P A R T E A a I-a progresul tehnic

1. NECESITATEA INTRODUCERII PROGRESULUI TEHNIC Restricţiile referitoare la accesul şi posibilităţile de utilizare a resurselor de orice fel, raportate la necesarul tot mai mare de utilităţi pentru populaţie antrenează un cadru economic situat într-o permanentă stare conflictuală. Limitarea cantitativă a resurselor naturale, accesul tot mai costisitor la celelalte tipuri de resurse pe de o parte şi pe de altă parte explozia demografică corelată cu necesitatea creşterii nivelului cultural şi de civilizaţie al indivizilor, exprimată prin cerinţe tot mai mari şi mai variate impun soluţii bazate pe eficienţă, performanţe ridicate, deci un salt calitativ al proceselor de producţie, pentru susţinerea consumului. Sistemele existenţiale în general şi sistemele economice în particular au evoluat în mod determinant în funcţie de fluxul cantitativ de materiale, energie şi de fluxul de informaţii (referitoare la materii prime, principii, procedee, metode etc.) la care omenirea a avut acces. Oricât de complicate în timp ar fi procesele tehnico-economice, ele pot fi redate printr-o funcţie de stare: y = f (DQ, t) unde D - coeficient, Q - cantitatea de informaţii primită, sau cedată la un moment dat, t - timpul. Produsul DQ (anantropic, cu valori 0≤ DQ ≤∞) reflectă stările de dezvoltare, de normalitate şi de îmbătrânire a proceselor respective. Informaţia trebuie înţeleasă şi din perspectiva cunoaşterii ştiinţifice, care asigură baza creaţiei tehnico-ştiinţifice, din care se materializează soluţiile generatoare de dezvoltare prin progres tehnic. Dacă în trecutul mai îndepărtat, creaţia tehnică avea un caracter aproape spontan, în momentul de faţă asistăm la o evoluţie normativă a acesteia. Creaţia tehnică este definită prin nivelul de inovare şi este guvernată de legi, care presupun un anumit nivel de cunoaştere ştiinţifică, resurse, sisteme eficiente de intercomunicare, principii ale economiei de piaţă şi un sistem politic permisiv. Dependenţa progresului uman de tehnică în perioada actuală este un adevăr bine cunoscut. La rândul său, tehnica depinde de ştiinţă, iar în prezent asistăm la un ritm de înnoire fără precedent. Atât apariţia informaţiilor inovatoare, cât şi aplicarea lor se află sub imperiul vitezei. Marele "nou" de astăzi devine marele "vechi" de mâine. Comunicaţiile electronice, de exemplu, au metamorfozat structura economică, au globalizat accesul la informaţii, au remodelat sisteme noi de ordine comercială.

1.1. Definirea progresului tehnic Presiunea crescută pe care o exercită evoluţia ştiinţelor asupra volumului şi structurii producţiei are efecte benefice asupra nivelului general de dezvoltare economico-socială. Progresul tehnic este (conform lui J. Schumpeter, autorul teoriei inovaţiei) forţa motrice a creşterii economice şi reprezintă ansamblul activităţilor de inovare a sectorului productiv, având ca suport cercetarea ştiinţifică şi îndeosebi cercetarea aplicativă. Apare ca un asamblu de activităţi, prin care se operaţionalizează şi se transferă în practica economico-socială, volumul cunoştinţelor din domeniul de cercetăre-dezvoltare. Structura progresului tehnic, din punctul de vedere al activităţilor componente,obiectivelor şi suportului de realizare, după C.Russu, este prezentată în tabelul 6. După P.Jira, progresul tehnic reprezintă ridicarea nivelului tehnic al elementelor materiale ale procesului de muncă, ale proceselor tehnologice şi ale produselor, pornind de la cercetaredezvoltare, ca o sumă de activităţi, cum sunt cele de concepţie, proiectare, asimilare şi introducere în producţie a celor mai noi cunoştinţe ştiinţifice. .

Tabelul 1. Structura progresului tehnic Faze de realizare Activităţi Obiective

Suport de realizare

ASIMILAREA ÎN FABRICAŢIE DIFUZAREA ÎN EXPLOATARE

INTRODUCERE ÎN PRACTICĂ

REALIZAREA PROGRESULUI TEHNIC

CONCEPŢIE ŞI CREAŢIE

(start-end)

Cercetare ştiinţifică: - fundamentală

Fundamentează: - legi noi; - posibilităţi noi de satisfacere a cerinţelor sociale

- Documentări - Cercetări - Experimentări

- aplicaţii/ soluţii noi; - perfecţionează cunoştinţele existent

- Cercetări - Experimentări - Documentaţii tehnice

Elaborează soluţii/ mijloace tehnice de aplicare practică a cercetării ştiinţifice pentru: - realizare de tehnologii/ produse noi; - modernizare tehnologii/ produse existente

- Proiecte constructive tehnologice - Modele experimentale - Staţii pilot - Prototipuri

Pregătirea fabricaţiei

- Proiectare şi omologare tehnologii - Realizare SDV-uri

- Proiecte tehnologice - Execuţie SDV-uri - Execuţie serie zero

Producţie

- Lucrări specifice - Fabricarea de produse fabricaţiei noi/modernizate - Asigurarea calităţii la utilizator - Lucrări service

Exploatare

-Utilizare tehnologii/ produse noi/modernizate

- Lucrări specifice

Întreţinere şi reparaţii

-Menţinerea tehnologiilor/produselor noi/modernizate în stare optimă de exploatare

- Lucrări de mentenanţă (întreţinere, reparaţii, modernizări)

- aplicativă Inginerie tehnologică

Obiectivul progresului tehnic constă în perfecţionarea proceselor de producţie (tehnologică şi managerială) şi modernizarea producţiei, conform cu competitivitatea impusă de evoluţia pieţei, sau cu o ţintă programată. Asigurarea evoluţiei progresului tehnic este determinată de cercetarea ştiinţifică, care la rândul ei asigură transformarea noutăţilor ştiinţifice în noutăţi tehnologice. Această evoluţie capată amploare prin rapiditatea cu care se realizează transferul creaţiei tehnico-ştiinţifice în sfera producţiei materiale. Modalitatea de realizare a acestui transfer a dat naştere la două tipuri de progres tehnic: - intensiv, sau "vertical", realizat prin parcurgerea tuturor activităţilor ce compun structura acestuia; - extensiv, sau "orizontal" realizat prin transferul de tehnologii, concretizat prin activităţile de asimilare în fabricaţie şi de exploatare. .

1.2. Funcţiile progresului tehnic Principalele funcţii ale progresului tehnic sunt: a) Multilateralitatea, funcţie prin care progresul tehnic influenţează toate elementele forţelor de producţie, precum şi salturile calitative concomitent în domeniul mijloacelor de muncă, obiectele muncii şi în locul ocupat de om în procesul muncii. Această funcţie este condiţionată de: - integrarea progresului tehnic în dezvoltarea economico-socială generală de care este determinat şi asupra căreia îşi manifestă efectele; - perfecţionarea proceselor de producţie (tehnica şi tehnologiile), concomitent cu dezvoltarea economică, socială, managerială şi de dimensionarea calitativă şi cantitativă a resurselor umane care le susţin şi în legătură cu care apar şi evoluează; - percepţia în viziunea modernă, ca o investiţie şi o producţie de materie cenuşie, cu efecte în domenii diverse, ce converg în activităţile sectorului productiv: de planificare, pregătire tehnică, tehnologică, managerială, design, marketing, management total al calităţii, analiză tehnico-economică etc. b) Factor de creştere economică exprimat printr-o relaţie de tip cauză-efect, prin care progresul tehnic determină dezvoltarea mijloacelor de producţie, cu implicaţii intense şi rapide asupra realizării producţiei, concretizate prin:s - reducerea forţei de muncă şi proporţional, a cheltuielilor aferente; - creşterea productivităţii muncii şi a volumului de producţie; - creşterea eficienţei economice prin reducerea cheltuielilor de fabricaţie, creşterea profitului; - creşterea competitivităţii întreprinderii. c) Dinamica progresului tehnic, ce constă în condensarea în timp a relaţiei creaţie-asimilareefecte, care apare prin creşterea vitezei de aplicare şi de perimare a progresului tehnic. În acest sens, descoperirile ştiinţifice ale secolului al XX-lea şi evoluţia lor în timp constituie exemple elocvente. Efectul util al tehnicii creşte proporţional cu viteza de derulare a relaţiei cercetare dezvoltare - asimilare - difuzare, în care ritmul de difuzare, în condiţiile mecanismului pieţei libere şi al posibilităţilor informatice este în acelaşi timp o măsură a impactului realizat şi al uzurii morale apărute în legătură cu rezultatele materiale ale progresului tehnic. d) Modelarea economiilor naţionale prin prognozarea progresului tehnic, cu orientare selectivă, în funcţie de cerinţele economico-sociale şi de potenţialul material şi uman. Ca exemplul reprezentativ se poate considera Japonia, care şi-a dezvoltat ramuri şi subramuri industriale cu cel mai mare conţinut de progres tehnic, ca optica, electronica, electrotehnica, etc. e) Instituţionalizarea şi planificarea progresului tehnic. Instituţionalizarea la nivel guvernamental are rolul de a stimula, orienta, coordona şi controla desfăşurarea progresului tehnic, care trebuie să existe ca o componentă a politicii interne de creştere economică (dezvoltarea producţiei conform principiilor pieţei libere) şi a politicii externe de comercializare internaţională a produselor (producţiei interne). Planificarea progresului tehnic în strategia de dezvoltare economică naţională (la nivel micro şi macroeconomic) intră în atenţia organismelor guvernamentale, care trebuie: - să optimizeze raportul dintre mijloacele financiare necesare, cu disponibilităţile existente; - să stabilească priorităţile de stimulare în direcţia unor domenii compatibile cu cerinţele şi posibilităţile de dezvoltare economico-socială; - să intensifice, să susţină şi să accelereze cercetarea - dezvoltarea în anumite domenii, conjugate cu alte activităţi de investiţii, specializări etc.; - să stimuleze un spirit favorabil creativităţii şi inovării la nivel microeconomic. f) Concentrarea polilor de dezvoltare globală a ţărilor lumii în: - producătoare şi consumatoare de progres tehnic, cum sunt ţările dezvoltate, deţinătoare de disponobilităţi: capital, ştiinţă, tehnologii, cadre înalt specializate etc.; - consumatoare de progres tehnic, cum sunt ţările în curs de dezvoltare, cu insuficiente disponobilităţi şi incapabile de a crea oportunităţi.

Fără a face o delimitare a existenţei structurilor de progres tehnic, dualitatea concentrare mondializare a dezvoltării contribuie la edificarea unei noi ordini economice internaţionale. Ţările dezvoltate, deţinătoare de progres tehnic şi capital îşi definesc orientările spre resurse (materiale şi umane), piaţă de desfacere şi implicit crează sferele de influenţă politico-economică.

1.3. Relaţia progres tehnic- creştere economică Integrarea progresului tehnic în strategiile de dezvoltare globală contribuie la stimularea unei creşteri economice dursbile, realizată pe o bază ştiinţifică, care are în atenţie obiectivele globale ale omenirii: conservarea resurselor naturale, promovarea dezvoltării unor economii naţionale sănătoase şi competitive, îmbunătăţirea condiţiilor sociale, de viaţă şi de lucru ale oamenilor, protecţia mediului înconjurător etc. Direcţiile de dezvoltare prioritară tehnico-ştiinţifică sunt orientate către astfel de obiective globale. Asistăm la accentuarea unor crize, care afectează dezvoltarea economică globală. Astfel, criza energetică, criza materiilor prime, tendinţele de extindere a sferelor de influenţă economică şi politică, criza sistemului valutar etc. exprimă contradicţiile economice, politice şi sociale existente la scară mondială. În acest context se impune o înţelegere a efectelor ale progresului tehnic contemporan ca o componentă a forţelor de producţie. Progresul tehnic, pe de o parte, contribuie la progresul general al societăţii (noi tehnologii, materii prime, produse, forme de energie, condiţii de muncă, condiţii de existenţă etc.), iar pe de altă parte, generează agravarea pericolului nuclear, degradarea ecologică etc. 1.3.1. Factorii de condiţionare a progresului tehnic Cu cât relaţia dintre progresul tehnic şi nivelul general de dezvoltare economico-socială este mai bine înţeleasă, cu atât există mai multe posibilităţi de a putea sprijini progresul tehnic printr-o serie de factori absolut necesari, precum factorul uman, baza tehnică şi materială, factorul managerial, factorii economici. Factorul uman, a cărui acţiune este îndreptată spre creaţie şi inovare influenţează prin: - numărul şi nivelul de pregătire şi de specializare a indivizilor; - nivelul general de cultură proprie fiecărei ţări; - existenţa unui sistem unanim recunoscut de valori umane, cu ierarhizarea după aportul real la progresul tehnic; - existenţa motivaţiei individuale şi colective pentru creaţie; asigurarea condiţiilor materiale şi spirituale de transformare a potenţialului uman într-un potenţial fertil de creaţie. Mobilizarea potenţialului uman se face prin interferenţă cu ceilalţi factori de determinare a progresului tehnic, care ţin mai puţin de oferta socială şi mai mult de existenţa resurselor şi a intenţiilor de alocare. Baza tehnico-materială include resursele de materii prime, materiale, energetice, echipamentele performante. Existenţa acesteia este în dependenţă de politica de investiţii în domeniul cercetării ştiinţifice orientată spre dezvoltarea tehnologică, politică care trebuie să fie stimulatoare, nu restrictivă, întrucât vizează realizarea de produse şi tehnologii noi, competitive internaţional. Factorul managerial se referă la cadrul structural al desfăşurării activităţilor specifice progresului tehnic: cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi de introducere a progresului tehnic. Cadrul structural este urmărit prin sistemul guvernamental, al organismelor care patronează astfel de obiective, unităţilor de profil, sau de organizarea activităţii de creaţie în cadrul sistemului productiv privat, care ţine de politica de dezvoltare a firmei şi de interesul competiţional pe care-l impune caracterul concurenţial al pieţii. Factorii economici vizează sursele de finanţare, destinaţia fondurilor alocate, stimulentele financiare individusle şi colective şi de asemenea se referă la metodologia de determinare a

eficienţei economice a progresului tehnic, perceput ca un salt calitativ costisitor în planul cheltuielilor şi nu în totalitate previzibil în planul efectelor. 1.3.2. Progresul tehnic în contextul strategiilor globale şi naţionale Colaborarea economică şi tehnico-ştiinţifică din cadrul cooperărilor internaţionale este o componentă de bază a politicilor şi strategiilor din domeniul ştiinţei şi progresului tehnic, îndeosebi, al ţărilor interesate de accelerarea progresului economic propriu şi general. Din acest punct de vedere, politicile şi strategiile ştiinţifice şi în cadrul acestora cele ale progresului tehnic sunt concepute pe baza a două trăsături majore: - un caracter naţional determinat de integrarea progresului ştiinţific şi tehnic în strategiile de dezvoltare economico-socială a fiecărei ţări; - un caracter internaţional de mondializare, care rezultă din existenţa unor obiective strategice comune, dat find globalizarea unor probleme contemporane (exemplu poluarea), sau existenţa unor interese zonale, aşa cum este, de exemplu, integrare europeană. Aceste trăsături vor evolua spre un echilibru raţional, care să asigure lichidarea decalajelor existente pe plan mondial/zonal atât în ceea ce priveşte dezvoltarea ştiinţifică, tehnică, dar mai ales cea economică. În plan naţional, stimularea creşterii economice pe termen lung presupune existenţa unui efect de difuziune a progresului tehnic în procesele productive. Relaţia dintre progresul tehnic şi creşterea economică este sintetic reprezentată în figura 1.1. PROGRES TEHNIC restricţii stimulente diversificare alocare

Resurse

Procese de producţie Progres dezvoltare

Cerinţe economico-sociale

PROGRESUL ECOMOMIC

condiţii ale dezvoltării

Fig.1.1. Relaţia dintre progresul tehnic şi creşterea economică Progresul tehnic se amplifică în procesul de producţie prin intermediul actului de multiplicare a rezultatelor – produse, procese, lucrări, servicii – în firmele/societăţile producătoare, pe măsură ce se lărgeşte aria cerinţelor şi apar noi consumatori. Satisfacerea la un nivel cantitativ şi calitativ superior a acestor cerinţe se realizează pe baza efectelor pozitive ale progresului tehnic, generează saltul economic. De reţinut dintre efectele calitative ale progresului tehnic, în mod deosebit, schimbările structurale din întreaga economie, care contribuie la creşterea economică a unei ţări. Afirmaţia este astăzi pe deplin verificată de schimbările majore pe care le-a produs dezvoltatea electronicii, ramură industrială relativ tânără ( circa 40 de ani de când au apărut primele circuite integrate), care a deschis drumul unor largi mutaţii în structura economică, culminând în prezent cu „era comunicaţiilor”, care comprimă spaţiul şi timpul. Realizarea unui anumit nivel de dezvoltare economică permite, pe de o parte, alocarea unor noi resurse pentru stimularea creativităţii (cercetare, inovare). De acest nivel depinde, în mare măsură, ponderea alocării diferitelor activităţi din structura progresului tehnic, aşa cum se observă şi în figura 1.2. .

