PARADIGME SI TEORII SOCIOLOGICE PENTRU O ASISTENTA SOCIALA DE CRIZA SI POST-CRIZA. ASISTENTA SOCIALA UMANISTA / SOCIOLOGICAL PARADIGMS AND THEORIES FOR A CRISIS AND POST-CRISIS SOCIAL WORK. HUMANISTIC SOCIAL WORK

PARADIGME ŞI TEORII SOCIOLOGICE PENTRU O ASISTENŢĂ SOCIALĂ DE CRIZĂ ŞI POST-
CRIZĂ.


ASISTENŢA SOCIALĂ UMANISTĂ







Petru Ştefăroi

REZUMAT

Atât teoria cât practica asistenţei sociale se află în faţa unor provocări
şi schimbări importante, determinate de criza economică dar şi de evoluţia
în sine a societăţii sau sistemului de asistenţă socială, în care
sociologiei i se solicită contribuţia. În prezentul articol se reliefează
necesitatea şi rolul paradigmelor sociologice contextualiste,
constructiviste, modern realiste, existenţialiste, umaniste şi postmoderne
în aceste procese; factori precum comunitatea, familia ori persoana/
personalitatea umană constituind categorii şi resurse cruciale ale noului
tip de asistenţă socială. În perspectiva acestor paradigme problema
socială, vulnerabilitatea, sistemul client se explică şi prin tulburări ale
calităţii relaţiilor interumane la nivel local, personal, organizaţional,
contextual, existenţial şi mai puţin prin caracteristicile universale ori
structural-funcţionale ale macrosistemelor din care fac parte. Articolul
cuprinde şi o referire la teoriile, metodele şi resursele contextualist-
umaniste în practica asistenţei sociale de criză şi post-criză şi se
încheie cu o scurtă prezentare a Asistenţei Sociale Umaniste – nou concept
de asistenţă socială, numit şi a treia cale în teoria şi practica
asistenţei sociale, fundamentată, printre altelele, pe teoria
microsociologică şi pe paradigmele sociologice contextualist-umaniste,
constructiviste, existenţialiste şi postmoderne.


SOCIOLOGICAL PARADIGMS AND THEORIES FOR A CRISIS AND
POST-CRISIS SOCIAL WORK. HUMANISTIC SOCIAL WORK

Both the theory and the practice of social work are facing important
challenges and changes, caused by the economic crisis also by the evolution
of society or the social welfare system itself, in which to sociology is
request its contribution. This article highlights the necessity and the
role of the contextualist, constructivist, modern realist, existentialist,
humanistic and postmodern sociological paradigms in these processes,
factors such as community, family or person/ human personality being
crucial categories and resources of the new type of social work. In light
of these paradigms the social issue, the vulnerability, the client system
can be explained as well by qualitative disorders and anomalies at the
interpersonal relationships level, at the local, organizational, personal,
contextual, existential, human level and less by the universal or/and
structural-functional characteristics of the macrosystems of which these
are part. The article includes also a reference to the contextualistic-
humanistic theories, methods and resources in crisis and post-crisis
practice of social work, and ends with a short presentation of the
Humanistic Social Work – new concept of social work theory and practice,
called also the Third Way, based, inter alia, on the micro-sociological
theory and on the contextualist-humanistic, constructivist, existentialist
and postmodern sociological paradigms.

Cuvinte cheie: criză, asistenţă socială, microsociologie, paradigma
contextualist-umanistă, asistenţă socială umanistă, resurse umane

Keywords: crisis, social work, microsociology, contextualist-humanistic
paradigms, humanistic social work, human resources



1. INTRODUCERE

Criza economică a redus mult resursele financiare alocate asistenţei
sociale, determinând o restrângere a numărului de persoane sau categoriil
beneficiare, în paralel şi cu o reducere drasnică a veniturilor majorităţii
populaţiei. În aceste condiţii a crescut mult riscul sărăcirii,
marginalizării, devianţei pentru o mare parte a populaţiei; categorii mari
de persoane care înainte de criză nu întâmpinau probleme mari de
supravieţuire sau adaptare socială s-au trezit în situaţii de risc sau
dificultate, solicitând sprijin unor servicii sociale ele însele grav
afectate de criză, cu resurse materiale şi umane mult diminuate.
Reducerea dramatică a resurselor a constrâns autorităţile să aplice
strategii de criză, să conceapă noi tipuri de strategii şi politici
sociale, comunităţile locale şi serviciile de asistenţă socială fiind puse
în situaţia să identifice soluţii practice de aplicare, iar teoricienii să
identifice noi construcţii teoretice sau metode. Vechile paradigme ale
politicii şi practicii în asistenţa socială, mai ales cele bazate cu
precădere pe teorii universaliste, globaliste, deterministe, solidariste
trecând în plan secund, locul lăsat trebuind să fie luat de teoriile şi
abordările care identifică explicaţiile şi resursele pe plan local, în
comunitate, în contextul sociouman al persoanei, în personalitatea/
creativitatea acesteia, la nivelul agentului social.
Schimbarea ori regândirea paradigmelor şi metodelor în politica şi
practica asistenţei sociale este şi o necesitate istorică, valorificarea
resurselor locale, ale contextului sociouman, ale existenţei concrete a
persoanei, ale personalităţii umane nefiind doar o soluţie temporară de
criză ci o etapă necesară şi o bună o oportunitate de inovare socială,
eficientizare şi reafirmare a demnităţii umane, de sporire a autonomiei
locale şi rolului persoanei în prevenirea şi rezolvarea problemelor
sociale.
În aceste procese sociologia, ca resursă ştiinţifică şi paradigmă
constituţională a asistenţei sociale, este poate cel mai mult solicitată,
fundamentarea sociologică ştiinţifică a politicilor şi practicilor noilor
tipuri de asistenţă socială fiind o necesitate. Situaţiile de criză conduc
la abandonarea paradigmelor vechi şi la constituirea altora" (Mărginean,
2000: 51). Sociologii trebuind astfel să apeleze tot mai mult la viziuni,
concepţii, teorii sau metode precum cele existenţialiste, contextualiste,
umaniste sau la unele curente ale gândirii postmoderne, marginalizate
deseori în perioade de bunăstare economică şi socială, când politicile de
redistribuire şi mecanismele universalist-solidariste rezolvă automat multe
probleme sociale. Adică tocmai acele paradigme care reliefează valenţele şi
rolul grupului, comunităţii, contextului şi persoanei în determinismul
social, în explicaţia vulnerabilităţii, în identificarea soluţiilor sau
resurselor de reabilitare ori adaptare socială.
Abordările şi paradigmele sociologice contextualiste, existenţialiste
sau umaniste aduc în prim planul cunoaşterii, investigaţiei sau
intervenţiei aspectele de contextualitate socioumană, de unicitate
existenţială şi psihosocială, de specificitate/ unicitate culturală ori
economică, punând accent pe explicaţiile contextual-existenţiale şi pe
resursele economice, culturale, umane ori psihosociale locale.
Se porneşte de la teza că în arhitectura" socială, individul şi
comunitatea sunt antrenaţi în complexe ţesături psihosociale (Bocancea,
2011: 76) şi aici se pot identifica resursele autentice şi durabile ale
adaptării şi reabilitării. Doar o abordare şi o gândire sociologică
contextualist-umanistă, existenţialistă, poate surprinde, în fenomenologia
şi etiologia complexă a unei situaţii sociale concrete, particulare, locale
toate aspectele relevante şi factorii etiologici implicaţi. În lipsa
relevării acestora evaluarea ar fi săracă, nerelavantă şi ineficientă în
perspectiva obiectivelor unei eventuale intervenţii în scop de schimbare şi
ameliorare durabilă. S-ar limita la o simplă schematizare epistemologică
structural-funcţională universală, aplicabilă aprioric unui număr nelimitat
de situaţii (ipotezate convenţional ca relativ identice), când, în
realitate, sursa problemei şi resursa schimbării ar sta în factorii de
ordin contextual-existenţial local, ideografici.
Interesul tot mai mare pentru metodele şi abordările de tip
contextualist, existenţialist sau umanist nu este justificat doar de criză
ci şi de caracteristicile societăţii postmoderne şi noilor probleme
sociale, altele şi de altă natură/ origine decât cele de acum câteva
decenii. Dacă majoritatea anomiilor şi problemelor sociale de atunci aveau
cauze şi caracteristici de ordin sistemic, societal, global odată cu
dezvoltarea explozivă socială, culturală (multiculturalismul), cu apariţia
unor noi tipuri de probleme sociale/ umane, multe dintre cauze sunt
identificabile la nivel local, prin factori de ordin cultural,
administrativ, etnic sau psihosocial specifici.
Abordările de tip universalist, globalist nu mai sunt, în metodologia
cercetării sau intervenţiei, foarte mult de folos nici sociologului nici
asistentului social pentru că originea problemelor pe care le investighează
sau încearcă să le rezolve se află în socio-ecologia locului, la nivelului
agentului social nu al structurii sau sistemului, iar natura acestora
solicită focalizare pe context, unicitate, specificitate. La nivel local,
contextual sau personal, se află şi soluţiile ameliorării/ normalizării.
Aşa se explică extinderea, ca număr de itemi, diversitate sau specializare
a chestionarelor de cercetare utilizate de către sociologi sau machetelor
de evaluare utilizate de către specialiştii din asistenţa socială,
interesul sporit pentru aspectele ontologice, contextual-culturale,
contextual-sociale ale cazurilor, pentru caracteristicile psihosociale
particulare ale grupurilor/ comunităţor, pentru implicaţiile locale de
ordin etnic, juridic, politic, etic sau pentru noi concepte de asistenţă
socială precum cel de asistenţă socială umanistă.


