Parohia. O perspectivă canonică

Alin Tat (editor),
Teologie și preoție în secolul XXI, Editura Napoca Star, 2010, pp. 138-174.

Parohia.
O perspectivă canonică

Lect. univ. Pr. William A. Bleiziffer
Facultatea de Teologie Greco-Catolică
Departamentul Blaj

I. Premisă

Anul 2010, până în prezent, și o bună parte din anul 2009 au
reprezentat o extraordinar de potrivită ocazie pentru a lua mai mult în
considerare aspectele teologice, morale, spirituale, identitare etc. ale
preotului și parohului[1]. Spun și a parohului, pentru că sfântul Ioan
Maria Vianney, proclamat ca atare de către Papa Pius XI în 1929, stă în
centrul acestui an, ca punct de referință și model de urmat pentru toți
preoții, dar în special pentru parohi.
De aceea, considerând tocmai această circumstanță, încercăm să luam
spre analiza acesta dublă realitatea, care gravitează în jurul termenilor –
canonici de această dată – de Paroechia și Parochus. Cu siguranță că nu ne
propunem într-un material relativ limitat ca întindere să epuizăm un
argument care în sine este suficient de amplu, ci încercăm doar să tratăm
câteva aspecte principiale și evidente, astfel încât să punem la dispoziţia
celor interesați o imagine de ansamblu asupra acestei realități atât de
complexe din punct de vedere canonic.

II. Parohia – în căutarea unei definiții
Capitolul III al titlului VII din Codex Canonum Ecclesiarum
Orientalium[2] (CCEO) acordă un număr de 32 canoane temei parohiilor,
parohilor și vicarilor parohiali (cann. 279-310). Luând anumite distanțe
față de legislația anterioară,[3] CCEO prezintă parohia ca pe o instituție
juridică reinterpretată în lumina ideilor promovate de Conciliul Vatican
II, fiind astfel rodul unei mai bune sistematizări canonice și doctrinale.
Într-adevăr, Conciliul a modificat prospectiva interpretării realității
oferită de existența parohiei și a încadrat-o pe aceasta printre cele mai
importante grupări de credincioși creștini (coetus fidelium) pe care
episcopul trebuie în mod necesar și absolut să o constituie în eparhia
sa[4], considerând-o ca una dintre cele mai importante celule ale
activității misionar-pastorale[5], și în care parohul, așa cum vom încerca
să subliniem ulterior în acest material, este principalul colaborator al
episcopului eparhial în această parte a eparhiei[6].
Chiar și o scurtă și sumară analiză a canoanelor CCEO 279-281 ne
oferă posibilitatea realizării unui rezumat din care să rezulte cu
claritatea liniile principiale de constituire, și organizare a parohiei,
dar și unele elemente referitoare la guvernarea acesteia[7].
Parohia, așa cum rezultă din canoanele mai sus amintite, conține
așadar câteva elemente constitutive, și fundamentale pentru a fi
considerată ca atare: în primul rând este o anumită comunitate de
credincioşi creştini" care prezintă două caracteristici; este stabil
constituită într-o eparhie, și este încredințată grijii pastorale a unui
preot[8]. Scopul și fundamentul pastoral al parohiei este așadar cuprins în
însăși formularea canonului 279, și evident completate de ulterioarele
canoane: grija pastorală a parohului este îndreptată spre o comunitate de
credincioși circumscrisă unei limite teritoriale. În realitatea complexă a
eparhiei, parohia nu este izolată și nici măcar nu reprezintă un grup
autonom atâta timp cât episcopul eparhial este autoritatea care, după
consultarea consiliul preoţesc, înființează sau suprimă parohiile, și care
numește parohii ca principali colaboratori ai săi. În această perspectivă
este ușor de înțeles relația ierarhică ce se stabilește între episcop și
parohii, atâta timp cât parohia este parte integrantă a configurației
eparhiale[9].
Identitatea efectivă a parohiei este dată prin însăși actul de
înființare al acesteia și de limitarea teritorială sau personală a ei,
chiar dacă din punct de federe canonic dar și funcțional, numirea parohului
ca și coordonator, conform can. 936 § 2[10] și 284, poate avea loc într-un
ulterior moment[11].
În ceea ce privește realitatea ontologică a parohiei aceasta este
strict legată de conceptul de teritorialitate, care merită o tratare
particulară, necesară înțelegerii sensului existențial al parohiei. Cu
toate acestea, parohia poate exista în mod cu totul particular și în forma
ei personală, chiar dacă în ultimă instanță, persoanele care o constituie
pe principii de apartenență la naţiune, limbă, înscriere la o altă
Biserică sui iuris, sau chiar după alte raţiuni bine definite" trăiesc și
ele în interiorul unui teritoriu parohial sau eparhial.

III. Parohia – parte a eparhiei
Am încercat până în acest moment să punem în evidență principalele
caracteristici canonice ale parohiei, care sunt conform conținutului can.
279 trei la număr: principiul teritorialității ca regulă generală;
înființarea parohiei ca și cauză a stabilității sale, și calitatea acesteia
de comunitate ierarhică.