NIVELUL CREŞTERII ECONOMICE

ACTIVITĂŢILE DE CERCETARE STIINŢIFICĂ, DEZVOLTARE TEHNOLOGICĂ ŞI INTRODUCEREA PROGRESULUI THNIC

Înalt

Mediu

Scăzut

Fig.1.2. Ponderea activităţilor din structura progresului tehnic

Pe de altă parte, realizarea progresului tehnic crează noi cerinţe calitative superioare, cărora activitatea de cercetare ştiinţifică trebuie să le facă faţă, să le găsească răspunsuri şi soluţii adecvate. Existenţa unui nivel scăzut de dezvoltare constituie o frână în promovarea elementelor de progres tehnic, neoferind condiţii suficiente de aplicare pentre rezultatele cercetăriilor ştiinţifice. În acest caz, dezvoltarea economică, existentă la un moment dat, poate constitui o restricţie în introducerea progresului tehnic în producţie. Se pot întîlni însă, mai rar, situaţii în care, neexistând condiţii favorabile pentru aplicarea unor soluţii noi în perimetru naţional, unele dintre aceste soluţii (metode, tehnologii) pot constitui obiectul unor transferari prin licenţe şi brevete în afara graniţelor. În acest caz se realizează, într-o măsură mai mare progresul general al ţării care l-a materializat, decât al ţării care l-a creat. 1.3.3. Efectele progresului tehnic Progresul tehnic îşi difuzează efectele la nivelul întregii economii naţionale, începând cu unităţile de cercetare-dezvoltare tehnologică, unităţile productive etc, astfel încât efectul cumulat (ET) ar putea fi dat de suma algebrică a efectelor parţiale (Ep): ET= Σ Ep Luând în consideraţie elementele structurale de manifestare a efectelor, relaţia devine: ET=ΣEuc +ΣEîp +ΣEuu + ΣEau În care avem insumate efectele parţiale de la nivelul unităţilor de cercetare (Euc), întreprinderilor producătoare (Eîp), unităţilor industriale utilizatoare (Euu), precum şi nivelul altor unităţi economice (Eau) neincluse în insumările parţiale anterioare. Principalele tipuri de efecte, rezultate din introducerea progresului tehnic în practică includ pe cele informaţional-ştiinţifice, tehnice, sociale, speciale, ecologice, pe lângă cele economice, aşa cum se poate observa şi din figura 1.3. Procesul complex al progresului tehnic influenţiază, prin particularităţile activităţilor sale, atât componenta materială, cât şi cea spirituală a societăţii umane. Din acest punct de vedere, efectele progresului tehnic pot fi grupate în : .

- cantitative – care modifică componenta materială şi pot fi măsurabile sub formă naturală sau valorică; - calitative – care se reflectă direct în latura spirituală a societăţii. În aprecierea efectelor cantitative trebuie să se ţină cont de unele particularităţi de realizare a progresului tehnic, cum ar fi: a. activitatea de cercetare ştiinţifică are trei posibilităţi de finalizare şi anume: - realizarea de „bunuri” spirituale, cu extinderea şi aprofundarea cunoaşterii pe plan naţional şi universal; - generarea unor efecte sociale: îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, de trai, reducerea volumului de muncă fizică grea, de rutină, obositoare, ridicarea nivelului de tehnica securităţii muncii, diminuarea numărului de boli profesionale etc. b. acţiunea legii valorii are un caracter aleatoriu în activitatea de concepţie ştiinţifică; realizarea valorii de întrebuinţare a produselor se realizează în producţie, dar se apreciază de consumatori prin componenta concurenţială a pieţii; c. mărimea efectelor totate are un grad mare de relativitate: apar unele efecte indirecte pe toată durata de viaţă a produsului, apreciate cu valori diferite la producător şi consumator; d. rezultatele activităţii de concepţie au un pronunţat caracter probabilistic, cu un anume grad de risc în ce priveşte aplicarea lor potenţială, cu materializarea în ultimile faze ale procesului de fabricaţie; e. rezultatele activităţii de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi de introducere a progresului tehnic sunt supuse unei uzuri morale, noul de azi devenind urgent vechiul de mâine; f. dimensionarea efectelor progresului tehnic necesită raportarea la o stare anterioară introducerii acestuia, mai ales la nivelul producătorilor de noi produse, tehnologii şi al utilizatorilor acestora, ceea ce accentuează caracterul relativ al demersului necesar consumării efectelor respective. Evaluarea efectelor cantitative Repartizarea efectelor progresului tehnic între unităţile producătoare şi cele utilizatoare se face în mod inegal şi diferit de la un domeniu la altul (figura 1.3). Supuse unor factori diferiţi efectele progresului tehnic sunt uneori favorabile unităţilor producătoare şi nefavorabile celor utilizatoare, dacă politica celor din urmă este orientată către obţinerea unor profituri rapide. Există o anumită corelaţie între efectele progresului tehnic cu fazele şi locul de realizare ale acestuia, figura 1.4. La nivelul unităţilor de cercetare ştiinţifică şi inginerie tehnologică efectele tehnologice pot fi tratate sub două aspecte: – ca efecte rezultate din activitatea acestor unităţi, privite ca întreprinderi productive autonome, în care efectele cantitative ale progresul tehnic constau în veniturile realizate din activitatea proprie totală, în care sunt incluse şi veniturile realizate din vânzarea de licenţe, know-how, invenţii etc; – ca efecte rezultate dintr-o activitate creatoare de noi valori de întrebuinţare şi privite sub forma efectelor estimate, sau potenţiale, ce se vor obţine în unităţile producătoare şi utilizatoare ale acestor noi valori sub formă de valoare nou creată, spor de producţie, productivitate, eficienţă etc.

Informaţii şi observaţii asupra mediului înconjurător şi observaţii acumulate Asimilare în fabricaţie

Cercetare fundamentală

Cercetare aplicativă

Noi modele, teorii, domenii de investigaţie etc.

Noi soluţii pentru rezolvarea problemelor pentru noi produse,

Unităţi de cercetare ştiinţifică, universităţi

Efecte utile Directe

Informaţional ştiinţifice

Indirecte

Economice

Difuzare în exploatare

Inginerie tehnologică

Soluţii pentru aplicarea practică a noilor produse, tehnologii etc., machete, prototip

Noi produse, produse modernizate, tehnologii noi, tehnologii modernizate

Unităţi producătoare (utilizator de gr. I al creaţiei tehnice)

Unităţi consumatoare (utilizator de gr. II al creaţiei tehnice)

Efecte utile

Efecte utile indirecte

Directe

Indirecte

Economice Sociale Ecologice

Tehnicoştiinţifice

Fig.1.4. Legătura dintre fazele progresului tehnic, efectele si locul unde se produc acestea

Economice Sociale Speciale Ecologice

Informaţii şi observaţii asupra mediului înconjurător şi observaţii acumulate Asimilare în fabricaţie

Cercetare fundamentală

Cercetare aplicativă

Noi modele, teorii, do-menii de investigaţie etc.

Noi soluţii pentru rezolvarea problemelor pentru noi produse, instalaţii etc.

Efecte utile Directe Informaţional

Inginerie tehnologică

Soluţii pentru aplicarea practică a noilor produse, tehnologii etc., machete, prototip experimental

Noi produse, produse modernizate, tehnologii noi,tehnologii modernizate

Unităţi producătoare (utilizator de gr. I al creaţiei tehnice)

Unităţi de cercetare ştiinţifică, universităţi

Indirecte Economice

Difuzare în exploatare

Efecte utile Directe

Economice Sociale Ecologice

Fig.1.4. Legătura dintre fazele progresului tehnic, efectele şi locul unde se produc acestea

Indirecte

Tehnicoştiinţifice

Unităţi consumatoare (utilizator de gr. II al creaţiei tehnice)

Efecte utile indirecte Economice Sociale Speciale Ecologice

Determinarea efectelor economice ale introducerii progresului tehnic la nivelul întreprinderilor utilizatoare ale acestuia ridică unele probleme metodologice de comensurare, deoarece: - elementele de progres tehnic pot fi: a. produse finite care participă independent la procesul de producţie – pentru care efectele sunt precis delimitate; b. produse ce participă discret la procesul de producţie ca elemente ale unor tehnologii. De exemplu: mijloacele de automatizare, componentele electronice etc., pentru care departajarea efectelor de progres tehnic de alte influenţe este mult mai dificilă; - intervin o serie de factori conjucturali care măresc sau diminuează mărimea efectelor, fără a fi posibilă dimensionarea acestori influenţe. De exemplu: politica şi strategia de piaţă, politica de dezvoltare etc. În majoritatea ţărilor occidentale se practică sistemul preţurilor gradate (în scară), care prevede niveluri mult mai mari în prima perioadă, când eforturile investiţionale sunt mult mai mari şi scăderea acestora pe măsura creşterii volumului de fabricaţie şi a celui de vânzare, în vederea satisfacerii unor niveluri sporite ale cererii. În acest sens, rezultatele unor cercetări efectuate de biroul de consultanţă Goldman, Sachs & Co. din New York cu privire la evoluţia preţurilor unor memorii pentru calculatoare au arătat clar că preţul unui produs existent tip 16-KE-PROM a scăzut cu 75% în cursul unui an (1980), iar preţul noului produs intrat în producţie un an mai târziu (1981) a scăzut cu 90% în decurs de un an. Evoluţia preţului echipamentelor de comandă numerică pe măsura modernizării tehnologiilor de fabricaţie este prezentată în figura 1.5. %

Tehnologie cu relee

100 90

Tehnologie cu tranzistori

80

Tehnologie cu circuite i

70

Tehnologie cu microcalculator

60 50 40

Tehnologie cu microprocesor

30 20

Tehnologie cu asimilare

10 1960

1965

1970

1975

1980

1985

1990

ani

Fig.1.5. Evoluţia preţurilor la echipamentele cu comandă numerică funcţie de evoluţia progresului tehnic

Aşa cum rezultă din analiza graficului, din această figură, politica de scădere în timp a preţurilor la noile produse pe măsura depăşirii acestora favorizează difuzia în masă a progresului tehnic datorită preţurilor care devin tot mai accesibile, deşi cantitatea de inteligenţă înglobată în noile produse şi tehnologii este din ce în ce mai mare. Se conturează o serie de aspecte majore cu privire la evaluarea efectelor cantitative: - dimensiunile acestor efecte sunt diferite de la un domeniu la altul, fiind mult mai mari în domeniile purtătoare de tehnică de vârf şi de la o întreprindere la altă, datorită influenţei factorilor specifici; - nivelurile determinate ale efectelor au un caracter pur orientativ, datorită relativităţii lor generate de compararea cu o stare de referinţă anterioară, metodelor folosite, influenţa unor factor exogeni progresului tehnic şi de existenţa unor efecte induse greu de comensurat;

- mărimea reală a efectelor este influenţată puternic de o srerie de factori precum calitatea integrării rezultatelor în producţie, aria de creativitate, implementare şi difuzare a progresului în politica guvernamentală; - oportunitatea determinării acestor efecte începând cu perioada de fundamentare a unor planuri de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi introducere a progresului tehnic, cât şi în faza de difuzie a acestuia, întrucât permite evidenţierea efectelor negative şi identificarea cauzelor de apariţie a acestora; Evaluarea efectelor calitative Efectele calitative se pot aprecia pe bază de ponderi sau coeficienţi de importanţă. Acestă categorie de efecte se regăsesc la nivelul: - rezultatelor directe ale progresului tehnic – cantitatea şi calitatea informaţională despre produs/tehnologie, calitatea caracteristicilor tehnico-funcţionale ale produsului/tehnologiei; - rezultatelor ansamblului social – substituţia de produse şi servicii, creşterea calităţii vieţii, influenţând indirect eficienţa activităţii economico-sociale. Progresul tehnico-ştiinţific a însemnat şi a determinat o adevărată „explozie informaţională”,care poate fi controlată astăzi doar prin tehnica de calcul. În consecinţă s-a dezvoltat o adevărată „industrie” a culegerii şi prelucrării de informaţii din diverse domenii, în scopul difuzării efectelor cognitive ale progresului tehnic, al reducerii duratei de implementare a noilor soluţii, al evitării eforturilor paralele de cercetare. Dificultăţile întâmpinate în evaluarea resurselor şi efectelor progresului tehnic sunt numeroase. Aceste dificultăţi sunt cu atât mai mari cu cât aria de difuzare a progresului tehnic este mai largă. În condiţiile unui nivel general de progres tehnic evaluarea devine practic imposibilă, din cauza faptului că totalul eforturilor şi a efectelor înregistrate în etapa respectivă nu pot fi pe deplin delimitate de efoturile consumate şi efectele cumulate, aşa cum se poate aprecia pentru obectivele de progres tehnic localizate. Din aceste motive în cadrul diferitelor metode şi tehnici de determinare se renunţă, în mod deliberat, la evaluarea eforturilor antrenate şi a efectelor propagate pe termene medii şi lungi. Evaluarea gradului de valorificare a resurselor angajate în realizarea progresului tehnic, prin efectele acestuia, nu se poate face pe baza unui simplu raport cantitativ între mărimile respective, deoarece, din punct de vedere calitativ raportul menţionat este puternic influenţat de: - mărimea, complexitea, destinaţia şi aria de cuprindere a progresului tehnic; - contribuţia diferită a fazelor progresului tehnic la consumul de resurse şi la crearea de efecte; - micşorarea continuă a timpului de creare şi de introducere în practică a progresului tehnic. Aşadar posibilităţile de evaluare/apreciere a progresului tehnic se diferenţiază astfel: - un obiectiv de progres tehnic localizat poate fi apreciat cantitativ şi calitativ prin eforturile cumulate pe care le-a consumat şi prin suma efectelor generate; - progresul tehnic general nu poate fi apreciat decât indirect şi numai din punct de vedere calitativ, utilizând informaţii privind mărimea şi calitatea resurselor şi a efectelor globale din etapa respectivă; - progresul tehnic general, ca urmare a difuzării lui, antrenează eforturi inferioare ca mărime celor aferente sumei progreselor tehnice localizate şi generează efecte mai mari decât cele produse de acestea. Primele două posibilităţi au implicaţii majore asupra alegerii metodelor de determinare a resurselor şi efectelor în funcţie de nivelul general sau localizat la care se urmăreşte aprecierea progresului tehnic, iar cea de a treia este importantă pentru fundamentarea deciziilor macroeconomice referitoare la dezvoltarea economico-socială. Structura şi mărimea eforturilor şi a efectelor generate de procesul realizării progresului tehnic diferă în situaţia când acesta se bazează pe creaţia tehnico-ştiinţifică proprie, de cea în care se importă produsul sau tehnologia ce face obiectul pogresului tehnic. În tabelul 2 pot fi urmărite

