptele catedralei, din umbră mă uit în vârtejul uman de la capătul treptelor şi încerc să-mi amintesc ce s-a schimbat în mine în aproape zece ani. câte ceva. întrebările au rămas aceleaşi. muzica nu s-a pierdut. întotdeauna ne întoarcem la limba în care ne-am rugat pentru prima oară, de frică că nu vom fi înţeleşi dacă folosim o alta, sau pentru că nu cunoaştem smerenia în limbi străine. sau poate că sperăm să fim recunoscuţi mai uşor aşa, ca şi cum limba ar fi unul din elementele codului nostru de identificare. orice şedere în oraş mă aruncă înapoi în trecut. e ca reîntoarcerea criminalului la locul crimei, pe care o va retrăi acolo de fiecare dată. sau reîntoarcerea victimei la locul atacului, pe care îl va retrăi acolo de fiecare dată. doar că liniile de delimitare se pierd, se suprapun, de fiecare dată simt că mă reîntorc în ambele locuri. sfârşiturile sunt aproape, nu ştiu ale cui vor fi. poate că nu mai e timp pentru început. *** tell me where it hurts, to hell with everybody else. ca de fiecare dată, atunci când las oraşul în urmă, trecutul se pierde, se ascunde din nou în sertarul potrivit. rămân un nume sau două, nişte chipuri tăiate din poze vechi care reapar cu regularitate ritualică. mi-e teamă că o să dispari de la o zi la alta şi că n-am să ştiu unde să te caut şi că poate nam să mai vreau să te găsesc. mă îngrijorează şi mă linişteşte faptul că poate totul este doar un joc complex menit să-mi ţină ocupată mintea, şi că doar am substituit nimic cu nimic. *** aştept ca drumul asfaltat să înceapă din clipă în clipă. ne întoarcem înapoi, cu mai puţine cuvinte. satele înguste şi oamenii mici pe scaune sau bănci în faţa caselor, şi câinii dormind în mijlocul şoselei. cleansing everything to forget your love. îţi trebuie 5 minute ca să ajungi din centru la ultimele case şi oameni. aeroportul e ascuns după nişte pomi şi o cotitură în drumul spart, nici nu te aştepţi să fie acolo ceva. vântul rece pe geamul lăsat şi o tristeţe liniştită. ne trăim mai departe unii de alţii. poate că a venit şi vremea pentru asta. poate că fiecare trebuie să ne găsim ceva doar al nostru. my plug in baby crucifies my enemies when I'm tired of giving. *** take off your disguise I know that underneath it's me. un tatuaj pe umărul stâng. mereu avem timp pentru schimbări mici, care nu ne transportă în alte lumi, unde poate nu ne-am pierde. simt că nu vine momentul, fă o plecăciune şi continuă-ţi aşteptarea. totul se compune din mici episoade, videoclipuri ce editate par reuşite şi elocvente. zilele se rezumă la 3, 4 minute de imagini în mişcare cu coloana sonoră în fundal şi flashback-uri cu amintiri pe care le găsesc întotdeauna, jumătate din zi o petrecem în trecut, iar cealaltă jumătate într-un viitor imaginat, anticipat, dorit şi prea puţin posibil. escapologists. nu suntem echipaţi cu cuvintele care să ne aducă linişte.
GNOSIS • august 2007 • 15
Demonologie: Infernul
Demonologie: Infernul Loredana Moise
de ore, mijloc de maximă concentrare. Anchises le arată Sibilei şi lui Eneas, cele două porţi de ieşire din infern, una din lemn de corn, iar cealaltă din fildeş: “Sunt geminae Somni portae, quarum altera fertur / Cornea, qua veris facilis datur exitus umbris, / Altera candenti perfecta netenis elephanto, / Sed falsa ad caelum mittunt insomnia manes”. / “Somnul pe două ieşiri ne soseşte, numită-i o poartă / Cornul şi-uşoare pe-aici se strecoară vedenii de-aievea. / Albă de tot e a doua, din fildeşul neted cioplită, / Însă prin dânsa trimit vedenii zadarnice manii”(Ibidem, p.230, v.892-895). Există mai multe ipoteze despre semnificaţia celor două porţi, una dintre ele ar fi că ar reprezenta ora (se credea că pe poarta de fildeş ieşeau visele înşelătoare, înainte de miezul nopţii, iar după ieşeau cele reale, pe poarta de corn). Această credinţă foarte răspândită în Antichitate apare încă la Homer, Odiseea, XIX şi e amintită şi de Horaţiu. Aşadar, împreună cu Sibila, Eneas iese pe poarta de fildeş. E. Paratore explică alegerea lui Eneas astfel: umbrele reale (verae umbrae) sunt duhurile celor ce au murit, trimise pe poarta viselor reale pentru a povesti oamenilor adevărul. Eneas, fiind un om viu, nu trebuie să apară nimănui în somn, căci va ieşi pe poarta viziunilor înşelătoare(Ibidem, p.231, n.1).
Topografie infernală în cântulVI al Eneidei (2) Urmează o scurtă oprire la porţile palatului lui Pluto, pentru a depune, după ritualul de purificare, crenguţa de aur la pragul Proserpinei: “Corripiunt spatium medium foribusque propivant. / Occupat Aeneas aditum corpusque recenti / Spargit aqua ramumque adverso in limine figit”. / “Locul din mijloc îl scad şi s-a-propie repezi de poartă. / Zornic Aeneas antrat şi, cu proaspătă rouă stropindu-şi / Trupul, împlântă mlădiţa din mâini în creştetul porţii” (Vergilius, op.cit., p.217, v.634636).
În faţa palatului lui Pluto, Eneas îndeplineşte un ritual al iniţierii, anume lustraţia prin apă. Despre aceasta ne spune Macrobius că “e lege ca cel care se pregăteşte să aducă jertfe zeilor de sus se purifică spălându-şi corpul întreg. Când însă e de
GNOSIS • august 2007 • 14
adus litanie zeilor din infern, par de ajuns numai câţiva stropi” (Macrobius, Saturnalia, Ed. Academiei RPR, Bucureşti 1961, p.146).
În religia romană lustraţiile erau de două feluri: prin foc şi prin apă. Lustraţie era însă şi spălarea pe mâini a sacerdotului înaintea serviciului divin. La romani prin lustraţie se purifica orice: ogorul, armata, oamenii, cetatea, iar Roma era purificată prin lustraţii la fiecare cinci ani, în cadrul unei ceremonii numite sacra suovetaurilia. Numele vine de la faptul că erau jertfite trei animale: un porc (sus), o oaie (ovis) şi un taur (taurus) (V. Kernbach, op.cit., p.274-275). În momentul în care Eneas pune creanga de aur în creştetul porţii drumul său iniţiatic s-a sfârşit: “His demum exactis, perfecta munere divae, / Devenere locos laetos et
amoena virecta / Fortunatorum nemorum sedesque beatas”. / “Dacă-o făcură şi-aceasta şi zânei i-aduseră darul, / Intră-n fericele locuri şi-n lunca cea verde de-a pururi, / Codrii meniţi desfătării, locaş al eternului bine” (Vergiliu, op.cit., p.217, v.636638). Începe descrierea câmpiilor Elizee, locaşurile fericiţilor (sedes beatae), cea mai lungă secţiune a călătoriei în Infern (262 de versuri, pe când Tartarul era înfăţişat în 79 de versuri, amănunt semnificativ) ceea ce corespunde scopului final al acestei călătorii: prefigurarea istoriei romane şi a misiunii prestabilite de zeii Romei. Atmosfera se schimbă, devine pură, luminoasă, surâzătoare este sugerată în textul original şi de armonia ritmului. O scurtă descriere notează peisajul natural plin de
GNOSIS • august 2007 • 11
verdeaţă şi lărgime a locaşului celor fericiţi: livezi încântătoare, crânguri şi câmpii vesele pe care le îmbracă cu lumina lui de purpură, un soare şi stele de o strălucire particulară în opoziţie cu loca turbida, locurile întunecate de mai înainte: “Largior hic campos aether et humine vestit / Purpureo, solemnque suum, sua sidera norunt. / Pars in gramineis exercerent membra palaestris, / Contendunt ludo et fulva luctantur arena; / Pars pedibus plaudunt choreas et carmina dicent”. / “Eternu-nvăluie câmpul de-aici în lumină mai largă, / Purpură-i zarea; şi soarele-i altul şi altul e cerul. / Trupul o seamă la luptă-şi deprind pe praturi cu iarbă, / Jocuri de-ntrecere fac şi frământă nisipul cel galben, / Alţii frământă pământul cu tropot de horă şi cântă” (Ibidem, p.217, v.639-643).
Demonlogie: Infernul Umbrele îşi continuă activităţile care le-au plăcut în viaţă, conform străvechii credinţe, după care, moartea nefiind o încetare totală a existenţei, prelungeşte viaţa într-un chip mai palid şi lipsit de consistenţă. La Orfeu se opreşte, mai întâi, cântăreţul trac, asupra călătoriei căruia în infern şi a pierderii soţiei iubite, a Euridicei, Vergilius mai stăruise la finele Georgicelor, imagine obsedantă şi semnificativă, căci toată eshatologia din cartea a VI-a a Eneidei stă sub influenţa misterelor orfice, a concepţiilor pitagoreice şi stoice, contopite într-o viziune, dacă nu întotdeauna coerentă, totuşi de o remarcabilă realizare şi, mai ales, servind scopului naţional al epopeei (Gh.Guţu, op.cit., p.272). Urmează strămoşii neamului troian, apoi marii luptători pentru “moşie”, preoţii vestiţi prin curăţenia lor, poeţii “religios” însufleţiţi care au cântat subiecte demne de Apolo (pii vates et Phoebo digna locuti), inventatorii care au înfrumuseţat viaţa oamenilor prin găselniţele minţii lor, binefăcătorii neamului lor. Râul
Câmpiilor Elizee e identificat cel mai adesea cu Padul, care curge subteran pe o porţiune din apropiere de izvoare. După Servius, toţi cei care au contribuit la binele umanităţii, reprezentaţi asemeni zeilor cu panglici la tâmple, au meritat onoruri divine, în acest mod ei sunt recompensaţi pentru aportul lor. Musaeus, întrebat despre Anchise, conduce pe cei doi călători către un deal şi apoi, printr-o potecă uşoară, spre o vale închisă, mărginită de râul Lethe, apa uitării. Aici are loc mult râvnita şi aşteptata întâlnire a lui Eneas cu tatăl său, scopul călătoriei în lumea de dincolo. Eneas răspunde cu aceeaşi emoţie ca şi tatăl său, văzând nenumăratele umbre ce zburau prin pajiştea de pe malul Lethei, aşa cum albinele în serile senine de vară se aşează pe flori diferite şi roiesc în jurul crinilor albi (Comparaţia homerică pe care Vergilius a mai folosit-o şi în cartea I-a a Eneidei (v.430436), acolo însă în tablouri mai largi, care ilustrează ideea de labor, aici adăugând, semnificativ, imaginea crinilor albi, spre a reda ideea de puritate paradisiacă) întreabă
uimit de rostul lor: “Ac veluti infern pratis ubi apes aestate serena / Floribus insidunt variis et candida circum / Lilia funduntur, strepit omnis murmure campus”. / “Tocmai cum zboară pe şes albinele-n zile de vară, / Flori colorate cătând, şi cu gloata sadună-mprejurul / Crinului celui de-argint şi fierbe tot câmpul de zumzet” ( V e rgilius, op.cit., p.220, v.707-709). Albina, înaripată, numele ei ebraic e deborah şi derivă din aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul verb (dbr), a fost uneori văzută ca o picătură de lumină căzută din soare în zori de zi (L. Benoist, op. cit., p.57). Mierea, produsul albinelor, este o hrană a nemuririi, iar albina ieşind din nou la lumina zilei după iernatul ei în stup, a devenit un simbol al reînvierii iniţiatice. Pentru greci şi romani albina era simbolul sacru al elocvenţei plăcute (“dulce ca mierea“). În folclorul românesc există o variantă genealogică diferită, asemănătoare cu mitul egiptean: albinele au apărut din lacrimile Sfintei Fecioare (V. Kernbach, op. cit., p.24). Crinul alb simbolizea-
GNOSIS • august 2007 • 12
ză curăţia, puritatea. Albul atribuit soarelui este o sinteză colorată. Este simbolul unui amestec, al unei treceri dintre două stări sau două momente, trecere de la adolescenţă la virilitate la romani, prin portul togii albe, este culoarea celor proaspăt botezaţi şi a giulgiurilor (L.Benoist, op.cit., p.89). Îndrăzneala de care Vergilius dă dovadă în acest moment al poemului depăşeşte tiparele obişnuite, pentru că el va încerca să descrie un tablou larg al spiritelor ce vor ilustra istoria romană. Perspectiva filosofică din care el face acest lucru este, după cum am mai menţionat, una pitagoreic stoică, în sensul că îl pune pe Anchise să-i dezvăluie lui Eneas tainele universului şi destinele oamenilor. Elementele orfice ale acestei viziuni sunt: “trupul ca temniţă a sufletului” şi “necesitatea expiaţiunii”. Captive ale corpurilor, sufletele privesc cerul, ca nişte condamnaţi într-o temniţă; pentru ele moartea este eliberare. Pângărite prin contactul cu corpul ele nu-şi recapătă o dată cu moartea puritatea iniţială, căci prin aceasta nu dispare în întregime răul, atât de adânc înrădăcinat. De aici necesitatea expiaţiunii şi a reîntrupării ca sete de puritate până la redobândirea simplităţii originare (Gh. Duţu, op.cit., p.275). După zece mii de ani, ele se curăţă de pângărirea concepută prin întrupare, sufletul rămâne foc spiritual pur; prin reducerea
dualităţii spirit-materie, chinul împreunării lor încetează, după care trăiesc fericite în Elisium. Iată câteva idei fundamentale stoice, pe care Anchise le descoperă fiului său Eneas. În Câmpiile Elizee, Eneas vede păduri dese şi codri fremătând, o vale retrasă cu o dumbravă solitară, este un loc separat, destinat expiaţiunii temporare a sufletelor ce se vor reîncarna. Lethe este fluviul infernal ale cărui ape fac pe oricine le traversează spre Hades să-şi uite trecutul. Lethe străbate Câmpiile Elizee, iar umbrele morţilor ajunse acolo, sunt obligate să bea apa fluviului spre a-şi anihila orice amintiri. Pausanias spune că pelerinii veniţi să consulte oracolul din Beoţia beau apă, pe rând, din cele două izvoare ve-
cine: cel consacrat zeiţei Lethe, ca să-şi uite grijile şi emoţiile şi cel consacrat zeiţei Mnemosyne, ca să memoreze tot ce vor vedea şi vor auzi în peştera oraculară Trophonia. Sufletul este emanaţia spiritului universal, are origine divină şi forţă ignee, regăsim la Vergilius ideea lui Platon, care vede trupul ca pe o închisoare a sufletului, pe care îl limitează (Cf. Platon, Fredon, 82d, în Dialoguri, p.187). Principala influenţă stoică o întâlnim atunci când Anchise îi explică lui Eneas că omul se desăvârşeşte prin binele propriu şi înfrângând patimile, efectele care sunt boli ale sufletului, a căror cauză este materia în care el este încorporat. Lumea are un destin prescris de divinitate, ceea ce face ca toată istoria să aibă un sens.
