Intelectualii tranziția anticomunismul O perspectiva politologica

Intelectualii, tranziția, anticomunismul. O perspectivă politologică
Daniel Barbu, Republica absentă. Politică și societate în România postcomunistă, București, Nemira, 2004
Tranziția postcomunistă rămâne, la opt ani de la integrarea României în Uniunea Europeană, moment care se presupune că i-ar fi pus capăt, un subiect insuficient explorat. Parțial, această insuficiență este micșorată de lucrarea politologului bucureștean Daniel Barbu care, alături de Cătălin Zamfir sau de Vladimir Pasti, printre alții, pune pertinent în problemă transformările structurale și problemele aferente întregului fenomen. Dacă cei doi autori deja menționați se ocupă de tranziție din unghiuri sociologice, abordarea profesorului Barbu este diferită și în același timp complementară: politologia.
O temă centrală a cărții, enunțată și analizată cu ceva timp înainte ca subiectul să capete vizibilitate în spațiul public prin condamnarea publică a comunismului, consumată în 2006 – este aceea a anticomunismului de după 1989. O atitudine comodă, relaxată și care îi exonerează de orice responsabilitate pe numeroșii intelectuali și politicieni care o pun în practică. De fapt, acești sunt primii și cei mai vocali denunțători ai comunismului datorită unui fapt simplu: încearcă să manipuleze opinia publică acreditând ideea că pozițiile pe care le dețin în prezent s-ar datora exclusiv meritului personal, nu regimului anterior. O întreagă mitologie anticomunistă a fost fabricată pentru a convinge românii că, pentru ei, comunismul a fost un produs exotic, de import, impus cu forța cu ajutorul tancurilor rusești, fără să fi contat deloc autoritarismul politic tradițional, dogmatismul și maniheismul elitelor politice din perioada interbelică, care la rândul lor au deprins aceste metehne de la generația anterioară și tot așa. Mai mult, politicienii și intelectualii se comportă astăzi ca și cum ar fi fost în taină niște democrați chiar de la începutul carierei lor publice", situat înainte de 1989 (p. 31).
Numai că cifrele contrazic anticomunismul vulgar. România a avut, în comparație cu celelalte state est-europene, cel mai mic număr de membri de partid în perioada interbelică, aproximativ o mie. Dar, până în 1947, înregistrase cea mai spectaculoasă creștere a numărului comuniștilor: de 710 ori! Comparativ, numărul comuniștilor maghiari se multiplicase în același interval cu 25, al comuniștilor cehoslovaci cu 16,2, al comuniștilor polonezi cu 40, al comuniștilor iugoslavi cu 26,6 și al comuniștilor bulgari cu 83,7 (p. 90). Dincolo de pragmatismul care a ghidat, inevitabil, cea mai mare parte a întregului proces, rămâne totuși o diferență colosală față de viitoarele țări frățești". Se pare că tocmai lipsa unei autentice tradiții de stânga și interesul multora dintre cei care au prosperat în timpul monarhiei de a se pune la adăpost față de vigilența revoluționară" explică explozia numărului de comuniști români. Majoritatea populației a acceptat cu pasivitate instaurarea republicii populare și s-a gândit, probabil, cum să se adapteze mai bine noilor condiții, nu cum să le conteste. Așa că din anticomunismul istoric al românilor nu rămâne mare lucru.
Dar ce contează lipsa de veridicitate a faptelor, până la urmă? La fel ca antecesorul său comunist, Politicianul român postcomunist nu are convingeri, ci doar ambiții" (p. 236). Dacă înlocuim politician cu intelectual public, înțelesul propoziției nu este deloc alterat. Iar ambițiile lor sunt simple: măcar păstrarea, dacă nu extinderea privilegiilor dobândite în timpul comunismului. Astfel că, paradoxal, aceeași anticomuniști de ultimă oră consideră că tot atât de normale erau, înainte de 1989, reprimarea repulsiei, complezența locvace față de regim, dorința de a supraviețui în orice condiții și refuzul de a adopta poziții anticomuniste" (p. 109).