2. PARADIGME SOCIOLOGICE ALE ASISTENŢEI SOCIALE. ALTERATIVE EPISTEMOLOGICE
ŞI TIPURI DE GÂNDIRE

Sistemul dar şi conceptul de asistenţă socială a devenit astăzi atât de
cuprinzător încât, desigur în mod greşit, chiar şi sistemul de pensii este
considerat uneori ca făcând parte din sistemul asistenţei sociale. Tot mai
frecvent asistenţei sociale i se atribuie dimeniuni preponderent economice
sau politice, confundându-se asistenţa socială cu protecţia socială sau
politica socială, chiar economică, unde se operează, în mod logic, cu
paradigme globaliste sociologist-economice şi societal-politice,
explicaţiile şi resursele identificându-se tot la nivel societal sau macro-
economic. Asta în timp ce asistenţa socială autentică, originară, care
priveşte clientul (individual sau colectiv), suferinţa, drama personală şi
umană a persoanelor sau comunităţilor, obiect autentic al asistenţei
sociale, sunt adeseori marginalizate.
Oricum, asta fiind realitatea, şi paradigmele epistemologic-
sociologice care le susţin tind să se grupeze pe tipuri de gândiri: pe de o
parte, paradigma sau gândirea sociologică universalist-deterministă, ori
structural funcţionalistă pentru sfera de protecţie, politici sociale,
prestaţiilor sociale universale şi resurselor "societale" (redistribuire),
precum şi sistemul global de asistenţă socială şi, pe de altă parte,
paradigma ori gândirea contextualistă, existenţial-umanistă şi unele
curente ale postmodernismului pentru sfera practicilor de asistenţă social,
al serviciilor focalizate, bazate pe evidenţe, al resurselor locale,
contextuale, existenţiale, umane.
Pe parcursul timpului, odată cu impunerea sociologiei ca ştiinţă s-au
profilat, în acord cu cele două paradigme fundamentale şi tipuri de
gândiri, ca dominante, două mari modalităţi de obordare epistemologic-
metodologică: nomotetice şi ideografice. În aceiaşi ordine de idei, Boudon
(1971) clasifică orientările sociologice în deterministe
(hiperculturaliste, de tip realist, metodologice) şi interacţioniste (de
tip weberian, de tip mertonian, de tip tocquevillian). Relevantă este şi
opoziţia dintre sociologia obiectivă ori pozitivă, reprezentată, în
principal de Durkheim, şi cea interpretativă, promovată, cu precădere, de
Weber.
Abordarea nomotetică sau nomologică, cum mai este cunoscută, în
domeniile socio-umane, are ca fundament teza că entităţile sociale,
realităţile umane au pattern-uri, tipare unitare, universale de
structurare, funcţionare, geneză sau dezvoltare (Cuin, 2006), de aceea
cunoaşterea şi modearea teoretică a unui caz particular permite atribuirea
caracteristicilor tuturor cazurilor din speţa respectivă. Metoda
generalizantă", aşa cum o numeşte Rickert (1986), relifează regularităţile
generale a unei realităţi sociale, facilitează descoperirea de legi,
corelaţii, raporturi universale, permite realizarea unor anticipări şi
predicţii ale evoluţiei sistemului socio-uman, problemelor sociale sau
comportamentelor, determină moduri unitare de acţiune şi gândire la
categorii diverse de persoane şi în contexte sociale variate; permite, în
consecinţă, generalizările ştiinţifice. În asistenţă socială a familiei şi
copilului, de exemplu, monada sociologică nomoteotică operează prin
reprezentarea universală a familiei, a structurii şi funcţiilor ei. Prin
plasarea copilului în familia substitutivă se reface, teoretic, o situaţie
de normalitate, copilul recăpătând apriori statutul pierdut de fiică/ fiu,
soră/ frate, membru al unei familii etc.
Spre deosebire de abordările şi metodele de tip nomotetic cele
ideografice reprezintă entitatea socio-organizaţională ori personalitatea
ca existenţe unice, foarte complexe, multidimensionale, multifactoriale,
multicauzale, de aceea adevărata cunoştere sau succes al intervenţiei sunt
condiţionate de luarea în considerare a tuturor factorilor implicaţi, a
factorilor contextuali culturali, socio-economici ori psihologici concreţi,
locali şi nu doar a unor esenţe sau structuri imuabile universale (Healy,
2007: 12). Situaţia socioumană ca atare constituie în sine o forţă
existenţială implacabilă, greu modelabilă de pattern-urile epistemologice
structurante, sau de reprezentările generalizante ale actorilor. Adepţii
abordărilor de tip ideografic susţin primordialitatea legilor statistice în
raport de cele deterministe. Enunţurile acestora nu aspiră la definiţii cu
aplicabilitate universală, ci se mulţumesc să estimeze regularitatea unor
raporturi între factori. De aceea, pot fi considerate legi cu putere
limitată. Integrarea copilului într-un nou mediu sociouman implică
contrapunerea a două contexte, universuri ontologice, iniţial
incompatibile, iar procesul de integrare este de fapt un parcurs de
construcţie mutuală a unui nou modus vivendi, unui nou univers existenţial.
Faptul că adminstrativ sau strict social copilul dobândeşte statutul de
copil, fiu/ fiică etc nu înseamnă că integrarea este deja realizată. Totul
trebuie luat de la zero cu factorii ontologic-culturali specifici,
contextul şi persoanele concrete antrenate în proces, sub semnul noii
realităţi socio-umane create. Nu are loc un simplu act de incluziune
formală a unui element într-un sistem dat ci este o o confruntare, o
aventură în necunoscut.
În lumina celor două mari paradigme şi tipuri de abordări
epistemologice au apărut o multitudine de teorii, orientări, paradigme,
grupate, aşadar, tot în două mari categorii. Pe de o parte, teorii şi
paradigme deterministe, universaliste, structural-funcţionaliste, iar pe de
altă parte, paradigme contextualiste, interpretative, constructiviste ori
existenţialist-umaniste. Chiar dacă dihotomizarea este, în mare parte
arbitrară, ea are o relevanţă metodologică importantă, inclusiv în
paradigma sociologică a asistenţei sociale.
În perspectiva paradigmelor universalist-deterministe, a celor
structuralist-funcţionaliste cruciale sunt concepte precum sistem,
organizare, structură, funcţie, unitate, omogenitate sau finalitate.
Sistemul social (societatea, familia, organizaţia etc) reprezintă un întreg
structurat, universal şi funcţional în care diferitele elemente (indivizi,
comportamente, instituţii, norme, finalităţi) pot fi explicate prin
cerinţele teleologice şi funcţionării întregului (Parsons, apud.
Buzărnescu, 1995: 123). Structura rămânând în esenţă constantă, diferite
elemente care-o compun îndeplinesc anumite funcţii determinate. Cu o
arhitectură unică şi îndeplinind funcţii specifice, structura asigură
echilibrul, existenţa, stabilitatea şi funcţionarea sistemului. Structurile
ar preceda indivizii, sunt universale, imuabile şi explicative în raport cu
aceştia, fiecare element constitutiv are un caracter funcţional, necesar şi
teleologic. În perspectiva acestor paradigme primează integrarea socială,
normativă, structurală şi cea funcţională. Problemele sociale, tulburările
de adaptare şi integrare sunt explicate prin imperfecţiuni structural-
funcţionale ale sistemului social, sau unor incompatibilităţi de natură ori
funcţie element-sistem.
Spre deosebire de paradigmele deterministe, de tip universalist sau
funcţionalist cele contextualiste, constructiviste, existenţialist-
umaniste, o mare din cele postmoderne, descriu entitatea socio-
organizaţională, familia, situaţia socială problemă ca realităţi dinamice,
unice, ireductibile, autodeterminante, foarte complexe, nerecurente,
impredictibile, multidimensionale, multifactoriale, multicauzale (Ştefăroi,
2009a: 26). Aceste teorii şi paradigme constituind astfel resursă
epistemologic-metodologică crucială a noilor orientări din asistenţa
socială, a asistenţei sociale de criză şi post-criză, a asistenţei sociale
umaniste (Ştefăroi, 2015b).


3. TEORII ŞI PARADIGME SOCIOLOGICE PENTRU O ASISTENŢĂ SOCIALĂ DE CRIZĂ ŞI
POST-CRIZĂ

Precum marea majoritatea a curentelor de gândire, orientări sau doctrine
din sociologie, şi paradigma contextualistă, realismul modern, sociologia
existenţialistă sau umanistă, pe care le considerăm principalele paradigme
sociologice ale asistenţei sociale de criză sau post-criză, îşi au origine,
sursa principală în filosofie, în marile dezbateri şi dihotomii metafizice
fenomen-esenţă, absolut-relativ, existenţă-conştiinţă, abstract-concret,
adevăr-fals, haos-ordine, imanenţă-transcendenţă, determinare-
indeterminare, fiinţă-existent, fiinţă-neant, fiinţă-timp, formă–fond,
structură–funcţie, fizică–metafizică, real–ideal, necesitate–întâmplare,
libertate–necesitate, natură–cultură, idealism–materialism,
raţional–mistic, natural–supranatural, obiectiv–subiectiv, absolut–relativ,
sistem–element, societate–individ, unic–multiplu, general–particular etc.
De consemnat şi rolul culturii/ curentelor culturale, ştiinţei, religiei şi
eticii.




3.1. PARADIGMA SOCIOLOGICĂ CONTEXTUALISTĂ ŞI REALISMUL MODERN

Paradigma contextualistă poate fi analizată în lumina unei orientări
mai consacrate: sociologia interpretativă. Weber (2001) a construit o
metodologie interpretativă de studiere a fenemenelor sociale, în
concordanţă cu propria sociologie subiectivă, bazată pe analiza
semnificaţiilor psihologice (fără a cădea în psihologism) investite de
către persoane în acţiunile lor. Se pune accentul pe aspectul ireductibil
al faptelor sociale cercetate. Conceptele centrale ale acestei sociologii
sunt acţiunea socială şi înţelegerea interpretativă.
Dacă, precum s-a subliniat mai sus, în perspectiva paradigmelor
universalist-deterministe, a celor structural-funcţionaliste clasice
cruciale sunt concepte precum sistem, organizare, structură, funcţie,
unitate, omogenitate sau finalitate, sistemul social (societatea, familia,
organizaţia etc) reprezintănd un întreg structurat, universal şi funcţional
în care diferitele elemente (persoane, grupuri, comportamente, instituţii,
norme, finalităţi) pot fi explicate prin cerinţele funcţionării întregului
(Parsons, apud Buzărnescu, 1995: 123), structura rămânând în esenţă
constantă, paradigmele interpretative şi contextualiste descriu entitatea
socio-organizaţională, familia, situaţia socială problemă ca realităţi
dinamice, unice, ireductibile, autodeterminante, foarte complexe,
nerecurente, multidimensionale, multifactoriale, multicauzale în care
primează rolul actorului social în faţa structurii ori întregului (Schutz,
1972). De aceea, adevărata cunoştere sau succes al schimbării sunt
condiţionate de focalizarea pe context şi agentul social, de luarea în
considerare aspectelor implicate şi nu doar a unor cauzalităţi/ legităţi/
determinisme structurale, universale sau structuri imuabile. Presupune
abordări de tip calitativ (Mjoset, 2009: 46), iar în asistenţa socială
atenţia pentru factorii culturali, umani şi psihosociali ai situaţiei de
dificultate (Payne, 2011).
Contextualismul sociologic propune focalizarea pe contextul social,
psihologic, cultural şi istoric, pe situaţia concretă, nerecurentă, pe
persoană, client, pe caz" (Mjoset, 2009: 46), în asistenţa socială pe
caracteristicile unice, ireductibile ale situaţiei de dificultate
(Bocancea, 2011). În domeniul ştiinţelor sociale, şi-a constituit un set de
principii, valori şi caracteristici definitorii:
conduitele, reacţiile, acţiunile oamenilor se desfăşoară în contexte
sociale (personale, culturale, economice, etice) particulare şi
nerecurente;
schimbarea şi dezvoltarea socială au ca principal motor motivaţia
persoanelor şi grupurilor pentru nou şi viaţă mai bună;
nu există corespondenţă deplină între reprezentările intelectuale
(stiinţifice) generalizante şi realitatea socio-umană concretă;
existenţa şi comportamentul în context social, economic, psihologic,
cultural, moral, juridic determinat este adevăratul obiect de cunoaştere
sau de intervenţie al ştiinţelor şi practicilor sociale.
Contextualismul sociologic s-a afirmat el însuşi prin mai multe
orientări şi paradigme sau are multe în comun cu interacţionismul şi
construcţionismul (Thomas, 1996).
Promotorii interacţionismului social subliniază aspectul că
societatea, sistemele sociale şi umane sunt produsul interacţiunii umane,
indivizii la rândul lor se explică prin interacţiunea cu ceilalţi indivizi
şi cu sistemul social din care fac parte, în principal prin sistemul de
valori, norme şi simboluri sociale, culturale morale etc. (interacţionismul
simbolic, Blumer, 1969). Societatea/ comunitatea este produsul acţiunii şi
interacţiunii umane, este produsul modului în care oamenii interpretează
semnificaţia informaţiilor, evenimentelor şi regulilor sociale, în funcţie
atât de conţinutul obiectiv al acestora cât şi de particularităţile
personalităţii lor (Endler şi Parker, 1992: 183).
Constructivismul social reliefează faptul că societatea este un
construct, de aceea analiza se focalizează pe modul său de constituire şi
instituire. Organizaţiile umane, realitatea socială, personalitatea,
vulnerabilitatea socială sunt produse/ creaţii umane (Cojocaru, 2005: 48),
procese, construcţii dinamice complexe, ontogenetice şi nu simple
materializări ale unor structuri universale, tipare sau procese
predestinate. Societatea este un construct uman. O inovaţie. Toate
componentele culturii – limbile, religia, miturile, arta, familia cu
regulile ei, organizarea socială – sunt constructe umane noi, deci
inovaţii" (Zamfir, 2009: 8). În perspectivă constructivistă copilul, în
procesul de învăţare socială, nu este reprezentat ca un învăţăcel pasiv,
sau ca un element amorf în sistemul familial sau grupul de învăţare ci ca
un actor al propriei dezvoltări şi emanicipări personale (Harel şi Papert,
1991). Acesta își dezvoltă deprinderi şi conduite adaptative în mod activ
prin interacțiunile dinamice cu mediul psihosocial, cu ceilalţi membrii ai
comunităţii. Învățarea socială şi adaptarea sunt văzute ca procese active
de construire de noi comportamente, negociate" cu mediul social, de
devenire şi asimilare culturală creativă (Lock şi Strong, 2010: 5).
Comunicarea şi interacţiunea personală concretă, senzorială, având, în
acest sens, rol crucial, intervenind direct în activitatea de construire
ontologică sau psihologică (constructe personale/sociale) a realităţii
sociale. Din această perspectivă, comunicarea este înţeleasă ca un proces
de co-elaborare a realităţii socio-umane, în care părţile îşi ajustează
reciproc conduitele, atitudinile, personalitatea, ataşamentele.
Odată cu avansarea gândirii şi abordărilor postmoderne în sociologie
şi constructivismul, aşa cum a fost iniţial definit, a început să se
nuanţeze ajungândsu-se chiar la o anumită contestare a tezelor sale
fondatoare prin deconstructivism, contribuind din plin la constituirea
sociologiei critice. Prezintă dezinteres pentru istoric şi cauzalitate,
propune viziunea globală şi pierderea detaliului în întreg (Game, 1991).
Teza sociologică centrală a deconstructivismului este: ceea ce este
societatea şi existenţa socială la un moment dat se constituie şi instituie
prin mecanismele puterii şi presiunii globale, de aceea trebuiesc supuse
unor unor judecăţi şi justificări comune.
O resursă sociologică teoretic-metodologică importantă a asistenţei
sociale de criză şi pos-criză o constituie, fără nici o îndoială, gândirea
realistă, mai ales realismul sociologic modern. Se impune cu paradigme
precum:
realitatea socială există idiferent de prezenţa sau reflecţia
observatorului;
realitatea există ea trebuie şi poate fi studiată;
societatea evoluează în în legea ei" indiferent de aşteptările,
proiectele sau acţiunile oamenilor;
Metoda sociologică a realismului modern, a noilor realisme", propun
observarea atentă a realităţii şi reflectarea ei cât mai obiectivă, cu
focalizare pe particulat şi ideografic, fără, însă a desconsidera total
întregul, viziunea şi abordarea teleologică. Realismul modern depăşeşte
gândirea atomist-empirică fondatoare şi concentrarea pe realitatea fizică;
în ştiinţele socio-umane relifează tot mai mult importanţa fiinţei umane, a
persoanei şi valorilor/ experienţelor spirituale în existenţa socială şi
practica socială (Amall, apud Buzărnescu, 1995: 141). După Watt (1957),
reprezentant de frunte al realismului modern, în linia de gândire a lui
Descartes, Locke sau Reid, adevărul (adevărul social/ uman) poate fi
descoperit cel mai bine prin simţire şi prin modul în care este efectiv
trăit de către persoană sau colectivitate, prin experienţă socială.
În zona cercetării sau practicii sociale propune metodele bazate pe
evidenţe care presupun concentrarea pe realitatea concretă nerecurentă,
fenomenologică şi experimentabilă a situaţiei socioumane, evaluarea pleacă
de la relevarea caracteristicilor legate de cultura locală, religie, etnie,
surprinde relaţiile, fenomenele şi procese psihosociale ori empatetice (de
ataşament) specifice, caracteristicile culturii organizaţionale ori
specificităţile psiho-socio-culturale, antropologice şi economice ale
problemelor sociale. În activitatea de intervenţie profesionistul operează
cu calităţi profesionale şi umane precum meticulozitate, rigoare, empatie,
experienţă profesională, umană şi socială adecvate specificului mediului,
problemei şi clientului.