Aşa trebuie înţeleasă înşiruirea figurilor ilustre din istoria romană pe care Vergilius o face nu în ordine cronologică, ci în una reprezentativă “pentru virtuţile civile, morale, războinice şi politice romane” (Gh. Guţu, op.cit., p.276) ce îşi găseau împlinirea în Augustus. Ghicim aici intenţiile civice pe care poetul sub influenţa ideilor împăratului le face cunoscute. Sunt amintiţi: regii albani, regii romani, persoanje ilustre ale epocii republicane, asociindu-i câte doi (RomulusAugust, Tarquinius-Brutus), Decii şi Drusi-Torquatus şi Camillus, Caesar-Pompeius, Mummius Paulus Aemilius). Vergilius asociază cele două figuri ale lui Romulus şi Augustus, amândoi sunt socotiţi întemeietori, uniţi în reprezentare pentru imaginea Romei, a cărei înălţare este comparată cu o fastuoasă procesiune a zeiţei Cibile (Berecyntia mater) prin oraşele frigiene şi, în acelaşi scop, să asemene pe August cu Hercule biruitorul arătărilor lumii şi cu Bacchus care a pus la jugul carului său tigrii îmblânziţi, aluzie la opera lui de pacificare. Pentru a evita caracterul oficial “propagandistic”, Vergilius încheie în notă tragică cu moartea lui Marcellus, nepotul lui Augustus. La înmormântarea tânărului Marcelus menit a fi moştenitorul, Augustus însuşi ţine discursul funebru (laudatio funebris) şi fragmentul lui Vergilius respectă regulile unui asemenea gen, dar este
GNOSIS • august 2007 • 13
străbătut de o puternică emoţie, ce a impresionat cititorii de-a lungul timpului. Vergilius proclamă supremaţia politică a Romei, justificând-o prin urmărirea păcii ca scop suprem. Dar dacă Roma civilizase într-adevăr popoarele cucerite, nu se poate trece peste faptul că, sub pretextul păcii şi organizării, ea se impusese cel mai adesea cu forţa. Justificarea dominaţiei romane prin împlinirea unui destin istoric dă versurilor o solemnitate subliniată de faptul că Anchises nu se mai adresează lui Aeneas, ci întregului popor roman ( Vergilius, op.cit., p.228, n.9). Anchises îşi poartă fiul prin tot locul, arătându-i ce viitor glorios îl aşteaptă pe el şi Roma: “Quae postquam Anchises natum per singula duxit / Incenditque animum famae venientis amore, / Exin bella viro memorat quai deinde gerenda, / Laurentesque docit populos urbemque Latini / Et quo quemque modo fugiatque feratque laborem”. / “După ce tatăl Anchises pretutindeni îşi du-se copilul, / Sufletul lui aprinzându-l cu dorul domniei ce vine, / Toate războaiele-apoi purtate cari fi-vor le-nşiră, / Spune-i de neamul latinic, dea regelui tare cetate; / Cum să-şi îndure şi cum să se scape de griji îl învaţă” (Ibidem, p.230, v.887891). Călătoria în infern începută înainte de revărsatul zorilor se încheie înainte de miezul nopţii, aşadar în mai puţin de 24
Demonlogie: Infernul Umbrele îşi continuă activităţile care le-au plăcut în viaţă, conform străvechii credinţe, după care, moartea nefiind o încetare totală a existenţei, prelungeşte viaţa într-un chip mai palid şi lipsit de consistenţă. La Orfeu se opreşte, mai întâi, cântăreţul trac, asupra călătoriei căruia în infern şi a pierderii soţiei iubite, a Euridicei, Vergilius mai stăruise la finele Georgicelor, imagine obsedantă şi semnificativă, căci toată eshatologia din cartea a VI-a a Eneidei stă sub influenţa misterelor orfice, a concepţiilor pitagoreice şi stoice, contopite într-o viziune, dacă nu întotdeauna coerentă, totuşi de o remarcabilă realizare şi, mai ales, servind scopului naţional al epopeei (Gh.Guţu, op.cit., p.272). Urmează strămoşii neamului troian, apoi marii luptători pentru “moşie”, preoţii vestiţi prin curăţenia lor, poeţii “religios” însufleţiţi care au cântat subiecte demne de Apolo (pii vates et Phoebo digna locuti), inventatorii care au înfrumuseţat viaţa oamenilor prin găselniţele minţii lor, binefăcătorii neamului lor. Râul
Câmpiilor Elizee e identificat cel mai adesea cu Padul, care curge subteran pe o porţiune din apropiere de izvoare. După Servius, toţi cei care au contribuit la binele umanităţii, reprezentaţi asemeni zeilor cu panglici la tâmple, au meritat onoruri divine, în acest mod ei sunt recompensaţi pentru aportul lor. Musaeus, întrebat despre Anchise, conduce pe cei doi călători către un deal şi apoi, printr-o potecă uşoară, spre o vale închisă, mărginită de râul Lethe, apa uitării. Aici are loc mult râvnita şi aşteptata întâlnire a lui Eneas cu tatăl său, scopul călătoriei în lumea de dincolo. Eneas răspunde cu aceeaşi emoţie ca şi tatăl său, văzând nenumăratele umbre ce zburau prin pajiştea de pe malul Lethei, aşa cum albinele în serile senine de vară se aşează pe flori diferite şi roiesc în jurul crinilor albi (Comparaţia homerică pe care Vergilius a mai folosit-o şi în cartea I-a a Eneidei (v.430436), acolo însă în tablouri mai largi, care ilustrează ideea de labor, aici adăugând, semnificativ, imaginea crinilor albi, spre a reda ideea de puritate paradisiacă) întreabă
uimit de rostul lor: “Ac veluti infern pratis ubi apes aestate serena / Floribus insidunt variis et candida circum / Lilia funduntur, strepit omnis murmure campus”. / “Tocmai cum zboară pe şes albinele-n zile de vară, / Flori colorate cătând, şi cu gloata sadună-mprejurul / Crinului celui de-argint şi fierbe tot câmpul de zumzet” ( V e rgilius, op.cit., p.220, v.707-709). Albina, înaripată, numele ei ebraic e deborah şi derivă din aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul verb (dbr), a fost uneori văzută ca o picătură de lumină căzută din soare în zori de zi (L. Benoist, op. cit., p.57). Mierea, produsul albinelor, este o hrană a nemuririi, iar albina ieşind din nou la lumina zilei după iernatul ei în stup, a devenit un simbol al reînvierii iniţiatice. Pentru greci şi romani albina era simbolul sacru al elocvenţei plăcute (“dulce ca mierea“). În folclorul românesc există o variantă genealogică diferită, asemănătoare cu mitul egiptean: albinele au apărut din lacrimile Sfintei Fecioare (V. Kernbach, op. cit., p.24). Crinul alb simbolizea-
GNOSIS • august 2007 • 12
ză curăţia, puritatea. Albul atribuit soarelui este o sinteză colorată. Este simbolul unui amestec, al unei treceri dintre două stări sau două momente, trecere de la adolescenţă la virilitate la romani, prin portul togii albe, este culoarea celor proaspăt botezaţi şi a giulgiurilor (L.Benoist, op.cit., p.89). Îndrăzneala de care Vergilius dă dovadă în acest moment al poemului depăşeşte tiparele obişnuite, pentru că el va încerca să descrie un tablou larg al spiritelor ce vor ilustra istoria romană. Perspectiva filosofică din care el face acest lucru este, după cum am mai menţionat, una pitagoreic stoică, în sensul că îl pune pe Anchise să-i dezvăluie lui Eneas tainele universului şi destinele oamenilor. Elementele orfice ale acestei viziuni sunt: “trupul ca temniţă a sufletului” şi “necesitatea expiaţiunii”. Captive ale corpurilor, sufletele privesc cerul, ca nişte condamnaţi într-o temniţă; pentru ele moartea este eliberare. Pângărite prin contactul cu corpul ele nu-şi recapătă o dată cu moartea puritatea iniţială, căci prin aceasta nu dispare în întregime răul, atât de adânc înrădăcinat. De aici necesitatea expiaţiunii şi a reîntrupării ca sete de puritate până la redobândirea simplităţii originare (Gh. Duţu, op.cit., p.275). După zece mii de ani, ele se curăţă de pângărirea concepută prin întrupare, sufletul rămâne foc spiritual pur; prin reducerea
dualităţii spirit-materie, chinul împreunării lor încetează, după care trăiesc fericite în Elisium. Iată câteva idei fundamentale stoice, pe care Anchise le descoperă fiului său Eneas. În Câmpiile Elizee, Eneas vede păduri dese şi codri fremătând, o vale retrasă cu o dumbravă solitară, este un loc separat, destinat expiaţiunii temporare a sufletelor ce se vor reîncarna. Lethe este fluviul infernal ale cărui ape fac pe oricine le traversează spre Hades să-şi uite trecutul. Lethe străbate Câmpiile Elizee, iar umbrele morţilor ajunse acolo, sunt obligate să bea apa fluviului spre a-şi anihila orice amintiri. Pausanias spune că pelerinii veniţi să consulte oracolul din Beoţia beau apă, pe rând, din cele două izvoare ve-
cine: cel consacrat zeiţei Lethe, ca să-şi uite grijile şi emoţiile şi cel consacrat zeiţei Mnemosyne, ca să memoreze tot ce vor vedea şi vor auzi în peştera oraculară Trophonia. Sufletul este emanaţia spiritului universal, are origine divină şi forţă ignee, regăsim la Vergilius ideea lui Platon, care vede trupul ca pe o închisoare a sufletului, pe care îl limitează (Cf. Platon, Fredon, 82d, în Dialoguri, p.187). Principala influenţă stoică o întâlnim atunci când Anchise îi explică lui Eneas că omul se desăvârşeşte prin binele propriu şi înfrângând patimile, efectele care sunt boli ale sufletului, a căror cauză este materia în care el este încorporat. Lumea are un destin prescris de divinitate, ceea ce face ca toată istoria să aibă un sens.