modificările calitative ce apar în structura eforturilor în funcţie de modul de creare, asimilare sau difuzare a progresului tehnic. După tipul de efort angajat progresul tehnic poate fi: - de tip intensiv, bazat pe o concepţie proprie, care cere eforturi mari şi continue, implică riscuri, numeroase reiteraţii, încercări, dezvoltarea de activităţi conexe şi colaterale, dar asigură în schimb, dezvoltări de lungă durată, potenţial uman, tehnic, material şi financiar ridicat şi posibilitatea de participare activă la schimbul de valori materiale şi tehnologice. Datorită amploarei şi diversităţii efortului economic şi social pe care îl cere, acest tip de progres tehnic nu poate fi aplicat decât selectiv, pentru domeniile şi produsele de perspectivă şi de interes economico-social deosebit. - de tip extensiv, bazat pe importul de tehnologie. Are o pondere importantă în economia mondială, atât datorită imposibilităţii de a asigura progresul tehnic de tip intensiv în toate domeniile activităţii practice, cât şi datorută faptului că permite scurtarea timpului de introducere şi difuzare a noilor produse şi tehnologii. El are un rol important în modificarea structurii efortului, a consumului de resurse şi în special în eliminarea riscului la asimilarea în fabricaţie a cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice. Tabelul 2. Variaţia structurii eforturilor în cadrul procesului de realizare a progresului tehnic

a. originală b. imitativă a. Prin documentaţii b. Prin modele de referenţă

2

3

4

Intreţinere şi reparaţii

Producţie

Exploatare

procesului Difuzarea în exploatare

Prergătire fabricaţiei

Cercetare ştiinţifică 1

activităţile Asimilarea în fabricaţie

Inginerie tehnologică

Fazele şi Creerea progresului tehnic

5

6

I. Concepţie proprie x x x x xb x xa II. Import de tehnologie

x xa

x xa

x xa

x xa

x xa

-

-

xa

-

xa

xb

xa

xa

xa

-

xc

xc

x

xa

xa

xa

xa

xa

-

-

-

xi

xi

III. Import de produse finite

-

-

-

-

Notă: 1 – Cercetare ştiinţifică fundamentală; 2 – Cercetare ştiinţifică aplicativă; 3 – Proiectare constructivă şi tehnologică; 4 – Stadiul de prototip sau staţie pilot; 5 – Execuţie de sculă, dispozitive şi verificatoare; 6 – Execuţia şi omologarea unei serii zero; - = Lipsă de efort; x – Efort normal specific activităţii; xa- Efort cu pondere mare a importului; xb – Efort diminuat faţă de cel normal; xi – Efort în care preponderent este importul; xc – Efort redus.

Frecvent, produsele care prezintă un nivel de progres tehnic de vârf sunt cu mult mai scumpe (atât costuri cât şi preţuri) decât cele pe care le-au înlocuit, avantajele lor fiind de altă natură decât cea economică. Efectele economice pot fi vizibile numai în măsura în care sistemele productive (în general) şi cele tehnologice (în special) în care s-au introdus produsele respective sunt conforme cu calităţile cerute, aşteptate, compatibile etc. Activităţile de cercetare-dezvoltare şi introducere a progresului tehnic lăsate numai la latitudinea criteriilor de eficienţă strict economică, respectiv la discreţia legilor pieţii libere pot fi foarte periculoase şi pot avea efecte ireversibile asupra modelului uman existent. Trebuie urmărită în această activitate sfera posibilului, anume în direcţia asigurării dezirabilului social. Edificatoare, din acest punct de vedere, sunt efectele pe care le generează introducerea progresului tehnic în sistemele productive prin trecerea de la utilizarea unor tehnologii clasice la utilizarea unor tehnologii moderne, care utilizează roboţi industriali. Prin robotizare cresc

considerabil cheltuielile fixe ca urmare a cheltuielilor ridicate de amortizare (echipamentul având valori mari şi perioadă surtă de amortizare) şi scad, în schimb, cele variabile, legate de volumul forţei de muncă, reducerea rebuturilor, creşterea productivităţii (prin reducerea timpilor inactivi şi a imobilizărilor pe parcursul fabricaţiei). Analiza comparativă a costurilor generate de o tehnologie clasică şi una modernă evidenţiază deplasarea către valori mai mari a pragului de rentabilitate a fabricaţiei, adică a eficienţei acesteia, aşa cum se poate observa şi în figura 1.6. Valori, % 140 130 120

V

110 100 90 80

. . .Cttc

Cttr

P2

70 60

P1

50

Cftr

40

Cftc

30 20 10 0 25

50

75

100

volumul producţiei, %

Fig.1.6. Rentabilitatea în cazul utilizării tehnologiilor modernizate comparativ cu cele clasice P1-pragul de rentabilitate la tehnologia clasică; P2-pragul de rentabilitate la tehnologia robotizată; Cftc-cheltuieli fixe cu tehnologia clasică; Cftr-cheltuieli fixe cu tehnologia robotizată; Cttc-cheltuieli totale cu tehnologia clasică; Cttr-cheltuieli totale cu tehnologia robotizată; V – venituri - profitul obţinut cu tehnologia clasică - profitul obţinut cu tehnologia robotizată

Pragul de rentabilitate se atinge mai repede în cazul utilizării tehnologiilor clasice decât în cazul celor robotizate. În schimb, în cazul primelor tehnogii valoarea profitului este considerabil mai redusă decât în cazul ultimilor. Analiza comparativă scoate în evidenţă rolul progresului tehnic de a contribui la creşterea eficienţei economice. Există şi riscul de a se ajunge la concluzii eronate, dacă se evaluează nivelul progresului tehnic doar pe baza eficienţei sale economice realizate în cadrul sistemului tehnologic considerat.

2. ACTIVITATEA DE INOVARE - EXPRESIE A PROGRESULUI TEHNIC Pe baza unor studiilor economice recente, importanţa modificărilor tehnice din lumea reală vine să confirme afirmaţiile lui Schumpeter că „numai inovările tehnice şi schimbările dinamice pot produce o rată pozitivă a dobânzii”. El defineşte inovările ca introducere de noi metode tehnice, noi produse, noi resurse ca ofertă şi noi forme de organizare şi identifică inovatorul cu antreprenorul pe care îl consideră sursa tuturor schimbărilor dinamice în economie; autorul principal din domeniul economic care se ocupă cu punerea în aplicare a inovărilor. Pentru Schumpeter sistemul capitalist nu poate fi înţeles decât prin prisma condiţiilor de dezvoltare a activităţii antreprenoriale. După el „impulsurile fundamentale care pun şi menţin în mişcare maşinăria capitalistă sunt date de noile obiecte de consum, de noile metode de producţie şi de

transport, de noile pieţe de desfacere, precum şi de noile tipuri de organizare industrială”. El este singurul mare economist care a previzionatat evoluţia economiei pe seama progresului tehnic. Putem spune că tot ce se poate inventa se va inventa dacă „nu aici”, „ dincolo”, dacă „nu acum”, „mai târziu”, dacă „ nu noi”, atunci „alţii”. După Schumpeter, activitatea de creaţia invatoare este supusă unui proces de „distrugere creatoare” ce permite dezvoltarea tehnologiilor şi a sectoarelor care presupun creşterea productivităţii. Pentru a-şi face loc în societate, fie oferă funcţii noi - pe care societatea nu le cunoaşte, „distrugând” astfel obiceiuri, mentalităţi, fie oferă funcţiilor existente satisfăcători noi sub formă de produse sau procese care le înlocuiesc pe cele existente, („distrugându-le”) prin calitate şi eficienţă. Trebuie văzut ce se distruge şi ce se pune în loc. Altfel spus este necesar să se definescă gradul de dezirabilitate societală şi nivelul de acceptabilitate pe care societatea este obligată şi dispusă să-l acorde schimbării, care trebuie înţeleasă ca o necesitate, nu cu orice preţ şi nu de dragul schimbării. Timpul din punct de vedere al progresului tehnic trebuie luat ca o sursă extrem de limitată. În aceste condiţii devine viabilă triada „aici-acum-noi”. Orice întârziere reduce şansa de succes a inventatorului şi, de asemeni, segmentul de piaţă pe care-şi poate comercializa ideea inovatoare. Opinia dominantă, până de curând, a fost aceea că progresul tehnic a evoluat în direcţia inovărilor care substituie, în principal, forţa de muncă, ca urmare firească a tendinţei de mecanizare, automatizare şi robotizare a producţiei. Trebuie amintit aici că, invenţiile economisesc capital „în viitor – după terminarea perioadei lor de gestaţie” şi prin urmare se înregistrează o economie de capital ca rezultat al proceselor inovaţionale. Economiştii au observat că, de-a lungul timpului, evoluţia economiei capitaliste industriale are faze succesive de creştere şi descreştere. Ciclurile sunt de fapt măsura statistică a evoluţiei economiei bazate pe tehnologie. Revoluţiile industriale de până acum au avut trei cicluri lungi de transformări ale sistemelor tehnice şi fiecare ciclu a culminat cu apariţia unui vârf inovaţional (fig. 2.1): - ciclul textilelor şi al fierului – sfârşitul secolului XVIII până la mijlocul secolului XIX; - ciclul declanşat de oţel şi expansiunea transporturilor – sfrşitul secolului XIX până la începutul Primului Război Mondial; - ciclul motorului cu explozie, al chimiei, petrolului şi electricităţii, din care ieşim odată cu criza actuală. CRONOMETRIE

OROLOGIE

SEC. FIER

MORI

XVII

OŢEL CIMENT

SELECŢIE SEMINŢE INTELIGENŢĂ ARTIFICIALĂ POLIMERI

SEC.

XX

SEC.

XVIII MICROBIOLOGIE

ENERGIE NUCLEAR Ă

MANIPULĂRI GENETICE

Fig. 2.1. Ciclurile transformărilor suferite de sistemele tehnice

.

MOTOARE

Umanitatea aflată în diferite stadii de tranziţie, de la societăţile industriale la cele postindustriale, de la economia de comandă la economiile de piaţă etc. este conştientă că singura cale prin care se poate realiza supraveţuirea ei o reprezintă activitatea inovatoare. Într-o lume cu resurse finite, creativitatea, generatoare de progres ştiinţific şi tehnic reprezintă cheia soluţionării oricăror probleme. Inovarea, ca factor de manifestare a progresului tehnic reprezintă, înainte de toate, un fenomen social. Ea oferă răspuns la problemele cruciale ale prezentului, cum ar fi: asigurarea necesităţilor pentru fiecare membru al socieţăţii, îmbunăţăţirea condiţiilor de viaţă, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi securitate a muncii, mijloace noi de diagnosticare şi terapie a bolnavilor, securitatea transporturilor, facilităţi în comunicaţii, asigurarea unui mediu mai curat, economisirea resurselor naturale şi energetice, să răspundă provocărilor legate de explozia demografică etc. De aceea comunităţile responsabile acordă cea mai mare importanţă acestui domeniu, importanţă care se reflectă în alocarea resurselor, promovarea opţiunilor strategice, fundamentarea programelor de cercetare-dezvoltare, în care cercetarea şi dezvoltarea tehnologică reprezintă factorul decisiv în dezvoltarea globală, competiţia mutându-se tot mai mult în acest domeniu, iar ştiinţa, tehnologia, invăţământul, cercetarea, fiind factori de producţie, „producători” de progres tehnic. Întrucât amploarea acestor acţiuni depăşesc sfera de preocupare a unui singur stat, în special datorită lipsei sau insuficienţei resurselor financiare, ele intră în sfera de atribuţii a unor comunităţi de state, cum este de exemplu, cum este de exempslu Ununea Europeană.

2.1. Activitatea de creaţie ştiinţifică Rezultatele creativităţii, respectiv ale muncii de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică, înainte de a se aplica în practică, deci de a deveni produse sau procese noi, datorită faptului că reprezintă „o creaţie intelectuală”a unui autor individual sau colectiv, care se bucură de protecţia legii şi pot deveni obiect al protecţie juridice. Invenţia reprezintă rezolvarea tehnică a unei probleme din orice domeniu al economiei, culturii, asistenţei sociale, sau apărării ţării, care reprezintă noutăţi şi progres faţă de stadiul cunoscut al tehnicii naţionale şi internaţionale. Documentul în care sunt prezentate elementele componente ale invenţiei constituie revendicările şi definesc noutatea (elementele de noutate ale) invenţiei. Revendicările se bazează pe descriere - elementele de noutate trebuie să fie prezentate şi explicitate în descriere şi, după caz, în figurile explicative. Noutatea invenţiei se apreciază după data (referinţa în timp) depunerii la oficiul naţional de proprietate industrială, pentru România acesta fiind OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci). Această dată constituie limita pînă la care se stabileşte stadiul tehnicii faţă de care se raportează noutatea. O invenţie este nouă dacă nu este conţinută în stadiul tehnicii, adică în totalitatea documentelor care au devenit accesibile publicului, anterior datei priorităţii invocate şi recunoscute (de cerere de brevet la OSIM). Stadiul tehnicii include toate cunoştinţele care au devenit accesibile publicului până la data înregistrării cererii de brevet de invenţie, sau a priorităţii cunoscute. Noutatea se stabileşte în conformitatea cu prevederile legale - art.8. din Legea româna nr. 64/1991 în raport cu conţinutul revendicărilor şi cu domeniul de aplicare precizat în descriere. Cazurile în care o invenţie este complet nouă sunt extrem de rare în zilele noastre. În majoritatea lor, invenţiile au la bază cunoştinţe şi soluţii anterioare, faţă de care aduc anumite elemente de noutate. Odată realizate, din punct de vedere conceptual şi metodologic, invenţiile sunt purtătoare de valoare tehnică, dar şi economică, prin urmare trebuie gestionate. Condiţia de bază pentru a putea fi gestionate invenţiile, deci pentru a putea intra în raporturi juridice cu terţi este brevetabilitatea. Prin acasta se recunoaşte de către organisme instuţionalizate, abilitate în acest sens, caracterul de noutate în raport cu stadiul cunoscut în domeniu.