3.2. ORIENTAREA SOCIOLOGICĂ EXISTENŢIALISTĂ

Fără nici o îndoială, dacă există o resursă filosofică şi
epistemologică insuficient utilizată în sociologie sau asistenţă socială
atunci aceasta este teoria existenţialistă. Din cauza expresiei aparent
sofisticate categoriile acesteia au pătruns destul de puţin în ştiinţele
sociale, însă reprezintă o resursă care cu siguranţă va fi exploatată tot
mai mult în viitor.
Existenţialismul, curent şi teorie fenomenologică importantă,
îndeosebi în filosofie, este legat de numele unor mari gânditori precum
Husserl, Kierkegaard, Heidegger, Sartre, Frankl, Simone de Beauvoir,
Merleau-Ponty şi mulţi alţii. A făcut din studiul omului şi existenţiei
sale sociale concrete teza sa constituţională, contribuind şi la
constituirea unei orientări fenomenologice în sociologie, în principal prin
Schultz sau Weber (Buzărnescu, 1995: 130). Este, alături de fenomenalism,
sursa filosofică principală a orientărilor contextualiste sau
microsociologiei. Se afirmă prin creştererea interesului pentru cercetarea
realităţii sociale concrete, pentru existenţa socială.
A impus primatul existenţei omului ca individ şi unicitate în
societate. Fiinţa (omul) nu există aprioric, nu este o abstracţiune
filosofică sau un număr statistic, ea se construieşte existenţial, în
parametri de timp şi spaţiu, cu atributele lui aici, acum, astfel, într-un
context sociouman existenţial determinat (Sartre, 2000). Fiinţa (umană),
aşa cu este ea, rezultă din asimilarea ontogenetică a experienţelor
sociale, din interacţiunea cu celălalt concret. Fiind, un produs al
mediului, existenţei, trăirilor contingente fiinţa se va lega ombilical de
acestea, constituind o unitate ontologică cu mediul.
Pe lângă faptul că existenţialismul a adus în prim-planul dezbaterilor
problema existenţei umane, a existentului uman concret, a fiinţei umane
unice, singulare aduce contribuţii semnificative şi căutărilor filosofice,
psihologice, sociologice sau antropologice privind limitele fiinţei umane
concrete în context social şi istoric, vulnerabilitatea, suferinţa,
fragilitatea fiinţei umane şi a mediului în care convieţuieşte. Conştiinţa
nefiinţei şi a vulnerabilităţii sale sociale este o permanentă sursă de
nesiguranţă, instituind, o stare permanentă de angoasă, anxietate
existenţială şi neadaptare socială (Frankl, 2009).
Totuşi, fiinţa umană are posibilitatea, prin libertatea care-l
caracterizează (Heidegger, 1995), prin judecată, imaginaţie, conştiinţă,
voinţă, să-şi conducă şi să-şi construiască propriul destin conform
aspiraţiilor (Sartre, 2000). Pentru subiect este o alegere dar şi o luptă
între fiinţă şi nefiinţă, între viaţă şi moarte, între excludere şi
adaptare socială. Astfel, fiinţa se descrie bipolar, cu un pol negativ -
suferinţa, inadaptarea socială, ce pot conduce la marginalizare sau chiar
sinucidere şi cu un pol pozitiv - fericirea, realizarea personală şi
socială, împlinirea, adaptarea socială.
Unele dintre conceptele şi valorile fenomenologice şi existenţialiste
au fost preluate şi adaptate de către sociologie şi asistenţa socială,
chiar dacă nu totdeauna în mod explicit. Ontologia socială abstractă
generalizatoare este înlocuită prin concepte precum existenţă socială,
realitate umană, fapt social (Comte, 2009, Durkheim, 2004), problemă
socială, suferinţă umană etc. Astfel, în ceea ce s-a consacrat, până la
urmă, ca sociologie existenţialistă, nu structura, funcţia sau macro-
organizarea socială/societală abstractă sunt teme de interes ci existenţa
socială şi umană ca atare, existenţa ca existenţă, existenţa socială în
sine, singulară, a unei comunităţi sau persoane (Kotarba, 2002: 5). Atenţia
se focalizează atât pe aspecte pur sociale, cât şi pe cele culturale,
etnografice, antropologice sau psihologice. Devianţa este expresia unei
angoase/excluderi sociale existenţiale, a unei situaţii de impas sociouman
existenţial şi nu expresia unor neadaptări structural-funcţionale într-o
societate aproric reglată. În perspectiva sociologiei şi asistenţei sociale
existenţialiste sunt interesante situaţiile unice şi particulare de
sărăcie, marginalitate, devianţă etc, descrise în multitudinea de factori
şi elemente de expresie sau cauzalitate, ca impasuri şi crize existenţiale
socioumane temporare (Tiryakian, 1962).


3.3. SOCIOLOGIA UMANISTĂ

Elemente ale gândirii sociologice umaniste pot identificate încă din
reflecţiile şi scrierile marilor antici Socrate, Platon sau Aristotel.
Subliniem în acest context ideea lui Platon, expusă în Republica", după
care rolul fundamental al statului (cetăţii) este acela de a asigura
dreptatea şi binele individului, de a realiza compatibilizarea dintre
interesul public cu cel individual.
Ideile şi metodele sociologiei interpetative, existenţialiste sau
interacţioniste s-au constituit în bază şi resursă importantă pentru
instituirea, ca disciplină distinctă în cadrul sociologiei, a sociologiei
umaniste. Apariţia acesteia este legată de numele lui Florian Znaniecki.
Esenţa acestei sociologii este dată de preocuparea ştiinţifică pentru
studiul valorilor şi semnificaţiilor culturale ale interacţiunii sociale,
primatul persoanei ca fiinţă umană sensibilă şi subiect de suferinţă în
raport de societate şi opresiunea politică,, rolul personalităţii/
intereselor individuale în organizarea/ funcţionarea socială, în
comunitate/ societate. Se afirmă în mod declarat ca opoziţie la structural-
determinismul societal, pozitivism şi metoda ştiinţifică excesiv
generalizatoare, care minimalizează personalitatea şi valorile intrinsec
umane în ecuaţia explicativă a fenomenelor sociale.
Printre preocupările importante se află: urmărirea modului în care
trăiesc, iubesc, suferă şi interacţionează în mod concret oamenii; ce
relaţii de ataşament se stabilesc între aceştia în raporturile de rudenie,
prietenie, duşmănie, interes, colegialitate, relaţii de putere; rezilienţa,
copingul, cum rezolvă aceştia diverse probleme, adaptarea la schimbare sau
reacţia în faţa unor crize sau evenimente majore; cum îşi reglează
interactiv conduitele şi simbolizează/cutumizează mutual existenţa socială
(legile, valorile, obiceiurile, ritualurile, comportamentele, instituţiile,
ideologiile).
Sociologia umanistă reprezintă sistemul social, societatea, grupul
social, familia, organizaţia profesională ca o uniune de individualităţi/
personalităţi în care relaţiile şi raporturile nu sunt aprioric impuse ci
se construiesc în dialectica complexă a interacţiunilor umane particulare,
a ontologiei contextului psihosocial nou creat (Znaniecki, 1969). Atunci
când se analizează grupul familial, de exemplu, tip de grup care
interesează în mod special în asistenţa socială atenţia se focalizează pe
existenţa familială socioumană empatetică şi pe relaţiile singuare de
ataşament instituite în dinamica interacţiunii dintre membrii acestuia.
Abordarea este apropiată de psihosociologie, totuşi atât fenomenele de
cogniţie interpersonală, de atribuire, identificare, de comunicare, cât şi
de influenţă socială sau adaptare/conformare se descriu în termeni mai
degrabă uman-ontologici, decât psihosociologici (Lawson şi alţii, 2007).
Diferenţa nu este numai de terminologie sau metodă ci de obiect. În
abordarea umanistă accentul cade pe raporturile unice instituite prin
interacţiune contingentă preponderent empatetică şi pe relaţiile sociale
între persoane cu suflet (Ştefăroi, 2009a).