Aşa trebuie înţeleasă înşiruirea figurilor ilustre din istoria romană pe care Vergilius o face nu în ordine cronologică, ci în una reprezentativă “pentru virtuţile civile, morale, războinice şi politice romane” (Gh. Guţu, op.cit., p.276) ce îşi găseau împlinirea în Augustus. Ghicim aici intenţiile civice pe care poetul sub influenţa ideilor împăratului le face cunoscute. Sunt amintiţi: regii albani, regii romani, persoanje ilustre ale epocii republicane, asociindu-i câte doi (RomulusAugust, Tarquinius-Brutus), Decii şi Drusi-Torquatus şi Camillus, Caesar-Pompeius, Mummius Paulus Aemilius). Vergilius asociază cele două figuri ale lui Romulus şi Augustus, amândoi sunt socotiţi întemeietori, uniţi în reprezentare pentru imaginea Romei, a cărei înălţare este comparată cu o fastuoasă procesiune a zeiţei Cibile (Berecyntia mater) prin oraşele frigiene şi, în acelaşi scop, să asemene pe August cu Hercule biruitorul arătărilor lumii şi cu Bacchus care a pus la jugul carului său tigrii îmblânziţi, aluzie la opera lui de pacificare. Pentru a evita caracterul oficial “propagandistic”, Vergilius încheie în notă tragică cu moartea lui Marcellus, nepotul lui Augustus. La înmormântarea tânărului Marcelus menit a fi moştenitorul, Augustus însuşi ţine discursul funebru (laudatio funebris) şi fragmentul lui Vergilius respectă regulile unui asemenea gen, dar este
GNOSIS • august 2007 • 13
străbătut de o puternică emoţie, ce a impresionat cititorii de-a lungul timpului. Vergilius proclamă supremaţia politică a Romei, justificând-o prin urmărirea păcii ca scop suprem. Dar dacă Roma civilizase într-adevăr popoarele cucerite, nu se poate trece peste faptul că, sub pretextul păcii şi organizării, ea se impusese cel mai adesea cu forţa. Justificarea dominaţiei romane prin împlinirea unui destin istoric dă versurilor o solemnitate subliniată de faptul că Anchises nu se mai adresează lui Aeneas, ci întregului popor roman ( Vergilius, op.cit., p.228, n.9). Anchises îşi poartă fiul prin tot locul, arătându-i ce viitor glorios îl aşteaptă pe el şi Roma: “Quae postquam Anchises natum per singula duxit / Incenditque animum famae venientis amore, / Exin bella viro memorat quai deinde gerenda, / Laurentesque docit populos urbemque Latini / Et quo quemque modo fugiatque feratque laborem”. / “După ce tatăl Anchises pretutindeni îşi du-se copilul, / Sufletul lui aprinzându-l cu dorul domniei ce vine, / Toate războaiele-apoi purtate cari fi-vor le-nşiră, / Spune-i de neamul latinic, dea regelui tare cetate; / Cum să-şi îndure şi cum să se scape de griji îl învaţă” (Ibidem, p.230, v.887891). Călătoria în infern începută înainte de revărsatul zorilor se încheie înainte de miezul nopţii, aşadar în mai puţin de 24
Demonologie: Infernul
Demonologie: Infernul Loredana Moise
de ore, mijloc de maximă concentrare. Anchises le arată Sibilei şi lui Eneas, cele două porţi de ieşire din infern, una din lemn de corn, iar cealaltă din fildeş: “Sunt geminae Somni portae, quarum altera fertur / Cornea, qua veris facilis datur exitus umbris, / Altera candenti perfecta netenis elephanto, / Sed falsa ad caelum mittunt insomnia manes”. / “Somnul pe două ieşiri ne soseşte, numită-i o poartă / Cornul şi-uşoare pe-aici se strecoară vedenii de-aievea. / Albă de tot e a doua, din fildeşul neted cioplită, / Însă prin dânsa trimit vedenii zadarnice manii”(Ibidem, p.230, v.892-895). Există mai multe ipoteze despre semnificaţia celor două porţi, una dintre ele ar fi că ar reprezenta ora (se credea că pe poarta de fildeş ieşeau visele înşelătoare, înainte de miezul nopţii, iar după ieşeau cele reale, pe poarta de corn). Această credinţă foarte răspândită în Antichitate apare încă la Homer, Odiseea, XIX şi e amintită şi de Horaţiu. Aşadar, împreună cu Sibila, Eneas iese pe poarta de fildeş. E. Paratore explică alegerea lui Eneas astfel: umbrele reale (verae umbrae) sunt duhurile celor ce au murit, trimise pe poarta viselor reale pentru a povesti oamenilor adevărul. Eneas, fiind un om viu, nu trebuie să apară nimănui în somn, căci va ieşi pe poarta viziunilor înşelătoare(Ibidem, p.231, n.1).
Topografie infernală în cântulVI al Eneidei (2) Urmează o scurtă oprire la porţile palatului lui Pluto, pentru a depune, după ritualul de purificare, crenguţa de aur la pragul Proserpinei: “Corripiunt spatium medium foribusque propivant. / Occupat Aeneas aditum corpusque recenti / Spargit aqua ramumque adverso in limine figit”. / “Locul din mijloc îl scad şi s-a-propie repezi de poartă. / Zornic Aeneas antrat şi, cu proaspătă rouă stropindu-şi / Trupul, împlântă mlădiţa din mâini în creştetul porţii” (Vergilius, op.cit., p.217, v.634636).
În faţa palatului lui Pluto, Eneas îndeplineşte un ritual al iniţierii, anume lustraţia prin apă. Despre aceasta ne spune Macrobius că “e lege ca cel care se pregăteşte să aducă jertfe zeilor de sus se purifică spălându-şi corpul întreg. Când însă e de
GNOSIS • august 2007 • 14
adus litanie zeilor din infern, par de ajuns numai câţiva stropi” (Macrobius, Saturnalia, Ed. Academiei RPR, Bucureşti 1961, p.146).
În religia romană lustraţiile erau de două feluri: prin foc şi prin apă. Lustraţie era însă şi spălarea pe mâini a sacerdotului înaintea serviciului divin. La romani prin lustraţie se purifica orice: ogorul, armata, oamenii, cetatea, iar Roma era purificată prin lustraţii la fiecare cinci ani, în cadrul unei ceremonii numite sacra suovetaurilia. Numele vine de la faptul că erau jertfite trei animale: un porc (sus), o oaie (ovis) şi un taur (taurus) (V. Kernbach, op.cit., p.274-275). În momentul în care Eneas pune creanga de aur în creştetul porţii drumul său iniţiatic s-a sfârşit: “His demum exactis, perfecta munere divae, / Devenere locos laetos et
amoena virecta / Fortunatorum nemorum sedesque beatas”. / “Dacă-o făcură şi-aceasta şi zânei i-aduseră darul, / Intră-n fericele locuri şi-n lunca cea verde de-a pururi, / Codrii meniţi desfătării, locaş al eternului bine” (Vergiliu, op.cit., p.217, v.636638). Începe descrierea câmpiilor Elizee, locaşurile fericiţilor (sedes beatae), cea mai lungă secţiune a călătoriei în Infern (262 de versuri, pe când Tartarul era înfăţişat în 79 de versuri, amănunt semnificativ) ceea ce corespunde scopului final al acestei călătorii: prefigurarea istoriei romane şi a misiunii prestabilite de zeii Romei. Atmosfera se schimbă, devine pură, luminoasă, surâzătoare este sugerată în textul original şi de armonia ritmului. O scurtă descriere notează peisajul natural plin de
GNOSIS • august 2007 • 11
verdeaţă şi lărgime a locaşului celor fericiţi: livezi încântătoare, crânguri şi câmpii vesele pe care le îmbracă cu lumina lui de purpură, un soare şi stele de o strălucire particulară în opoziţie cu loca turbida, locurile întunecate de mai înainte: “Largior hic campos aether et humine vestit / Purpureo, solemnque suum, sua sidera norunt. / Pars in gramineis exercerent membra palaestris, / Contendunt ludo et fulva luctantur arena; / Pars pedibus plaudunt choreas et carmina dicent”. / “Eternu-nvăluie câmpul de-aici în lumină mai largă, / Purpură-i zarea; şi soarele-i altul şi altul e cerul. / Trupul o seamă la luptă-şi deprind pe praturi cu iarbă, / Jocuri de-ntrecere fac şi frământă nisipul cel galben, / Alţii frământă pământul cu tropot de horă şi cântă” (Ibidem, p.217, v.639-643).
Filosofie: Heidegger gândirii“ şi de aceea “întrebarea privitoare la fiinţă“ este sarcina cea mai grea - şi sarcina de care metafizica a uitat între timp a gândirii. Însă întrebarea privitoare la fiinţă (die Seinsfrage, die Frage nach dem Sein) nu presupune oare o prealabilă lămurire a structurii întrebării ca atare, a structurii ei “formale“? Care sunt elementele pe care le presupune o întrebare? Ca şi în cazul problemei fiinţei, care nu era altceva decât ridicarea la nivelul gândirii a acelui “a fi“ care circulă în viaţa de toate zilele, “problema structurii formale a întrebării“ nu face decât să analizeze întrebarea prin deprinderea elementelor ei cele mai “umile“. Faimoşii termeni care alcătuiesc structura întrebării das Gefrage, das Befrage, das Erfrage -, sperie în aceeaşi măsură ca şi cuvântul, în germană scris în mod fatal cu majusculă - Sein. Se uită şi în acest caz că el nu desemnează decât situaţii de un desăvârşit firesc. Iar noi îl complicăn tocmai pentru că nu suntem obişnuiţi să asociem filosofia cu firescul însuşi. S-a spus, nu o dată, că la Heidegger dificultatea provine din prea marea simplitate care, odată ignorată ca punct de plecare, face ca problema să fie aşezată în alt loc decât Heidegger însuşi o aşează, totul devenind apoi de neînţeles. În ceea ce priveşte termenii mai sus folosiţi, trebuie să subliniem că este
Proză
vorba despre trei banale cuvinte germane transformate în concept, în măsura în care ele epuizează din punct de vedere formal structura oricărei întrebări. Iar Heidegger are nevoie să degajeze structura întrebării punând în lumină cei trei termeni pentru ca să o poată apoi aplica la întrebarea privitoare la fiinţă (Seinsfrage). Întrebarea cu privire la felul specific de a fi al fiinţării numite Dasein, cu o altă ocazie.
will I have to start praying? because I will!
Martin Heidegger
GNOSIS • august 2007 • 10
îmi bat capul încercând să descifrez semnele în nisip, ca să aliniez planetele cum trebuie ca timpul să-şi schimbe consistenţa şi trupul. e seninătatea ritualului familiar. biserica înaltă şi rece, iar căldura vine din amintirea gesturilor mereu aceleaşi, dorinţa mereu alta şi răspunsul mereu neauzit. am fost atunci şi suntem şi acum aceeaşi copii ce doresc să fie doriţi. that I would be good even if I did nothing. şi nu suntem niciodată suficienţi, ne lipsesc doi centimetri ca să putem trece linia de sosire, şi nu-i găsim niciunde. *** I gotta have my sufferings or I can't have my cross. piaţa îmi evocă întotdeauna viaţa trăită acolo cu un secol în urmă. de pe treptele catedralei, din umbră mă uit în vârtejul uman de la capătul treptelor şi încerc să-mi amintesc ce s-a schimbat în mine în aproape zece ani. câte ceva. întrebările au rămas aceleaşi. muzica nu s-a pierdut. întotdeauna ne întoarcem la limba în care ne-am rugat pentru prima oară, de frică că nu vom fi înţeleşi dacă folosim o alta, sau pentru că nu cunoaştem smerenia în limbi străine. sau poate că sperăm să fim recunoscuţi mai uşor aşa, ca şi cum limba ar fi unul din elementele codului nostru de identificare. orice şedere în oraş mă aruncă înapoi în trecut. e ca reîntoarcerea criminalului la locul crimei, pe care o va retrăi acolo de fiecare dată. sau reîntoarcerea victimei la locul atacului, pe care îl va retrăi acolo de fiecare dată. doar că liniile de delimitare se pierd, se suprapun, de fiecare dată simt că mă reîntorc în ambele locuri. sfârşiturile sunt aproape, nu ştiu ale cui vor fi. poate că nu mai e timp pentru început. *** tell me where it hurts, to hell with everybody else. ca de fiecare dată, atunci când las oraşul în urmă, trecutul se pierde, se ascunde din nou în sertarul potrivit. rămân un nume sau două, nişte chipuri tăiate din poze vechi care reapar cu regularitate ritualică. mi-e teamă că o să dispari de la o zi la alta şi că n-am să ştiu unde să te caut şi că poate nam să mai vreau să te găsesc. mă îngrijorează şi mă linişteşte faptul că poate totul este doar un joc complex menit să-mi ţină ocupată mintea, şi că doar am substituit nimic cu nimic. *** aştept ca drumul asfaltat să înceapă din clipă în clipă. ne întoarcem înapoi, cu mai puţine cuvinte. satele înguste şi oamenii mici pe scaune sau bănci în faţa caselor, şi câinii dormind în mijlocul şoselei. cleansing everything to forget your love. îţi trebuie 5 minute ca să ajungi din centru la ultimele case şi oameni. aeroportul e ascuns după nişte pomi şi o cotitură în drumul spart, nici nu te aştepţi să fie acolo ceva. vântul rece pe geamul lăsat şi o tristeţe liniştită. ne trăim mai departe unii de alţii. poate că a venit şi vremea pentru asta. poate că fiecare trebuie să ne găsim ceva doar al nostru. my plug in baby crucifies my enemies when I'm tired of giving. *** take off your disguise I know that underneath it's me. un tatuaj pe umărul stâng. mereu avem timp pentru schimbări mici, care nu ne transportă în alte lumi, unde poate nu ne-am pierde. simt că nu vine momentul, fă o plecăciune şi continuă-ţi aşteptarea. totul se compune din mici episoade, videoclipuri ce editate par reuşite şi elocvente. zilele se rezumă la 3, 4 minute de imagini în mişcare cu coloana sonoră în fundal şi flashback-uri cu amintiri pe care le găsesc întotdeauna, jumătate din zi o petrecem în trecut, iar cealaltă jumătate într-un viitor imaginat, anticipat, dorit şi prea puţin posibil. escapologists. nu suntem echipaţi cu cuvintele care să ne aducă linişte.
GNOSIS • august 2007 • 15
Istoria religiilor: Egipt
Filosofie: Heidegger
Sorin M. Petrescu
Martin Heidegger: O statuetă a zeului Într-o formă aproape asemănătoare, acest material a apărut şi în Banatica, 16, 2003, p. 302-304
XVI-XVII din cetatea Caransebeşului).
Printre aceste materiale, o statuetă egipteană din lut, reprezentând pe zeul Osiris se detaşează net, făcând notă aparte prin prezenţa surprinzătoare la Tibiscum (În lu-
Relativ recent, Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă Caransebeş a intrat în posesia unor materiale
arheologice ( Este vorba despre materiale arheologice donate de către nepoţii pr. prot. Ilie Câmpeanu, cărora le mulţumim şi pe această cale. Materialele au număr de in-
ventar 11700-11790 la M.J.E. R.G. Caransebeş) datând din epoci diferite(Sunt materiale aparţinând culturii Vinča, epocii romane şi sec.
GNOSIS • august 2007 • 16
crarea manuscris a preotului Ilie Câmpeanu redactată în 1983 şi având titlul ,,Caransebeşul arheologic, politic, istoric, social, cultural, piesa este ilustrată foto şi comentată greşit ca fiind a zeiţei Isis Patrona (?), menţionând că provine din împrejurimile Caransebeşului (p.71,73). Într-o notiţă de mână din arhiva personală, nota însă că statueta ,,zeiţei” provine, de pe malul drept al Timişului, în apropriere de Castrul Tibiscum, fiindu-i dată de un localnic ce a descoperit-o în arătură. Nr. inv. la Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă Caransebeş 11791).