Noutăţile considerate a fi invenţii sunt certificate prin brevete de invenţii, care atestă dreptul exclusiv de proprietate şi deci de exploatare a invenţiei. La brevetarea invenţiilor, condiţia de noutate nu este însă suficientă pentru acordarea brevetului de invenţie. Dreptul de exploatare este legat de o noutate esenţială, originală şi surprinzătoare în domeniu, care să nu se identifice, sau să se confunde cu nici una din soluţiile existente consacrate. Documentul care atestă paternitatea unei invenţii îl reprezintă brevetul de invenţie (patent, în alte ţări). Acesta este un document de protecţie care conferă autorului sau deţinătorului legal al dreptului de proprietate anumite drepturi. Conform legii române în vigoare (64/1991) brevetele se acordă: - numai pentru invenţiile recunoscute ca brevetabile; - pentru soluţii ale unor probleme tehnice din orice domeniu al activităţii practice, care se pot încadra în următoarele două categorii: a. prima categorie cuprinde produsele, care după natura lor sunt obiecte, substanţe, materiale, soiuri de plante, rase de animale şi microorganisme; b. a doua categorie cuprinde activităţile tehnologice: procedee – industriale, biologice, genetice; metode – tehnice şi medicale Pot constitui invenţii brevetabile: - soluţiile practice, din orice domeniu, care realizează orice idee, sau teorie ştiinţifică, metodă matematică, de învăţământ, sistem de urbanizare, etc.; - orice procedeu ce permite facilitarea unei operaţii tehnice, utilizând programe de calculator, în măsura în care se obţine şi efectul tehnic. Altfel, numai programele de calculator sunt considerate ca echivalentul metodelor matematice, prezentând caracter pur abstract. Programele pot fi însă incluse în documentaţia cererii de brevet. Brevetele pot fi ilustrate cu diagrame, sau alte materiale grafice (scheme de principiu, reprezentări schematice de fluxuri tehnologice) - jocuri şi jucării noi bazate pe reguli de joc nebrevetabile; - produse alimentare noi, la care se utilizează reţete culinare nebrevetabile; - mijloacele şi procedeele tehnice de creare, reproducere, multiplicare, înregistrare, redare, conservare, recondiţionare a operelor de artă. Sunt invenţii nebrevetabile acele soluţiile care, prin natura lor: - sunt contrare ordinii publice şi bunelor moravuri; - sunt creaţii care nu constituie soluţii ale unor probleme tehnice, pe care legea le consemnează explicit: descoperirile - ştiinţifice, geografice, geologice, arheologice - teoriile ştiinţifice, metodele matematice, metodele de comercializare, programele pentru calculator, ideile publice, soluţiile cu caracter economic sau de organizare, metodele economice de gestionare financiară, diagramele, metodele de învăţare şi de instruire, regulile de joc, sistemele urbanistice, planurile şi metodele de sistematizare, fenomenele fizice în sine, reţetele culinare, realizările cu caracter estetic. Brevetul de invenţie îndeplineşte patru funcţii:
funcţia de document care atestă dreptul de proprietate, conferit proprietarului şi ocrotind această proprietate;
funcţia de informare prin publicarea în publicaţii specializate prin care se aduce la cunoştinţa comunităţii invenţia respectivă;
funcţia de comercializare prin care se poate vinde dreptul de folosire a invenţiei;
funcţia de transfer şi răspândire a informaţiilor privind conţinutul invenţiei.

2.2. Exploatarea invenţiilor O invenţie este susceptibilă de aplicare industrială (conform art.10 din lege) dacă obiectul ei poate fi folosit cel puţin într-un domeniu de activitate din industrie, agricultură sau orice altă activitate şi poate fi reprodus cu aceleaşi caracteristici ori de câte ori este necesar. Aşadar, obiectul invenţiei trebuie să fie folosit într-un domeniu, să asigure rezolvarea unei probleme, orice persoană de specialitate să poată realiza invenţia fără să desfăşoare o activitate inventivă, invenţia să poată fi reprodusă ori de câte ori este necesar. Obiectul invenţiei trebuie să fie concret, să poată fi fabricat, sau utilizat industrial (deci, nu se brevetează concepte ştiinţifice şi creaţii estetice). În invenţie trebuie specificat domeniul în care se obţine reproductibilitatea. Există trei criterii care trebuie satiafăcute cumulativ, şi anume: noutatea, activitatea inventivă şi aplicabilitatea industrială. Neîndeplinirea unui singur criteriu de brevetabilitate determină respingerea cererii de brevet. În mod practic, până la obţinerea brevetului se investesc fonduri şi se fac o serie de cheltuieli. După obţinerea brevetului, din punct de vedere al managementului antreprenorial, urmează perioada în care brevetul „produce”, reprezentând, de fapt, perioada de exploatare a brevetului. Această activitate se face în virtutea drepturilor conferite prin lege pentru titularii de brevet. Exploatarea brevetului poate fi realizată: - direct de către titular, care poate fi autorul invenţiei; - indirect, acest drept fiind cesionat altei persoane sau instituţii, autorul păstrându-şi drepturile de proprietate. Dacă titularul de brevet (cel ce exploatează invenţia) este chiar inventatorul, acesta se va bucura şi de recunoaşterea calităţii de inventator, care reprezintă o modalitate de răsplătire în plan moral, a capacităţii şi efortului său de a inventa. Avantajele titularului, rezultate din exploatarea brevetului sunt de asemenea: - directe – prin aplicarea brevetului, sau vânzarea produselor care fac obiectul brevetului; - indirecte, foarte importante , ce apar din dreptul de exploatare exclusivă, sau din dreptul de interzicere a exploatării neautorizate, ceea ce conferă titularului o mare putere concurenţială la promovarea (posibilă) invenţiei pe piaţă, cu participare indirectă la profit. Intervine ca obligatorie brevetarea soluţiilor tehnice care îndeplinesc condiţiile de brevetabilitate solicitate de lege, aspect care se înscrie printre cerinţele de bază ale managementului progresului tehnic. Nebrevetarea unei soluţii tehnice brevetabile şi exploatarea ei fără protecţia conferită de legea invenţiilor presupune un anumit grad de risc, existând posibilitatea obţinerii de către altcineva a unui brevet pentru soluţia respectivă, brevet care îi conferă drept de exploatare exclusivă, ceea ce ar conduce automat la interzicerea utilizării ei de cine nu a brevetat-o, pe motiv de exploatare neautorizată. Chiar şi când nu apare un astfel de brevet, pierderile din exploatare pot fi însemnate, întrucât concurenţa poate produce acelaşi produs, îngustându-se astfel segmentul de piaţă posibil şi odată cu acesta încasările, profitul. A valorifica un brevet de invenţie înseamnă a întreprinde acele acţiuni, care pe baza drepturilor conferite de lege permit fructificarea cât mai completă a lor, sub forma unor avantaje de natură diversă, dintre care obţinera drepturilor băneşti este cea mai uzitată formă. Această valorificare se poate realiza în două moduri: 1. exploatarea directă a bevetului de către titular, prin aplicarea lui, în mod nemijlocit, în producţie, din care decurg: a. avantajul că titutlarului îi revin toate rezultatele obţinute în urma exploatării; b. dezavantajul că de cele mai multe ori necesită, pe de o parte noi fonduri de investiţii, eventual reţele de distribuţie etc, iar pe de altă parte cunoştinţe antreprenoriale şi manageriale în domeniul producţiei. De cele mai multe ori inventatorii ştiu cum să facă o invenţie, dar foarte puţin ştiu să o exploateze.

. 2. exploatarea indirectă a brevetului prin transmiterea drepturilor conferite de brevet, cu: a. avantajul că nu mai sunt necesare fonduri suplimentare de investiţii; b. dezavantajul constă în faptul că titularului nu-i mai revin, în întregime toate rezultatele din exploatarea invenţiei, situaţie în care intervine managementul antreprenorial pentru negocierea transferului dreptului de proprietate conferit de brevet, pe baza unei documentări şi a unei oferte de valorificare (întocmită de titular, printr-o consiliere specializată). Se negociază fiecare problemă principală care va fi înscrisă într-un contract, contract ce cuprinde: obiectul, natura şi limitele drepturilor ce se transmit, condiţiile tehnice ale transmiterii, precum şi alte obligaţii (condiţiile financiare, garanţiile, situaţia drepturilor la încetarea contractului şi clauzele privind încetarea contractului). Contractul poate fi de:  de licenţă  de cesiune LICENŢA este un contract scris, care stabileşte o înţelegere între două părţi: - o parte numită titular de brevet, care se angajează să cedeze - în anumite condiţii şi pe o perioadă de timp determinată, contra unui anumit preţ, dreptul de folosire a invenţiei ( procedeu tehnic, documentaţie tehnică, schemă operatorie de producţie, metodă de exploatare a unei maşini, metodă de tratare a produselor, marcă de fabrică/comerţ/serviciu); - cealaltă parte numită beneficiar, care primeşte ce a cedat titularul în condiţiile contractuale. Licenţa, propriu-zisă, reprezintă înţelegerea scrisă prin care proprietarul unui brevet de invenţie vinde dreptul de a folosi invenţia unei alte persoane, sau instituţii, contra unui anumit preţ. Proprietarul brevetului (cel ce vinde) poartă numele de licenţiator, iar cumpărătorul brevetului se numeşte licenţiat. Licenţierea se poate face pentru o persoană din ţară sau din străinătate. Organizaţia Internaţională a Proprietăţii Intelectuale, OMPI, are drep scop apărarea, pe plan internaţional, a drepturilor de proprietate intelectuală, în baza anumitor reglementări internaţionale în materie. Cu privire la preţ, există numeroase variante posibile. Negocierea pleacă de la valoarea de piaţă a produselor sau metodelor similare celor care fac obiectul contractului. Forma sub care se face plata titularului o reprezintă:
redevenţa – care constă în plata unui procent din cifra de afaceri realizată pe baza aplicării invenţiei;
forfetarea – o sumă fixă ca valoare de vânzare a drepturilor conferite de brevet, modalitate ce nu perrmite valorificarea întregului potenţial al brevetului, deoarece nu ţine seama de cantitatea producţiei care se poae realiza pe baza brevetului şi prin urmare este puţin recomandabilă. Pentru calculul redevenţelor se practică, în general, următoarele modalităţi: - raportarea la preţul pieţii, ce ţine seama de valoarea de piaţă a produselor de acelaşi fel sau similare, iar dacă valoarea invenţiei este superioară, sau produsele au performanţe mai bune şi costuri de fabricaţie mai mici, atunci redevenţele pot fi majorate; - determinare estimativă pe bază de antecalcul a profitului sperat a fi obţinut, urmând ca după aplicare să se facă corecţiile necesare; - pe baza analizei tehnico-economice a alternativelor, pornind de la premisa că produsele, sau metodele care fac obiectul invenţiei brevetabile, în mod generic, datorită caracterului lor de soluţionare a unor probleme practice realizează de fapt nişte funcţii, ce pot fi realizate şi cu alte mijloace. Comparându-se costurile de realizare a unei funcţii cu ajutorul altor mijloace şi cu ajutorul mijloacelor conform invenţiei se poate determina profitul şi în funcţie de acesta se nogociază valoarea redevenţei. Managementul brevetării cuprinde ansamblul de acţiuni şi fapte necesare de îndeplinit în vederea obţinerii (pentru invenţiile brevetabile) documentelor legale, care să ateste dreptul de proprietate autorului, sau autorilor invenţiei respective. Aceasta presupune o activitate complexă de informare-documentare-elaborare a unor documente în concordanţă cu prevederile legale de achitare a taxelor corespunzătoare şi depunerea acestor documente la organismul abilitat prin lege să breveteze sau nu o invenţie. În România acest organism abilitat prin legea 64 din 11 octombrie

l99l este Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, OSIM. Potrivit articolului 1 din lege „drepturile asupra invenţiei sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul Romaniei prin eliberarea unui titlu de protecţie de către OSIM, în condiţiile prevăzute de prezenta lege”. Activitatea managerială continuă cu urmărirea activităţii de brevetare, elaborarea unor documente suplimentare solicitate de organele de avizare şi în anumite situaţii, apelarea la justiţie pentru apărarea intereselor. Pe toată perioada de conturare a ideei şi până la eliberarea brevetului se impune păstrarea unei confidelialităţi depline (prin măsuri organizatorice şi de siguranţă) asupra soluţiei şi modului de rezolvare elaborat.

2.3. Proprietatea intelectuală şi comerţul cu brevete de invenţii Sunt considerate creaţii intelectuale şi se bucură de protecţie juridică internă şi internaţională: - operele literare, artistice, ştiinţifice; - fonogramele şi emisiunile radiofonice; - invenţiile în toate domeniile activităţilor umane; - descoperirile ştiinţifice; - numele şi denumirile comerciale; - protecţia împotriva concurenţei neloiale; - activitatea intelectuală în domeniul industrial, ştiinţific, literar, artistic. Convenţia de la Paris din 1983, menţionează ca proprietate intelectuală: brevetele de invenţie, desenele şi modelele industriale, mărcile de fabrică/de servicii/comerciale, denumirile comerciale şi denumirile de origine, la acestea adăugând know-how-ul, consulting-ul şi engineering-ul. Contractul de licenţiere reprezintă un act de comerţ cu „inteligenţă”. Pe plan mondial comerţul cu acest „produs”este generator de profituri substanţiale. Numai în Comunitatea Europeană, între anii 1989-1994 au fost aplicate circa 180800 patente, fapt ce relevă amploarea fenomenului. Comerţul cu brevete de invenţie consţă în:  cesionare teritorială –vânzarea dreptului de folosinţă a brevetului unui cesionar, pentru un anumit teritoriu;  arendarea produselor obţinute din aplicarea invenţiei, pe un anumit teritoriu şi o anumită perioadă de timp;  licenţierea, respectiv vinderea de către un licenţiator (proprietarul invenţiei) unui licenţiat (cumpărătorul invenţiei) a dreptului de folosire a invenţiei, în anumite condiţii stipulate în contractul de licenţă, la un preţ negociat. Conform practici curente, acordarea dreptului de folosire a licenţei are în vedere următoarele formule: • folosirea nelimitată a licenţei, care se practică atunci când invenţia s-a „uzat moral”; • pentru producţia şi desfacerea pe piaţa internă, formulă nerecomandată; • pentru producţia şi desfacerea pe piaţa internă şi export în anumite zone, cu posibilitatea extinderii nelimitate a exportului, dar numai după trecerea unei anumite perioade de timp; • dreptul de folosire, cu rezerva de a o folosi în paralel şi titularul pe aceeaşi piaţă, sau să o atribuie unui terţ. Contractul de de licenţiere mai poate cuprinde şi alte posibilităţi de folosire, precum: - schimbul de licenţe (cross -licensing); - participarea titularului la investiţii,cu cota sa de capital social, care poate fi valoarea totală/parţială a invenţiei. . .

Active necorporale Din punct de vedere al participării titularului la investiţii, brevetele de invenţii fac parte din categoria activelor necorporale. Evaluarea lor ca active necorporale se poate face distinct, prin trei metode:  metoda comparaţiei cu valorile de piaţă;  metoda capitalizării venitului anual;  metoda costului de înlocuire . Pentru evaluarea corectă, cu un grad de precizie ridicat, a activelor necorporale individuale se recomandă folosirea tuturor celor trei metode, sau cel puţin a două dintre ele, cu determinarea mediei rezultate. Rezultatele negocierilor se consemnează într-un contract (individual, specific, neexistând contracte tip), care după semnarea (eventual după analiza riguroasă de către un specialist în dreptul de proprietate intelectuală - un jurist, un economist) de către persoane autorizate, capătă valoarea de lege între părţile contractuale. În baza acestuia, părţile îşi vor exercita drepturile şi obligaţiile şi tot în baza lui se vor putea soluţiona eventualele litigii apărute pe parcursul derulării lui. În redactarea contractului trebuie urmărit să nu apară vicii de formă/fond, sau prevederi contrare legislaţiei în vigoare, care ar putea conduce la anularea de drept a contractului. Se recomandă introducerea clauzelor standard referitoare la forma finală a contractului, la condiţiile de renunţare la drepturi, la invalidarea parţială, precum şi la următoarele clauze tip: forţa majoră, cesiunea contractului, notificări, divizarea şi încetarea contractului, prevederi finale. De asemenea se recomandă introducerea unui angajament cu privire la confidenţialitatea invenţiei, angajament care prevede următoarele paragrafe: părţile care fac angajamentul, obiectul angajamentului, informaţiile confidenţiale (specificarea lor), interdicţia de a folosi informaţiile respective, durata interdicţiei, sancţiunile folosite în cazul nerespectării interdicţiei, exonerarea de răspunderi şi în final restituirea informaţiilor. După semnare, contractul se înregistrează la organismul statal abilitat, în România OSIM. Incepând din acel moment (data, ora, minutul) brevetul începe să producă efecte pentru terţi. De exemplu, cesionarea ulterioară acordării unei licenţe, transferă cesionarului drepturile şi obligaţiile pe care cedendul le avea faţă de licenţiator şi reciproc. Avantajele încheierii unui conract de licenţă sunt:  pentru licenţiator (titularul → vânzătorul de brevet) - beneficiază de protecţia licenţei sale în străinătate, împiedicând contrafacerea şi imitaţia; - economisirea de fonduri financiare şi materiale; - asigurarea rentabilităţii locale în cercetarea tehnico-ştiinţifică; - posibilitatea asocierii cu o firmă care îi poate facilita expansiunea comercială externă, prin eliminarea concurenţei şi a interdicţiilor legislative referitoare la pătrunderea capitalului străin; - acumularea de experienţă la scară industrială;  pentru licenţiat (cumpărătorul de brevet) - achiziţionarea de tehnică nouă, fără a investi şi consuma timp cu cercetarea tehnico- ştiinţifică; - sporirea potenţialului său de export prin creşterea competitivităţii producţiei realizate sub licenţă.