3.4. GÂNDIREA SOCIOLOGICĂ ŞI CULTURALĂ POSTMODERNĂ

Fără nici o îndoială gândirea sociologică şi culturală postmodernă are
un rol crucial în susţinerea noilor orientări şi practici, de criză, din
asistenţa socială, nu doar pe raţionamentul contemporaneităţii dar şi
pentru că multe dintre dintre teoriile sau valorile pe care le promovează
se pot constitui în paradigme teoretice valoroase.
Aşa cum bine se cunoaşte postmodernismul în are originea în artă,
însă, mişcarea, care s-a impus tot mai mult ca un curent de gândire major
în contemoraneitate, a fost puternic resimţită în filosofie, între alţii
prin Thompson, Pannwitz sau iar Nietzsche. În sociologia contemporană
postmodernismul este identificabil, printre altele, prin următoarele idei
şi valori (le enumerăm doar pe acelea care au relevanţă pentru tema
articolului):
societatea, comunitatea, grupul etc. sunt entităţi deosebit de
complexe, fără scopuri şi ţinte clare;
societatea umană este o existenţă fragmentată, discontinuă şi
neunitară;
dinamica socială este deosebit de fluidă, entitatea socială este în
contină schimbare, societatea nefiind modelabilă episemologic şi
nefiind niciodată identică cu ea însăşi (Beck, 1992).
predomină indeterminarea şi iraţionalul;
relaţia dintre instituţii şi persoană este ambivalentă şi nesigură;
de la economia bazată pe bunuri la economia bazată pe servicii, de
la de la obiecte la infomaţie;
hedonismul şi relativismul moral/ cultural;
de la teoria generală a sistemelor la teoria sistemelor complexe (a
haosului) sau la teoria sistemelor emergente etc.

Teoria haosului sau a sistemelor complexe este considerată de către
multi autori drept paradigmă epistemologică constituţională a
posmodernismului. Este legată de numele matematicianului Poincare şi
consacră abordarea multidimensională, emergentă şi deschiderea spre noi
obiective sau reprezentări. De asemenea, se consideră că această paradigmă
epistemologică permite operarea cu succes şi în reprezentarea contextualist-
umanistă a problemei sociale sau clientului. De exemplu, Hudson (2000),
inspirându-se din teoria haosului propune abordarea problemei sociale prin
paradigme mai complexe decât cele consacrate, luându-se în calcul şi alţi
factori decât cei consacraţi în calificarea unei situaţii de dificultate şi
proiectarea soluţiilor/ metodelor adecvate. Acesta nu contestă validitatea
paradigmelor clasice, construite în logica teoriei generale a sistemelor,
dar semnalează pericolul nesurprinderii unor dinamici ale sistemului social
sau cultural, mai ales cele de calitate şi de profunzime, prin paradigme
logice sau matematice relativ simple, reducţioniste, universale.
Societatea, comunitatea, grupul social, familia, problema socială, situaţia
de dificultate, personalitatea, clientul sunt entităţi mult mai complexe
decât le pot modela paradigmele clasice ale teoriei generale a sistemelor.
Primul factor imprevizibil" şi greu controlabil îl constituie libertatea
persoanei, personalitatea umană. După Hudson, teoria sistemelor tinde să
standardizeze persoana (clientul), neluând în calcul toate valenţele şi
dimensiunile acesteia.
În spiritul postmodernismului sau teoriei haosului şi teoriile
contemporane ale ecologiei sociale propun reprezentarea şi abordarea
clientului în context complex, multidimesional (Rorhery, 2007). După
promotorii noilor curente ecologia socială are rolul de a înlocui
atitudinea noastra dominatoare, cu o atitudine plină de etică şi
responsabilitate, o atitudine ce reflectă cu adevărat rolul omului
mileniului III, acela de a crea o lume mai bună pentru toţi locuitorii
planetei. Teoriile ecologiei sociale promovează schimbarea valorilor
existente. Ar însemna o transformare a mentalităţii noastre dominatoare
într-o mentalitate complementară, în care rolul omului ar fi acela de a
ajuta mediul înconjurator (natural şi uman) să-şi conserve bogăţia.
Ecologia socială recomandă o societate bazată pe valori morale, pe ajutor
reciproc, pe sprijinirea mediului şi aproapelui. Persoanele din acest tip
de societate nu fac diferenţa dintre interesele comunităţii şi interesele
personale.
O mişcare interesantă, mai mult sau mai puţin postmodernă, este şi
feminismul. Lena Dominelli (1989, 2002) abordează conceptul de feminism în
asistenţa socială prin conceptele de empowerment şi relaţii de putere. În
relaţiile inumane de putere şi subordonarea femeii îşi au originea multe
probleme cu care se confruntă serviciile de asistenţă socială. Rezolvarea
lor ar degreva mult activitatea acestor servicii. Şi teoria jocurilor,
teoria infomaţiilor, multuculturalismul sau relativismul cultural ori alte
teorii, reprezentate prin intemeediul valorilor" sociologiei postmoderne,
au o contribuţie importantă în definirea a ceea ce numim paradigme
sociologice ale asistenţei sociale de criză sau post-criză.


4. OBIECTUL ASISTENŢEI SOCIALE ÎN PERSPECTIVA PARADIGMELOR CONTEXTUALIST-
UMANISTE, EXISTENŢIALISTE ŞI POSTMODERNE

Practica asistenţei sociale în lumina acestor paradigme se focalizează, cu
precădere, pe personalitatea clientului şi solidaritatea umană a
comunităţii. Aici se identifă adevăratul obiect al cercetării şi
intervenţie dar şi resursa schimbării autentice.



4.1. COMUNITATEA ŞI PERSOANA (CLIENTUL)

În perspectivă contextualist-umanistă (în care se include şi cea
existenţialistă) o comunitate socială, umană, ori, mai simplu, socioumană,
este de fapt o interacţiune singulară complexă, profundă, în care sunt
antrenate mii şi milioane de combinaţii între elemente şi factori umani,
sociali, culturali, psihologici, etnografici, economici etc. Această
complexă şi unică interacţiune determină apariţia unor structuri, procese
şi situaţii de grup aproape imposibil de modelat nomologic. Ele au o
importanţă foarte mare în ceea ce priveşte congruenţa, unitatea,
adaptabilitatea şi funcţionalitatea grupului social, al comunităţii (Healy,
2007). Sublinierea este necesară în principal în analiza situaţiilor
sociale problemă ori a sistemului client. Aceaste singularităţi şi
specificităţi sunt condiţionate şi de factori precum proximitatea,
logistica şi temporalitatea lor inconfundabile. Se ajunge, în consecinţă,
prin emergenţă şi sinergie ontologică, la instituirea unor onto-sisteme
locale, sub-comunităţi, precum:
Onto-sistemul socio-cognitiv. Cuprinde: litere şi cuvinte de amor
propriu, limbajul, expresii uzuale specifice; imaginile cu privire la
corpurile, fizionomiile, expresiile faciale, gesturile membrilor
familiei; apercepţiile şi reprezentările referitoare la
personalitate, caracter, comportament, interese ale celorlalţi;
caracteristici de sex, vârstă, profesie; reprezentările şi judecăţile
sociale etc.
Onto-sistemul socio-afectiv. Relaţiile socio-afective din comunităţi
reprezintă principalul factor intern de coeziune şi durabilitate, în
principal în grupurile mici, în familie. Instituie ataşamentul
interpersonal şi de grup. Sunt relaţii cu o forţă socială
extraordinară. Comunităţile compacte în care relaţiile de ataşament
se definesc ca nesigure sunt ameninţate de destrămare, iar membrii
pot dezvolta tulburări grave emoţionale, de dezvoltare, adaptare,
performanţă sau de comportament (Stangor, 2004).
Onto-sistemele cultural şi economic. Cuprinde: sisteme de
concepţii, convingeri, valori la nivel individual sau colectiv;
religia; limba, obiceiurile, ritualurile etc; relaţiile şi
condiţiile economice specifice etc.
Onto-sistemul relaţiilor şi raporturilor rol-status ideografice.
Chiar dacă, de exemplu, prin natura ei familia este un grup mic
informal, constituit preponderent în mod spontan dar şi sub presiunea
factorilor antropologic-culturali, în interiorul acesteia, se
instituie ontogenetic, raporturi ideografice ierarhice, de sarcină,
poziţie sau reputaţie. Pe lângă rolul (structural) social de copil/
fiică/ fiu copilul este cineva" în universul" familial, este unic
şi este parte ontologică doar a acestei" familii.
Onto-sistemele socioumane sunt forme de existenţă specifică, locală,
determinată şi singulară, sunt parte, sau contribuie la formarea macro-
sistemului social ori societal. Specificul şi unicitatea acestuia rezultă
din combinaţia absolut unică a elementelor şi onto-sistemelor dar şi din
unicitatea existenţială a fiecărui factor. Grupul social devine o entitate
distinctă în colectivitatea socială mai largă, în localitatea din care face
parte, dobândeşte o identitate proprie nu doar prin nume ci şi prin
parametri spaţiali, antropologici, culturali sau psihologic-personali.
Chelcea (2008: 184) utilizează în acest sens sintagma sentimentul de noi".
În aceiaşi ordine de idei, Moghaddam (1998) atribuie grupurilor primare, în
speţă grupurilor familiale, caracteristici precum interacţiunea personală
(faţă în faţă), identificarea puternică a membrilor cu grupul, relaţii
afective puternice, precum şi durată îndelungată de convieţuire.
Aşadar, precum se vorbeşte de o ontologie a persoanei, se poate vorbi
şi despre o ontologie a grupului social sau comunităţii. Realitatea
socială, aşa cum este ea la un moment dat, este produsul unor circumstanţe
şi oportunităţi socio-culturale, psiholgice şi economice determinate şi
irepetabile (Weissman, 2000). Comunitatea sau situaţia problemă se descriu
prin caracteristicile membrilor dar şi prin aspecte de ordin cultural
particular, diferenţiindu-se şi asemănându-se de celelalte în moduri
absolut unice. Prin raportare la comunitatea lărgită şi societate dobândesc
specificitate culturală, socială, psihosocială, economică etc. (Collins şi
alţii, 2010).
În asistenţa socială a familiei, cu precădere, factorii psihosociali
şi umani contextuali, precum spaţiul personal, învăţarea socială,
identitatea sau conceptul/ sentimentul de familie, ataşamentul, empatia
sunt foarte importanţi. Primii ani de viaţă, pentru fiecare fiinţă umană
sunt indestructibil legaţi de un anumit spaţiu fizic, un anumit teritoriu,
de un anumit design habitual, inclusiv mirosurile, sunetele sau culorile
dominante, care îl condiţionează fundamental, creând împreună cu alţi
factori de ordin simbolic, cultural sau social ceea ce se mai numeşte
spaţiu personal. Hall (1966) propune, pentru a delimita cadrul spaţial şi
social propriu al unei persoane, conceptul de proximitate. Atât conceptul
de proximitate cât şi cel de teritoriu cuprind pe lângă elemente de natură
fizică, geografică, topică şi dimensiuni psihologice sau culturale
particulare. Literatura de specialitate subliniază aspectul că adaptarea
socială a copilului este şi expresia unui lung proces de influenţă şi
învăţare socială a regulilor şi valorilor specifice mediului în care
creşte. Între copil şi agentul de influenţă/ învăţare socială se stabilesc
atât relaţii sociale formale cât şi informale, afective, particulare,
intime, unice.
Un alt factor, de mare importanţă în sociologia contextualist-
umanistă şi asistenţa socială contemporană îl reprezintă individualitatea
umană, persoana, personalitatea.Tot mai mulţi sociologi consideră
personalitatea umană un factor crucial al determinismului social sau
vulnerabilităţii, sociologia fiind, în ultimă instanţă, o ştiinţă a omului.
Aspectul este magistral ilustrat de marele sociolog român Traian Herseni
(1982: 51):

Sociologia din zilele noastre acordă un rol foarte mare personalităţii
umane, nu numai colective ci şi individuale, interferându-se astfel cu
psihologia (personologia) şi cu antropologia culturală (personalitatea de
bază, personalitatea modală etc.). Motivul este că, oricât s-ar face
abstracţie de indivizii componenţi, de biologia şi psihologia lor, de
aptitudinile şi educaţia lor, orice relaţie socială, orice fenomen
colectiv, de orice fel ar fi el, este în ultimă analiză omenesc: a
neglija adevărul acesta simplu înseamnă a dezumaniza sociologia, adică a
face o teorie din ce în ce mai înstrăinată de realitate".