III. a. Principiul teritorialității
Canoanele 279 și 280 stabilesc criteriile conform cărora o parohie
poate fi înființată: ca primă regulă generală avem principiul
teritorialității, alături de care se poate identifica și un al doilea
principiu, strâns legat de primul: principiul personal. Conform acestuia
din urmă, alături de acele parohii care se găsesc în general în
configurația ecleziastică și care sunt bine marcate teritorial, se găsesc
și parohiile personale care, datorită unor motivații pastorale ce trebuie
adaptate unor circumstanțe mai deosebite, sunt inființate pe criterii de
apartenență a credincioșilor la o națiune, limbă, Biserică sui iuris etc.
Motivațiile care ar putea duce la înființarea acestui tip de parohii –
desigur într-o realitate eclezială în care fenomenul migrării este evident
– sunt supuse însă unui examen atent din partea unor organisme consultative
ale episcopului: ca și în cazul parohiilor teritoriale, înființarea
parohiilor personale este condiționată de consultarea consiliului preoțesc,
sub rezerva nulității actului juridic în cazul absenței consultării[12].
Același principiu al necesității consultării consiliului prezbiteral este
valabil, așa cum o exprimă paragraful 2 al can. 280, și în cazul suprimării
sau modificării parohiilor. În orice caz, în eventualitatea constituirii
unor parohii personale pe criterii de apartenență la o Biserică sui iuris,
rezultă clară competența episcopului eparhial care înființează o astfel de
parohie, credincioșii unei astfel de parohii fiind încredințați grijii sale
pastorale, dar rămânând în același timp înscriși în propria Biserică sui
iuris, în acest caz fiind obligați la păstrarea propriului rit și al
propriei legislații canonice particulare[13].
Codul prevede în mod expres așadar posibilitatea existenței parohiilor
personale, nu ca o excepție de la norma generală sau ca simplă concesie a
autorității, ci ținând cont de o realitate concretă și de necesitățile
pastorale determinate de rit, limbă, naționalitate[14]. Dacă în legislația
canonică anterioară, MP Cleri Sanctitati, la can. 160 § 4 prevedea pentru
înființarea acestor parohii prezența unui acord special al Scaunului
Apostolic, actualul Cod îndepărtând această restricție, supune, așa cum am
mai subliniat, necesitatea consultării consiliului preoțesc în cazul
inființării, modificării sau suprimării parohiilor. Judecata asupra
oportunității acestor procedee canonice cade în competența autorității
epsicopale, după consultarea consiliului preoțesc; criteriul personal
devine în astfel de cazuri principiul de apartenență la o parohie, împreună
cu domiciliului sau cvasi-domiciliului, astfel încât cel care aparține unei
parohii personale aparține în același timp și unei parohii teritoriale; de
acea, parohul personal are putere cumulativă cu parohul teritorial asupra
credincioșilor parohiei personale, mai puțin cazul în care rezultă altcumva
din însăși decretul de constituire al acestei parohii, emanat de
autoritatea competentă"[15].
Teritorialitatea rămâne așadar primul element specific al comunității
ecleziale. Din punct de vedere sociologic teritoriul reprezintă elementul
central pentru identificarea unei populații sau grup, cu posibilitatea
situării acestuia într-un areal determinat de condiții geografice,
economice, sociale, politice, culturale etc. Teritoriul rămâne astfel un
loc în care se înrădăcinează memoria colectivă a acelui grup, dar în
același timp devine și element pentru identificarea unui singur membru al
respectivului grup. În același timp, din punctul de vedere al competențelor
de acțiune pastorală, teritorialitatea rămâne un factor determinant pentru
limitarea prerogativelor și exercitarea puterii de guvernământ a parohilor,
care au deplin exercițiu al propriilor prerogative doar în limitele
teritoriale ale propriei parohii[16]. Așadar, teritorialitatea devine și
un element suficient de valid pentru evitarea conflictelor de competență.
Acțiunea pastorală a Bisericii se exercită într-o realitate istorică
determinată și mereu în favoarea credincioșilor creștini care se regăsesc
într-un determinat teritoriu: tocmai de aceea principiul teritorial câștigă
o valență teologică, ce pune ulterior în evidență comunitatea parohială și
caracterul misionar al acesteia. În acest fel se depășește o interpretare
pur administrativă a parohului, - de altfel necesară -, și se delimitează
din punct de vedere obiectiv funcțiunile pastorale ale parohului, care se
manifestă plenar doar față de credincioșii creștini care au domiciliul sau
cvasi domiciliul în limitele teritoriale ale parohiei canonic
constituită[17].
Este necesară o ultimă observație referitoare la împărțirea
teritorială a eparhiei, care reprezintă mult mai mult decât o simplă
divizare în părți circumscrise teritorial: în definitiv, parohia este o
parte a eparhiei, și trebuie interpretată ca atare pornind tocmai de la
acest principiu. Iar această relație este bine evidențiată de un text
conciliar care consideră parohie drept "celulă a diecezei (eparhiei)[18].