Mai ales intelectualii publici au adoptat discursul anticomunist ca mijloc de augmentare a propriului capital de imagine. Conservatorismul rudimentar care transpare din cărțile și din declarațiile lor publice, chiar dacă rareori recunoscut ca atare, de cele mai multe ori aceștia catalogându-și poziția ideologică, cu un diletantism ludic și nonșalant, drept liberalism – trădează o gândire schematică a cărei forță persuasivă derivă mai degrabă din seducție, din capacitatea de a emoționa cititorul/interlocutorul, nu de a-l convinge cu argumente raționale. Sunt impuse discursiv, într-un câmp social extrem de complex, a cărui analiză necesită o serie de criterii științifice atent selecționate și aplicate, false dihotomii: mineri/intelectuali, societate civilă/putere, comunism/anticomunism. Genul acesta de schematizare nu este doar inept, este și periculos, deoarece situează orizontul de așteptare al societății" într-un context tot mai omogen" și mai abstract", lipsit de mize reale și posibilitatea de a remedia, pe cât posibil, situația. Mai mult, atenția este abătută de la problemele prezentului și orientată în direcția recuperării memoriei trecutului recent, inițiativă care, oricât de lăudabilă în sine, nu se poate transforma într-o revoluție morală aptă de a atrage direct după sine dezvoltarea țării. E pur și simplu imposibil să pretinzi memoriei acest lucru. În schimb, e foarte posibil să induci o anumită confuzie în cadrul opiniei publice, să o dezorientezi, în numele democrației", să îi compromiți mecanismele de auto-reglare" – pentru a profita frumușel de pe urma marasmului generalizat: efectul final al ideologiei anticomunismului postcomunist este unul pervers: avertizată dogmatic că negocierea, compromisul, obligațiile reciproce voluntar asumate pot fi acte morale reprobabile, societate nu se mai poate orienta politic în lipsa unei vize ideologice acordată de autoritatea morală auto-instituită a «profesioniștilor» societății civile" (pp. 111-112). Dacă ținem cont că negociere, compromisul și obligațiile mutuale sunt piloni fundamentali ai inter-relaționării în regimurile democratice, rezultă că acțiunile anticomuniștilor de serviciu obstrucționează practic orientarea democratică a societății. Dar ambițiile intelectualilor publici sunt prea mari pentru a pune preț pe astfel de fleacuri, inclusiv pe totala inadecvare discursivă de care dau dovadă: intelectualii rostesc, după căderea comunismului, acele cuvinte pe care ar fi trebuit să i le adreseze pe când se afla în plină putere. Ei au încercat să îndeplinească, într-o societate potențial democratică, funcția pe care au refuzat, de regulă conștient, să și-o asume în soietatea totalitară. Ei pot avea dreptate, și au avut-o în numeroase situații. Dar această dreptate este construită pe impostură și, ca atare, lipsită de orice capacitate de convingere" (p. 119).
De obicei, unul dintre mijloacele de apărare preferate de către intelectualii anticomuniști, confruntați cu acuzele de mai sus, este acela al rezistenței prin cultură". Refuzând să își prostitueze cuvintele", așa cum plastic se exprima Gabriel Liiceanu într-o discuție cu Herta Müller, câștigătoarea premiului Nobel pentru literatură în 2009 - și publicând din când în când o carte curajoasă", cum ar fi, evident, Jurnalul de la Păltiniș, intelectualii anticomuniști de astăzi și-ar fi făcut datoria civică, așa cum și cât au putut, și înainte de 1989. Nu se ține însă cont de faptul că unul dintre domeniile vizate cu predilecție de către propaganda comunistă a fost tocmai cultura. Așa că , invers, ar fi poate mult mai nimerit să vorbim despre un asentiment prin cultură" (p. 58). Atunci când ar fi avut ocazia să își dovedească civismul și anticomunismul, sprijinind revolta minerilor de la Lupeni din 1977, sau a muncitorilor brașoveni, zece ani mai târziu, sau susținându-i, într-un fel sau altul, pe autenticii dizidenți Paul Goma, Doina Cornea sau pe preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, în ciuda trecutului său legionar, vajnicii intelectuali anticomuniști de astăzi au tăcut mâlc.