De fapt piese egiptene din
Doru Timofte
[email protected]
Problema majoră a gândirii lui Heidegger a fost, de la bun început, şi a rămas constantă de-a lungul operei sale, problema fiinţei. Ce se înţelege prin “fiinţă” (Sein)? În vorbirea curentă, folosim mereu verbul “a fi”. Se spune, de pildă, că “piatra este”, sau că “Omul este“ sau că “tabloul este frumos”. La o fiinţare sau alta (Seiendes: piatra, omul, tabloul etc.) ne referim în mod curent spunând că “este”, “a fost”, “va fi” etc. Ce înţelegem prin acest “este”, prin faptul-de-a-fi (das Sein)? Întrebarea referitoare la fiinţă, la faptul-de-a-fi este întrebarea referitoare la Nietzsche şi mama sensul pe care îl avem în vedere când folosim cuvântul “a fi“. “Noi trăim mereu într-o înţelegere a lui “este” fără să putem spune exact ce anume înseamnă acesta de fapt “ (M. Heidegger, Opere complete, p.194).
De reţinut, deci. acest aspect: dacă Heidegger (re)pune întrebarea privitoare la fiinţă, atunci “fiinţa”, aceasta despre sensul căreia el se întreabă nu este o entitate misterioasă, plutind deasupra celor ce sunt; “fiinţa”, aici, este un substantiv verbal Sein - “faptul-de-a-fi” - şi nu există lingvistică a unui obiect încărcat de vagul unei gravităţi metafizice tradiţionale: “Fiinţă“. Majuscula, care în gramatică este dictată de o regulă ortografică, preluată fiind în limba română, conduce la un viciu de interpretare care poate bloca definitiv accesul la gândirea lui Heidegger. Pentru perioada gândirii din Sein und Zeit, traducerea lui Sein cu “Fiinţă” este de aceea total neadecvată. În fapt, tocmai simplitatea punctului de pornire heideggerian este aceea care derutează: noi îl folo-
sim mereu pe “este”. Dar ce se înţelege prin el? Acesta este punctul esenţial. Heidegger nu îşi propune decât să ridice la nivelul conceptului realitatea numai latent înţeleasă, şi neexaminată ca atare a lui “a fi“; acest “a fi“, care, fără să fie la rândul lui o fiinţare, este implicat de toate fiinţele despre care spunem la tot pasul că “sunt“. Tocmai înţelesul acestui cuvânt care circulă în de-la-sineînţelesul său în viaţa de zi cu zi a fost cel care a provocat căutările lui Platon şi ale lui Aristotel şi care acum, după o lungă uitare, este repus în discuţie de către Heidegger. Dar trebuie reţinut: nu vizând sensul conceptului celui mai general şi mai vid, ci pe cel al cuvântului invocat fără încetare în marginea fiecărei fiinţări. Discursul lui Heidegger debutează ca “hermeneutică a facticităţii “, şi nu
GNOSIS • august 2007 • 9
ca discurs tradiţional în marginea unui concept gol. Acest firesc neaşteptat al începutului (ce este “este“?) aminteşte de procedeul socratic platonician: Socrate voia să cunoască în chip explicit - şi, ca atare, întreba - ceea ce în chip subînţeles era deja cunoscut. În lunga lor familiaritate cu lumea, cu lucrurile şi cu oamenii, toţi partenerii de dialog ai lui Socrate ştiau în fapt ce este curajul, evlavia sau frumosul (kallos). Dar, în fond, nici unul, întrebat, nu putea să spună. De la acest încăpăţânat, adânc investigator şi tulburător “dar ce este“ cutare lucru? începea, pentru Platon, filosofia. O întrebare de acest tip este întrebarea heideggeriană privitoare la fiinţă: “dar ce înseamnă a fi?“ A răpi fenomenelor în care ea sălăşluieşte taina acestui “a fi“ presupune o “supremă sforţare a
Istoria religiilor: Egipt
Biblice: Vechiul Testament Halleos - pescarul, Agrotes - agricultorul, Amnios - păstorul, Ko-thar-Hasis - metalurgul, Tautos - inventatorul scrierii. Marele merit al regelui-preot Melchisedec a fost acela de a fi pus o platformă monoteistă în teologia feniciano-canaanită întemeiată pe determinaţii ierogamice, iar în ariile filosofiei de a fi găsit cu 2500 de ani înainte de Hristos, existenţa Unităţii Principiului, nominalizat în existenţa Dumnezeului Prea Înalt (El Eleijon) arhitectul (Konech), ziditor al Cosmosului (Hashamain va cha-areta), Cerul şi Pământul. Deci, între creator şi creaţie nu se mai interpun zeii şi zeiţele păstrate în cosmogonia lui Sanchuniaton, Creatorul, El-Eleijon, devine unicul principiu existent în existenţialitatea creată de el. În acest principiu unic se integrează atât Theos Arritos, ca divinitate inefabilă, cât şi nousul, intelectul suprem, ca şi Iubirea supremă, “Podos”, în plină activitate cu Demiurgul Cosmic. În teologia lui Melchisedec, Creatorul nu se confundă cu creaţia, deci se exclud monismul şi pantheismul. El se situează deasupra creaţiei cu numele “Cel Prea Înalt”, apelativ preluat de înţeleptul rege-preot din terminologiile monoteismului primar evident în toate structurile miturilor primare şi primitive. Pe acestă gândire-platformă, pe existenţa Unicului Dumnezeu creator Melchisedec aduce în Unita-
tea Ecumenică pe toţi cei născuţi din EPIGHEOS (Adam) şi EONA (Eva) de a se numi “Fiii Celui Prea Înalt” (Bene ha-El-Eleijon), introduşi în unitatea ecumenică prin aceeaşi origine divină. Unind sceptrul regal cu toiagul sacerdotal, ca rege şi preot al dreptăţii, a făcut din Salem o cetate a păcii şi înfrăţirii. Ritualul pe care îl exercită în calitate de mare preot exclude vărsarea sângelui, considerat principiu şi simbol vital, preconizând cu aproape două mii de ani teosofia şi etica orficăpythagoreică a Eladei. Pâinea şi vinul ca elemente de cult, semnifică elementele la care a ajuns omenirea, elemente care nu periclitează viaţa ci o întăresc cu plusuri de energii. Întrunind aceste calităţi, personalitatea regelui-preot Melchisedec va constitui un model cu adevărat Ecumenic de preoţie universală, devenind, în tipologia creştină, Arhetipul Mântuitorului Iisus Hristos, care în calitatea sa divino-umană de “Sacerdos in aeternitas”, după rânduiala lui Melchisedec (Psalm 110, 4) va aduce omenirea în deplina unitate de copii ai Celui Prea Înalt.
Melchisedec
Osiris la Tibiscum “Credem că statueta nu-şi justifică prezenţa doar ca suvenir fără legătură cu practicarea cultului”. Banat mai sunt menţionate doar de Fr. Griselini, reprezentând pe zeii Anubis, Ismet şi Isis cu braţele şi picioarele încolăcite cu şerpi, piese din păcate dispărute (F. Griselini, Versuch einer politischen und naturlichen Geschichte des Temesvarer Banats, I, Wien, 1780, p.285, tab.III/2; Alex Popa, Cultele egiptene şi microasiatice în Dacia romană, teză de doctorat (mss), ClujNapoca, 1979, p.26 (cu bibliografie).
Statueta în discuţie are o lungime de 21 cm şi este realizată prin turnare în tipar bivalv dintr-un lut fin de culoare cenuşie după care a fost finisată nu destul ca să dispară nervurile de turnare şi acoperită cu o angobă fină de culoare neagră-cenuşie ce conferă piesei un aspect dioritic. Pe cap statueta poartă coroana atef tipică, coroană ce are vârful tăiat pentru a susţine un mic soare şi două pene de struţ laterale (M. E. Matei, Miturile Egiptului antic, Ed.
GNOSIS • august 2007 • 8
Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p.58; G. Posener şi colab., Enciclopedia civilizaţiei şi artei egiptene, Ed. Meridian, Bucureşti 1974, p. 75), în prezent
deteriorată parţial. Pe frunte se distinge o uraios (Riguros lingvistic uraeus ar fi de gen masculin dar egiptologii spun ,,o uraeus” ţinând cont că este vorba de o ,,Doamnă Şarpe”. cf. G. Posener şi colab., op. cit., p.297) (gr. uraeus) ce de-
semnează reprezentări ale unei zeiţe cu nume diverse, care personifică ochiul arzător al lui Re şi simbolizând natura de foc a coroanelor, lua aspectul unei cobre femele înfuriate(Ibidem). Faţa statuetei semnifică liniştea şi blândeţea, având o barbă tipică zeilor, adică lungă, subţire şi fin împletită. Braţele sunt încrucişate pe piept, având în mâini cârja şi biciul iar de la brâu în jos, corpul este strâns înfăşurat într-o teacă, procedeu tipic în reprezentările zeilor creatori şi dătători de viaţă (Ibidem, p.275. Tot aşa apar
în reprezentări şi zeii Ptah şi Min Ihtifalic. Se consideră în general că “teaca” este copia “scoarţei” copacului ce închide forţele vegetale gata să renască, prin urmare simbolul “impulsului” vital şi al veşniciei acestuia).
De la brâu în jos se desfăşoară un registru cu dimensiunile de 7,5 X 1,8 cm pe care sunt reprezentate 14 hieroglife dispuse pe 9 rânduri (Publicăm statueta în desen şi nu în fotografie care poate să nu ofere claritate bună a registrului cu heroglife în speranţa ,,citirii” de către un egiptolog a textului).
Prezenţa statuetei zeului egiptean Osiris în perimetrul municipiului roman Tibiscum (Ar fi în acest caz prima descoperire egipteană din păcate în condiţii neclare stratigrafic de la Tibiscum şi din Banat) dacă
informaţia privind descoperirea este corectă ne permite să avansăm ipoteza existenţei unui templu dedicat zeului şi a unei mici comunităţi egiptene încă neatestate epigrafic aici ( Singurele informaţii
GNOSIS • august 2007 • 17
despre prezenţe egiptene în Banat ni le oferă Fr. Griselini)
sau doar a unei familii ce practica acest cult acasă. Statueta zeului Osiris de la Tibiscum se înscrie totodată printre puţinele descoperiri egiptene pe teritoriul Daciei romane.