III. b. Principiul stabilității
Al doilea principiu specific comunității parohiale, conform căruia
Parohia este o anumită comunitate de credincioşi creştini, constituită în
mod stabil într-o eparhie" se găsește precizat tot în canonul 279. Dar cum
trebuie înțeleasă această stabilitate? Doar în termeni temporali? Chiar
dacă din punct de vedere temporal, fiecare parohie are o proprie istorie,
deci un moment inițial al propriei înființări, și ulterior este marcată de
momente succesive ale propriei existențe, stabilitatea ei nu poate fi
negată, dar nu poate fi redusă nici la aspectul ei pur temporal. Parohia
este stabilă pentru că voința legislatorului care a înființat-o este atare:
Episcopul eparhial înființează canonic o parohie ținând cont de
stabilitatea normativei canonice, la fel ca și pentru aplicarea procedeelor
canonice de suprimare sau modificare a limitelor teritoriale ale acesteia.
Exact acest lucru este stabilit – așa cum deja am amintit – de
paragraful 2 al can. 280. Documentul conciliar Christus Dominus referitor
la misiunea pastorală a episcopilor, inspiră acest canon. Documentul, la
numărul 32 prezintă două principii: pe de o parte așa zisul principiu
referitor la "salus animarum de care trebuie să se țină în mod absolut
cont de înființarea unei parohii, iar pe de altă parte există principiul
conform căruia Episcopul poate acționa în înființarea unei noi parohii,
tocmai în virtutea autorității pe care o deține. De aceea, înaintea
oricărei proceduri de înființare a unei parohii este necesară o reflexie
care să pună în balanță această realitate, cu greutatea specifică dată
binelui spiritual al credincioșilor. Nu este vorba însă de o realitate
individuală, ci mai degrabă de un răspuns la unele espectative generale,
care nu trebuie limitate însă la grupuri de persoane sau la interese
private, ci au o prospectivă care implică întreaga eparhie.
Însă aplicarea practică a acestor principii se raportează în realitate
la unele dificultăți care trebuie analizate plecând tocmai de la factorul
timp: delimitări teritoriale care azi par satisfăcătoare din punctul de
vedere al numărului și al compoziției membrilor, al stabilității economice
sau al liberului acces la forme de cultură sau educație, resursele umane și
materiale ale respectivei parohii, se pot revela ca fiind problematice
atunci când se iau în considerare implicațiile pe care le pot avea asupra
acestora încetarea unor determinate categorii de activități, sau de ce nu?
caracterul minoritar al catolicilor într-o determinată regiune.
Toate aceste circumstanţe trebuiesc evaluate cu discernământ ținând
cont în primul rând de misiunea fundamentală a Bisericii, și de liberul
acces al credincioșilor la elementele spirituale care îi pot duce la
realizarea "salus animarum [19]. În aceste condiții, considerând realitatea
specifică fiecărei situații în parte, suprimarea unei parohii, ca act al
autorității episcopale, poate fi mai degrabă înțeleasă nu explicit ca
desființare a unei structuri stabile, ci mai ales ca "unire extinctivă;
această figură juridică are loc când, din două sau mai multe parohii se
constituie una complet nouă și diferită de cele precedente, chiar dacă
substratul material al acesteia este ansamblul celor din care s-a
format [20].
Trebuie însă să facem încă o remarcă extrem de clară și care întărește
încă o dată în plus principiul stabilității parohiei: parohia rămâne mereu
– până în momentul concret al desființării ei – o comunitate fixă, și asta
în măsura în care nu orice comunitate se poate prevala de titlul de
parohie.
Înființarea, modificarea sau suprimarea parohiilor sunt procedee
canonice de o mare însemnătate și importanță pentru viața ecleziastică.
Tocmai de aceea, canonul 280 insistă asupra naturii și finalității canonice
a consiliului preoțesc, care este în ultimă instanță un organism
consultativ de care episcopul se poate folosi pentru a guverna eparhia, cu
scopul promovării cât mai eficient a binelui spiritual al crendicioșilor.
Chiar dacă se prezintă într-o manieră explicită necesitatea consultării
acestui organism colegial, obligativitatea consultării acestuia este
evidentă[21], chiar dacă în ultimă instanță unicul care decide în acest
sens este episcopul. Nu există așadar nici o dispoziței canonică prin care
episcopul să fie obligat să obțină consensul cosiliului preoțesc;
neglijarea acestui procedeu juridic însă, atrage după sine o acțiune
ilicită in procedendo, astfel că simpla informație sau știre despre
procedeul de înființare, modificare sau suprimare al unei parohii nu este
considerată suficientă pentru a proceda ulterior din punct de vedere
canonic. De aceea, consultarea consiliului preoțesc nu poate fi o simplă
formalitate, ci un act de responsabilitate comună.
Dacă pentru înființarea parohiei, modificarea sau suprimarea acesteia
episcopul trebuie să consulte consiliul preoțesc, pentru numirea parohului
acest lucru nu mai este necesar: canonul 284 este suficient de clar și de
simplu: episcopul numește parohii în mod liber.[22]
Nu ne propunem un comentariu ulterior al acestui canon. Cu toate
acestea nu putem neglija faptul că însăși existența conceptului de
innamovibilitas care se regăsește în înteriorul canonului are implicații și
asupra comunității ca atare, comunitate despre care am spus ca este
stabilă. În această perspectivă, numirea parohului are loc prin libera
voință a episcopului, această numire, și implicit exercitarea ulterioară a
funcției se bucura de stabilitate: parohul este stabil în funcţia sa, de
aceea nu va fi numit pe timp determinat decât în cele patru singulare
cazuri prevăzute taxativ de către canon.
Desigur că există o diferență de conținut remarcabilă între canonul
284 CCEO și corespondentul său din Codex Iuris Canonici (can. 522),
diferență justificată de starea clericilor uxorați sau celibatari
aparținând celor două tradiții, orientale și occidentală, ale aceleiași
Biserici Una, Sfântă, Catolică și Apostolică. Dacă diferitele Conferințe
Episcopale naționale latine au autoritatea și competența de a stabili
numărul de ani în care un paroh latin să poată fi transferat într-o nouă
parohie, pentru preoții orientali, în marea lor majoritate căsătoriți,
această realitate nu există: dimpotrivă stabilitatea numirii și exercitării
funcției de paroh, contribuie și ea la înțelegerea stabilității parohiei ca
și comunitate. De altfel, funcția unui paroh încetează, sau își pierde
stabilitatea doar în cazurile expres prevăzute de către drept[23].