2.4. Model tehnologic de „producere”a invenţiilor Actul de creaţie reprezintă capacitatea gândirii umane de a genera noi idei, de a concepe noi soluţii, originale şi necunoscute până atunci. Acest lucru cere muncă intensă, cu participare afectivă (uneori obsesivă), dăruire, mobilizând toate aptitudinile, uneori toată puterea de muncă. De asemene necesită timp, uneori îndelungat. Reprezintă, de fapt, rezultatul unor îndelungate procese de acumulare, de elaborare a noi soluţii, noi procedee, noi tehnologii care să poată fi brevetate. O veritabilă invenţie va produce, întotdeauna o anumită surprindere cu privire la ingeniozitatea combinării diverselor structuri şi funcţii care să-i permită atributul de noutate.

Orice invenţie implică o activitate inventivă. Activitatea inventivă se apreciază în raport cu revendicările şi cu problema tehnică pe care o rezolvă invenţia, conform prevederilor legale (art.9). O invenţie este considerată ca implicând o activitate inventivă dacă este îndeplinită cel puţin una din condiţiile următoare: - nu rezultă ca evidentă în stadiul tehnicii din domeniul de aplicare, sau dintr-un domeniu apropiat al acestuia; - specialistul din domeniu nu poate rezolva problema aşa cum o rezolvă invenţia; - necesitatea rezolvării problemei există de mult timp şi rezolvările cunoscute nu sunt la nivelul rezolvării din invenţie; - invenţia este folosită cu sau fără modificări într-un domeniu, cu efecte cel puţin egale cu efectele altor invenţii din acel domeniu; - constă în îmbinarea elementelor cunoscute din stadiul tehnicii, obţinând un efect global pozitiv; - are ca obiect un procedeu analog, care realizează un efect tehnic nou, sau o substanţă cu calităţi noi, sau materiile prime utilizate sunt noi. O invenţie nu implică o activitate inventivă dacă; - enunţă numai o problemă tehnică, fără a o rezolva; - rezolvă numai o problemă de economisire de materiale sau energie, optimizarea dimensiunilor sau reducerea costurilor, fără a obţine efecte tehnice noi, sau superioare; - rezolvă problema numai printr-o simplă înlocuire de materiale cu caracteristici cunoscute, care conduc la efecte previzibile; - modifică forma, sau aspectul în scop estetic; - rezolvă problema prin simplificare, sau prin mijloace echivalente existente, fără a obţine efecte cel puţin egale cu tehnicile cunoscute; - îmbină două sau mai multe soluţii deja cunoscute, cu efecte previzibile (juxtapunerea soluţiilor cunoscute); - selectează un caz particular fără să conducă la efecte deosebite; - alege un material cunoscut şi/sau execută modificări constructive după reguli cunoscute; - se referă la un produs natural asupra căruia nu s-a intervenit tehnologic. În figura 2.2 prezentăm o schemă simplificată a unui model de tehnologie de „producere” a invenţiilor. În spaţiul socio-tehnico-economic (SSTE) o persoană* sau un colectiv de persoane (1), având capacitatea de a seziza „funcţiile”necesare sistemului, sau a „funcţiilor” insuficient, ineficient ori defectuos îndeplinite, întâmplător sau sistematic, constată una sau mai multe astfel de funcţii. Pe baza acestor constatări efectuate sistematic (pentru o estimare corectă a subsistemelor societale – întreprinderi, institute de învăţământ superior, comunităţi ştiinţifice, oameni simpli etc) au loc procese de gândire,(2), bazate pe observaţii, analize, sinteze, interferenţe etc. În urma acestor procese se răspunde la întrebările „se poate defini în SSTE o funcţie inexistentă dar necesară?”, „se pot defini în SSTE funcţii îndeplinite?”. Dacă pentru o structură dată (personală, colectivă etc), ori pentru un anumit moment temporal răspunsul este NU, (3), nu există posibilitatea definirii unor astfel de funcţii, situaţie în care procesul se opreşte aici. Eventualele cunoştinţe acumulate vor puea fi valorificate de alte structuri, la alte momente de timp. Dacă răspunsul este DA, se definesc acele funcţii, (4 ), care pentru întreprinderea inovatoare devin funcţii „misiune”. Se conturează astfel două direcţii de acţiune, anume: a. Difuzia inovativă - dacă funcţia se realizează în alt SSTE, (5), când se va face o analiză documentată a domeniului, (6), se studiază mijloacele de realizare şi se decide asupra necesităţii şi oportunităţii implementării acelor mijloace. Analiza se va face multicriterial, pe baza mai multor tehnici şi metode, de către persoane sau colective de persoane competente, eventual colective interdisciplinare. *Persoanele sau colectivul de personae se recomandă a fi selectat după anumite criterii, precum testul de inteligenţă, ingeniozitate, perspicacitate, imaginaţie creatoare etc. În această activitate e bine să fie antrenaţi specialişt dar şi nespecialişti, care sunt preocupaţi de problemă, şi au demonsrat, cu alte ocazii, capacitatea lor inventivă

În urma analizei vor rezulta mai multe variante, dintre care amintim: (a1) achiziţionare de mijloace, contract de licenţă, (7) contract de cesiune, (8) transfer tehnologic, (9) şi (a2) cercetare-dezvoltare proprie etc.

SSTE

1

SSTE S T O P

NU

33

5

DA

2

4 a

b

6

a1

7

8

a2

9

14

13

10

11

12

15 INVESTIŢIE

18

16

17

PRODUS

Fig.2.2. Schema simplificată a ”tehnologiei” de realizare a unei invenţii

În cazul variantei (a2) se poate ajunge la acelaşi rezultat, (10), cu cele din spaţiul în care s-a identificat existenţa şi realizarea funcţiilor cu anumite mijloace, iar dacă titularul drepturilor de proprietate industrială nu şi-a asigurat protecţia şi în acest al doilea spaţiu aceste mijloace pot fi legal utilizate, (11). Există totuşi riscul înregistrării protecţiei şi atunci utilizarea nu mai poate fi

făcută decât după negocierea unor condiţii cu titularul drepturilor, (12). Tot în cadrul variantei (a2) se poate ajunge la o perfecţionare, respectiv o îmbunătăţire a performanţelor mijloacelor, (13), sau la o soluţie complet nouă, (14); b. O soluţie complet nouă – dacă funcţiile nu se realizează într-un alt SSTE. Pentru punerea la punct a unei soluţii noi, ca INVENŢIE, se dau în „lucru”- sub formă de temă, sau program de cercetare-proiectare - ideile sau propunerile de soluţii preliminare, rezultate în secvenţele (13), (14) şi (b). Pornind de la acestea, specialişti individuali sau colective de specialişti, direct, ori cu ajutorul tehnicilor şi metodelor de stimulare a creativităţii vor căuta să definească, din punct de vedere conceptual soluţia practică, care să ducă la realizarea funcţiei sau funcţiilor necesare, (15). Definirea conceptuală a soluţiei reprezintă de fapt actul de creaţie propriu-zisă. Odată definită soluţia tehnică urmează proiectarea conceptuală, în care se stabilesc performanţele produsului sau metodei, definindu-se funcţia specifică, funcţiile auxiliare, alte funcţii nespecifice, parametri calitativi şi cantitativi ai acestor funcţii, costurile, profitul, efectele asupra mediului, aspectele ergonomice etc. Tot în cadrul proiectării conceptuale se ţine seama de restricţiile de resurse, exigenţele clienţilor şi ale pieţii, exigenţele legale, exigenţele legate de natura reglementativă etc. Celelalte faze, de la proiect până la produs sunt indeobşte cunoscute şi urmează fluxul proiectului de design, (16), proiectarea tehnologică, (17), fabricaţia cu aspectele curente ale acesteia, (17), prototip, serie zero, testări, activităţi financiare, marketing, distibuire etc. O secvenţă interesantă din punct de vedere al creativităţii este urmărirea produsului în exploatare, realizându-se astfel o buclă feet-back, (18). Aceasta oferă informaţiile necesare perfecţionărilor şi, de multe ori prin reluarea ciclului de mai sus, realizării unei noi invenţii.

2.5. Cererea de brevet de invenţie În conformitate cu prevederile legale naţionale şi internaţionale, cererea de brevet de invenţie trebuie să se refere la o singură invenţie, sau la un grup de invenţii legate într-un concept inventiv general. În caz contrar, cererea de brevet de invenţie se poate diviza de către autor , sau de succesorul său în drepturi. Unitatea unei invenţii este respectată dacă este îndeplinită cel puţin una dintre condiţiile: - grupul de invenţii contribuie la rezolvarea aceleiaşi probleme tehnice; - determină obţinerea aceloraşi efecte tehnice; - între ele există o interdependenţă tehnică; - cel puţin una dintre invenţiile din grup nu poate fi realizată sau aplicată fără celelalte; - lipsa cel puţin a unei invenţii din grup face inaplicabilă oricare invenţie din grup. a. Cererea de brevet de invenţie care cuprinde o singură invenţie Cererea unitară de brevet de invenţie poate să includă o singură revendicare, situaţie cel mai des întâlnită, sau mai multe revendicări. Revendicările trebuie să asigure protecţia produsului nou creat, sau să prezinte variante de produşi, punând în evidenţă anumite caracteristici fizico-chimice ale produşilor creaţi şi precizând domeniile de utilizare. b. Cererea de brevet de invenţie care conţine un grup de invenţii În cererile de brevet de invenţie referitoare la un grup de invenţii se admit revendicări independente în următoarele situaţii: - pentru produs, pentru un procedeu conceput pentru fabricarea produsului şi pentru folosirea produsului; - pentru un procedeu şi pentru un mijloc special conceput pentru realizarea produsului; - pentru produs, pentru un procedeu special conceput pentru realizarea produsului şi pentru un mijloc special conceput pentru realizarea produsului.

Absenţa unităţii invenţiei se poate manifesta fie direct a priori, adică înainte ca revendicările să fie comparate cu stadiul tehnicii, fie a posteriori - adică după compararea revendicărilor solicitate de inventator cu stadiul tehnicii. Revendicările definesc obiectul protecţiei sociale solicitate de inventator pentru activitatea inventivă depusă şi exprimată prin cererea de brevet de invenţie. Ele trebui să fie clare şi să prezinte caracteristicile esenţiale, care sunt necesare pentru rezolvarea problemei tehnice din cererea de brevet de invenţie. Revendicările trebuie să conţină: - un preambul în care se menţionează obiectul invenţiei şi caracteristicile tehnice ale stadiului tehnicii ; - o parte precedată de expresia "caracterizat prin aceea că" în care se expun caracteristicile tehnice ale invenţiei pentru care se solicită protecţie.

2.6. Cadrul organizatoric legal pentru protecţia invenţiilor 2.6.1. Organisme naţionale şi internaţionale 1. Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci - OSIM În România, protecţia invenţiilor este reglementată prin dispoziţiile Legii nr.64/1991 privind brevetele de invenţii, conform căreia, drepturile asupra invenţiilor sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul ţării prin eliberare de către OSIM a unui document de protecţie, denumit brevet de invenţie. Brevetul de invenţie asigură ca un produs, sau o tehnologie brevetată să nu poată fi copiată şi reprodusă de către un cumpărător. Fabricarea şi comercializarea unui produs, sau tehnologie rezultate prin aplicarea unei invenţii brevetate în România reprezintă infracţiuni, denumită contrafacere. Aceasta se pedepseşte cu amendă sau închisoare şi cu plata substanţială a unor daune. Folosirea unei denumiri sau sigle, care n-au fost înregistrate ca mărci pe cale naţională sau internaţională crează importante prejudicii prin încălcarea drepturilor dobândite anterior de către alţi titulari. OSIM realizează următoarele servicii: - cercetări documentare din literatura de brevete, din care se pot afla portofoliul de invenţii brevetate de o firmă pe teritoriul României; - studii privind evitarea riscului de contrafacere pe teritoriul României, indicând dacă există protecţie printr-un brevet de invenţie pentru un produs sau o tehnologie; - cercetarea statutului juridic al unui brevet de invenţie românesc; - studii de prognoză pe termen scurt şi mediu privind evoluţia în timp a unor materiale, maşini şi utilaje, tehnologii, subramuri şi domenii ale tehnicii; - studii privind stadiul mondial al tehnicii într-un domeniu sau subdomeniu; - elaborarea de buletine de informare de brevete. 2. Organizaţia Europeană a Brevetelor Convenţia brevetului european - CBE (1973) a înfiinţat Organizaţia Europeană de Brevete, care are drept obiectiv eliberarea de brevete de invenţie europene. Statele contractante ale CBE ,în număr de 19 sunt: Germania, Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Spania, Finlanda, Franţa, Grecia, Irlanda, Italia, Lichtenstein, Luxemburg, Monaco, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elveţia. România se află în rândul statelor care şi-au exprimat aderarea la CBE. CBE facilitează şi asigură protecţia invenţiilor în statele contractante, stabilind o procedură unică de eliberare a brevetelor. Brevetul european conferă titularului său, în fiecare dintre statele contractante în care este el eliberat, aceleaşi drepturi ca un brevet naţional eliberat de un stat. Durata brevetului european este de 20 de ani de la data depozitului cererii de brevet.