Teoria umanistă a personalităţii se impune şi diferenţiază de alte
abordări printr-o serie de aspecte precum o focalizare semnificativă pe
studiului Eului şi individualităţii personale (Zlate, 1999), reprezentarea
personalităţii ca resursă de autodezvoltare şi dezvoltare personală, sursă
de libertate şi responsabilitate socială. Compatibilitatea şi congruenţa
dintre dintre personalitate şi mediul de viaţă fiind factor crucial ai
adaptării şi eficienţei sociale. Tulburarea, afectarea gravă a congruenţei
ontologice personalitate-comunitate predispune la nedezvoltare, nefericire
şi opţiunea pentru soluţii deviante ori dezadaptative, la apariţia/
dezvoltarea unei personalităţi disfuncţionale, expuse la marginalizare şi
(auto-) excludere socială (Rogers, 2008).
Abordarile umaniste şi contextualist-realiste susţin, implicit,
necesitatea reprezentării şi definirii clientului, individual sau colectiv,
al serviciilor de asistenţă socială în primul rând prin prisma unor valori
umane şi existenţiale, pun pe prim plan persoana ca fiinţă în sine,
autentică, subiect de suferinţă tăcută şi fericire, destin eşuat, dramă
personală sau colectivă, şi nu doar ca element neutru, individ sau entitate
statistică a unui sistem social, al unor organizaţii sau umili beneficiari
ai unor servicii comunitare. Clientul social" este o personalitate, o
individualitate existenţială concretă, un suflet nu un simplu element al
unei entităţi sociale sau un nume într-un dosar. Acesta, ca persoană,
trăieşte într-un context socio-uman particular, în organizaţii şi
comunităţi cu caracteristici determinate, dincolo de pattern-urile şi
legităţile de organizare şi funcţionare socială, de reflectările sociologic-
ştiinţifice abstracte, generalizatoare. De către serviciile de asistenţă
socială el trebuie perceput, evaluat şi abordat ca unicitate psihologică,
socială, culturală, ca problemă socială şi situaţie de dificultate
diferenţiată, concretă şi particulară. Strategiile şi tehnicile de
evaluare/ intervenţie nu neglijează componenta teoretic-generalizatoare,
plasarea clientului în sistemul social global, dar vor desprinde acele
caracteristici care conferă reprezentării clientului relief şi
specificitate. Fiecare persoană/ personalitate/ client dispune în mod
constituţional de capacităţile elementare de dezvoltare personală şi
socială, de integrare socială autonomă şi eficientă. Clientul este
reprezentat ca o resursă în sine de dezvoltare personală şi integrare
socială prin însăşi condiţia şi funcţia personalităţii. Abordarea umanistă
şi contextualist-realistă solicită activismul epistemologic şi axiologic al
clientului (individual sau colectiv), dezvoltarea conştiinţei, creşterea
încrederii în forţele şi abilităţile de părăsire a sistemului de asistenţă
socială.



4.2. PROBLEMA SOCIALĂ ŞI UMANĂ

Paradigma sociologică contextualist-umanistă explică şi abordează
normalitatea, problema socială, vulnerabilitatea, rezilienţa ca teme mai
degrabă socioumane decât pur sociale, societale. Atenţia se focalizează în
principal pe cauzele, realităţile, problemele şi experienţele nemijlocite
ale comunităţilor şi persoanelor: injustiţia socială, lipsa solidarităţii
umane, încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, conflictele,
violenţa, carenţele morale, egoismul, suferinţa, nefericirea, trauma,
eşecul, tragedia.
Normalitatea este asociată cu normalitatea socioumană, cu definiţiile
privind drepturile omului, fericirea, autonomia, integritatea psihosocială,
justiţia socială, cu normalitatea relaţiilor interumane, normalitatea
ontologică şi morală a comunităţilor. Comunitatea socială optimă
convieţuirii şi afirmării umane, funcţionează şi ca un sistem de relaţii
empatetice, simboluri, valori care trebuie să-şi aibă originea, în mare
măsură, în personalitatea membrilor şi în contextul socio-cultural, fiind,
aşadar, implicaţi atât factori interni psihologici, cât şi externi, socio-
culturali. Comunitatea socială optimă, normală, funcţională, umană este mai
mult decât un simplu ansamblu de structuri şi relaţii interpersonale,
sociale, este un univers existenţial de o complexitate enormă, în care se
formează şi operează specific ataşamentele comune, timpul, spaţiul,
valorile, cutumele, ritualurile, juisanţa. Este o entitate care se formează
ontogenetic, se dezvoltă sau regresează. Trebuie să fie, în acelaşi timp,
un mediu securizant, un cadru de existenţă personală unde se află resursele
autentice ale existenţiei umane individuale şi colective: cognitive,
afective, spirituale, sociale, morale, economice, estetice, ludice,
religioase etc. Au loc complexe procese de compatibilizare,
complementalizare, intercunoaştere, interacceptare, de reciprocitate şi
solidaritate (Zamfir, 2008: 5). Se instituie cadre particulare de
colaborare, interese, proiecte şi valori, reguli şi obiceiuri comune.
Comunitatea socioumană optimă, normală şi funcţională
realizează unitatea dintre individual şi social, dintre cognitiv şi afectiv
dintre materie şi spirit, dintre economic şi cultural. Unitate reflectată
simultan în personalitatea individului şi existenţa comunităţii. Persoana
şi comunitatea funcţionează prin mecanisme onto-psiho-sociale unice şi
unitare, în care au loc procese de comunicare/ interacţiune (sinergică)
informaţională, emoţională, spirituală. Între comunitatea socioumană şi
persoanele care o compun trebuie să se instituie un echilibru, un optim
existenţial şi funcţional, în care se satisfac, în principiu, în mod
armonios şi neconflictual, atât trebuinţele personale cât şi cele colective
sau funcţionale.
Comunitatea socioumană normală are, aşadar, pe lângă o valenţă
ontologică sau formativă importantă, şi una terapeutic-preventivă. Este
pârghia cea mai eficientă pentru prevenirea alienării, tulburărilor psihice
sau inadaptării sociale, pentru menţinerea membrilor unei comunităţi
împreună, într-un sistem comun de valori, orientaţi spre eficienţă şi
adaptare socială/ profesională.
Fiind un sistem complex de sub-comunităţi afective, culturale, morale
poate avea şi influenţe nefaste, poate să fie un spaţiu al non-valorii, al
conflictului, ostilităţii sau excluziunii/ marginalizării sociale. Aceasta
poate avea o organizare şi funcţionare coerentă dar fundată pe non-valoare,
pe atitudini anti-sociale, sau poate fi slab organizată, nefuncţională,
imatură. În toate cazurile membrii acestora sunt expuşi la nedezvoltare
personală, marginalizare sau inadaptare socială/ morală.
Cum adaptarea socioumană presupune dobândirea de către actori a unor
seturi de deprinderi umane specifice de convieţuire, de relaţionare/
comunicare, o setare axiologică corespunzătoare, o structurare onto-
personală, bio-psihologică şi socio-morală congruentă cu sistemul de valori
şi ataşamente colective, cu sistemul de sub-comunităţi, cu personalităţile
celorlalţi membri ai comunităţii se va interpreta, aşadar, problema
socioumană, vulnerabilitatea, nedezvoltarea, marginalitatea socială,
devianţa şi ca o insuficientă integrare sau ca o excludere din sistemul de
ataşamente, valori, idei, credinţe, obiceiuri, afinităţi al entităţii
sociale din care, persoana sau comunitatea, face parte. Anormalitatea şi
apariţia problemei socioumane se asociază cu vicierea relaţiilor
interumane, cu lipsa justiţiei sociale şi solidarităţii umane, cu violenţa
şi anomia socială, cu nedezvoltarea personală şi organizaţională, cu lipsa
empatiei şi ataşamentului, cu suferinţa, cu nefericirea, cu drama şi
tragedia, cu impasul existenţial şi eşecul persoanei/ comunităţii.
Aşadar, dacă în perspectivă sociologică structural-funcţionalistă
vulnerabilitatea sau problema socială derivă în principal din procesele de
dezorganizare societală (Dynes şi alţii, 1964) ori ca abatere de la
normele, legile şi valorile sociale consacrate, recunoscute şi adopate de
majoritatea populaţiei (Durkheim, 2005) teoriile sociologice contextualist-
umaniste şi umanist-postmoderne o explică şi prin disfuncţiile socio-
culturale şi umane ale comunităţilor ori persoanelor.
Maltratarea copilului, marginalizarea socială, abanandonul familial,
sărăcia, discriminarea, neşcolarizarea şi abandomnul şcolar, consumul de
droguri, sinuciderile, prostituţia, delincvenţa sunt fără îndoială efecte
ale deficienţelor de sistem, de structură şi funcţionare a societăţii, dar
fiecare persoană este şi o personalitate cu atributul voinţei, liberului
arbitru şi conştiinţei, o fiinţă umană, în care se află multe dintre
explicaţiile vulnerabilităţii (Munteanu şi Muntean, 2011) sau este parte a
unei comunităţi socioumane concrete, mai mult sau mai puţine optime pentru
convieţuire/ adaptare socială sau împlinire personală.
În concluzie se poate afirma că rezilienţa individuală este puternic
condiţionată de gradul de dezvoltare al personalităţii, de voinţa şi
activismul persoanei, de atitudinea faţă de viaţă şi muncă, de nivelul de
socializare sau de participare la viaţa grupului în care convieţuieşte, în
timp ce rezilienţa comunităţii depinde de nivelul şi calitatea culturii
organizaţionale şi de gradul de solidaritate umană al acesteia. După cum,
se poate afirma că rezilienţa individuală este condiţionată de cea
colectivă, şi invers.