III.c. Principiul juridic
Canonul 280 §3 acordă personalitate juridică parohiei. Prin însăși
actul înființări sale legitime parohia devine persoană juridică, titulară
de drepturi și obligații. Considerând normativa generală referitoare la
persoanele juridice, can. 921 §2, trebuie precizat faptul că parohia este
persoană juridică de natură publică, care are ca obiectiv urmărirea și
realizarea scopurilor spirituale. "Substratul personalității juridice al
parohiei se poate identifica în considerarea celor două elemente
constitutive ale acesteia, adică în determinate comunitate stabilă de
credincioși și în titularul oficiului parohia, căruia îi este încredințată
grija parohiei în calitate de paroh [24]. Independent însă de legislația
civilă, care poate acordă personalitate juridică parohiei ca asociație,
parohia rămâne mereu din punct de vedere canonic persoană juridică.
Înființată de către episcopul eparhial parohia nu depinde de viața
asociativă a Bisericii: înființarea ei nu depinde nici de voința
credincioșilor, nici din dreptul credincioșilor de a se asocia în societăți
sau grupuri particulare: de aceea parohia nu este o comunitate asociativă,
ci o comunitate ierarhică. Comunitățile asociative sunt create liber prin
însăși voința membrilor lor, care inspirați de o carismă particulară au ca
scop realizarea unor acțiuni aprobate sau acceptate de Biserică.
Funcționarea acestor asociații și scopurile urmărite de către ele corespund
voinței membrilor care aderă la ele; comunitățile ierarhice în schimb, sunt
constituite de către autoritatea ecleziastică în conformitate cu unele
principii obiective, și nu subiective cum se întâmplă în cazul liberelor
asocieri. Chiar dacă este precedată de o dorință mai mult sau mai puțin
explicită a credincioșilor, inițiativa înființării unei parohii și actul
însuși de constituire al acesteia aparține exclusiv episcopului.
Ceea ce diferențiază în mod esențial asociațiile de comunitățile
ierahice, deci implicit de parohie, este faptul că acestea din urmă
prezintă în mod intrinsec toate cele trei funcții pe care Cristos le-a
încredințat Bisericii. În această perspectivă, Biserica garantează
exercitarea acestor tria munera, pentru realizarea scopurilor spirituale și
a salus animarum a întregului popor creștin care aparține pe motiv de
domiciliu respectivei parohii. Înființarea unei noi parohii trebuie să
garanteze astfel deplina desfășurare a întregii griji pastorale
încredințate unui preot, care prin asumarea misiunii de învătător,
sfințitor și conducător al parohiei, devine astfel paroh[25].
Alături de teritorialitate și stabilitate, aspectul ierarhic al
parohiei ca element caracterizant al acesteia, pune bine în evidență
raportul dintre comunitatea creștină și paroh pe de o parte, și dintre
paroh și episcop, pe de alta. Parohia, ca și structură ierarhică, este
caracterizată în primul rând de activitatea parohului care este considerat,
și este de fapt, "păstor propriu al acelei comunități. Se înțelege astfel
legătura intrinsecă ce există între paroh și parohie, aceste două entități
neputând fi separate, chiar dacă în ultimă instanță, există din punct de
vedere canonic și realitatea temporară a parohiei vacante, care continuă să
existe ca și realitatea juridică, dar care pentru o perioadă determinată de
timp este lipsită de paroh.