Procedura de eliberare europeană a unui brevet nu suprimă procedurile naţionale, astfel încât solicitantul poate să aleagă pentru protecţia unei invenţii, calea unei proceduri naţionale în fiecare din statele participante la Organizaţia europeană a Brevetelor. Calea europeană directă are însă la bază aplicarea ansamblului de proceduri de eliberare a brevetului european bazat pe CBE. 3. Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI/WIPO) reprezintă un for extrem de complex. OMPI are ca scop promovarea protecţiei proprietăţii intelectuale în lume şi de a asigura cooperarea administrativă între diferitele uniuni care o compun. Uniunile existente în OMPI sunt: Uniunea pentru protecţia proprietăţii industriale (de la Paris), pentru protecţia operelor litarare şi artistice (dela Berna), Aranjamentul privind înlăturarea falsificării indicaţiilor de provenienţă (de la Madrid), Aranjamentul privind depozitul internaţional al desenelor şi modelelor (de la Haga), Aranjamentul privind clasificarea internaţională a produselor din domeniul mărcilor ( de la Nisa), Uniunea internaţională de cooperare în materie de brevete (PCT). OMPI joacă un rol de informare, asistenţă şi încurajare prin toate funcţiile sale administrative. Organizaţia: - elaborează normative şi reguli internaţionale în domeniul proprietăţii intelectuale; - încheie tratate internaţionale şi legi; - furnizează informaţii în special juridice şi tehnice privind brevetele de invenţii şi Registrul Internaţional de Mărci; - asigură un program important de asistenţă juridică şi tehnică în favoarea ţărilor în curs de dezvoltate şi a celor în tranziţie spre economia de piaţă. 4. Organizaţia Mondială a Comerţului Acordul de la Marrakech din 1994 semnat în cadrul acordului heneral asupra tarifelor vamale şi comerţului (GATT) a înfiinţat Organozaţia Mondială a Comerţului (OMC).Acordul cuprinde şi aspectele drepturilor de proprietate intelectuală care ţin de comerţ (ADPIC sau TRIPS). 5. Alte organisme oficiale internaţionale Unele convenţii internaţionale referitoare la protecţia proprietăţii industriale au prevăzut înfiinţarea de organe internaţionale comune, cum sunt de exemplu: Organizaţia Africană a Proprietăţii Intelectuale (OAPI), Convenţia Benelux în materie de mărci. 2.6.2. Obţinerea brevetului de invenţii Brevetul de invenţii se acordă unei persoane fizice sau juridice, sau unui grup de persoane, pentru protejarea invenţiilor. Dacă una şi aceeaşi invenţie a fost creată independent, de doi sau mai mulţi inventatori, sau de colective de inventatori, brevetul de invenţie se acordă aceluia care a depus la OSIM în condiţii reglementare, cererea de brevet. Dacă toţi inventatorii au depus cereri reglementare, brevetul se acordă aceluia dintre ei a cărui cerere are prioritate în timp. În România protecţia invenţiei este reglementată prin dispoziţiile legii nr.64 din 11 octombrie 1991, care stebileşte că eliberarea brevetului de invenţie aparţine, saau sucesorilor săi legali, sau testamentari. Inventatorul are dreptul de a i se menţiona numele şi calitatea de inventator al brevetului de invenţie, în toate publicaţiile editate în legătură cu acest brevet şi în cartea sa de muncă. În cazul când mai multe persoane au creat aceeaşi invenţie, dreptul la brevet le aparţine tuturor, ei fiind consideraţi coautori. Invenţiile de serviciu sunt invenţii realizate de salariaţi, legate sau nu de obligaţii contractuale, dar create în legătură cu activităţile unităţii, sau cu funcţia salariatului, utilizând cunoştinţele tehnologice sau baza materială din unitate. Inventatorii şi unitatea au obligaţia reciprocă de a se informa asupra creării invenţiei, respectiv asupra stadiului ei de realizare şi să se abţină de la orice divulgare. Se pot menţiona trei situaţii distincte;

a. dacă inventatorul acreat invenţia în cadrul unui contract de muncă în care i s-a încredinţat explicit o misiune inventivă, dreptul de eliberare a brevetului aparţine unităţii; b. dacă invenţia a fost creată pe baza uneui activităţi rezultată dintr-un contract de cercetare, dreptul de brevet de invenţie aparţine unităţii care a comandat cercetarea; c. dacă invenţia a fost creată de salariaţi nelegaţi prin contract cu misiunea inventivă, sau de un contract de cercetare, dreptul la brevetul de invenţie aparţine inventatorilor salariaţi. 2.6.3. Convenţii, tratate internaţionale şi acorduri încheiate de România în domeniul proprietăţii industriale România a semnat următoarele convenţii şi tratate internaţionale în domeniul proprietăţii industriale: - Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale; - Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale; - Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor; - Aranjamentul de la Strasbourg privind clasificarea internaţională a brevetelor de invenţie; - Acorduri privind asocierea la Comunităţile Economice Europene, SUA, ţările Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, cu Organizaţia Europeană de Brevete . Pe baza acestor convenţii internaţionale, acorduri şi tratate încheiate de România cu alte state sau cu organisme intrenaţionale, persoanele fizice şi juridice române pot să-ţi breveteze invenţiile în alte state. Persoanele fizice sau juridice străine, care au domiciliul, sau sediul în afara teritoriul României au dreptul la brevet numai pe baza convenţiilor internaţionale privind invenţiile la care România este parte, sau pe bază de reciprocitate.

3. MARCA Într-o definiţie generală marca reprezintă un semn distinct (caracteristic), ataşat unui produs, simbol, ce permite atât identificarea rapidă a provenienţei oricărui produs, cât şi diferenţierea unor produse identice, sau asemănătoare ale unor producători diferiţi. Diferenţierea poate fi: • obiectivă, ce constă în utilizarea comparaţiei pentru deosebirea produselor, privind calitatea, procedeul de fabricaţie etc.. • subiectivă, ce se realizează după elemente exterioare specifice produselor, elemente care pot exercita o “seducţie” asupra consumatorului (culoare, ambalaj, etc.) Printr-o distribuţie bine organizată a produselor şi prin adaptarea mărcii la gusturile şi nevoile cumpărătorilor, marca urmăreşte să creeze un obicei, care să conducă la repetarea actului de cumpărare. Marca îşi exercită acţiunea asupra alegerii cumpărătorului prin faptul că asigură o garanţie a provenienţei şi calităţii unui produs şi are semnificaţia unei oferte de serviciu după vânzare, ofertă care nu există în cazul produselor anonime. Puterea de atracţie a mărcii este atât de mare încât a intrat în vocabularul curent al consumatorilor. Mai cuprinzător, marca ar putea fi definită ca fiind un semn distinctiv, menit să diferenţieze produsele, lucrările şi serviciile unei persoane fizice şi juridice, garantând o calitate definită şi constantă a acestora; semn susceptibil de a forma (în condţiile legii mărcilor) obiectul unui drept exclusiv, care aparţine categoriei drepturilor de proprietate industrială, recunoscut şi ocrotit de lege.

3.1. Funcţiile mărcii 3.1.1. Funcţia de diferenţiere Prin acestă funcţie marca devine o “semnătură” aplicată pe produs pentru a-l identifica şi deosebi de alte produse similare. Este o informaţie furnizată cumpărătorului, cu privire la originea produsului, care îi permite să-l deosebească de alte produse din aceeaşi gamă. Funcţia de diferenţiere a mărcii are două aspecte:

• individualizează produsele pe piaţă, protejând producătorul de concurenţii săi; • fixează segmentul de cumpărători cu interes pentru produsul respectiv. 3.1.2. Funcţia de concurenţă Se bazează pe mecanismul de atragere a cumpărătorilor, marca permiţându-le să-şi orienteze alegerea uşor şi rapid spre produsele aparţinând producătorilor care şi-au câştigat o bună reputaţie. Odată cu dezvoltarea publicităţii, această funcţie se amplifică, marca devenind un mijloc de presiune asupra cererii prin diferenţierea artificială a produselor (combinată cu abuzul de publicitate). Această practică duce la diferenţierea mărcilor aceleiaşi întreprinderi pentru acelaşi produs, prin multiplicarea modelelor, tipurilor, sau culorilor, realizând o creştere a vânzărilor prin publicitate. De exemplu detergenţii firmei Lever sunt prezenţi pe piaţă sub o variatate de mărci (Persil, Super Persil, Lunil, Omo, etc.). Alteori, pe baza calităţii şi prezentării produsului, marca ajunge să se identifice cu produsul încât acesta este solicitat prin marcă, de exemplu încălţămintea sport purtând marca “Adidas” şi multe alte produse desemnate prin marcă. Diferenţierea produselor prin marcă şi existenţa funcţiei de concurenţă, printr-o publicitate agresivă, invadatoare, violentă, poate fi înlocuită de o funcţie monopolistă. 3.1.3. Funcţia de garanţie a calităţii Prin acesată funcţie se stabileşte o legătură de încredere între consumatorul şi producătorul produselor. Cu ajutorul mărcii, consumatorul identifică anumite produse, pe care le preferă dintr-o gamă asemănătoare, datorită calităţii lor, sau a modului de prezentare. În felul acesta marca devine garanţia că produsul care o poartă posedă calităţi constante. Garanţia calităţii este atribuită mărcii şi are semnificaţia obiectivităţii cumpărătorului (nu are o semnificaţie juridică). Exemplu în care unele mărci devin simbol de calitate se găsesc în unele articole de modă şi de parfumerie, mărcile Pierre Cardin sau Yves Saint Laurent fiind, relevante în acest sens, sau Philips pentru produse electocasnice, Ford, Renault, Mercedes pentru autoturisme etc. Şi în cadrul acestei funcţii poate interveni alterarea printr-o publicitate “violentă şi invadatoare”, diferenţierea obiectivă a produselor bazată pe calitate se poate transforma într-o diferenţiere subiectivă bazată pe prezentare. 3.1.4. Funcţia de organizare a pieţii Prin interacţiunea dintre producţie şi consum (pe care o realizează), marca apare ca un instrument de organizare, de marketing la nivelul pieţii, ca un mijloc de corelare a cererii cu oferta. Această organizare se exercită în primul rând asupra distribuţiei, având:
rol de distribuitor, subdimensionat la simpla funcţie de aprovizionare, sau supradimensionat ca responsabil de produs sau de serviciu legat de produs;
diferite forme de distribuţie prin servire (de către vânzător), prin autoservire sau prin relaţia de distribuire. În legătură cu această funcţie a apărut constatarea că “marca se vinde singură” şi a determinat distribuitorul:  să-şi creeze mărci proprii (de comerţ, de servicii);  să-şi revendice exclusivitatea mărcii producătorului de produse a căror distribuţie o organizează. 3.1.5. Funcţia de monopol Atât funcţia de concurenţă cât şi funcţia de organizare a pieţii se transformă, în anumite condiţii, într-o funcţie de monopolizare a pieţii, sprijinită pe funcţia de reclamă. Funcţia de monopol, apărută ca o alterare a funcţiilor amintite, chiar şi alterarea funcţiei de garantare a calităţii îmbracă o serie de aspecte negative cu repercursiuni asupra producţiei, în cadrul unei protecţii excesive a producătorului. Astfel apar o serie de aspecte:

- proliferarea artificială a mărcilor şi exclusivitatea distribuţiei ce transformă concurenţa stimulatoare în concurenţă monopolistă; - multiplicarea mărcilor aceleiaşi întreprinderi pentru acelaşi tip de produse fără o diferenţiere obiectivă, ce conduce la o aşa numită “auto-concurenţă” a mărcilor care devine frână în calea producţiei; - multiplicarea varietăţilor limitează randamentul marilor serii şi conduce la pierderea încrederii în marcă; - crearea posibilităţii proprietarului “de marcă” de a fixa şi impune preţul produselor sau de a vinde dreptul de aplicare a mărcilor de notorietate pe produse diferite provenite din întreprinderi diferite; - structura cererii devine mai complexă; - falsificarea concurenţei crează privilegii nejustificate marilor mărci şi favorizează abuzul de poziţie dominantă pe piaţă. 3.1.6. Funcţia de reclamă Apare atunci când marca ajunge să constituie pentru consumator “un simbol direct legat de reputaţia unui produs” şi se impune doar marca si nu provenienţa şi calitatea produsului. Această funcţie a apărut prin detaşarea mărcii de produsul pe care urma să-l detalieze, marca amplificându-se prin publicitate. Funcţia de reclamă a mărcii ţine de : - originalitatea însăşi a mărcii prin impresia exercitată asupra cumpărătorului; - publicitatea informativă şi persuasivă făcută în favoarea mărcii. Aceeaşi funcţie transformă marca din accesoriu la produs, în bun independent cu valoare proprie. Este o funcţie negativă deoarece “interesul principal al mărcii moderne rezidă în reflexul condiţionat creat cumpărătorului printr-o promoţie originală sau, adesea, de rutina mărcii; în măsura în care o publicitate de acest fel reuşeşte, ea conferă (se pare) mărcii un potenţial de vânzare independent de alitate şi preţul produsului căruia îi este asociată” (Smith v. Channel). 3.1.7. Funcţia de protecţie a consumatorului Prin aceasta funcţie, marca presupune garantarea constantă a calităţii, care să asigure protecţia consumatorului prin garantarea provenienţei produselor. Legislaţia modernă nu a fost adaptată pentru protecţia proprietăţii industriale şi pentru protecţia specială a consumatorului. Totuşi problema protecţiei consumatorului îşi poate găsi soluţie în cadrul dreptului de proprietate industrială.

3.2. Structura mărcilor Elementele esenţiale ale mărcii sunt: - forma exterioară, reprezentată printr-un semn ce se poate înfăţişa sub diferite aspecte; - caracterul distinctiv al semnului care-i permite să-şi îndeplinească funcţia economică de diferenţiere a produselor. Acest semn, în anumite condiţii, poate forma obiectul unui drept privat. Semnele folosite pentru mărci pot fi din diferite categorii: - din categoria cuvintelor; - categoria figurativă; - litere şi cifre; - combinaţii de mai multe elemente; - sunete (mărci sonore). a/ Categoria cuvintelor în care intră nume şi denumiri, sloganuri, titluri de publicaţii.
Numele utilizate ca mărci pot fi:

- nume proprii - numele patronimic individualizat printr-o forma specială sau un aspect original de scriere, ca de exemplu sub formă de semnătură ca la marca „Gillette”, sau colecţiile de modă ale unor producători celebri (Versage, Lewiss etc.); - numele unei terţe persoane, ca de exemplu nume istorice; - nume imaginare. Pentru a constitui o marcă, numele propriu trebuie să aibă un aspect exterior caracteristic prin: grafie, culoare, aşezarea literelor, combinarea sa cu anumite elemente figurative. Ceea ce este protejat de marcă nu este numele în sine, ci aranjamentul, dispoziţia specială, culoarea sau forma caracterelor folosite pentru a scrie numele. Folosirea numelui unui terţ este o problemă controversată, care mai nou este privită cu rezervă; pare mai degrabă o alegere susceptibilă drept „vehicul de fraudă”. De asemenea şi folosirea numelor de locuri, persoane istorice sau persoane celebre este privită cu rezervă, în unele ţări, dar legislaţia altor ţări, printre care şi România, admite frecvent folosirea unor nume istorice drept marcă. În ceea ce priveşte prenumele, pseudonimul şi numele imaginare acestea se protejează ca marcă sub o formă specială, sau o formă caracteristică de prezentare.
Denumirile. Spre deosebire de nume, denumirea folosită ca marcă este protejată de ea însăşi şi nu sub forma pe care o prezintă cuvântul folosit ca marcă. Denumirile pot constitui marcă cu condiţia de a fi arbitrare, sau fantezii şi nu generice, necesare sau descriptive. Prin urmare nu trebuie să desemneze produsul, sau să fie încorporat produsului, ceea ce ar permite unei persoane să monopolizeze o întreagă categorie de produse apropiindu-şi sub formă de marcă denumirea lor. Sunt considerate denumiri necesare sau descriptive cele care se referă la modul, timpul, locul fabricării, la calităţile produsului şi destinaţia sa, la preţ, cantitate, greutate. Asemenea denumiri sunt excluse expres de la protecţia prin marcă (art. 17, lit. c din legea română). De asemenea denumirile incomplete nu pot fi mărci. Denumirile istorice de ţări, oraşe care nu mai există sunt admise ca mărci. În schimb, denumirile geografice pot fi protejate ca mărci cu condiţia de a se înfăţişa sub o formă specifică, fără a indica originea sau provenienţă (pentru a se evita monopolizarea). Deşi există ţări în care denumirile geografice au acces cu uşurinţă în categoria mărcilor. De asemenea sunt excluse de la protecţia prin mărci şi denumirile de organizaţii, unităţi administrativ-teritoriale din România sau din alte state, sau organizaţii internaţionale interguvernamentale. Uneori sunt utilizate ca marcă cuvinte împrumutate dintr-o limbă străină, dar, şi în acest caz, sunt excluse cuvintele de natură a explicita produsul, calităţile sau destinaţia acestuia. Cuvintele care sunt denumiri pentru a fi considerate arbitrare sau fantezie, trebuie să nu trezească ideea obiectului căruia i se aplică ca marcă, să fie independente de genul şi natura produsului. Nici protecţia prin marcă a denumirilor de produse brevetate nu este admisă, deoarece protecţia prin brevete este limitată, în timp ce protecţia prin mărci poate fi înnoită indefinit. Denumirile produselor farmaceutice în ţările în care nu sunt brevetabile pot constitui mărci (sunt denumiri farmacopee care aparţin domeniului public).  Degenerarea mărcilor formate din denumiri. Se întâmplă, uneori, ca o denumire care, la origine, întrunea condiţiile necesare pentru a consitui o marcă să ajungă cu timpul să se identifice cu produsul, încât să intre în limbajul curent, devenind o denumire obişnuită. Fenomenul este cunoscut ca „degenerarea mărcilor” de mare succes, ca de exemplu marca „Apă de colonie”, „Cellophane”, „Aspirina”, „Thermos”, „Bretelle”, „Telex”, „Xerox” etc. În practică pentru eliminarea sau reducerea degenerării mărcilor sunt folosite metode diferite. Una dintre acestea constă din aplicarea unui semn cu semnificaţia de „marcă depusă”. Acest semn este de obicei litera R încercuită, â - R fiind iniţiala cuvintelor Registered, Registriert, Registrada. O altă metodă folosită din ce în ce mai des, mai ales în materialele publicitare constă în a lega marca de termenul generic corespunzător produsului. Metoda este mai ales recomandată pentru