5. TEORIA ŞI PRACTICA ASISTENŢEI SOCIALE ÎN PERSPECTIVA PARADIGMELOR
CONTEXTUALIST-UMANISTE ŞI POSTMODERNE


Fundamentarea teoriei şi practicii asistenţei sociale pe paradigmele
sociologice contextualist-umaniste, existenţialiste şi postmoderne impune o
serie de principii şi valori înscrise şi în statutul asistentului social al
al Federaţie Naţionale a Asistenţilor Sociali din Romania:
Principiul respectării demnităţii umane: în procesul de asigurare şi
furnizare a serviciilor sociale fiecărei persoane îi este respectată
demnitatea, prin evitarea atitudinilor şi comportamentelor umilitoare
sau degradante;
Principiul egalităţii de şanse şi nediscriminării: asigurarea de şanse
egale şi a accesului nediscriminatoriu pentru toate persoanele la
servicii sociale şi furnizarea acestora fără nici un fel de
discriminare de rasă, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă
opinie, de origine naţională, etnică sau socială, de situaţia
materială;
Principiul participării beneficiarilor: în procesul de limitare sau
depăşire a situaţiilor de vulnerabilitate socială, atât comunitatea,
cât şi persoanele vulnerabile - beneficiari ai sistemului de asistenţă
socială - trebuie să fie implicate pentru depăşirea situaţiei, iar
statul trebuie să ofere cadrul legal în acest scop.
Principiul solidarităţii sociale: întreaga comunitate participă la
sprijinirea persoanelor care nu îşi pot asigura singure nevoile
sociale, la menţinerea şi întărirea coeziunii sociale
(www.fnasr.ro/codetic.htm).




5.1. TEORIILE ASISTENŢEI SOCIALE

În general abordările contextualiste, existenţialist-umaniste şi
umanist-postmoderne fac apel la teorii care valorifică resursele umane,
spirituale şi culturale ale comunităţilor şi persoanelor, cultura
organizaţională, voinţa, ataşamentul, participarea, acţiunea, fericirea.
Teoriile dezvoltării personale şi socioumane/ organizaţionale propun
dezvoltarea personală şi socioumană/ comunitară ca unul dintre mijloacele
şi obiectivele fundamentale ale intervenţiei/ schimbării; dezvoltarea
personală şi cultura organizaţională fiind resursă inepuizabilă aflată la
dispoziţia clientului şi a profesionistului. Există o intercondiţionare
puternică între dezvoltarea personală şi cea organizaţională. Dezvoltarea
personală solidă, adaptabilitatea, rezilienţa sunt condiţionate crucial de
nivelul cultural al comunităţii în care convieţuieşte persoana (clientul)
sau de calitatea relaţiilor interpersonale şi de grup (Bradford şi Burke,
2005; Zamfir şi Stoica, 2006).
Teoria empatiei. Empatia este atât o relaţie cognitivă şi
afectivă de intercunoaştere şi comuniune socială dar şi in instrument
formativ utilizat de către profesionistul social în îndeplinirea scopurilor
specifice, în principal în reabilitarea umană şi autonomizarea socială a
clientului. Relaţia empatetică proactivă profesionist social – client este
de fapt un cadru pentru transfer, un culuoar subtil pe care primul îl
foloseşte în mod voluntar şi profesionist pentru a reabilita uman şi social
clientul, pentru a rezolva problema socială. Crucial este obiectivul
reabilitării umane şi integrării sociale a clientului prin umanizarea
acestuia, prin dezvoltarea sufletească, prin formarea capacităţii
empatetice. Empatia este un mijloc dar şi un scop, profesionistul se
foloseşte sau crează mediul sociouman optim pentru reabilitarea umană şi
fericirea clientului sau în scopul prevenirii apariţiei problemei sociale
(Rogers, 2008). Utilizează valenţa proactivă, formativă, educativă şi
inductivă a empatiei pentru reconstrucţia onto-psihologică a personalităţii
şi comunităţii clientului ca şi treaptă în dezvoltarea personală/
comunitară şi reabilitarea socială.
Teoria participării propune, în asistenţa socială, atât participarea
strategică" a asistentului social cât şi prezenţa sa spontană, nu doar
formală sau instituţională, în activitatea de asistenţă socială. Pe de
altă parte, experienţa aplicării diferitelor programe şi proiecte de
schimbare şi empowerment destinate categoriilor vulnerabile, mai ales a
copiilor, arată că eficienţa activităţilor întreprinse este condiţionată
şi de gradul de implicare, participare a beneficiarilor (Cloke şi Davies,
1995).
Teoria acţiunii, paradigmă atât epistemologică cât şi praxiologică,
promovează acţiunea umană şi socială, activitatea, schimbarea structurii,
imuabilului (Parsons, 1978), reliefează, în asistenţa socială, aspectul că
doar atunci când clientul se autonomizează prin propriile forţe acţiunea
terapeutică a profesionistului şi-a îndeplinit obiectivul. Dacă urmăreşte
doar obiective comportamentale ori socio-economice punctuale impuse şi nu
realizate prin activismul constant şi asumat al clientului atunci este
previzibil eşecul acţiunii" de intervenţie. În virtutea acestei teorii
schimbarea este condiţionată de transferul acţiunii de la profesionist la
client.
Teoria ataşamentului teoretizează importanţa afectivităţii în
relaţiile interumane şi convieţuirea socială, cu precădere în ceea ce
priveşte rolul legăturii de ataşament copil-părinte în formarea armonioasă,
eficientă şi adaptativă a personalităţii copilului (Bowlby, 1979). În
organizaţiile de asistenţă socială este interesant de urmărit rolul
ataşamentului şi în ceea ce priveşte calitatea relaţiilor interumane între
angajaţii instituţiilor de ocrotire şi îngrijire, între beneficiari, între
angajaţi şi beneficiari, precum şi în ceea ce priveşte calitatea şi stilul
managerial.
Teoria fericirii pleacă de la supoziţia că eficienţa şi adaptarea
personală/ profesională/ socială este strâns legată de gradul de fericire
al persoanelor şi comunităţilor, bunăstarea psihologic-spirituală fiind un
resort de energie şi autodezvoltare/autonomizare (Haidt, 2008), reducându-
se astfel gradul de vulnerabilitate socială şi probabilitatea de a deveni
client al serviciilor de asistenţă socială (Ştefăroi, 2009b). Este
fundamentată pe teorii ştiinţifice consacrate, are ca temei drepturile
fundamentale ale omului şi se întemeiază pe următoarele principii:
fiecare om, indiferent de vârstă, sex, naţionalitate, statut social,
profesiune are dreptul la o viaţă demnă, la fericire, la împlinire
personală;
indicatorul esenţial al calităţii vieţii omului este reprezentat de
gradul de satisfacţie internă, resimţită subiectiv, de fericire şi
mulţumire de sine a persoanei;
fericirea autentică este sursă de dezvoltare personală, eficienţă
socială/profesională şi factor de dobândire a capacităţii de
reintegrare socială autonomă;
omul nu este doar un consumator de servicii, de bunuri materiale şi
sociale ci este şi o fiinţă culturală, spirituală, estetică, ludică –
are în consecinţă, nevoi afective, culturale, spirituale, estetice,
ludice - înscrise endemic în constituţia ontologică personală, nevoi
care necesită satisfăcute necondiţionat.