Profil: Rudolf Steiner
Biblice: Vechiul Testament
Barneata Lavinia Alexandra
[email protected]
Rudolf
Steiner
În 1861, pe 25 februarie se năştea Rudolf Steiner, în oraşul Donji Kraljevec, din Croaţia. După doi ani, familia Steiner se mută în Austria, în provincia Burgenland, ţinut care cuprindea şapte districte, aflate la poalele munţilor Alpi. La vârsta de optsprezece ani intră la Universitatea Tehnică din Viena, unde studiază matematica, fizica şi chimia. Aici este observat de profesorul Karl Julius Schroer, care îl propune ca editor pe partea de ştiinţă, în cadrul unei edituri, care avea în prim plan lucrările lui Goethe. La vârsta de douăzeci şi unu de ani, Steiner întâlneşte, într-o călătorie dinspre Viena către oraşul său natal, un botanist, care îi vorbeşte despre lumea spirituală, ca fiind una personală, introducându-l unui personaj misterios, pe care el îl
va numi maestru, apropiindu-l de filozofia lui Fichte, filozof cunoscut pentru teoriile sale privind conştiinţa, auto-cunoaşterea şi subiectivitatea. În 1886, scrie cartea „Teoria cunoaşterii implicite în concepţia lui Goethe despre lume”, iar în 1888, este chemat să lucreze la arhivele Goethe din Weimar, unde realizează diverse introduceri şi comentarii volumelor lui Goethe. În „Teoria cunoaşterii implicite în concepţia lui Goethe despre lume”, Steiner prezintă cunoaşterea ca fiind activitatea spiritului, respingând ideea că întreg conţinutul ştiinţei se află în lumea materială. Arta fiind treapta cea mai înaltă a spiritului, prin ea omul trecând de la creaţie la creator, de la produsul realităţii la producătorul
realităţii, de la fiinţa aflată la voia întâmplării la fiinţa necesară. Prin contemplaţie spiritul se ridică la sursa creaţiei, revelându-şi sieşi toate aspectele posibile ale acesteia; infinitul pe care ştiinţa îl caută, nu se poate găsi decât în spiritualitate, ceea ce este o idee pentru ştiinţă devine imagine pentru spirit. Goethe însuşi considerând arta ca o manifestare secretă a legilor naturii, o înfăptuire a abstractului ştiinţific în fapte. Despre Goethe, Steiner vorbeşte ca despre spiritul gândirii germane, sursa din care toate mişcările spirituale şi-au luat seva, înglobând perioada de aur a filozofiei germane, alături de Schiller, Herder, sau Lessing, perioadă total diferită de cea a filozofilor moderni, care aduc în faţă forme spiri-
GNOSIS • august 2007 • 18
tuale superficiale, susţinute de întrebări fără fond. Studiul filozofiei îi va aduce în 1891 doctoratul în filozofie, în cadrul Universităţii din Rostock, din Germania, cu lucrarea „Adevăr şi cunoaştere”. Anul 1884 este cel în care apare cea de-a doua carte a sa „Filozofia libertăţii”, un tratat de epistemologie şi etică, care abordează problematica liberului arbitru, văzut ca un sistem în care libertatea interioară interacţionează cu cea exterioară. Libertatea interioară este rezultatul comunicării dintre senzaţii şi gânduri, pe când cea exterioară, dintre imaginaţie şi fapte, autorul susţinând că „o acţiune este considerată a fi liberă, atâta timp cât raţiunea care stă la baza ei este conformă idealului, pe care fiinţa mea îl are despre acea acţiune. […]
şi Eufrat: Amrafel, regele Sinearului, Arioc (Eriaghu), regele Elasarului, Kedorlaomer (Kudurlagamar), regele Elamului, Tideal, regele Goimului au invadat partea sudică a Canaanului pentru a-i pedepsi pe regii tributari lui Kedorlaomer, între care: Birsa, regele Gomorei, Bera, regele Sodomei, Shimeab,regele Admei, Shemeber, regele Tseboimului şi pe regele Tsoarului (nu este nominalizat în Biblie), care după doisprezece ani de plată a tributului, în al treisprezecelea an s-au revoltat, nemaivoind să recunoască suveranitatea lui Kedorlaomer (cf. Gen.14, 1-4). În anul al 14-lea, cei patru regi elamito-asirieni au invadat sudul Canaanului lovind pe rafaimiţii din zona oraşului AshtarothKarnaim, pe zuzimii din zona Hamat, pe emimii de lângă Shave-Chiriataim, pe horeii din Muntele Seir, ajungând până la Paran, aproape de frontiera Egiptului. Regii celor cinci cetăţi (Pentapolis): Bera, Birsha, Shemeber, Shineab şi cel din Tsoar au fost înfrânţi în valea Siddim, plină de fântâni cu smoală. Sodoma şi Gomora, cetăţi bogate, dar cu oameni vicioşi, au fost prădate, iar Lot, nepotul lui Avraam, a fost luat rob. Patriarhul Avraam, care locuia la Herbon (Chiriat-Ar-ba) sub stejarul heteului Mavre, a fost înştiinţat de către un fugar din Sodoma despre soarta lui Lot. Avraam înarmează 318 oameni şi-i orânduieşte
sub comanda prietenilor săi hebroniţi Anner, Eshcol şi Mavre şi îi urmăreşte pe regii răsăriteni până la Laish-Dan, în stânga Damascului, aproape de Hoba. Aici îşi împarte oamenii în cete şi-i loveşte pe invadatori noaptea, când duşmanii dormeau. Se produce o panică în rândurile invadatorilor care o iau la fugă. Avraam recuperează robii şi pe Lot, impreună cu prada de război. Vestea biruinţei lui Avraam s-a răspândit în toate cetăţile Canaanuului. Regele-preot Melchisedec îi iese lui Avraam în întâmpinare în Valea Shabe (Valea Regilor), aproape de cetatea sa, pentru a-i aduce omagiu. Alături de Melchisedec era şi regele Sodomei. Cu acest prilej, regele Melchisedec, care deţinea şi oficiul de preot al lui Dumnezeu Cel Prea Înalt (El-Eleijon), aduce în faţa ostaşilor învingători un sacrificiu de “pâine şi vin” (lechem ba ia iin), acest rit sacrificial fiind însoţit de binecuvântarea dată patriarhului învingător: “Binecuvântat să fie Avraam de Dumnezeul Cel Prea Înalt, ziditorul (Konech) al cerurilor şi al pământului... Şi binecuvântat să fie Dumnezeu Cel Prea Înalt care a dat pe vrăşmaşii tăi în mâinile tale” (Gen.14,17-20). Iar Avraam, care nu era de neam canaanean, i-a recunoscut regelui Melchisedec preoţia, dând-i după datina vremii aceleia, zeciuială din prada de răz-
boi şi, desigur, eliberând prizonierii înrobiţi de Kedorlaomer. După sacrificiu a urmat banchetul ritual pentru cei 318 ostaşi cu pâinea şi vinul consacrat, reconfortându-le puterile. Unii cercetători ai exegezei biblice consideră Salemul ca fiind o cetate-stat aproape de cetatea Sichen. Alţi exegeţi văd în Salem un vechi nume al Ierusalimului, nume format din substantivele Jarach, care înseamnă temelie, plus Salem, care înseamnă pace; deci “temelia păcii”. Alţii deduc numele Ierusalim din Iarash, moştenire + salem = pace, care ar da numele de “moştenirea păcii”. La ora actuală, asirologii şi egiptologii se străduiesc să-l identifice pe Melchisedec cu regele Ebed-Tob (Slujitorul Bun) sau Abdi-Kiba (Slujitorul Drept) din Salem, menţionat în tăbliţele de la Tell-El-Amara. Pentru teologia ecumenică este foarte importantă ordinea religioasă a regeluipreot Melchisedec, ca şi comportamentul său în simbolistica ritualului pe care îl oficia în calitate de preot sau mare preot în Salem. Cu toate că aparţinea unei zone etnografice care preconiza interferenţe culturale între sistemele mitologice canaanite în care erau, de regulă, invocaţi zeii locali Baal, Ashtoreth, Molek, Pegor ş.a. şi cultura feniciană, Canaanul era o prelungire geografică a Feniciei, care avea o mitologie bine sistematizată, expu-
GNOSIS • august 2007 • 7
să în textele de la RasShamra (Ugarit) şi codificată într-o formă teogonică şi cosmogonică de către un învăţat preot fenician Sanchuniathon, regele-preot Melchisedec a ştiut genial să preia din spumoza acestor mitogonii elementul paradigmal de temelie a cosmogoniei - unitatea fiinţială a Principiului prim - pe care a transpus-o în propria sa gândire teo-filosofică. În cosm-teogonia lui Sanchuniaton apar zeii şi zeiţele: Omichli = ciata, Auach = suflul aerului, Mot = lutul, Sheruach = aurora, Rahimaya, Uranos = timpul. Toate acestea, datorită Dorinţei (Iubirii), Podos la modelează în forma unui Ou primordial (chusor). Acum intervine Divinitatea Supremă (henotică), Eleijon (Cel Prea Înalt), care despică Oul Cosmic şi desparte Cerul de Pământ. Pe Ouranos apar aştri şi stelele. Din suflul vital Colpis şi din elementul feminin Bau iau fiinţă Eon = existentul şi Protogonos = primul născut, identificat Logosului (cuvântul, raţiunea). Din unirea lui Eonos cu Protogonos se nasc Pyros = focul, Fos =lumina şi Flux 0 flacără. Energiile termodinamice personificate astfel aduc la existenţă fauna şi flora pământeană, cu stadiul cel mai înalt al creaţiei: fiinţele umane: Epigheos = omul şi Eona femeia, care încep să mănânce fructe, după care, prin avans progresiv, se organizează activităţile omeneşti: Agreus -vânătorul,
Biblice: Vechiul Testament
Profil: Rudolf Steiner Continuare în pagina 24
Personalitatea filosofică & teologică a regelui-preot Traian Mihailovici preot profesor
Melchisedec Deşi a străbătut ca un meteorit firmamentul istoriei lumii vechi, Regelepreot Melchisedec, datorită cărării de lumină pe care a lăsat-o în urma traiectoriei sale “biblice” dar şi protofilosofice, rămâne în teologia universală un adevărat “arhetip”, un simbol al descătuşării spirituale, religioase, de la o stare etnică, singulară limitată de fruntariile unui oraş sau ţinut, la o înaltă poziţie UniversalistăEcumenică. De pe treptele acestui templu “Ecumeni”, cu perspective vizionare foarte largi şi foarte extinse, Regelepreot al Salemului (Cetatea Păcii) şi-a expus în faţa naţiilor de atunci nu doar o manifestare rituală urmată de o invocaţie, ci o
adevărată invitaţie la integrarea umanităţii în unitatea de conştiinţă că toţi oamenii, indiferent de naţii, sunt copiii aceluiaşi Dumnezeu, “Părinte Prea Înalt, ziditor al Universului”. Deşi nu a fost încarnarea unui “eon ceresc”, aşa cum îi înţelegeau personalitatea unii interpreţi ai exegezei biblice (Hieracas, Origen, Didimos), Melchisedec a îndeplinit totuşi o misiune îngerească, binevestind lumii Unitatea Fiinţială a lui Dumnezeu ca Principiu prim în creaţie şi în providenţă. Despre existenţa şi încadrarea istorică a acestui rege-preot canaanit a scris o foarte documentată lucrare în urmă cu şaizeci şi unu de ani un tânăr şi erudit pro-
fesor de la Academia caransebeşană de Teologie, neuitatul diacon dr. Mircea Chialda (rev. Altarul Banatului, Caransebeş, 1946, p.83-106). Numele său Melec=rege+Tsadic= dreptate, se traduce prin “Regele dreptăţii”, iar cetatea sa de reşedinţă, Salem, se traduce prin “Pace”. Deci Melchisedec, regele dreptăţii, păstoreşte ca prinţ al Cetăţii Păcii. El este în acelaşi timp “preot al Dumnezeului Cel Prea Înalt (Ha-Cohen, ha El Eleijon), apelativ al divinităţii, compus din “El” - forma cea mai veche a divinităţii unice semitice dedusă din radicalul UL (a fi plin de energii cosmice şi spirituale), şi Eleijon=Cel Prea Înalt (Yfistos, Altissimul - în lb.
GNOSIS • august 2007 • 6
greacă şi latină). După expresia invocaţiei sale, ElEleijon este apelativizat ca ZIDITOR al Cerurilor (ha-shamain) şi al pământului (ve ha-areta). Expresia biblică ebraică “cerurile şi pământul” (ha-shamain ve ha aret) înseamnă “Cosmosul (Universul). Divinitatea supremă El-Eleijon este, în ritul lui Melchisedec, adorat ca şi Arhitect sau Ziditor (Koneh, de la verbul ebraic kanech 0 a zidi, a măsura, a pune început unei lucrări). Melchisedec apare fulgerător în istoria biblică, într-o împrejurare dramatică pentru cetăţile-state ale Canaanului pe la anii 2500 a.Hr., când o coaliţie armată a regilor răsăriteni din zonele fluviilor Tigru
liber fiind doar omul, care în fiecare moment din viaţa sa este capabil să se asculte pe sine însuşi. […] acţiunea care este realizată prin liberul arbitru nu exclude legile morale, ci le include, doar că această acţiune apare la un nivel superior, în comparaţie cu cele izvorâte exclusiv din legile morale”. În 1896, apare o altă lucrare de filozofie „Friedrich Nietzsche, luptător pentru libertate”, lucrare dedicată filozofiei lui Nietzsche, de ale cărui idei Steiner a fost impresionat, considerându-le adevărate definiţii în ce priveşte evoluţia spiritului, urmată de „Concepţia lui Goethe despre lume”, în 1897, an în care devine deţinător şi editor şef la revista „Magazin pentru literatură”, care nu se bucură de prea mare succes, motiv pentru care părăseşte revista, nu înainte de a publica în 1899 articolul „ Revelaţia secretă a lui Goethe”, articol care îl face remarcat de către Societatea Teozofică din Germania, unde este invitat pentru a vorbi despre filozofia lui Nietzsche. Din 1902 până în 1904 urcă foarte repede pe scara ierarhică a Societăţii Teozofice, devenind liderul filialei din Germania şi al celei din Austria, numit fiind de Annie Besant, succesoarea lui Blavatsky, idee foarte inspirată, deoarece sub conducerea lui Steiner, Societatea Teozofică, are o reală creştere, lecturile sale despre ştiinţa spiritului fiind foarte apreciate în toată
Europa. Perioadă 19021904 aduce cu sine o serie de lucrări, precum: „Creştinismul ca fapt mistic”, în 1902, iar în 1904 „Memoria cosmică: Preistoria pământului şi a omului”, „Teozofia: Introducere în procesul spiritual în viaţa umană şi în cosmos” şi „Cunoaşterea lumilor înalte”, cea din urmă dorindu-se a fi un ghid în domeniul spiritualităţii, propunând exerciţii, care presupuneau antrenarea voinţei şi imaginaţiei; în acelaşi an formează Şcoala Ezoterică, afiliată Societăţii Teozofice, care în 1923 se va numi Şcoala ştiinţei spirituale, fiind o universitate deschisă diverselor domenii de cercetare, cum ar fi medicina, arta, literatura, filozofia s.a.m.d. „ Creştinismul ca fapt mistic”, tratează elementele precreştine şi evoluţia creştinismului. Elementul fundamental al creştinismului este considerat a fi întruparea Logosului în om, care se face într-un mod unic, în Hristos, unicitatea vine din faptul că această întrupare nu urmează obişnuita cale a trecerii dintro viaţă în alta, ca mod de evoluţie spirituală, ci are loc într-o perioadă scurtă de timp, într-o singură persoană, care devine Omul-Dumnezeu. Credinţa în metamorfoza sufletului etern, este înlocuită cu cea a nemuririi personale, astfel că personalitatea umană, ca întreg, capătă o mai mare importanţă. Misterele păgânismului rămân în urmă, lăsând fi-