Mai departe, luptând împotriva ideologiei comuniste conform principiului după război, mulți viteji se arată", vedetele intelectuale ale tranziției au reușit, prin ieșirile lor publice agresive, să contribuie la re-coagularea și, paradoxal, la întărirea fostei nomenclaturi comuniste, reunită în principal în cadrul Frontului Salvării Naționale. Proiectul de societate propus de intelectualitatea de dreapta era însă cel puțin la fel de ideologic: interbelicul, idealizat până la refuz. România interbelică a fost orice, numai un model de democrație, pluripartidism, dezvoltare socio-economică și gândire critică nu. Astfel, observă Barbu, în loc să fie orientată înspre prezent, și mai ales spre viitor, revoluția se legitima prin raportarea la trecut, la un trecut deloc democratic, deloc dezirabil și, în cele din urmă, imposibil de recuperat.
Pe lângă intelectuali și politicieni, și presa și-a adus contribuția la dezorientarea democrației postcomuniste. Erijându-se în portavocea opiniei publice, fără a ține cont că nu există așa ceva, ci doar o multitudine de opinii dispuse în funcție de apartenența la diferite categorii sociale, profesionale, de vârstă șamd., presa a intrat în contradicție directă cu Parlamentul, singura instituție care poate pretinde în mod legitim că reprezintă opinia publică românească la un moment dat. Și tot presa, cea fidelă nou înființatelor partide istorice", respectiv intelectualității de dreapta, a prezentat într-un mod cum nu se poate mai distorsionat condiția muncitorilor în postcomunism. Orice pretenții sau revendicări ale acestora pentru securitatea locurilor de muncă, pentru ameliorarea condițiilor de muncă sau creșterea salariilor erau taxate automat drept nostalgie comunistă. Cum s-a întâmplat de altfel și atunci când amplul proces de privatizare al resurselor statului, profund injust, era pus în discuție.
În final, republica absentă" din timpul tranziției a fost posibilă pentru că atât politicienii cât și intelectualii nu au dorit să își orienteze eforturile în direcția constituirii unui spațiu public afla într-un permanent dialog cu statul sau în direcția transformării partidelor politice în curele de transmisie ale doleanțelor cetățenești către putere, nu în organizații interesate în primul rând de propria bunăstare, de câștigarea unor poziții cât mai avantajoase în administrația de stat. Astăzi, în timpul tranziției europene, republica pare cel puțin la fel de absentă ca în timpul tranziției postcomuniste. Motivul e simplu: tarele elitelor nu par să se fi diminuat. Dimpotrivă. La fel ca intelectualii publici,

Oamenii politici nu își fac un nume prin atașamentul față de o doctrină, prin calitatea programelor pe care le elaborează, prin vigoarea ideilor pe care le supun electoratului, prin angajarea responsabilă în efortul de construcție instituțională. Carierele politice (pe care mulți intelectuali publici le-au deținut sau încă de dețin, n.m.) nu sunt decât rodul abilității de a manevra în interiorul propriului grup de putere, al energiei cu care sunt denigrați adversarii, al rapidității cu care inteligența este convertită în șmecherie, al curajului de a nu-ți păsa de soarta celorlalți, al disprețului față de împlinirea promisiunilor, al respectului plin de invidie pentru cel (deocamdată) mai puternic, al convingerii că realitatea se sfârșește acolo unde se termină și interesele personale (pp. 249-250).







1