5.2. METODE ŞI PRACTICI


Paradigmele sociologice contextualist-umaniste nu oferă doar cadre
teoretice pentru asistenţa socială ci şi metodologice. Metodele bazate pe
evidenţe, cele care-şi propun schimbarea, metodele de tip fenomenologic,
existenţial sau participativ, metodele umaniste, metodele clinice, multe
inspirate sau adaptate din socioterapie sau psihoterapie, sunt tot mai
prezente şi mai mult utilizate de şi către profesioniştii din ţara noastră,
chiar dacă, este recomadată adaptarea şi aplicarea lor specifică la
condiţiile sociale, instituţionale şi profesionale de la noi, ştiindu-se că
majoritatea acestor metode sunt importate".
Metodele şi practicile bazate pe evidenţe propun, în activitatea
concretă a profesionistului, de evaluare sau intervenţie, concentrarea pe
realitatea concretă nerecurentă, fenomenologică şi experimentabilă a
situaţiei socioumane a clientului (colectiv sau individual). Construcţia
tabloului evaluativ porneşte de la ceea ce se identifică ca existent, real
şi verificabil. Se realizează preponderent prin activitatea de teren şi
prin contactul direct al profesionistului cu realitatea clientului (Payne,
20011: 76).
Fiecare comunitate, grup, persoană are un trecut propriu, cultură şi
condiţii socio-economice specifice şi de aceea problemele care intră în
atenţia serviciilor de asistenţă socială trebuiesc analizate, abordate şi
prin prisma acestor caracteristici. Aplicarea ad litteram" sau neadaptată
a metodelor se constituie, probabil, în una dintre cauzele eşecului multor
programe de asistenţă socială, a creşterii numărului de persoane sau
categorii sociale asistate, a eşecului multor proiecte de asistenţa socială
preventivă (Muntean şi Sagebiel, 2007: 235).
La nivel de politică socială metodele şi practicile bazate pe evidenţe
pot contribui la diminuarea fenomenelor sociale negative, prin adaptarea
efectivă a legislaţiei, strategiilor şi proiectelor la specificul naţional,
socio-cultural şi problemelor sociale complexe, prin instituirea unor
practici şi metode extrase sau adaptate condiţiilor socio-economice şi
culturale specifice (Buzducea, 2009). Se impun, în principal, evidenţiarea
unor specificităţi socioumane şi caracteristici contextuale precum:
caracteristici legate de cultura locală, religie, etnie;
relaţiile, fenomenele şi procese psihosociale ori empatetice (de
ataşament) specifice;
caracteristici ale culturii organizaţionale;
specificităţii psiho-socio-culturale, antropologice şi economice ale
problemelor sociale.
În practica curentă de asistenţă socială s-a ajuns la un consens
asupra principalelor caracteristici ale activităţii curente ale
profesionistului:
meticulozitate, atenţie şi focalizare pe realitatea concretă,
contingentă şi manifestările efective ale clientului;
autoanaliză şi auto-interogare permanentă a profesionistului - dacă ceea
ce face este adecvat grupului, persoanei sau problemelor pe care le au şi
nu sunt doar activităţi de rutină sau efectuate din constrângere
administrativă;
necesitatea monitorizării, înregistrării, catalogării datelor obţinute
şi verificării ştiinţifice a eficienţei intervenţiei prin analiza feed-
back-urilor;
aptitudini, calităţi, experienţă profesională, umană şi socială a
profesionistului adecvate specificului mediului, problemei şi clientului
(Smith, 2004: 10-11).
Metodele apreciative şi pozitive" presupun acţiunea, schimbarea şi
atitudinea pozitivă asupra perspectivei de ameliorare a situaţiei
clientului colectiv sau individual. Propun părăsirea modelului deficienţei
şi conceptul crucial de management prin valori (Cojocaru, 2005: 43, 91).
Ancheta socială apreciativă respectă o serie de principii precum principiul
construcţionist, al simultaneităţii, principiul poetic, principiul pozitiv
sau al anticipării. Principiul construcţionist relevă caracterul relativ şi
dinamic al personalitţii şi organizaţiilor. Acestea nu sunt un dat ci
construcţii ocazionate de interacţiunea unui cumul de factori sociali şi
psihologici determinaţi. Principiul solicită de la profesionist (asistentul
social, sociolog) în demersul de realizare a anchetei sociale, multă
imaginaţie şi viziune. Principiul anticipării pleacă de la supoziţia că
harta anticipă realitatea. Altfel spus, pentru profesionist este foarte
important să aibă proiecte de schimbare, situaţia clientului se va schimba
în bine sau şansa este mai mare, dacă există anticiparea, viziunea,
optimismul, proiectivitatea, atât la nivel individual cât şi în comunitatea
în care trăieşte.
Ancheta socială existenţială se poate concepe în strânsă legătură cu
ceea ce s-a consacrat în terapie ca analiză existenţială. Operează cu
termeni/categorii precum: impas existenţial, criză existenţială, sens
existenţial, anxietate existenţială, sistem axiologic, dialog existenţial,
scenariul existenţial etc. Analiza/ancheta existenţială nu abordează
clientul (individual sau colectiv) ca pe un caz patologic; în această
abordare nu există boală psihică ci numai situaţii problematice şi
impasuri existenţiale, ceea ce înseamnă pierderea sensului existenţial"
(Mitrofan şi Buzducea, 2005: 133). Ancheta socială existenţialistă poate
fi cu succes utilizată de către profesionistul social în managementul
situaţiilor sau problemor sociale, în asistenţa socială a copilului, în
procedurile specifice de management de caz (măsuri de protecţie), ori pur
li simplu în activitatea clinică de intervenţie şi reabilitare socială ori
psihologică. Prin analiză socială existenţială asistentul social,
psihologul, sociologul pot lucra la construcţia unui nou modus vivendi,
adaptat realităţii concrete, locale - psihosociale, culturale, naţionale -
cu instrumente contextual-existenţiale şi pe baza unui scenariu social
existenţial. Presupune:
analiza existenţială a situaţiei materiale, sociale, culturale şi
psihosociale actuale;
identificare, analiza şi descrierea situaţiilor concrete de impas
existenţial, criză existenţială colectivă sau individuală, pierderea
sensului, a reperelor axiologice, etice şi culturale ale comunităţii;
analiza legăturilor dintre anxietatea existenţială individuală/colectivă
şi problema socială.
Fără îndoială lista posibilelor analize" sociale existenţiale este
mult mai lungă. Această activitate are cu precădere rol de evaluare, însă
ancheta conduce la metode sau tehnici de intervenţie, în scop ameliorativ,
precum: stabiliea unui nou sistem axiologic, examinarea problemelor sociale
concrete, reconstrucţia realităţii socio-culturale, analiza şi clarificarea
valorilor etc. Utilizarea acestora în activitatea asistentului social sau
sociologului se realizează în strânsă legătură celelalte laturi ale
situaţiei de dificulate şi, prin corelare (complementar), cu metodele mai
consacrate din sociologie şi asistenţa socială.
Metodele şi practicile umaniste operează cu principii precum:
promovarea justiţiei sociale, dezvoltarea personală a clientului şi
profesionistului, complexitatea fiinţei şi comunităţii umane,
flexibilitatea metodologică, valorificarea creativităţii clientului,
profesionistului şi comunităţii, dezvoltarea Self-ului şi valorificarea
potenţialului de spiritualitate al personalităţii umane, promovarea
securităţii şi dezvoltarea rezilienţei persoanei şi comunităţii (Payne,
2011). Sunt considerate motive de intervenţie: tulburările grave ale
solidarităţii, relaţiilor empatetice şi de ataşament, cultura
organizaţională precară, imaturitatea spirituală şi culturală, conflicte
grave frecvente, marginalizarea, needucarea copiilor, discriminarea etc.
Schimbarea, cu accent pe umanizarea grupului, ca proces fundamental în
intervenţia socială (Sandu, 2009: 35-36), reprezintă una dintre ţintele
principale ale intervenţei. Obiectivul esenţial nu este acela a ameliora
situaţia materială şi socială prin ajutoare, ci de a reface demnitatea şi
autonomia clientului individual sau colectiv prin reabilitare spirituală şi
dezvoltare psiho-socio-culturală (March, 2004). În asistenţa socială
clinică sunt tot mai mult utilizate tehnicile de grup precum Grupul de
învăţare ( Training group"), Grupul de întâlnire ( Encounter - Group"),
Grupul centrat tematic ( Theme-Centred-Group"), Grupul de confruntare
( Confrontation - Group") şi altele.
Atât în procesul de evaluare cât şi în cel de intervenţie cruciale
sunt şi calităţile profesionistului - asistentului social, sociologului,
psihologului, educatorului, managerului social etc. În perspectiva
valorilor umanist-contextualiste profesionistul din asistenţa socială are o
pregătire teoretică fundamentală multiculturală, flexibilă, tolerantă, este
lipsit de prejudecăţi (Ştefăroi, 2007: 36), are o cultură socială,
ştiinţifică şi spirituală solidă, nu operează cu şabloane, teorii
ştiinţifice rigide sau metode depersonalizante. (Lynch şi Hanson, 2004).
Calităţi personale precum spiritul de observaţie, şimţul estetic,
comunicativitatea, agreabilitatea, spiritul democratic, adaptabilitatea,
respectul pentru viaţa, fericirea şi valorile celuilalt, capacitatea
empatetică ridicată (Collins şi alţii, 2010: 119), personalitatea matură,
deschiderea spre noi idei şi valori (Healy, 2007) sunt predictori cruciali
ai unei eficiente evaluări şi intervenţii în spiritul valorilor umaniste,
existenţialiste, sociologic-contextualiste. De fapt, toate aceste calităţi
personale, fac parte, din ceea ce s-a consacrat în literatura asistenţei
sociale ca sistem de atitudini, cunoştinţe şi deprinderi necesare oricărui
lucrător social (Neamţu, 2004: 28).
Doar în măsura în care aceste calităţi sunt prezente la profesionişti
se poate aştepta ca practica asistenţei sociale să conducă la schimbări sau
ameliorări consistente şi durabile la nivelul comunităţii sau clientului.
Paradigmele sociologice contextualiste, existenţiste şi umaniste le
presupun şi le promovează. Este vorba de categorii şi valori ale
profesionistului (asistent social, sociolog, psiholog, îngrijitor etc) dar,
identificabile ca valori, mijloace sau obiective şi la nivelul comunităţii
sau clientului. Asistenţa socială post-criză, postmodernă, umanistă,
viitoare va primordializa, foarte probabil, aceste valori, paradigmele
contextualist-umaniste, teoriile şi metodele specifice, calităţile umaniste
şi multiculturale ale profesioniştilor, după cum, va primordializa şi
explicaţia sociologică contextualist-umanistă a normalităţii şi problemei
sociale ori indicatori de bunăstare şi calitate a vieţii precum gradul de
fericire, calitatea relaţiilor interumane, cultura organizaţională,
empatia, ataşamentul, starea de spirit a populaţiei, optimismul etc.
Indicatorii calitativi sau intensivi nu vor mai fi expuşi în umbra celor
cantitativi ci, foarte posibil, vor deveni indicatori fundamentali ai
normalităţii, bunăstarii şi nivelului de trai. Şi rolul politicilor ori
serviciilor de asistenţă socială deplasându-se de la simplul ajutor
economic compensator şi solidar la a determina optimizări/ ameliorări ale
climatului sociouman din comunitate, contribuind astfel atât la creşterea
bunăstării spirituale şi materiale, dar, constituind astfel şi un important
mijloc de prevenire a apariţiei problemelor umane şi sociale.



6. ASISTENŢA SOCIALĂ UMANISTĂ

Dacă există un concept de asistenţă socială, aplicabil unei asistenţă
sociale de criză şi post-criză, care să se fundamenteze epistemologic-
axiologic pe paradigmele ori valorile umaniste, contextualist-realiste sau
existenţialiste atunci acest concept este cel de asistenţă socială
umanistă. Sintagma este prezentă în literatura şi practica occidentală, dar
este foarte rar întâlnită în literatura şi practica socială din ţara
noastră, chiar dacă categoriile şi valorile acestei teorii sunt prezente în
literatura şi practica efectivă de asistenţă socială.
Conceptul şi teoria sistenţei sociale umaniste a pătruns decisiv în
literatura ştiinţifică şi profesională occidentală prin volumul Humanistic
Social Work. Core Principles in Practice", de Malcom Payne (2011). În
istorica apariţie, asistenţa socială umanistă se asociază cu drepturile
fundamentale ale omului, dezvoltarea personală şi spirituală,
creativitarea, responsabilitatea şi justiţia socială, identificând, ca
principale surse/ modele teoretice şi metodologice microsociologia,
gândirea umanistă şi fenomenologică, filosofia existenţei/ fiinţei (umane),
psihologia/ psihoterapia existenţial-umanistă, psihologia transpersonală
şi constructivismul social. Un concept cheie al lucrării şi al teoriei
asistenţei sociale umaniste este cel de fiinţă (valoare) umană. În lucrare
se subliniază de multe ori aspectul că interacţiunea profesionist-client
este de fapt o relaţie inter-umană, empatetică şi mai puţin profesională"
iar succesul intervenţiei este crucial, determinat de calitatea acestora şi
mai puţin de resursele şi tehnologia utilizată. Autorul critică excesul de
tehnicism metodologic şi simplitatea epistemologică în reprezentarea
clientului sau a contextului social, propunând concentrarea pe resursele
umane şi spirituale/ culturale ale actorilor (client individual sau
colectiv, asistent social) şi comunităţii, pe care asistenţa socială
umanistă le consideră adevăratele resurse ale reabilitării (Ştefăroi,
2010).
Noi am utilizat sintagma asistenţă socială umanistă pentru prima dată
în contextul reprezentării umaniste a clientului şi am subliniat aspectul
că esenţa conceptului şi teoriei asistenţei sociale umaniste este
reprezentată de modul (umanist) în care este definit clientul şi
profesionistul, considerând calitatea/ resursa umană a clientului şi
profesionistului, valoarea epistemologică şi metodologică crucială a noului
tip de asistenţă socială (Ştefăroi, 2009a: 17-18).
Prin instituirea conceptului-sistem de asistenţă socială umanistă se
marchează trecerea într-o nouă fază, în care orientarea umanistă îşi
consolidează şi îmbogăţeşte prezenţa efectivă în teoria şi practica
asistenţei sociale şi face din sintagma asistenţă socială umanistă mai mult
decât o asociere ocazională a unor termeni, un concept sistem, o teorie şi
o paradigmă teoretico-metodologică distinctă de asistenţă socială, desigur
în concertul şi completarea celorlate sisteme teoretico-metodologice, la
fel de importante (Ştefăroi, 2013).
Ca resursă epistemologică principală, microsociologia, ramură a
sociologiei care cercetează cu prioritate legităţile microgrupului şi
contextului sociouman particular pune accent pe procesele subiective,
relaţiile şi fenomenele interpersonale, empatetice, de ataşament sau
solidaritate (Garfinkel, 2006). În asistenţa socială abordarea
microsociologică nu este o opţiune ci o necesitate. Asistenţa socială ca
teorie este de fapt o teorie a microsistemului social sau persoanei/
comunităţii vulnerabile în context sociouman. Instituirea sistemului
naţional de asistenţă socială, a legislaţiei specifice, a politicilor
universale şi instituţiilor de protecţie socială a condus, pe lângă
efectele pozitive indubitabile, la o denaturare/ diluare a misunii şi
practicii originare a asistenţei sociale. Reîntoarcerea la context, la
microgrup, familie, la persoană, unde se află adevăratele surse explicative
şi resurse de adaptare socială ori reabilitare, este una dintre tendinţele
implacabile şi benefice al asistenţei sociale contemporane şi viitoare şi
teza principală a asistenţei sociale umaniste.
Acest nou concept şi teorie de asistenţă socială este o mare provocare
şi oportunitate şi pentru asistenţa socială din România. Sistemul
asistenţei sociale din România, precum şi literatura de specialitate au
fost nevoite ca, într-un timp relativ scurt, să realizeze ceea ce în alte
sisteme s-a realizat în multe decenii sau chiar secole. Abordarea, s-a
concentrat însă pe aspectele formale (juridice), instituţionale,
metodologice sau teoretice generale, tinzând să piardă din vedere
obiectul" de intervenţie sau cercetare: clientul în sine, ca
personalitate, individualitate, fiinţă umană concretă, suflet, viaţă
socială. Altfel spus, a predominat abordarea formală sau cantitativă.
Paradigmele sociologice contextualiste, umaniste, realiste sau postmoderne,
precum şi teoria asistenţei sociale umaniste se alătură eforturilor tot mai
evidente, atât în plan instituţional/ organizatoric cât şi ştiinţific/
academic sau profesional, de deplasare a accentului de pe abordarea
cantitativă spre cea calitativă, adică de pe administrare pe satisfacerea
nevoilor umane" concrete ale clientului (persoană, comunitate),
reprezentat nu atât instrumental sau simbolic, cât prin atribute demne de
calitatea de om, precum: personalitate plenară, fericire, demnitate,
dezvoltare personală, auto-actualizare, integrare socială/ umană,
solidaritate socială etc. – categorii ale noilor orientări, tot mai
prezente în literatura şi practica din toate domeniile sociale (Ştefăroi,
2010).
Totuşi nici paradigmele sociologice contextualist-umaniste, nici
asistenţa socială umanistă nu susţin vreo ideologie, doctrină sau orientare
politică. Faptul că acestea dobândesc importanţă în perioade de criză nu
înseamnă că sunt soluţii circumstanţiale sau instrumente teoretic-
ştiinţifice justificative pentru anumite măsuri sau tipuri de politică
socială. Dimpotrivă teoriile şi soluţiile pe care le promovează sunt
profund umaniste, respectă drepturile fundamentale şi demnitatea umană, au
valenţe de universalitate, pot fi valori teoretice şi practice pentru orice
societate cu atât mai mult pentru societatea mileniului III. Pentru că
aceste paradigme sociologice ca şi conceptul de asistenţă socială umanistă
identifică şi valorifică o resursă universală, miraculoasă, ancestrală,
inepuizabilă, insuficient exploatată, chiar se poate spune că este cea mai
mare bogăţie a umanităţii sau unei naţiuni, şi este cvasidisponibilă:
resursa UMANĂ. Identificabilă atât la nivelul persoanei/ personalităţii,
prin creativitate, spiritualitate, voinţă, inteligenţă, hărnicie etc cât şi
la nivelul comunităţii prin tezaurul de valori culturale şi morale, prin
ştiinţă, filosofie, religie şi, cu precădere, prin solidaritatea umană
(Ştefăroi, 2010; 2013).