inţa umană faţă în faţă cu divinitatea. Această schimbare a produs anumite conflicte interioare în mintea primilor creştini, marea lor majoritate foşti păgâni, conflicte care au dus în primi ani ai creştinismului la menţinerea misterelor păgâne şi integrarea lor în creştinism, prin intermediul gnosticismului. Întrebarea cea mai apăsătoare a gnosticismului era cea referitoare la relaţia dintre Hristosul istoric şi cel spiritual, era clar că trebuiau unificaţi într-unul singur Pe când misticii trebuiau să înţeleagă relaţia dintre divinitatea sinelui şi materialitatea personalităţii sale, creştinul trebuia să unifice într-un fel personalitatea lui materială cu perfecţiunea lui Dumnezeu; şi unii şi alţii au găsit calea de mijloc prin suflet, dar intervenea o altă problemă: ceea ce ei percepeau în sufletul lor, era acelaşi lucru perceput de Dumnezeu? Pentru a rezolva această dilemă, misticul creştin a înţeles în cele din urmă că divinitatea se înţelege numai în grade de cunoaştere, importantă fiind deţinerea divinităţii în sine, continuu luminată de Hristosul istoric, prin care se permite omului accederea la divin, fiind ochiul sufletului. Doi ani mai târziu, în 1906 ajunge liderul lojei masonice Mystica Aeterna din Ordinul Memphis şi Mizraim, unde se arată interesat de rosicrucianism, an în care scrie „O cosmologie esoterică”. Toată perioada
GNOSIS • august 2007 • 19
cât s-a aflat în Societatea Teozofică, şi-a impus propriile idei, schimbând terminologia folosită de Blavatsky, schimbare care, între timp, nu a mai beneficiat de suport, el despărţindu-se de Societate în 1912, nu înainte de-a publica „Un eseu al ştiinţei ezoterice”, prin care descrie conceptul de evoluţie cosmică şi ierarhie spirituală, în 1910. În 1914 părăseşte Mystica Aeterna şi scrie „ Balanţa în lume şi om, Lucifer şi Ahriman”, văzând în figura Sfinxului, forţa demonică luciferiană, cea care aduce îndoieli, sugrumând sufletul cu întrebări, iar de fiecare dată când omul întrerupe pentru un moment ciclul normal al vieţii lui, intră întrun gol cosmic, unde este nevoit să se confrunte cu Lucifer, prezentat ca un demon al fiecăruia dintre noi. În acelaşi an, în afara masoneriei şi Societăţii Teozofice, Rudolf Steiner, se întoarce la pasiunea sa pentru scrierile lui Goethe, construind în Elveţia o clădire impunătoare, numită Goetheanum, fiind locul unde avea să ia naştere Societatea Antropozofică, sub conducerea lui Steiner. Goetheanum nu era numai locul de întâlnire al membrilor, ci şi teatru, unde se jucau piese scrise de Goethe, aici având loc în premieră mondială punerea în scenă a piesei Faust. Construcţia, alcătuită în mare parte din lemn, se dorea a fi un simbol al evoluţiei spirituale, rămânând în
Carte: Gnosticism
Gnosticism: Maria Magdalena Continuare în pagina 24
Michael Baigent
Dosarele
Isus
Dezvăluirea celei mai mari mistificări din istorie. ,
Traducere din limba engleză de Cătălina Cimpoieru. Ed. RAO, Bucureşti, 2007, 280p., Lei 50,00 Petru Adrian Danciu
Citind lucrarea lui Michael Baigent, cunoscut fragmason şi autor de studii dintre cele mai incitante pe tărâm religios, reuşeşte să pună în scenă prin intermediul cărţii Dosarele Isus, un interesant scenariu care are ca prim plan crearea unui mit, cel creştin, în care Iisus este personajul principal în jurul căruia se ţese controversa existenţei sale. Citind-o cu atenţie, eşti absolut sigur că autorul are “un dinte” împotriva lui Iisus Hristos. Problema este că, sărăcia dovezilor istorice asupra primelor veacuri creştine e deja cunoscută şi acesta-i şi motivul pentru care speculaţiile pot furniza subiecte la infinit. Pe de altă parte, e mai uşor a nega existenţa unui personaj decât a o afirma. Să ne înţelegem, nu e vorba de rea voinţă, căci Baigent caută să aducă dovezi, să creeze legături chiar şi acolo unde abia găseşti susţinere. Impresia care mi-a făcut-o această lucrare este că dovezile susţin că Iisus nu a existat, deşi autorul nu pare convins sau nu vrea să lase totalmente această impresie asupra cititorilor. Nimeni nu e obligat să îl creadă pe Baigent, cum de asemenea nu e normal a-l acuza de “erezie”. Totuşi, cred că putem dovedi orice atunci când dovezile sunt sărace, dar sărăcia dovezilor nu înseamnă că adevărul e altul decât cel deja ştiu de lumea creştină. Cu alte cuvinte, lipsa dovezilor istorice nu indică neaparat că Iisus Hristos nu ar fi existat, ci că, El niciodată nu s-a arătat interesat de a-Şi dovedi pentru posteritate istoricitatea. Nu a lăsat nimic scris, iar discreţia Sa este cunoscută. Cine crede, crede, cine nu, nu. Dacă Iisus Hsitos nu există, atunci mesajul e acela de a-l aştepta, căci, de ce nu, aşa suntem obişnuiţi, prin formula mesianică a religiilor noastre (iudaism şi creştinism). Întrebarea este, dacă-I anulăm existenţa lui Hristos, vom primi cu siguranţă pe Hristos? Răspuns: vezi Apocalipsa.
GNOSIS • august 2007 • 20
numele Maria scris în greceşte (p.41). Este singura inscripţie grecească din mormânt (p.286). Pe osuar, numele ei poate fi citit „Mariamene” sau „Mariamne” (p.43). Pe osuar numele fusese scris de fapt „Mariamn-u”, adică „...a lui Mariamne” (p.118). Numele ei, Mariamne, este „o versiune grecească, macabeică a lui Miriam” (p.77), adică Maria (p.118). Acest nume ar fi, „după opiniile unor grei din domeniul istoriei, numele real al Mariei Magdalena” (p.104). Chiar Origen, Epifanius, precum şi textul gnostic Pistis Sophia, par a susţine această variantă (p.284). Conform aceleiaşi scrieri (Faptele lui Filip, Filip fiind fratele Mariei), Magdalena nu era cunoscută cu acest nume, căci el ar însemna „femeia din Magdala”. Corect ar fi deci pronunţia Mariamne (p.110). Evanghelia după Filip, un apocrif („secret”) din sec. al II-lea, ne oferă o imagine despre care evangheliile canonice nu amintesc deloc. Această evanghelie e compusă din două părţi. În prima, Filip e trimis în misiunea de predicare („în ţinutul grecilor”) de Iisus, dar fiind prea irascibil şi... temător („Filip izbucni în lacrimi, gândind că este atât de grea, atât de primejdioasă călătoria sa, iar el atât de neputincios...”), i se cere Mariei Magdalena să îl urmeze („...mergi în calea lui, dă-i tu putere, pentru că ştiu că este iute la mânie şi pripelnic, iar dacă
va pleca singur va aduce mult rău asupra oamenilor”). Hristos o atenţionează deci pe Mariamne să aibă grija asupra utilizării puterilor pe care apostolul Filip le-a primit, căci ele pot aduce mai mult rău decât bine dacă nu există chibzuinţă în utilizarea lor (p.144). Autorii fac o frumoasă paralelă arătând că şi în Evanghelia după Luca (6,35-36), Iisus îndeamnă apostolii să fie milostivi, buni şi mai ales să nu facă rău nimănui. În partea a doua, aceasta i se alătură împreună cu Bartolomeu, schimbându-şi „înfăţişarea de femeie” (p.142-143), adică, umblând îmbrăcată în haine bărbăteşti. Trebuie spus că gnosticii vedeau în trupurile bărbăteşti şi femeieşti simple „învelişuri” pentru suflet, singurul care contează. Despre schimbarea din femeie în bărbat din perspectiva simbolului, Iisus îi spune Mariei următoarele: „Tu eşti femeie, dar ai puterea unui bărbat (spirituală, interioară)...” (p.143). Deducem de aici că Iisus i-a oferit o putere spirituală sau mai bine zis, a împuternicit-o dându-i sarcini spirituale asemănătoare, dacă nu cumva identice, cu cele ale bărbaţilor. Autorii recunosc că aceasta e o atitudine revoluţionară pentru acele vremuri, ca multe altele atunci când e vorba de activitatea lui Iisus Hristos. Pe lângă aspectul simbolic, există unul... prac-
tic: „Iar tu, Mariamne, schimbă-ţi straiele, nu purta deloc acea rochie deloc practică pe lungul drum către Grecia” (p.144). Practic, Mariamne e considerată apostol cu drepturi depline, nefiind nici o diferenţă între ea şi bărbaţi. Totuşi, trebuie să facem o diferenţă între apostol şi preot. Apostol poate fi oricine, bărbat sau femeie, preoţia e un atribut masculin în sistemele monoteiste. Nu doar faptul că e apostol deranjează, ea pare a fi chiar superioară unora dintre ei, cum este Filip, spre exemplu. Acest fapt nu putea rămâne fără urmări; egoul masculin fiind puternic atins, urmările nu vor întârzia să apară. Apotolii aveau o mare problemă, Maria Magdalena devenea un lider. Cum era şi normal, dacă ţinem cont mai ales de mentalitatea semită a acelor timpuri, reacţiile nu au încetat să apară. În Evanghelia după Toma (rostirea 22, 114), Petru ripostează cu privire la activitatea de apostol a Mariei Magdalena, „spunând că o femeie nu este demnă de viaţa spirituală” (p.145), rezultatul fiind excluderea ei din congregaţie, fapt care a reuşit, chiar dacă Iisus s-a opus, replicând: „Opriţivă! Am să o călăuzesc până ce va fi bărbat, şi ea va putea să fie un spirit viu ca şi voi, bărbaţi, fiindcă bărbatul şi femeia sunt un singur spirit, iar bărbatul nu va fi bărbat şi femeia nu va fi femeie” (rostirea 114).
Cu toate că erau împo-
GNOSIS • august 2007 • 5
triva ei, Magdalena îi încurajează pe apostoli când aceştia, deznădăjduiţi, îşi pun întrebări cu privire la viitorul mişcării creştine. Aceste aspecte sunt subliniate în Evanghelia după Maria Magdalena (cap.5, 1-3), descoperită la Nag Hammadi din Egipt, în anul 1945, precum şi în Evanghelia după Filip (8, 95). Atât de mult a fost iubită de Iisus căci încă la un an şi jumătate de la momentul Răstignirii aceasta a fost vizitată de El. E singura căreia i s-a arătat atâta timp. Doar ei i-a oferit personal „revelaţia finală împreună cu un sfat” (p.146). Petru a forţat-o, spun autorii, să-i dezvăluie când va veni Hristos a doua oară. Eu cred că exprimarea lui sună mai mult a linguşire: „Ştim că Mântuitorul te-a iubit mai mult decât pe celelalte femei. Spune-ne cuvintele Mântuitorului pe care ţi le aminteşti”. Iar atunci „Când Maria le-a dezvăluit că Apocalipsa nu va avea loc în timpul vieţii lor omeneşti, ci întrun viitor foarte îndepărtat, ea a stârnit uimirea şi mânia celorlalţi apostoli” (p.146). E momentul când Petru izbucneşte atât de necontrolat încât o face să plângă: „Dar este cu putinţă ca El să vorbească pe înţeles cu o femeie, iară cu noi nu? Acum trebuie să ascultăm de ea? Îi dă ei întâietate trecând peste noi?” Imediat Magdalena ripostează: „Crezi tu oare că am plăsmuit toate acestea din adâncul inimii mele sau că spun
Gnosticism: Maria Magdalena
.8
Kabbala: Curs introductiv Cosmin Radu-Duduc
Petru Adrian Danciu
[email protected]
Gnostica Mariamne Rugăciune de obşte către Sfânta Mironosiţă Maria Magdalena, cea ÎNTOCMAI cu Apostolii “O, icoană a pocăinţei, preaminunată şi de mirare podoabă a femeilor, şi tuturor creştinilor laudă şi bucurie, care întocmai cu Apostolii te-ai arătat, slăvită mironosiţă Maria Magdalena, primind rugăciunea noastră cea de acum, dintru toate smintelile şi durerile sufleteşti şi trupeşti, şi de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi ce vin asupra noastră, izbăveşte-ne pe noi, uceniţă a lui Hristos, şi către Împărăţia Cerurilor îndreptează cu mijlocirea ta pe toţi cei ce cu umilinţă si cu dragoste, urmând credincioşiei tale, Ii cântă lui Dumnezeu: Aliluia!” (Acatist, condac 13) - Pomenită de Sfânta Biserica Ortodoxă în ziua de 22 iulie.
În lucrarea lui Simcha (Simcha Jacobovici & Charles Pellegrino, Mormântul lui Iisus şi al Familiei Sale. Descoperirea, investigarea şi dovezile care ar putea schimba istoria, Ed. Paralela 45, 2007), argumentaţiile ca-
re vor să dovedească faptul că Maria Magdalena era soţia lui Iisus pornesc de la ceea ce literatura gnostică cunoaşte ca fiind Evanghelia după Maria (Magdalena) şi Faptele Apostolului Filip (p.141151, 284-285). În aceste texte gnostice ea este cunoscută ca fiind „apostolul apostolilor”, învăţătoare şi parteneră a lui Hristos, preţuită chiar mai mult decât cel mai important dintre aposto-
li, Simon Petru. Primeşte deci două calităţi despre care merită discutat. 1. Cea de „tovarăşă a lui Iisus”, căci deseori îl săruta pe... gură (p.147), iritându-i pe ceilalţi apostoli. Mai mult decât atât, Mariamne şi „Iehuda, fiul lui Iisus”, devin apogeul contradicţiei, căci textele canonice nu indică faptul că Iisus ar fi fost căsătorit sau şi mai mult, ar fi avut un fiu (p.242-243). 2. Învăţător. Numele Maria „Mara” are două sensuri. El poate însemna „Învăţătoare” sau „Doamnă” (p.42, 118). Astfel, „inscripţia completă putea fi citită „a lui Mariamne, cunoscută drept
Învăţătoare/Doamnă” (p.119). Cred că asocierea poate fi forţată dacă nu sar avea în vedere textele gnostice amintite mai sus. În tradiţia creştină ea este „mironosiţă” adică „următoare a lui Hristos”, „ucenică”, termeni care pare să nu o ridice la rangul de „învăţătoare” sau „apostol”. În Faptele lui Filip, se spune despre Magdalena că se comporta ca un apostol, căci „predica, boteza şi făcea miracole tămăduitoare” (p.110, 144). Apostolul Filip nu reuşea să vindece întodeauna. Se povesteşte un episod când, abia după ce îşi înmoaie degetul în saliva surorii sale, reuşeşte să vindece un orb (p.147).