IV. Parohia – subiect de acțiune și de drept
Ca și comunitate de credincioși și parte a Bisericii în care se
manifestă plenar credința prin trăirea cuvântului, practicarea
sacramentelor și unitatea cu propria Ierarhie, parohia devine subiect de
drepturi și obligații speciale. Natura acesteia constă tocmai în
comunitatea structurată ierarhic care realizează, într-un determinat
teritoriu și pentru toți cei care fac parte din el, misiunea încredințată
de Cristos Bisericii.
Parohia este fără îndoială un ansamblu de persoane fizice (conf. can.
923), prin simplul fapt că este o comunitate de credincioși creștini. Ea
are un caracter ne-colegial din moment ce membri ei nu pot determina
acțiunile parohiei chiar dacă în cadrul diferitelor structuri colegiale ce
pot exista la nivelul parohiei își pot exprima părerea în mod individual.
Cu alte cuvinte, deciziile din sânul parohiei nu sunt luate ca urmare a
acordului voinței membrilor ei: parohia nu este de fapt o comunitate
asociativă[26]. Existența unei structuri ierarhizate, așa cum de fapt am
și subliniat anterior, împiedică luarea unor decizii care să depindă strict
de voința membrilor ei.
Acest caracter ne-colegial nu înseamnă totuși excluderea parohienilor
de la elaborarea sau construirea deciziilor care trebuie luate în parohie
la un moment dat; și chiar dacă reprezentantul legal al parohiei, și în
ultimă instanță autoritatea care decide pentru aceasta, este parohul,
credincioșii creștini sunt chemați să-și exprime părerea asupra unor
chestiuni în care sunt experți[27]. Și tocmai în perspectiva propriilor
limite de competență și a responsabilităților care decurg din acestea se
poate înțelege raportul dintre realitatea ierarhică și cea comunitară,
realități care nu pot exista independent.
Constiuită ca persoană juridică parohia acționează ca atare "în numele
Bisericii". Acționează așadar în manieră organizată, sub autoritatea și
garanția episcopului, care prin intermediul ei asigură fiecăruia dintre
membri mijloacele necesare de mântuire. Care sunt atunci drepturile și
obligațiile parohiei în funcțiunile pe care aceasta trebuie să le exercite
în numele Bisericii în vederea realizării binelui public? Cu alte cuvinte,
care sunt drepturile și obligațiile parohiei care ar trebuie de fapt să
corespundă naturii sale?[28] Răspunsul poate fi unul simplu: parohia există
ca semn concret al misiunii Bisericii; toate celelalte drepturi și
obligații ale sale rezultă ulterior din aceste drept fundamental la
existență.
La fel ca pentru orice altă comunitate creștină căreia i-a fost
încredințat mesajul evanghelic și misiunea de a-l propovădui tuturor,
comunitatea parohială este prima destinatară a mesajului lui Cristos și
prima invitată la trăirea credinței (cf. can. 7). Ea nu poate să nu
răspundă unei astfel de invitații devenind astfel ea însăși
evanghelizatoare. Dacă parohia ca și comunitate există pentru a deveni semn
vizibil al alianței dintre Dumnezeu și om, prima sa datorie este aceea de a
se converti permanent, și chiar dacă vorbim de o convertire la nivel
personal, aceasta nu poate avea loc decât în cadrul Bisericii. Chiar dacă
termenul convertire este mai degrabă teologic decât canonic, și ca atare
este rar întâlnit în Cod[29], acest lucru nu înseamnă că ideea este
absentă. Sfințirea personală ca este o acțiune permanentă și ca atare
implică o cooperare a omului cu Dumnezeu: în această perspectivă, tocmai în
virtutea libertății personale Dumnezeu nu acționează decât numai împreună
cu omul. Putem astfel afirma că obligație primordială se bazează pe
conținutul can. 13 și 381 §2 cu referință clară la toți credincioșii
creștini și la misiunea Bisericii de a fi sfințitoare.[30] Așadar, prima
obligație a comunității parohiale este aceea de a harul și opera de
mântuire, de a se converti și de a crește în sfințenie.
Dar pentru a-și realiza însă această misiune, parohia are dreptul de a-
i fi împărtășit cuvântului lui Dumnezeu care să alimenteze întreaga ei
activitate, prin diferetele forme concrete de realizare a acesteia:
predicare, cateheză, educație religioasă[31]. Evidențiind însă reversul
acestui realități, ca o consecință firească a relației drept-obligație,[32]
parohiei îi revine obligația de a propovădui Evanghelia și doctrina
creștină îndeosebi prin propria mărturie, prin predicare și cateheză[33].
Cuvântul lui Dumnezeu primit prin predicare, cateheză și alte forme de
instruire este ulterior pus în practică prin trăirea efectivă a
sacramentelor; și tocmai din această perspectivă parohia devine locul
privilegiat al celebrării acestora, îndeosebi a Eucaristiei[34]. În mod
analog, ca structură ierarhică, parohia are și dreptul de a-i fi celebrate
sacramentele din partea acelora care au fost expres constituiți pentru
aceasta.[35]
Pentru a răspunde propriei chemări, comunitatea parohială are dreptul
să promoveze toate vocațiile și toate formele de apostolat[36], ministerele
și funcțiile ecleziale precum și celelalte ministere[37].
Parohia are dreptul al un paroh stabil, ca păstor al întregii
comunități. Acest aspect este strict legat de natura comunitară a parohiei,
care în linie de principiu are dreptul al un paroh rezident[38]. Prezența
parohului, sau a unui alt preot care să urmărească desfășurarea tuturor
activităților în parohie în cazul absenței legitime a celui dintâi, este o
garanție suplimentară a continuității pastorale în respectiva parohie.
Acestui drept îi corespunde însă în mod cu totul firesc obligația parohiei
de a veni în întâmpinarea necesităților de ordin material cu care se
confruntă parohul (Mt. 10.10; Lc. 10, 7)[39]. De aceea, parohia este
chemată să prevadă în mod convenabil și decoros la congruam ministrorum
sustentationem necessaria.
În calitatea pe care o are de comunitate ierarhică, parohia are
dreptul de a fi vizitată canonic de către Episcopul eparhial sau
protopop[40]. Comunitatea parohială mai are apoi dreptul de a-și exprima
părerea asupra chestiunilor legate de buna administrare a acesteia prin
intermediul unor oportune consilii sau comitete[41], să-și exprime și să
trăiască deplin comuniunea ecleziastică cu întreaga ierarhie prin legătura
unității vizibile cu propriul Episcop, Papa și ceilalți Eiscopi ai
Bisericii proprii[42], și să promoveze și să apere credința și disciplina
comună a Bisericii[43]. Parohia mai are de altfel dreptul și obligația de a
căuta unitatea creștină prin promovarea ecumenismului[44], și are dreptul
de a poseda și administra bunuri temporale pentru realizarea propriilor
scopuri[45] și obligația de a le gestiona conform normelor de drept[46].