BIBLIOGRAFIE


Beck, U. (1992), Risk Society - Towards a New Modernity, London, Sage.

Blumer, H. (1969), Simbolic interaction: Perspective and method, Englewood
Cliffs, NY, Prentice Hall.

Bocancea, C. (2011), Dimensiunea contextualistă a asistenţei sociale, în
Neamţu, G. (coord.), Tratat de asistenţă socială, Ed. A II-a, Iaşi,
Editura Polirom.

Boudon., R, 1971, La crise de la sociologie, Geneve, Droz.

Bowlby, J. (1979), Attachment and loss: Vol. 2. Separation: Anxiety and
anger, New York, Basic Books.

Bradford, D.L., Burke, W.W. (2005), Organization Development, San
Francisco, Pfeiffer.

Buzărnescu, Ş. (1995), Istoria doctrinelor sociologice, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică.

Buzducea, D. (2009), Sisteme moderne de asistenţă socială. Tendinte globale
si practici locale, Iaşi, Editura Polirom.

Chelcea, S. (2008), Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii, Iaşi,
Editura Polirom.

Cloke C., Davies M. (1995), Participation and empowerment in Chid
Protection, London, Pitman.

Cojocaru, Ş. (2005), Metode apreciative în asistenţa socială. Ancheta,
supervizarea şi managementul de caz, Iaşi, Editura Polirom.

Collins, D., Jordan, C., Coleman, H. (2010), An Introduction to Family
Social Work, Belmont, Brooks/Cole.

Comte, A. (2009), A General View of Positivism, Cambridge University Press.

Cuin, C.H. (2006), The nomologic approach in sociology, Revue suisse de
sociologie, Switzerland, Seismo Verlag.

Dominelli, L. (2002), Anti-Oppressive Social Work Theory and Practice,
Palgrave Macmillan.

Durkheim, E. (2004), Sociologia - regulile metodei sociologice, Bucuresti,
Editura Antet.

Durkheim, E. (2005), Sinuciderea. Studiu Sociologic, Bucuresti, Editura
Antet.

Dynes, R., Clark, A., Dinitz, S., Ishino, I. (1964), Social Problems,
Dissensus and Deviation in an Industrial Society, New York, Oxford
University Press.

Endler, N., Parker, J. (1992), Interactionism revisited: Reflections on the
continuing crisis in the personality area, în European Journal of
Personality", 6, pp. 177-198,
http://www.ourfutureenvironment.org/personality/wp-
content/uploads/2010/08/endler_interactionism.pdf

Frankl, V. (2009), Teoria şi terapia nevrozelor. Introducere în logoterapie
şi analiza existenţială, Bucureşti, Editura Trei.

Garfinkel, H. (2006), Seeing sociologically, Boulder, CO, Paradigm
Publishers.

Game, A. (1991), Undoing the Social: Towards a Deconstructive Sociology,
Toronto, University of Toronto Press

Haidt, J. (2008), Teoria fericirii. Atinge-ţi scopul cu înţelepciune,
Bucureşti, Editura Amaltea.

Hall, E. (1966), The Hidden Dimension, New York, Anchor Books.

Hanson, M.J. (2004), Ethnic, culturale and language diversity in
intervation settings, în Lynch, E.W., Hanson, M.J., Developing cross-
cultural competence: A guide for working with children and their families
(3rd ed.), Baltimore, Brookes, pp 1-3.

Heidegger, M. (1995), Timp şi Fiinţă, Bucureşti: Editura Jurnalul Literar.

Herseni, T. (1982), Sociologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică.

Harel, I., Papert, S. (1991), Constructionism, Norwood, Ablex Publishing
Corporation.

Healy, L.M. (2007), Universalism and Cultural Relativism in Social Work
Ethics, în International Social Work" 50(1), pp 11-26.,
http://isw.sagepub.com/content/50/1/11.

Hudson, C.G. (2000), At the edge of chaos: A new paradigm for social work?
Journal of Social Work Education, 36, 2, pp. 215-230.

Kotarba, J.A., Johnson, J.M. (2002), Postmodern existential sociology,
Walnut Creek, CA, Alta Mira.

Lawson, C., Latsis, J.S., Martins, N.M.O. (2007), Contributions to Social
Ontology, New York, Routledge.

Lock, A., Strong, T. (2010), Social constructionism: Sources and stirrings
in theory and practice, New York, Cambridge University Press.

Lynch, E.W. (2004), Hanson, M.J., Developing cross-cultural competence: A
guide for working with children and their families (3rd ed.), Baltimore,
Brookes.

Mărginean, I. (2000), Proiectarea cercetării sociologice, Iaşi, Editura
Polirom.

Mitrofan, I., Buzducea, D. (2005), Analiza existenţială sau drumul către
sens, în Mitrofan, I. (coord.), Orientarea experienţială în psihoterapie,
Bucureşti, Editura Sper, pp 132-154.

Mjoset, L. (2009), The contextualist approch to social science metodology,
în David, B., Ragin, C.C. (coord), The SAGE hanbook of case-based metods,
London: SAGE Publication Ltd., pp. 39-68.

Moghaddam, F.M. (1998), Social psychology, New York, W.H. Freeman end
Company.

Muntean A., Sagebiel J. (2007), Practici în asistenţa socială. România şi
Germania, Iaşi, Editura Polirom.

Munteanu, A., Muntean, A. (2011), Violenţa, trauma, rezilienţa, Iaşi,
Editura: Polirom.

Neamţu, G. (coord) (2011), Tratat de asistenţă socială, Ediţia a II –a,
Iaşi, Editura Polirom.

Payne, M., Humanistic Social Work, London: Palgrave Macmillan, 2011,
http://lyceumbooks.com/HumanisticSocialWork.htm.

Payne, M. (2011), Teoria modernă a asistenţei sociale, Iaşi, Editura
Polirom.

Parsons, T. (1978), Action Theory and the Human Condition, New York, Free
Press.

Rogers, C.R. (2008), A deveni o persoana, Bucureşti, Editura Trei.

Rothery, M. (2007), Critical Ecological Systems Theory, În Coady, N. and
Lehmann, P. (Eds.) Theoretical Perspectives for Direct Social Work
Practice. Springer Publishing Company.

Rickert, H. (1986), The Limits of Concept Formation in Natural Science.
Cambridge, Cambridge University Press.

Sandu, A. (2009), Orientari metodologice privind dezvoltarea culturala a
comunitatilor etnice, Iaşi, Editura Lumen.

Sartre, J.P. (2000), Căile libertăţii, Bucureşti, Editura Rao.

Schutz A. (1972), The Phenomenology of the Social World, London, Heinemann
Educational Books.

Smith, D. (2004), Social work and evidence based practice, London, Jessica,
Kingsley.

Stangor, C. (2004), Social groups in action and interaction, New. York,
Psychology Press.

Ştefăroi, P. (2007), Specificul managementului (eficient) în domeniul
asistenţei sociale, în Revista de Asistenţă Socială", Nr. 3, Iaşi,
Editura Polirom, pp 33-40.

Ştefăroi, P. (2009) Perspectiva umanistă asupra clientului în asistenţa
socială (Humanistic Perspective on Customer in Social Work), Social Work
Review, 1-2, Iasi: Polirom Publishing House, 9-33.

Ştefăroi, P. (2012) Paradigma umanistă a asistenţei sociale sau scurtă
introducere în asistenţa socială umanistă (Humanistic Paradigm of Social
Work or Brief Introduction in Humanistic Social Work), Social Work Review,
1, Iasi: Polirom Publishing House, 161-174.

Ştefăroi, P. (2010) Asistenţă Socială Umanistă. Charleston, SC:
CreateSpace, Amazon,com.

Ştefăroi, P. (2013) Calităţi psihologic-sufleteşti ale profesionistului în
asistenţa socială umanistă, Charleston, SC: CreateSpace, Amazon,com.

Ştefăroi, P. (2015) Humanistic Personology: A Humanistic-Ontological Theory
of the Person & Personality, Charleston, SC: CreateSpace, Amazon,com.

Ştefăroi, P. (2015) Travail Social Humaniste: La personnalité et les
relations humaines - ressources principales de la pratique, Charleston, SC:
CreateSpace, Amazon,com.

Tiryakian, E.A. (1962), Sociologism and existentialism, two perspectives on
the individual and society., Englewood Cliffs, N.J., Prentice-Hall.

Thomas, S.C. (1996), A sociological perspective on contextualism, în
Journal of Counseling and Development", JCD, July 1, 74(6), 529-541,
http://www.highbeam.com/doc/1P3-10006742.html.

Znaniecki, F. (1969), Humanistic Sociology, Chicago, University of Chicago
Press.

Watt, I. (1957), The Rise of the Novel, Berkeley, University of California.


Weber, M. (2001), Introducere in sociologia religiilor, Iaşi, Institutul
European.

Weissman, D. (2000), A social ontology, London, Yale University Press.

Zamfir, C., Stoica L. (2006), O nouă provocare: dezvoltarea socială, Iaşi,
Editura Polirom.

Zamfir. E. (2008), The new human model proposed by humanist pychology.
Types of conflict resolution, în Revista de asistenţă socială", nr. 1-2,
Iaşi, Editura Polirom, pp 3-28.

Zlate, M. (2002), Eul şi Personalitatea, Bucureşti, Editura Trei.

*** www.fnasr.ro/codetic.htm

*** http://lyceumbooks.com/HumanisticSocialWork.htm

*** http://www.socialworkers.org/pubs/code/default

***http://www.ourfutureenvironment.org/personality/wp-
content/uploads/2010/08/endler_interactionism.pdf

***http://www.highbeam.com/doc/1P3-10006742.html.