GNOSIS • august 2007 • 4
Evident că această Marie e complet diferită de cea promovată mai târziu de creştinism. Însăşi titulatura de „mironosită” indică o categorie mai joasă (poate doar pentru simplul fapt că era femeie) decât cea a apostolilor. Face parte din grupul „femeilor mironosiţe”, stând lângă cruce în timpul răstignirii. Este prima care află de învierea lui Iisus, „moment care marchează originea credinţei creştinilor în Înviere” (p.19), deşi Petru nu o crede. Se pare că, la un timp după moartea sa, a fost înmormântată alături de Iisus, într-un al doilea osuar (80/500) care avea
Stâlpii & Fulgerul 1 Formarea celor trei Piloni În numărul anterior, Arborele Vieţii a fost derivat din trei concepte, sau mai bine spus, un prim concept şi două concepte derivate, care sunt conţinute în acesta. Acest concept prim a fost numit conştiinţă şi, s-a spus că el conţine în interiorul său cele două concepte complementare ale forţei şi formei. Acest studiu continuă să construiască în continuare această idee introducând cei trei Stâlpi sau Piloni ai Arborelui şi aceştia sunt reprezentaţi în figura 8, după cum urmează: Pilonul Pilonul Pilonul Formei Conştiinţei Forţei (Severitatea) (Echilibrul) (Mila) Kether / (Coroana) \ / | \ / | \ Binah | Chokhmah (Înţelegere) ___ (Înţelepciune) (Inteligenţa) | | |\ | /| | \ Daath /| | \ (Cunoaştere) / | | \ | / | Gevurah \ | / Chesed (Putere) \__|__/__ (Mila) | \ | / (Dragoste) |\ \ | / /| | \ \| / / | | \ Tipheret / | | / (Frumuseţe)\ | | / | \| |/ | \| Hod | Netzach (Glorie)______(Victorie) (Splendoare) | (Fermitate) \\ | // \\ | // \\ Yesod // \ (Fundatţie) / \ | / \ | / Malkuth (Regatul) Figura 8
Nesurprinzător, cei trei piloni ne sunt prezentaţi ca piloni ai conştiinţei, forţei şi formei. Pilonul conştiinţei conţine sephiroth-urile Kether, Tiphereth, Yesod şi Malkuth; pilonul forţei conţine sephiroth-urile Chokhmah, Chesed şi Netzach; pilonul formei conţine sephiroth-urile Binah,
Gevurah şi Hod. În textele kabbalistice mai vechi, pilonii ne sunt prezentaţi ca fiind pilonii blândeţii, milei şi severităţii. Pentru kabbaliştii medievali (şi aceasta este metafora găsită în Zohar), creaţia, ca o emanaţie a lui Dumnezeu, este o “balanţă” delicată (metheqela) între două tendinţe opuse: mila lui Dumnezeu, tendinţa susţinută, creativă şi dătătoare de viaţă a Acestuia şi severitatea judecăţii stricte a lui Dumnezeu, tendinţa destructivă, cea care ia vieţile. Creaţia este “energizată” de aceste două tendinţe aflându-se ca între polii unei baterii. Kabbala modernă încearcă să anuleze antropomorfismul evident folosit în descrierea lui Dumnezeu; mila şi severitatea sunt termeni greşit înţeleşi şi chiar în timpurile medievale, termenii au avut înţelesuri tehnice distincte, precum ne arată citatul următor: “Trebuie să fie amintită kabbaliştii că judecată (Din - judecata, alt titlu al lui Gevurah) înseamnă impunerea limitelor şi determinarea corectă a lucrurilor. Potrivit lui Cordovero, calitatea judecăţii este inerentă în totul, precum totul doreşte să rămână ceea ce este, să stea în interiorul limitelor sale.” Înţelegem că termenul “formă” în acest sens precis este cel ce defineşte “ce” este un lucru, structura prin care un lucru dat este diferit de oricare altul. Cât despre “conştiinţă”, am folosit cuvântul “conştiinţă” într-un sens atât de abstract care este virtual, fără înţeles şi potrivit acestuia, am folosit cuvântul “Dumnezeu”, în schimb. Este de înţeles că ambele cuvinte sunt esenţiale pentru a determina ceva ce este potenţial cognoscibil, dar într-un sens gnostic. Astfel, conştiinţa poate fi definită, având în vedere “formele” pe care le ia; în acest caz, noi definim formele, “nu” conştiinţa. Inabilitatea mea de a defini două din cele trei concepte care sprijină structura Arborelui este o contravenţie care e tradiţional atacată de utilizarea unor metafore extravagante şi de eliminare (“nu asta, nu aia”). Clasificarea sephiroth-urilor în trei planuri este un fel de a spune că fiecare sephira dintr-un plan posedă o calitate comună care este “îmbunătăţită” în mod progresiv, dinspre vârful pilonului spre bază. Tiphereth, Yesod şi Malkuth, toate, împart cu Kether calitatea “conştiinţei în balanţă” sau a “sintezei calităţilor opuse” sau, doar întrun anumit caz, este exprimată diferit, având în vedere gradul crescent al structurii impuse. La fel, Chokhmah, Chesed şi Netzach împart calitatea forţei sau energiei, a expansiunii şi Binah, Gevurah şi Hod împart calitatea formei, definirii şi limitării. De la Kether în jos spre Malkuth, forţa şi forma sunt combinate; simbolismul Arborelui are ceva în comun cu o linie de producţie, cu metal topit intrând printr-o parte şi maşini gata asamblate ieşind pe
GNOSIS • august 2007 • 21
Kabbala: Curs introductiv celălaltă aparte şi cu această metaforă suntem acum gata să descriem Fulgerul, procesul prin care Dumnezeu se încarnează, procesul care a creat şi a susţinut creaţia. 2 Fulgerul de Lumină Geneza Kabbalistică La început a fost “Ceva”…sau “Nimic”. Nu contează cu adevărat ce termen folosim, deoarece ambele sunt egale, fără înţeles, în acest context. “Nimic” este probabil termenul mai potrivit dintre cele două, deoarece putem folosi “Ceva” în paragraful următor. Kabbaliştii numesc acest “Nimic” “En Soph” care literal, înseamnă “fără sfârşit” sau infinit, şi înţeleg prin acesta un Dumnezeu în sine însuşi, ascuns şi nemanifestat. În afară de acest indescriptibil şi de neînţeles “Nimic”, vine “Ceva”. Probabil acestui moment, în Kabbala, i-au fost dedicate mai multe cuvinte decât oricărui alt moment. Un punct s-a cristalizat în En Soph. Aşa a apărut acest “Ceva”. În unele versiuni ale acestei poveşti, En Soph, “s-a contractat” pentru “a face loc” creaţiei (teoria lui Isaac Luria despre Tsimtsum). Nu vom detalia şi dezbate această teorie aici, ci vom reţine imaginea de punct cristalizat ca fiind suficientă. Acest punct a fost coroana creaţiei, sephira Kether şi în interiorul acesteia, era conţinut tot potentialul nerealizat încă al creaţiei. Un aspect a lui Kether este forţa pură, creativă a lui Dumnezeu, care izbucneşte în creaţie precum o explozie de gaz fierbinte, ce ţine un balon cu aer cald în aer. Kabbaliştii sunt aproape siguri cu privire la acest aspect. Creaţia nu s-a întâmplat doar atunci demult, ea se întâmplă tot timpul şi, fără forţa pentru a o susţine, creaţia se va sparge precum un balon. Aspectul de forţă din interiorul lui Kether este sephira Chokhmah şi poate fi gândită ca voinţa lui Dumnezeu, deoarece fără ea, creaţia va înceta să “fie”, să “devină”, să existe, să schimbe, să evolueze. Distincţia experimentală între Kether, punctul emanaţiei şi Chokhmah, revărsarea creatoare este indefinibilă, dar unele diferenţe sunt prinse în frazele: “Eu sunt” şi “Eu devin”. Forţa, de sine stătătoare, nu acumulează nimic, ea are nevoie să fie conţinută, şi analogia cu balonul este bine venită din nou. Chokhmah conţine în interiorul ei necesitatea lui Binah, Mama Formei. Autorul Zoharului face frecvent uz de polaritatea sexuală drept metaforă, pentru a descrie relaţiile dintre forţă şi formă, milă şi severitate (de asemenea, cele mai evidente metafore sexuale sunt folosite pentru mariajul dintre Microprosopus si mireasa sa, Regina şi Mama Inferioară, sephira Malkuth). Sephira Binah este Mama Formei; forma există în interiorul lui Binah, ca potenţial, nu ca o actualizare, precum un pântec conţine potenţialul unui copil. Fară posibilitatea formei, nici un lucru nu ar fi distinct faţă de altul; ar fi posibil să distingem între lucruri, imposibil să avem individualitate, identitate sau schimbare. Mama Formei conţine potenţialul formei în interiorul pântecului ei şi dă naştere formei, când un impuls creativ, trece Abisul spre Planul Forţei şi emană prin sephira Chesed. Din nou avem idea “devenirii”, a curgerii enegiei creative, dar la un nivel
mai jos. Sephira Chesed este punctul la care forma devine perceptibilă minţii, ca o respiraţie, o idee, o viziune, acea “Eureka!”, momentul imediat anterior acelui “Ştiu!”. Chesed este acea calitate a inspiraţiei înnăscute. Nici o schimbare nu survine uşor, precum punctează Cordova “totul doreşte să rămână precum este”. Creaţia formei este echilibrată în sephira Gevurah, prin conservarea şi distrugerea formei. Orice impuls al schimbării este canalizat prin Gevurah şi dacă ceva nu se opune, nu îi opune rezistenţă, atunci ceva va fi distrus. Dacă vrei să faci hârtie, trebuie să tai un copac. Dacă vrei să aboleşti scalvia trebuie să distrugi cultura care o perpetuează. Dacă vrei să schimbi mintea cuiva, trebuie să distrugi credinţele acelei persoane privind materia în cauză. Sephira Gevurah este calitatea judecăţii stricte care opune schimbare, distruge nefamiliarul şi corespunde în multe feluri unui sistem imun în interiorul corpului lui Dumnezeu. Trebuie să existe un echilibru între creaţie şi distrugere. Prea multă schimbare, prea multe idei, prea multe lucruri se întâmplă prea rapid şi capătă trăsăturile haosului. De asemenea, prea puţine schimbări, nici o idee nouă, prea multă formă şi structură şi protocol pot sufoca. Trebuie să fie un echilibru care “să contureze un sens” şi această idee de “echilibru” sau a “conturării sensului” este exprimată în sephira Tiphereth. Este o moralitate instinctivă şi nu este o prezenţă înnăscută în specia umană. Nu este bazată pe norme culturale. Unii o au, altora le lipseşte cu desăvârşire. Nu se poate descrie în detaliu fiindcă este individuală şi pecuniară, dar cei ce o posedă au o calitate naturală a integrităţii judecăţii, un sens instinctiv al dreptăţii, justiţiei şi compasiunii şi o putere de voinţă de a lupta sau de a suferi în apărarea acelui sens al justiţiei. Tiphereth este o sephira paradoxală, în mulţi oameni, ea pur şi simplu nu este acolo. Ea poate fi dezvoltată, şi aceasta este una din cerinţele iniţierii, dar pentru mulţi oameni, Tiphereth este o cameră cu nimic în ea. Trecând către Gevurah pe Pilonul Formei şi găsindu-şi calea prin filtrul moral al lui Tiphereth, un impuls creativ, capătă energie, încă o dată, pe Pilonul Forţei, către sephira Netzach, unde energia “devenirii” îşi găseşte expresia finală în forma “cerinţelor vitale”. De ce ne-ar păsa de viaţă? De ce ne-am face probleme? Ce este ceea ce ne face să facem ceva? Un artist poate avea o viziune asupra unei opere de artă, dar, de fapt, ce îl împinge pe artist să picteze, să sculpteze sau să scrie? De ce ne dorim competiţia şi să învingem? De ce ne pasă de ce li se întâmplă celorlalţi? Sephira Netzach exprimă necesităţile vitale creative de bază, într-o formă pe care o recunoaştem drept porniri, sentimente şi emoţii. Netzach este pre verbal; întreabă un copil de ce îşi doreşte o jucărie şi răspunsul său va fi “Doar o vreau”. “Dar de ce?” întrebi tu, întrebându-te de ce el nu vrea mult mai “sensibilă” jucărie pe care tu o aveai în minte. “De ce nu o vrei pe aceasta de aici ?” “Pur şi simplu, nu. O vreau pe aceea.” “Dar ce este aşa de bun la aceea ?” “Nu ştiu ce să spun, pur şi simplu îmi place.” Această conversaţie nu este ficţiune ci este, în quintesenţă Netzach. Structura Arborelui Vieţii afirmă că forţele
GNOSIS • august 2007 • 22
De fond: Gnosis Doru Timofte
Revista GNOSIS la Tabăra de literatură
Dacă cunoaştere (gnosis) nu e, nimic nu e
În perioada 30.07 - 03.08, a avut loc la Oraviţa Tabăra de literatură, activitate ajunsă la cea de-a XVI-a ediţie, găzduită de Casa de Cultură "Mihai Eminescu". Ca şi în anii precedenţi, manifestarea s-a bucurat de un mare număr de oaspeţi: scriitori, unii debutanţi, alţii deja consacraţi pe tărâmul creaţiilor literare. Alături de aceştia, au fost prezenţi câţiva editor de reviste literare şi directori de edituriă. O succintă trecere în revistă a acestora ar fi suficienră şi, în acelaşi timp, edificatoare: Revista "Arca" din Arad, reprezentată de redactorul-şef, scriitorul Vasile Dan, Revista "Orient latin" din Timişoara, reprezentată de redactorul-şef, poetul Ilie Chelariu, Revista "Confluienţe" din Oraviţa, reprezentată de redactorul-şef, prozatorul Mihai Moldovan (organizatorul şi conducătorul taberei), Revista "Interferenţe" din Caransebeş, reprezentată de secretarul redacţiei, poetul Iosif Caraiman şi Revista "Gnosis", tot din Caransebeş, reprezentată de subsemnatul, redactor-şef. Au mai fost prezente editurile: “Palimpsest” din Bucureşti,
GNOSIS • august 2007 • 3
reprezentată de către consilierul editorial, poetul Ion Cocora, “Eubeea”, reprezentată de poetul Ilie Chelariu, lector. Într-o discuţie petrecută atât în plenul activităţii cât şi în particular, scriitorul Gheorghe Secheşan, antropolog, şi-a exprimat bucuria, satisfacţia că o publicaţie de talia şi pretenţiile revistei “Gnosis” a ajuns la a şaptea apariţie "şi spun asta având în vedere nivelul revistei, ca tematică şi conţinut deosebit, inedit aş zice, şi mai ales că ea continuă să se adreseze unui anumit public. Ca să nu mai ocolesc, ea se adresează unei elite. Iar faptul că se cumpără, că sunt abonaţi, înseamnă că aceste elite încă mai există. Tocmai din aceste motive sunt plăcut surprins să constat că ea continuă să apară.” Prezentă pentru a treia oară (de la apariţie) în Oraviţa, revista noastră a (re)trezit interesul participanţilor la Tabăra de literatură, atât localnici, cât şi a invitaţilor din ţară. N.B.: o parte dintre aceştia şi-au exprimat dorinţa de a se abona la revistă; îi aşteptăm pe adresele noastre de e-mail ori pe pagina de net: www.gnostic.ro.