V. Parohul – păstor propriu al parohiei
Aminteam anterior că parohul este principalul colaborator al
episcopului eparhial în această parte a eparhiei[47]; în cele ce urmează
vom încerca o evidențiere a acestei realități și o posibilă trecere în
revistă a drepturilor și obligațiilor parohului: în acest fel încercăm să
punem încă o dată în lumină caracteristicile esențiale ale parohiei, față
de care, în mod cu totul firesc se exercită prerogativele parohului.
Parohului îi este așadar încredințată spre păstorire parohia. Canonul
279, care deschide de fapt tema parohiei în CCEO folosește o expresie
teologică prin care se definește plenar rolul parohului: acela de a
manifesta în întreaga sa activitate grija pastorală[48]. Multitudinea
canoanelor care se referă la această realitate, precum și forma de
manifestare a acesteia sub diferite aspecte, - păstor, grija sufletelor,
mântuirea sufletelor – fac în ultimă instanță referință la paroh[49].
Acesta este definit de can. 281 ca și "păstor propriu", o astfel de
denumire implicând de fapt o relație unică față de parohieni și o
colaborare fructuoasă cu Episcopul eparhial. Temenul păstor propriu apare o
singura dată în CCEO față de patru ori în CIC.[50] Această unică referință
este făcută față de paroh chiar dacă termenul, sub o altă formă, îl vede și
pe episcopul eparhial protagonist al guvernării unei eparhii încredinţată
"spre păstorire în nume propriu" (can. 178). Astfel, expresia prezintă o
conotație juridică precisă.
Canonul care îl definește pe paroh ca fiind păstor propriu se
inspiră[51] din decretul conciliar "Christus Dominus" (CD 30), care
subliniază: Principalii colaboratori ai Episcopului sunt însă parohii,
cărora le este încredinţată, în calitate de păstori proprii, grija
sufletelor într-o anumită parte a diecezei, sub autoritatea
Episcopului"[52]. Parohul este așadar păstor în nume propriu și nu în
numele episcopului eparhial, ci sub autoritatea acestuia din urmă. Cu alte
cuvinte oficiul parohului nu este de natura vicarială, parohul nefiind
locum tenent al episcopului. Cu toate acestea, în exercitarea funcțiunilor
sale parohul este întotdeauna subordonat din punct de vedere ierarhic
episcopului.
Așadar, expresia păstor propriu trebuie înțeleasă în specificația pe
care canonul însăși o oferă atunci când spune că el exercită grija
sufletelor din comunitatea parohială încredințată lui, sub autoritatea
episcopului eparhial, și împreună cu acesta ia parte la misiunea lui
Cristos, ca și principal colaborator al episcopului"[53]. Ministerul
parohului, care în mod absolut trebuie să fie constituit în treapta
preoției ministeriale, cuprinde în exercitarea drepturilor și obligațiilor
sale cele trei munera încredințate de Cristos apostolilor: a învăța, a
sfinți și a guverna. Se poate astfel înțelege de ce grija pastorală a
parohului, exercitată stabil față de membri parohiei, se manifestă tocmai
în furnizarea mijloacelor prin care credincioșii pot ajunge la mântuire.


VI. Parohul – drepturi și obligații particulare
Vom preciza imediat faptul că în calitatea pe care o are de paroh, și
implicit fiind marcat de darul preoției ministeriale, ca și cleric parohul
este supus tuturor canoanelor care se referă la clerici. În afară de
acestea, există o seamă de alte canoane care îl văd pe paroh ca prim
protagonist și care se referă în mod explicit doar la el[54]. În general
vorbind cele trei funcții ale parohului sunt cuprinse în can. 289.[55] În
mod concret însă, CCEO indică următoarele obligații:
- trebuie să reprezinte juridic parohia în toate circumstanțele
legale;[56]
- trebuie să locuiască în interiorul parohiei, în casa parohială;[57]
- trebuie să-l informeze pe propriul Ierarh pentru o absență din
parohie mai lungă de o săptămână;[58]
- trebuie să participe la exerciții spirituale cel puțin odată pe
an;[59]
- trebuie să celebreze Sfânta Litrturghie pentru popor în duminci și
sărbători;[60]
- trebuie să păstreze cu grijă registrele parohiale și să le
completeze cu acuratețe;[61]
- trebuie să aibă o arhivă și să semneze personal, sau prin delegat,
documentele oficiale ale parohiei, pe care trebuie să le prevadă cu
ștampilă;[62]
- trebuie să distingă și să promoveze vocațiile;[63]
- trebuie să înregistreze în registrul botezaților date referitoare
la profesiunea perpetuă a unui membru din parohie care intră în
mănăstire,[64] sau într-un ordin ori mănăstire.[65]
- trebuie să predice frecvent, mai ales în duminici și sărbători;[66]
- trebuie să se îngrijească pentru o catehizare adecvată;[67]
- trebuie să se îngrijească să nu fie expuse, vândute sau distribuite
icoane sau imagini străine de arta sacră, iar spectacolele din
parohie să fie alese cu discreție și discernământ;[68]
- trebuie să se îngrijească pentru prealabila instruire
corespunzătoare a părinților și a nașilor celui ce urmează să fie
botezat;[69]
- trebuie să înregistreze în registrul botezaților date despre
situația juridică a celui botezat;[70]
- trebuie să se îngrijească de buna instruire a credincioșilor asupra
obligației de a primi Sf. Euharistie în pericol de moarte sau în
anumite timpuri determinate;[71]
- trebuie să administreze sacramentul ungerii bolnavilor;[72]
- trebuie să fie informat despre primirea diaconatului de către un
propriu parohian;[73]
- trebuie să-l informeze, prin intermediul unui document autentic, pe
parohul care va celebra căsătoria unui membru din parohie, despre
rezultatul investigațiilor referitoare la starea acestuia;[74]
- trebui să-l informeze pe propriul ierarh despre posibilitatea
existenție vre-unui impediment în vederea celebrării sacramentului
căsătoriei;[75]
- trebuie sa-l informeze imediat pe propriul Ierarh despre acordarea
dispensei de convalidare a sacramentului căsătoriei acordat în for
extern în pericol de moarte[76], sau atunci când totul era pregătit
pentru celebrare[77] și trebuie să menționeze acest fapt în
registrul căsătoriilor;[78]
- trebuie să păstreze secretul asupra celebrării unei căsătorii
secrete;[79]
- trebuie să completeze cât mai atent rubricatura din registrul
căsătoriilor, pentru acele căsătorii care se celebrează în parohie,
iar în cazul în care unul, sau ambii soți sunt din parohie, și în
registrul botezaților;[80]
- dacă unul dintre soți nu este botezat în propria parohie, după
celebrarea căsătoriei trebuie să trimită parohului unde este
botezat respectivul soț un atestat care să certifice celebrarea
acesteia, astfel încât acest lucru să fie notat în registrul
botezaților; de altfel trebuie să prevadă în mod oportun ca
primirea acestei informații, și relativa adnotare în registrul
botezaților să fie confirmată;[81]
- trebuie să posede un registru în care să noteze îndeplinirea
obligațiilor ce rezultă din fundațiile pioase.[82]