produsele noi, pentru care nu există o denumire uzuală. Tehnica cea mai frecvent folosită în materialele publicitare este să se utilizeze marca ca adjectiv şi nu ca substantiv. De exemplu, să se vorbească despre panglica adezivă ↔” Scotch”, despre aparatul de retrografie ↔ „Xerox”, despre aparatul de fotografiat cu developare instantanee ↔” Polaroid” etc. O altă metodă care se utilizează pentru a identifica degenerarea mărcilor este aceea de a aplica marca, care tinde să se identifice cu produsul, pe un produs diferit. De exemplu marca „Bic”, care desemnează pixurile cu bilă a fost aplicată pe brichete. Această metodă are şi un caracter pur comercial, cum ar fi introducerea pe piaţă a unui produs nou, sau extinderea segmentelor de piaţă pentru unele produse.
Sloganurile se pot constitui în mărci în aceleaşi condiţii ca şi denumirile, de exemplu: „Tout est moins cher au Bon Marché” („Totul este mai ieftin la Bon Marché”) sau „Lada, conduisez-les sans prendre des gants” („Lada, conduceţi-le fără mănuşi”). În unele ţări sloganurile nu sunt admise ca mărci, iar în altele, pentru a putea fi utilizate ca mărci, trebuie să nu depăşească un anumit număr de cuvinte.
Titlurile de publicaţie. În unele ţări , printre care şi România, titlurile de ziare, reviste, cărţi, edituri, periodice pot fi protejate ca marcă, iar în altele, precum Germania, Anglia nu sunt protejate. Protecţia prin marcă a publicaţiilor de genul periodicelor, sau chiar a operelor intelectuale este disputată. b/ Reprezentările grafice. Printre semnele care pot constitui o marcă, reprezentările plane sau în relief se prezintă sub o mare diversitate de forme: embleme, viniete, peisaje, portrete, fotografii, blazoane, desene, amprente, reliefuri, peceţi, etichete şi liziere.
Emblema este un semn figurativ simplu (o stea, o ancoră etc.), având valoare simbolică. Obiectul protecţiei ca marcă nu este forma specială a ei, ci natura (înţelesul) însăşi al emblemei. Prin urmaree, modificarea formei unei embleme a cărei natură rămâne aceeaşi nu o transformă într-o marcă diferită. Emblema trebuie să aibă un caracter distinctiv: - ca formă specială, de exemplu o frunză de viţă de vie destinată ca marcă pentru anumite vinuri, sau o lămâie ca marcă de tip emblemă pentru citronadă; - în sine, situaţie în care dreptul privat se extinde asupra denumirii care îi corespunde.
Figurile geometrice simple nu pot fi adoptate ca marcă, fiind considerate insuficient de distinctive. Este şi cazul ţării noastre (în lege la pct.5 lit. c), potrivit căruia figurile geometrice simple neînsoţite de elemente verbale sau de alte elemente figurative nu pot constitui mărci.
Vinieta reprezintă un ansamblu de figuri, o compoziţie mai mult sau mai puţin artistică (ceea ce o deosebeşte de emblemă), o dispoziţie de linii sau un desen.
Etichetele au acelaşi regim ca şi vinietele, care sunt considetate adesea etichete de mici dimensiuni.
Şi alte imagini – portrete fotografii etc. – pot fi, în principiu, adoptate ca mărci. Orice persoană poate folosi ca marcă propriul său portret, sau pe cel al unui terţ (cu consimţământul acestuia). Nu pot fi folosite ca mărci portretele de conducători de partid sau se stat, ori de eroi, fără autorizarea organelor de drept. De asemeni, în lipsa unei autorizări din partea organelor în drept, în România, sunt excluse de la protecţia prin marcă şi alte reprezentări grafice şi anume: reproducerile sau imitaţiile de steme, drapele, ordine, medalii, embleme de stat, blazoane, insignele naţionale sau ale altor state ori organizaţii internaţionale, interguvernamentale, dacă folosirea lor este interzisă de convenţiile la care ţara noastră este parte. De asemenea sunt excluse semnele oficiale de control şi garanţie.
Forma produsului continuă atât în cadrul legislaţiilor vechi cât şi în sistemele legislative mai noi să dea naştere la discuţii, îndeosebi asupra condiţiilor pe care forma produsului trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi protejată ca marcă. Astfel în legislaţia franceză este controversată utilizarea formei produsului ca marcă, chiar şi în cazul produselor noi brevetate. Argumentul ar fi că pe perioada cât durează brevetul, marca este inutilă, brevetul asigurând o protecţie temporară şi modelului sau desenului industrial. După expirarea brevetului, marca ar prelungi nelimitat protecţia rezultată prin brevet. În acest caz, brevetul se poate constitui monopol de producţie prin intermediul mărcii, transformând produsul într-un privilegiu al fabricantului, în dauna libertăţii industriei şi perpetuând o proprietate privilegiată. Trebuie prevenit atât cumulul prim marcă şi brevet cât şi cel prin marcă şi model.

Numeroase alte jurisprudenţe au admis chiar în lipsa unei menţiuni în lege, forma produsului ca semn susceptibil de a constitui o marcă. Astfel: - dreptul italian cuprinde soluţii favorabile protecţiei formei produsului ca marcă, în cazul când această formă nu este nici banală şi nici funcţională; - jurisprudenţa germană a fost însă ostilă protecţiei acestor mărci; - dreptul englez respinge mărcile cu trei dimensiuni, ca nefiind suficient de distinctive; - doctrina americană este favorabilă recunoaşterii mărcilor tridimensionale, inclusiv forma produsului, însă exigenţele privitoare la caracterul lor distinctiv sunt mai riguroase decât pentru celelalte semne folosite ca mărci. Dar chiar şi ţările în care fie legea, fie jurisprudenţa (jurisprudenţa = totalitatea soluţiilor date de instanţele de judecată într-un anumit domeniu) pe cale de interpretare, au admis protecţia ca marcă a formei produsului, practica arată că asemenea mărci sunt puţin numeroase, multe fiind respinse fie pentru că au un caracter tehnic ori estetic, fie pentru că s-au banalizat, încetând a mai fi distinctive. În sistemul legislativ din ţara noastră forma produsului poate fi susceptibilă de protecţie, cu condiţia de a nu fi necesară şi de a nu fi produse rezultate industrial. Jurisprudenţa trebuie completată cu excluderea de la protecţie a formei produselor noi, brevetabile, pentru a înlătura un cumul de protecţie exorbitant, precum şi a formelor care într-un anumit domeniu s-au blazat. Forma unei clădiri poate fi protejată prin marcă dacă nu are un caracter banal.
Forma ambalajului a fost admisă ca marcă chiar şi de autorii care au respins forma produsului. Sticlele Coca-Cola constituie un exmplu bine cunoscut de aesemenea marcă.
Culoare produsului sau ambalajului este supusă aceleiaşi controversate interpretări ca şi forma produsului. Dificultăţile par, în acest caz, şi mai mari, întrucât culorile sunt limitate ca număr, iar nuanţele sunt adesea imperceptibile pentru un ochi neexersat. Drept urmare, pericolul monopolizării este şi mai mare decât în cazul formei produsului. În marea lor majoritate, atât doctrinele cât şi jurisprudenţele au considerat că o singură culoare nu ar putea fi protejată ca marcă. În cazul însă al combinaţiilor de culori cu aspect caracteristic, acestea nu se opun la a fi protejate prin marcă. Instruţiunile pentru aplicarea legii române a mărcilor nu exclud posibilitatea înregistrării unei mărci alcătuită dintr-o singură culoare, cu condiţia ca aceasta să fie distinctivă sau să constituie un element esenţial al mărcii (o dispunere specială sau aplicarea ei pe anumite părţi ale produsului). Această decizie se impune tot mai mult în jurisprudenţă. Aşa, de exemplu, decizia privitoare la galbenul Kodak a consacrat relativ recent validitatea mărcii alcătuită dintr-o singură culoare. Admiterea ca marcă a combinaţiilor de culori nu a ridicat, în general, mari obiecţii. În cazul combinaţiei de două culori se protejează ca marcă caracterele specifice ale combinaţiei. c/ Categoria literelor şi cifrelor sunt printre semnele folosite ca marcă. De cele mai multe ori literele alese ca marcă sunt iniţialele unui nume sau al unei firme, cu condiţia ca ele să poată fi pronunţate şi să nu formeze un cuvânt cu semnificaţii cunoscute. De exemplu marca „Fiat” pentru F(abrica) I(taliana) A(utomobil) T(orino). În ceea ce priveşte utilizarea exclusivă a cifrelor ca marcă aceasta nu e admisă în practica jurisprudenţei române, fiind cosiderată insuficient de distinctivă în sine. Acestea pot fi făcute distinctive prin asocierea cu anumite elemente grafice speciale. d/ Combinaţii de elemente cuvinte, litere, cifre, reprezentări grafice, sau combinaţiile de semne sunt susceptibile de a beneficia de protecţia prin marcă. Distingem astfel: - marca complexă – alcătuită din mai multe elemente, care fiecare în sine poate constitui o marcă; - marca compusă – alcătuită din mai multe elemente, dintre care numai unele sau eventual nici unul luat separat nu poate constitui o marcă, numai ansamblul lor putând avea caracterul distinctiv necesar.

3.3. Clasificarea mărcilor Clasificarea mărcilor nu are numai o importanţă didactică, ci este nu mijloc esenţial pentru determinarea regimului lor juridic, contribuie la validarea mărcilor şi la apreciere eventualelor încălcări ale dreptului la marcă. Clasificarea mărcilor se face după o serie de criterii: - după destinaţie: mărcile sunt de fabrică şi de comerţ (comerciale); - după obiectul protejat: mărcile sunt de produs şi de servicii; - după titularul dreptului de marcă: sunt mărci individuale sau colective; - după numărul semnelor folosite: mărcile sunt simple şi combinate; - după natura semnelor folosite: mărcile sunt verbale, figurative şi sonore; - după efectul urmărit mărcile sunt auditive, vizuale şi intelectuale. Marca de fabrică, destinată producţiei, individualizează producătorul, fabricantul si favorizează dezvoltarea industriei. Marca de comerţ, destinată distribuţiei, individualizează pe distribuitor (comerciant) şi favorizează dezvoltarea comerţului. Ambele tipuri de mărci se referă la produse şi sunt susceptibile de protecţia prin lege. Marca de produse reuneşte într-o categorie comună marca de fabrică şi marca de comerţ, dat fiind că se referă la produse. Mărcile de servicii sunt menite să identifice prestările de servicii, prestate de întreprinderi diferite. Aceste tipuri de mărci se referă la servicii materiale sau pure. Astfel: - marca de servicii se aplică pe produse, pentru a identifica autorul serviciului al căror obiecte de activitate au fost aceste produse, de exemplu marca “Nufărul” pentru curăţătorie; - marca de servicii „pure” identifică serviciile care nu sunt legate de obiecte materiale, de exemplu serviciile bancare, de asigurări, organizare de spectacole, etc. Marca individuală – când titularul dreptului la marcă este o persoană fizică sau juridică determinată. Pentru acest tip de marcă funcţia de calitate este subordonată funcţiei de diferenţiere a produselor sau se adaugă la aceasta. Mărcile colective aparţin numai unor persoane juridice. Ele pot fi folosite numai de întreprinderile care îndeplinesc condiţiile prevăzute în regulamente aprobate de ministerele de care aparţin, ori de grupările colective care le reprezintă interesele. În cazul acestor mărci primordială este funcţia de calitate. Mărcile facultative sunt în principiu cele de comerţ şi de servicii. Mărcile obligatorii nu se pot raporta la comerţ sau la servicii, iar la întreprinderile producătoare au efecte negative pentru că nu mai au funcţii selective; conduc la degradarea valorii economice a mărcii, necesită cheltuieli inutile şi formalităţi complicate (pentru produse necorespunzătoare sau pentru mărci fără interes economic). Marca simplă – alcătuită dintr-un singur semn (un nume, o denumire, o reprezentare grafică etc.). Mărcile combinate reprezintă compoziţii de semne diferite, susceptibile de protecţie. Mărcile verbale cuprind mărcile alcătuite din nume, denumiri, sloganuri, cifre, litere. Mărcile figurative cuprind reprezentări grafice: embleme, viniete, desene, amprente, sigilii, etichete, culori etc. Mărcile sonore sunt alcătuite din sunete. Mărcile auditive se adresează auzului fiind în general verbale sau sonore. Mărcile vizuale sunt menite să lege în mintea consumatorului produsul de o anumită imagine. Mărcile intelectuale sunt alcătuite din semne verbale, figurative sau sonore, care au ca scop să evoce o idee pe care să o asocieze cu produsul sau serviciul pe care îl individualizează. Nu există marcă a cărei acţiune să fie exclusiv intelectuală.

Marca agentului sau reprezentantului este marca folosită sau înregistrată de distribuitorul unor produse importante care sunt expediate cu marca producătorului. Prin urmare este marca unor produse cu titular de marcă (= producătorul), ce sunt exportate într-o ţară şi care poartă şi marca distribuitorului. Mărcile notorii, celebre sau de mare renume beneficiază de o protecţie lărgită. Ori de câte ori, într-o anumită ţară, într-o anumită perioadă, aproape toţi cumpărătorii potenţiali ai produselor cărora le este destinată marca o cunosc, acea marcă este notorie. Condiţiile de notorietate sunt vechimea mărcii, intensitatea publicităţii, ideea de calitate, identificarea cu întreprinderea. Protecţia pentru aceste mărci poate fi restrânsă la produse identice, similare – pentru a evita reproducerea, imitarea, contrafacerea, sau extinsă prin utilizarea de către terţi (pentru produse diferite) – care pot profita pe nedrept de prestigiul dobândit de marcă în rândul consumatorilor. Marca capătă celebritate mondială, atunci când funcţia de reclamă, devenită primordială, conferă mărcii o valoare de sine stătătoare, independentă de calitatea sau de originea produsului. Mărcile defensive sau de obstrucţie asigură o protecţie sporită titularului. Prezintă anumite modificări de detaliu ale semnului distinctiv, cu scopul de a împiedica pe terţi să depună o marcă prea asemănătoare cu semnul principal înregistrat ca marcă. Mărcile de rezervă se referă la produse străine activităţii curente a depunătorului, prin urmare nu au legătură cu o marcă principală. Sunt de rezervă pentru că în momentul înregistrării titularii nu au intenţia să le folosească. Marca însoţitoare este marca materiilor prime şi produselor intermediare care însoţesc produsul final. Astfel, o serie de fibre textile s-au impus, însoţind produsul de-a lungul tuturor fazelor de fabricaţie, inclusiv produsul finit (de exemplu marca „Tergal” sau marca „Mohair” etc.). Marca „Felle quelle” presupune protecţia unei mărci pentru ţările importatoare, sub forma în care a fost înregistrată în ţara de origine, conform normelor ţării de origine şi nu conform normelor ţării importatoare, cu condiţia să nu fie contrară ordinii publice şi bunelor moravuri din ţara importatoare. Marca europeană – pentru ţările Uniunii Europene, cu efect pe teritoriul tuturor statelor contractante, are un caracter autonom, care presupune un regim normativ propriu, independent de reglementările naţionale.