Cuprins
Kabbala: Curs introductiv
GNOSIS
BIBLIOTECA GNOSIS 1995
nihil
sine
AUGUST 2007 • vol.II, anul 1 • nr.8
gnos is
G N O S I S Revistă de arheologie spirituală www.gnostic.ro ISSN: 1842-6050
Director: Petru Adrian Danciu, e-mail:
[email protected] Redactor şef: Doru Timofte , e-mail:
[email protected] Redactor adjunct: Carina Duică , e-mail:
[email protected] Corector: Liliana Floria, e-mail:
[email protected] Colectiv de redacţie:
BIBLICE: VECHIUL TESTAMENT
Personalitatea filosofică & teologică a regelui-preot Melchisedec p.6
GNOSTICISM: MARIA MAGDALENA
Gnostica Mariamne p.4 FILOSOFIE: HEIDEGGER
Martin Heidegger: Excurs despre fiinţă, fiinţare şi Dasein
Cosmin Radu-Duduc, Elisabeta Danciu, Florica Indricău, Barneata L. Alexandra, Ioan A. Banceu
p.9
Membru onorific: Amalia Niagu (1968-2007) Adresa redacţiei: Caransebeş, cod 325400, str. Calea-Severinului nr.179, tel. 0255-515610 Jud. Caraş-Severin Contact electronic: Grup: http//grups.yahoo.com/grup/bibliotecagn osis/ Abonamente prin e-mail:
[email protected] Forum: http://gnostic.21.forumer.com Blog: http://gnosis.weblog.ro/ mIRC: Undernet #gnostic
DEMONOLOGIE: INFERNUL
Topografie infernală în cântul VI al Eneidei (2) p.11 ISTORIA RELIGIILOR: EGIPT
O statuetă a zeului Osiris la Tibiscum!
Tehnoredactare & tipar: S.C. LANDMARK S.R.L., Caransebeş, cod 325400, str. Libertăţii nr.15, Tel./fax: 0255-512178, jud. Caraş-Severin
p.16
PROFIL: RUDOLF STEINER
Rudolf Steiner
Notă: Articolele se trimit pe adresa redacţiei, prin poştă sau e-mail. Materialele trimise prin poştă trebuie tehnoredactate, cu diacritice. Ele trebuie salvate pe două dischete sau CD. De asemenea, vor fi însoţite de adresa autorului şi, opţional, de fotografia acestuia. Autorii articolelor sunt direct responsabili de conţinutul acestora. Redacţia nu îşi asumă nici o responsabilitate în acest sens.
p.18 KABBALA: CURS INTRODUCTIV / 8
Corespondenţe Sephirotice p.21 PROZĂ
will I have to start praying? Because I will! P.15
de bază ale pornirilor care ne caracterizează comportamentul sunt pre-verbale şi non-raţionale; oricine care a încercat să schimbe natura de bază sau credinţele altei persoane prin forţa argumentelor raţionale va şti aceasta. După Netzach mergem către sephira Hod, să obţinem ultima noastră încărcătură de Formă. Întreabă un copil de ce vor ei ceva şi el îţi va spune: “Pur şi simplu”. Întreabă un adult şi vei obţine o listă întreagă de motive. Trăim în interiorul unei culturi unde este important (chiar esenţial) să ne motivăm fiecare acţiune pe care o facem, şi Hod este sephira formei unde este posibil să dăm formă doleanţelor şi termeni, motivelor şi explicaţiilor. Hod este sephira abstractizării, raţiunii, logicii, limbajului şi comunicării şi o reflecţie a Mamei Formei în mintea umană. Avem o capacitate înnăscută de a abstractiza, de a merge imediat de la particular la general, şi avem o capacitate înnăscută de a comunica aceste abstractizări folosind limbajul şi ar trebui să fie clar de ce traducerea alternativă a lui Binah este “Inteligenţa”; Binah este “inteligenţa lui Dumnezeu”, şi Hod sprijină ceea ce recunoaştem în general drept inteligenţa în oamenii abilitatea de a prinde abstractizări complexe, raţiunea lor şi articularea acestei înţelegeri folosind unele înţelesuri ale comunicaţiei. Sinteza dintre Hod şi Netzach pe Pilonul Conştiinţei este sephira Yesod. Yesod este sephira interfeţei, şi comparaţia cu o periferică a unui computer este una excelentă. Yesod este câteodată numită “Receptacolul Emanaţiilor”, şi ea face legatura dintre emanaţiile tuturor celor trei piloni şi sephira Malkuth şi, prin Yesod, ultima formă abstractă a “ceva” se transformă în materie. În Yesod, Forma, nu mai este abstractă, ea este explicită, dar nu încă individuală, ultima calitate este rezervată pentru Malkuth, singura. Yesod este precum materia topită într-o fabrică de sticlă; topirea este o realizare o ideii abstracte de “sticlă”, atât cât ea poate să exprime forma unui design particular de sticlă, în cel mai mic detaliu, dar nu este ea însăşi o sticlă individuală. Ultima etapă în proces este sephira Malkuth, unde Dumnezeu devine carne şi fiecare formă abstractă este realizată, în “lumea reală”. Este mult de spus despre aceasta, dar o păstrăm pentru mai tarziu. Întregul proces pe care l-am descris este numit Fulgerul. Fulgerul parcurge sephiroth-urile astfel: Kether, Chokhmah, Binah, Chesed, Gevurah, Tiphereth, Netzach, Hod, Yesod, Malkuth şi dacă urmărim cursul acesta pe diagrama Arborelui, vom vedea că are o formă de zig- zag, o formă de fulger. Sephiroth-urile sunt numerotate în funcţie de ordinea lor în Fulger. Kether este 1, Chokhmah este 2 şi tot aşa.
În “Sepher Yetzirah”, se afirmă, în legatură cu sephiroth-urile: “Când te gândeşti la cele zece sephiroth, acoperă-ţi inima şi pecetluieşte-ţi dorinţa buzelor tale de a le anunţa divinitatea. Trezeste-ţi mintea. “Ar trebui ca ea să scape prinsorii tale, să iasă şi să o aduci înapoi, sub controlul tău. Precum a fost spus: “Şi vietăţile au fugit şi s-au întors precum apariţia unui fulger de lumină”, în aceeaşi manieră a fost Legământul creat”. Citatul din interiorul citatului provine din Ezechiel 1,14, un text care a inspirat un număr mare de speculaţii kabbalistice timpurii şi este probabil ca Fulgerul de Lumină, astfel descris, este una dintre cele mai timpurii componente ale ideii de emanaţie sephirothică. Fulgerul de Lumină descrie procesul creativ, începând cu Dumnezeu, necunoscutul, nemanifestatul, ascunsul şi continuându-l prin zece stadii distincte, către o schimbare în lumea materială. Poate fi folosit pentru a descrie “orice” schimbare; aprinderea unui chibrit, scărpinatul în nas, plimbatul câinelui. Deoarece Fulgerul de Lumină poate fi folosit pentru a înţelege procesul intern prin care lumea materială a simţurilor se schimbă şi evoluează, el este o cheie către practica lucrărilor magice. Putem continua ideea afirmând că această cheie către înţelegerea naturii noastre spirituale nu aparţine spiritualităţii empirice, unde ea ar rămâne inaccesibilă, ci aparţine rutinii şi lucrurilor neînsemnate din viaţa de zi cu zi. Totul este egal “spiritual”, egal “divin”. Fulgerul de Lumină se opreşte în Malkuth şi poate fi urmat, în sens invers, de-a lungul căilor ascunse ale Creaţiei până când se ajunge iar la sursă.
GNOSTICISM - Continuare din pagina 5 neadevăruri despre Mântuitor?”. Episodul se sfârşeşte când, în apărarea Mariei, intervine Levi care îl mustră pe Petru: „Petru, tu ai fost totdeauna iute la mânie. Acum te văd că o înfrunţi pe femeie ca pe un duşman. Dar dacă Mântuitorul a făcut-o demnă, cine eşti tu, cu adevărat, să o respingi? Mântuitorul ştie mai bine cine este ea. Şi pentru aceasta a iubit-o mai mult decât pe noi”. Se pare că după acest episod destul de violent, grupul Mariamnei „călătoreşte prin Siria, spre nord, în lumea vorbitoare de limbă greacă” (p.147). Este acesta şi motivul pentru care va adopta varianta greacă a numelui Maria Magdalena. Oricum, chiar şi aşa, ea cunoştea mai multe limbi. Bovon, unul dintre cercetătorii implicaţi în proiectul „mormântul lui Iisus” susţinea că Maria Magdalena era „un susţinător înstărit al sectei lui Iisus, şi se născuse în Nazaret, în regiunea Mării Galileii” (p.148). În acea regiune se vorbeau mai multe limbi, iar cel mai „potrivit” oraş unde se putea naşte era Sepphoris, care nu era departe de Nazaret, fiind populat în majoritate de romani. Tot la Sepphoris se vorbea şi greaca. Cu alte cuvinte, Maria Magdalena era poliglota, căci pe lângă aramaică, ştia greacă şi latină. Mariamne se întoarce la Ierusalim spre sfârşitul vieţii unde şi moare, fapt care contrazice ideea susţinută azi că ar fi murit undeva prin sudul Franţei (p.150, 285). Dacă a murit în Israel, e posibil să fi ajuns alături de cel care i-a fost mentor şi soţ. Apostolii erau prea departe pentru a se opune. Biserica Ortodoxă Greacă o mai sărbătoreşte azi pe Maria Magdalena, „pe care o denumesc Mariamne, în fiecare an, pe 22 iulie” (p.149), considerându-o „Egala Apostolilor” (n.19, p.149), aspect care nu poate decât să îi reabiliteze statutul. Tot în aceaşi dată e sărbătorită şi în Biserica Ortodoxă Română. Dacă Evangheliile canonice vorbesc depre o Marie Magdalenă păcătoasă, cele gnostice îi pun în evidenţă calităţile de apostol de după ...urmarea lui Hristos (p.285). Clar este că Maria Magdalena nu era rudă cu Iisus, dar ar fi avut un copil cu Acesta, aşa cum spun probele ADN, adunate din trei osuare, unul fiind cel al copilului celor doi care a murit de tânăr (p.286). Acesta nu ar fi altul decât Toma „geamănul”.
PROFIL - Continuare din pagina 19 istorie picturile care înfăţişau evoluţia umană, coloanele sculptate, încât să simbolizeze diverse metamorfoze ale spiritului, sau simbolul umanităţii, reprezentat printr-un om înconjurat de forţe spirituale, singura piesă de sculptură care a rămas întreagă după ce clădirea a luat foc în 1923. Gotheanum-ul nu a luat sfârşit, fiind ridicat din nou, de această dată din beton, pe parcursul a cinci ani, în 1928. După primul război mondial, Rudolf Steiner se implică şi în politică, teoria sa privind tripla ordine socială ajunge să fie o adevărată ameninţare pentru Germania nazistă, motiv pentru care este acuzat în mod public ca fiind trădător al Germaniei. Naţional-socialistul Dietrich Eckart, îl atacă numindu-l evreu, acuzaţie destul de gravă în acea perioadă, iar Hitler şi simpatizanţii săi încep o adevărată campanie publică impotriva lui, fiind în cele din urmă sfătuit să părăsească Germania. Tripla ordine socială însemna independenţa celor trei domenii sociale : economia, politica şi cultura, precum şi interacţiunea dintre ele pentru progresarea societăţii. Distrugerea Goetheanum-ului şi ameninţările naziştilor îi slăbesc sănătatea, din ce în ce mai firavă, decedând în 1925, pe 30 martie.
http://gnosis.weblog.ro/
325400 Caransebeş str.Libertăţii nr.15 Tel.: 0255-512178