Alături de aceste obligații, pentru completarea cadrului general al
propriilor prerogative, parohul este și titular de drepturi particulare.
Astfel, lui îi revine celebrarea celor mai importante funcțiuni sacre,
astfel că nici măcar vicarii parohiali, acolo unde aceștia există, nu pot
să le îndeplinească fără permisiunea cel puțin presupusă a parohului.
Așadar:
- celebrează sacramentele de inițiere creștină;[83]
- celebrează înmormântările;[84]
- poate fi convocat la adunarea patriarhală;[85]
- poate fi convocat la adunare eparhială;[86]
- poate primi declarația de trecere la propria Biserică sui iuris,
declarație prin care trecerea are efecte juridice;[87]
- dacă dreptul particular prevede această posibilitate, poate fi ales
către Episcop în funcția de protopop;[88]
- în caz de boală, protopopul trebuie să se îngrijească să nu-i
lipsească ajutoarele materiale sau spirituale;[89]
- în caz de vacanță a exarhatului, dacă lipsește protosincelul, cel
mai în vârstă paroh prin hitrotonire preoțească poate deveni
administrator al exarhatului;[90]
- rectorul seminarului poate avea prerogative de paroh, cu
eventualele excepții prevăzute de drept;[91]
- trebuie să fie informat despre administrarea botezului în absența
lui;[92]
- dacă ungerea cu sfântul mir nu a fost făcută împreună cu botezul,
trebuie să fie informat despre acest lucru de către ministrul
botezului;[93]
- în virtutea funcției, are facultatea de a administra sacramentul
spovezii;[94]
- numele candidaților la ordinele sacre vor fi anunțate în biseirca
parohială credincioșii având obligația de a revela parohului
înainte de hirotonire eventuale impedimente în primirea
acesteia;[95]
- trimite episcopului eparhial scrisori de mărturie referitoare la
investigațiile făcute asupra vieții și moravurilor candidațiilor la
ordinele sacre;[96]
- credincioșii creștini trebuie să-i reveleze eventuale impedimente
pentru celebrarea sacramentului căsătoriei;[97]
- are dreptul de a dispensa – în cazul pericolului morții și când nu
este posibil accesul la Ierarhul locului – de la forma de
celebrare a căsătoriei și de la eventuale impedimente matrimoniale
publice sau oculte, cu excepția impedimentului ordinului sacru al
preoției;[98]
- când totul este pregătit pentru celebrarea sacramentului căsătoriei
și se descoperă un impediment care nu poate fi comunicat
autorității fără a cauza un probabil pericol grav, parohul poate
dispensa de la toate impedimentele oculte, cu excepția
impedimentului ordinului sacru și al impedimentului votului public
perpetuu de castitate emis într-un institut religios, mai puțin
cazul în care nu este vorba de o congregație de drept eparhial;
această putere este valabilă și în cazul convalidării
căsătoriei;[99]
- poate binecuvânta valid toate căsătoriile în interiorul
teritoriului parohial[100]; poate delega această putere unui alt
preot, chiar și unui preot care aparține unei alte Biserici sui
iuris;[101]
- poate binecuvânta licit acele căsătorii când unul dintre soți are
domiciliul sau cvasi-domiciliul în teritoriul parohiei, sau
locuiesc în parohie timp de cel puțin o lună; a nomazilor, după ce
s-a convins că aceștia locuiesc în parohie; altfel, doar dacă are
licența ierarhului sau parohului unde au domiciliul sau cvasi-
domiciliul soții, sau unul dintre aceștia;[102]
- poate acorda permisiunea de a fi celebrată o căsătorie într-un alt
loc sacru din parohie;[103]
- poate fi ajutat de vicarul parohial, și poate acorda acestuia din
urmă facultatea generală de a binecuvânta căsătoriile;[104]
- poate, pentru cauze juste, să dispenseze pe proprii parohieni de la
voturile private, cu condiția să nu lezeze drepturile altora; pe
alți credincioși care nu sunt proprii parohieni dar care se găsesc
în limitele teritoriului parohiei;[105]
- poate primi în mod individual pe acei laici care cer comuniunea cu
Biserica Catolică;[106]
- are dreptul anual la o perioadă de concediu care să nu depășească o
lună, fără a considera însă zilele în care se dedică exercițiilor
spirituale;[107]
- are dreptul la o remuneraței și o subzistență corespunzătoare atât
personală cât și a familiilor lor dacă sunt căsătoriți;[108]
Concluzie
Instituție juridico-pastorală considerabil reinterpretată în lumina
ideilor promovate de Conciliul Vatican II, parohia nu este numai o
realitate frecvent întâlnită în articulația firească a Bisericii, ci
reprezintă chiar locul propriu în care misiunea acesteia din urmă, prin
îndeplinirea grijii pastorale a parohului urmărește realizarea salus
animarum a credincioșilor creștini. Parohia reprezintă așadar celula de
bază a Eparhiei (cf. AA 10c), și în această perspectivă face referință mai
ales la acea realitate complexă care se realizează în interiorul trupului
mistic al lui Cristos care este Biserica.
Ca și comunitate de credincioși creștini, parohia se bucură așadar de
unele prerogative clare, credem noi bine evidențiate în cadrul acestui
studiu: se bucură de stabilitate; este o comunitate ierarhică, dimensiune
care îi garantează unicitatea raportului cu propriul păstor și propriul
Episcop eparhial; este comunitatea juridică, titulară de drepturi și
obligații: în această perspectivă dinamismul și vigoarea parohiei se
înțeleg cu ușurință, atât la nivel canonic cât mai ales pastoral.
În această realitate un loc preeminent îl ocupă parohul care este
păstor propriu. Chiar dacă nu este o prezență de neînlocuit în comparație
cu Eparhia care reprezintă Biserica în ansamblul ei, parohia desfășoară
totuși, prin ministerul parohului, un rol însemnat în configurația
eclezială, prin accesul credincioșilor la tripla misiune a lui Cristos;
cele trei munera, de învățător, de sfințitor și de conducător, asumate
plenar de către paroh, au ca destinatari în primul rând parohia, dar și
ceilalți credincioși creștini care nu fac în mod obligatori parte din
acesta.
Parohul nu îl înlocuiește pe Episcop: îl reprezintă împreună cu
ceilalți preoți pe acesta, bucurându-se de un titlu special, acela de
păstor propriu. Parohul nu este în această perspectivă delegatul
episcopului, sau vicariul acestuia, și acest lucru se datorează în primul
rând stabilității parohiei, care necesită un păstor stabil. Iar acest
studiu, care nu are pretenția de a fi exhaustiv, a încercat să evidențieze
sumar această complementară realitate a legăturii intrinsece dintre aceste
două realități: parohia și parohul.