3.4. Alegerea mărcilor Importanţa economică a mărcilor în strategiile comerciale ale întreprinderilor impune alegerea lor conform unor criterii pe care trebuie să le îndeplinească: - să fie clare, expresive, concise (cele compuse din cuvinte) cu o grafică modernă, uşor descifrabilă; - să fie simple, estetice, uşor de pronunţat (eufonice) şi de memorizat, iar în cazul celor grafice, desenul să sugereze produsul protejat prin marcă; - să fie semnificative, să transmită mesajul dorit; - să fie evocatoare de idei agreabile; - să fie internaţionalizabile (utilizabile în străinătate). Pentru ca marca aleasă să îndeplinească aceste condiţii sunt necesare o serie de studii prealabile, care vor avea ca obiect: • produsul – în ce priveşte originea, timpul, funcţiile, compoziţia, calităţile etc.; • mesajul – conţinutul informativ, evocator sau abstract – principal sau secundar; • publicul vizat – segmentul de cumpărători căruia i se adresează; • imaginea de marcă – ideea consumatorului despre produs, idee care trebuie să creeze o imagine pozitivă. Mărcile semnificative exprimă idei şi sunt destinate să informeze direct consumatorul cu privire la natura produsului („Interflora”), la efectele sale („Taillefine” pentru brânzeturi degresate), la compoziţie, la originea produsului („Nesscafé”), sau sunt destinate să evoce o asociaţie sugestivă de idei („Sortilège” – pentru a evoca un mister; „Fidji” – pentru a sublinia exotismul).

Mărcile abstracte, desemantizate – sunt mărci fantezie larg folosite în industria parfumurilor („Fa”, „Rexona”, „Lux” etc.) şi a detergenţilor („Dero”, „Omo”, „Ariel”, „Persil” etc.).

3.5. Modul de folosire a mărcilor Mărcile se folosesc prin ataşare sau prin aplicare pe produs, pe ambalaj, pe imprimantele prin care se oferă produsele, lucrările, serviciile, pe documentele care însoţesc produsele şi alte modalităţi (insigne, reclame, anunţuri, prospecte, cataloage, facturi etc.). În cazul produselor complexe (ansamblu, asamblate) aplicarea sau ataşarea mărcilor se face de către întreprinderea în care se realizează produsele finite. Dacă însă unele elemente sau subansambluri ale unor produse pot fi folosite şi separat, marca de fabrică a întreprinderii producătoare se va aplica şi pe aceste elemente sau subansambluri. Marca nu trebuie să fie aderentă la produs, astfel ca să dispară sau să fie înlăturată în timpul folosirii sau să împiedice bună funcţionare a produsului. Marca poate fi:
aplicată pe produs – etichetă, sigiliu;
forma produsului;
ataşată sau separată de produs (de exemplu forma ambalajului).

3.6. Dobândirea dreptului de marcă Dreptul de marcă poate fi dobândit de către orice persoană fizică sau juridică ce execută o activitate industrială sau de comerţ în ţara de origine sau în altă ţară, prin acordurile de reciprocitate ale ţărilor respective. Dobândirea acestui drept presupune o serie de acţiuni: 1. Înscrierea în registrul mărcilor se face de către administraţia competentă. Actul de înscriere este denumit depozit (în primul rând) şi înregistrare (în al doilea rând):  depozitul reprezintă înscrierea în registrul mărcilor, fără examinarea validităţii mărcii;  înregistrarea – înscrierea în registru, după examinarea validităţii. Depozitul mărcii este o modalitate de informare asupra apropierii unui semn distinctiv de un produs, o lucrare, un serviciu, o întreprindere, un distribuitor etc. şi nu trebuie confundat cu actul de folosire a mărcii, care înseamnă exploatarea efectivă a ei, exploatare generatoare a dreptului asupra mărcii conform unor sisteme. 2. Sistemul proprietăţii de folosire în care marca aparţine celui care a folosit-o public şi cert primul, care poate fi şi o altă persoană decât primul depunător (al solicitării de dobândire a dreptului de marcă). Această prioritate nu este supusă vreunei formalităţi, pentru a nu fi reţinută şi conservată; nu necesită nici un act, ori declaraţie sau titlu şi are o existenţă de fapt aparentă. Depozitul de marcă, prin acest mod de dobândire, nu este atributiv de proprietate, este doar o manifestare exterioară proprietăţii, care oferă proprietarului garanţii speciale; folosirea poate fi atât directă, cât şi indirectă (aplicarea mărcii pe cataloage, reclame etc.), iar folosirea continuă nu serveşte la dobândirea dreptului de marcă, ci la consolidarea acestui drept, cu efectul de a perpetua marca. În ţările în care dreptul de marcă se dobândeşte prin prioritatea de folosire, după expirarea unei anumite perioade, depozitul devine incontestabil şi nu mai poate fi atacat prin invocarea unui act anterior de folosire. 3. Sistemul depozitului declarativ în care data înscrierii depozitului constituie data certă (an, lună, zi, oră) luării în posesie a mărcii, iar conţinutul depozitului stabileşte limitele protecţiei, conţinut ce se trece în lista ce însoţeşte marca de înscriere. Anterioritatea născută prin folosire invalidează un depozit constituit ulterior. Dacă nu se stabileşte nici o anterioritate, depozitul se consideră prioritar. Efectul lui încetează o dată cu expirarea perioadei de protecţie pe care o asigură. .

Există şi sisteme mixte în legătură cu depozitul consituit, precum sistemele: - efectului atributiv amânat care completează sistemele anterioare cu transformarea depozitului, după o perioadă de timp nedeterminată, în dovada definitivă a dreptului depunătorului asupra mărcii; - provocator – după examinarea formală (nu de fond) a depozitului se publică marca; - avizul prealabil (sistem elveţian) în care organismul administrativ competent previne (avizează) pe depunător asupra eventualelor anteriorităţi. 4. Sistemul prin prioritatea de înregistrare, tradiţional legislaţiei germane, valabil şi în ţara noastră, în care dreptul la marcă îl dobândeşte cel care înregistrează primul o anumită marcă, actele de folosire anterioare înregistrării nefiind opozabile.

3.7. Procedura de înregistrare a mărcii Cuprinde trei faze principale: depozitul de reglementare, examenul cererii de înregistrare, înregistrarea propriu-zisă şi examenul de fond. Depozitul de reglementare se constituie prin înregistrarea unei cereri la organul administrativ competent – OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci). Pentru mărcile individuale, cererile se depun de către întreprinderile interesate, care fabrică produse, execută lucrări sau prestează servicii. Pentru mărcile colective, cererile se depun de către ministerele sau organizaţiile care reprezintă interesele înteprinderilor cărora urmează să le fie atribuite mărcile. Pentru mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu cererile se pot depune şi prin mandatar. La OSIM cererile se depun direct sau prin poştă şi sunt înregistrate în ordinea primirii (an, lună, ziuă, oră). Cererea de înregistrare a mărcii (formular OSIM) se întocmeşte într-un singur exemplar (în limba română), are ca obiect o singură marcă şi cuprinde următoarele dispoziţii: denumirea şi sediul solicitantului (sau numele şi adresa mandatarului), actul de împuternicire; obiectul activităţii întreprinderii (pentru mărcile individuale) sau ramura de activitate a ministerului ori a grupării colective (pentru mărcile colective) şi actul de înfiinţare şi organizare; indicarea produselor, lucrărilor, serviciilor de protejat prin marcă; invocarea dreptului de prioritate, cu indicarea datei de constituire a depozitului, dacă se revendică o prioritate în baza unei convenţii internaţionale; invocarea priorităţii de expoziţie, dacă se revendică o astfel de prioritate; descrierea mărcii; semnătura solicitantului; Într-un spaţiu special rezervat se înscrie denumirea sau reproducerea în alb, iar dacă marca cuprinde una sau mai multe culori, se indică acestea, sau în cazul mărcilor figurative cu o grafie specială se descrie aceasta. Anexele care trebuie să însoţească cererea de înregitrare a mărcii sunt: a) dovada existenţei legale a întreprinderii; b) dovada înregistrării sau depunerii mărcii în ţara de origine pentru mărcile întreprinderilor din alte state; c) un clişeu tipografic al mărcii, de anumite dimensiuni; d) 10 reproduceri ale mărcii, dacă se revendică o grafică, culoare sau combinaţie caracteristică; e) dovada dreptului de folosire ca marcă a semnelor pentru care, potrivit legii, trebuie o autorizaţie de la organele competente; f) certificatele de prioritate, când se solicită invocarea unei priorităţi; g) actul de împuternicire a mandatarului, dacă este cazul; h) pentru mărcile colective, lista întreprinderilor care pot folosi marca, aprobată de organul competent, care face înregistrarea; i) dovada plăţii taxei de înregistrare. Examenul cererii de înregistrare a mărcii se face în 20 de zile de la efectuarea depozitului, este un examen de formă în care se constată dacă cererile sunt sau nu complete. Pentru cererile

complete se emite şi comunică solicitantului decizia de admitere a depozitului de reglementare. Cererile incomplete se vor completa în termen de 6 luni. Dacă nu sunt completate în termen, acestea vor fi radiate din registrul mărcilor depuse în baza unei decizii de radiere care se comunică solicitantului. Examenul de fond şi înregistrare a mărcii se efectuează în termen de o lună de la admiterea depozitului de reglementare şi se desfăşoară în trei faze. · Într-o primă fază se clasifică depozitul, după clasificarea generală a produselor sau serviciilor şi după elementele figurative care alcătuiesc marca; se examinează caracterul distinctiv al mărcii, anteriorităţile şi se comunică solicitantului decizia de admitere a mărcii. · A două fază se desfăşoară în termen de două luni de la comunicarea deciziei de admitere şi constă în publicarea mărcii admise în „Buletinul de invenţii şi mărci”, publicaţie oficială a OSIM. După 3 luni de la publicare se emite şi comunică solicitantului (în termen de 15 zile) decizia de înregistrare a mărcii. · Ultima fază constă în înregistrarea mărcilor admise în registrul mărcilor de fabrică, de comerţ şi de servicii înregistrate, eliberându-se solicitantului certificatul de înregistrare.

3.8. Durata protecţiei mărcii Durata de existenţă a protecţiei mărcii este de 10 ani de la data constituirii depozitului, după care se pierd avantajele decurgând din efectuarea depozitului, nu şi dreptul la marcă, care se înnoieşte prin folosire. Se poate reînnoi înregistrarea fără a se aduce modificări esenţiale mărcii, redobândind avantajele de la constituirea depozitului. Încetarea (stingerea) dreptului de marcă are loc atât din cauze comune cât şi din cauze proprii sistemelor de dobândire a acestui drept:  expirarea duratei de protecţie şi nereînnoirea înregistrării;  abandonul mărcii prin nefolosire, neexploatare;  renunţarea titularului şi anularea mărcii Decăderea în drepturi are drept cauze, în general, neplata taxelor, neexecutarea obligaţiilor de exploatare, dacă acestea există. Decăderea din drepturi se pronunţă de către instanţele judecătoreşti. Radierea mărcilor intervine: • la cererea titularului în cazul renunţării sau lichidării întreprinderii titulare; • din oficiu, la cererea celor interesaţi sau în cazul expirării duratei de protecţie (când marca a fost anulată sau nulitatea a fost hotărâtă în instanţă).

3.9. Protecţia internaţională a mărcii Protecţia internaţională presupune înregistrarea unei mărci în altă ţară decât ţara producătoare a produsului sau serviciului ocrotit prin marcă. Înregistrarea internaţională a mărcilor se face prin OMPI (Organizaţia Mondială de Protecţie Intelectuală) de la Geneva, în temeiul unei înregistrări de bază efectuate într-una din ţările membre ale Aranjamentului de la Madrid şi menţinerea legăturii cu înregistrarea din ţara de origine pe o perioadă de 5 ani. După această perioadă, înregistrarea internaţională devine independentă de orice înregistrare naţională (conform Actului de la Nisa – sistemul „blocajului ţării de origine”). Cererea de înregistrare internaţională se face la administraţia ţării de origine în forma prevăzută de legea naţională, iar administraţia din ţara de origine depune cererea la OMPI (în dublu exemplar, în limba franceză, pe formulare OMPI). Înregistrarea poartă data cererii de înregistrare internaţională depusă în ţara de origine (cu condiţia să nu fi fost respinsă de OMPI). După înregistrarea mărcii, OMPI eliberează un certificat de înregistrare internaţională, care se înmânează titularului prin intermediul Administraţiei naţionale (la noi OSIM).

Mărcile înregistrate internaţional sunt publicate într-o publicaţie lunară editată de OMPI şi intitulată „Les marques internationales”, care reproduce comunicarea adresată Administraţiei naţionale interesate.

3.10. Marca şi numele comercial Numele comercial este echivalent cu denumirea sub care o întreprindere este cunoscută şi îşi desfăşoară activitatea. Acesta poate fi: un nume patronimic, o denumire legată de obiectul de activitate a întreprinderii sau o denumire fantezie. În timp ce numele comercial individualizează o întreprindere, marca este un mijloc de identificare a produselor. Ceea ce nu înseamnă că numele comercial nu poate fi utilizat ca marcă. Există o serie de trăsături distincte între numele comercial şi marcă, anume: - orice întreprindere comercială are un singur nume comercial (sau denumire), dar poate avea mai multe mărci sau niciuna; - protecţia mărcii este condiţionată de îndeplinirea unor formalităţi, pe când protecţia numelui comercial este independentă de îndeplinirerea vreunei formalităţi. BIBLIOGRAFIE 1. Stan, S., „Activele nemateriale şi valoarea firmei”, Comunicare făcută la rima Sesiune de Comunicări Ştiinţifice a Cadrelor didactice AISTEDA, Bucureşti, 15-16 mai 1998 2. Stoian, I., Pencea, R., Brotac, L., „Tehnici de comerţ internaţional pentru pregătirea importului şi a exportului”, Ed. Jeco Treding, Bucureşti, 1992 3. Erhan, V., „Brevetul de invenţie – obţinere şi exploatare”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995 4. ***LEGEA 64 din 11 Octombrie 1991, Publicată în Monitorul Oficial nr. 212 din 21 oct. 1991 5. Nicolescu, O., Verboncu, I., „Management”,Ed. Economică, Bucureşti, 1995 6. Russu, C., ş.a.,”Progres tehnic – eforturi, efecte, eficienţă”, Ed. Politică, Bucureşti, 1984 7. Eminescu, Y.,”Regimul juridic al mărcilor”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996