Bibliografie
Bleiziffer A. William, Studii canonice: implicaţii intra şi extra
ecleziale, Galaxia Gutenberg, 2010.
Borras Alphonse, La parrocchia – diritto canonico e prospettive pastorali,
Edizioni Dehoniane Bologna, 1997.
Conciliul Ecumenic Vatican II, constituţii, decrete, declaraţii, traducerea
Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Nyìregyhàza, 1990.
Del Vecchio Giorgio, Lezioni di filosofia del diritto, Milano 196513.
Furst Carl Gerold, La parrocchia nel Codice di Diritto Canonico delle
Chiese Orientali (CCEO), în Studi giuridici XLIII, Libreria editrice
Vaticana, Città del Vaticano, 1997.
Gonzales Y. Garcia (traducere de pr. Teodor Mateiu), Ce poate face un preot
în pastoraţie, Ed. Sf. Nichita" – Episcopia Română Unită Oradea,
1943.
Iacinti Giacomo, Il Consilio Presbiterale, Edizioni Dehoniane Bologna,
1996.
Pio Vito Pinto (a cura di), Commento al Codice dei Canoni delle Chiese
Orientali, în Studium Romanae Rotae, Corpus Iuris Canonici II,
Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano, 2001.
Pontificium Consilium De Legum Textibus Interpretandis, Codex Canonum
Ecclesiarum Orientalium, Auctoritate Ioannis Pauli PP. II promulgatus,
Fontium annotatione auctus, Libreria Editrice Vaticana, 1995. AAS 82
[1990], 1061-1353; EV 12/695-887; I. Muntean (trad.), Codul canoanelor
Bisericilor Orientale, ediţie pro manuscripto, Presa Universitară
Clujeană 2001.
Popa Eugen, Drepturile parohilor, (retipărire din Cultura creştină)
Tipografia Seminarului, Blaj, 1944.
Salachas Dimitrios, Istituzioni di diritto canonico delle Chiese Orientali,
Edizioni Dehoniane Bologna, 1993.
Unirea, serie noua, anul XIII, nr. 7 - noiembrie 2002,
Žužek Ivan, Index annaliticus Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium,
Kanonika 2, Pontificium Istitutum Orientalium Studiorum, Roma, 1992






-----------------------

[1] La data de 16 iunie, din Vatican, Papa Benedict XVI se adresa
preoților printr-o scrisoare prin care anunța celebrarea anului sacerdotal
(19 iunie 2009 – 19 iunie 2010) cu ocazia aniversării a 150 de ani de la
moartea Sf. Ioan Maria Vianney.

[2] Pontificium Consilium De Legum Textibus Interpretandis, Codex Canonum
Ecclesiarum Orientalium, Auctoritate Ioannis Pauli PP. II promulgatus,
Fontium annotatione auctus, Libreria Editrice Vaticana, 1995. AAS 82
[1990], 1061-1353; EV 12/695-887; I. Muntean (trad.), Codul canoanelor
Bisericilor Orientale, ediţie pro manuscripto, Presa Universitară Clujeană
2001.
[3] MP Cleri Sanctitati, prezenta o fizionomie diferită față de actuala
normativă, fiind împărțită în două capitole distincte: Cap. VIII, De
Parochis (can. 489-512) și cap. IX, De vicaris paroecialibus (can. 513-
518), cu prezentare mai ampla a temei; Cleri sanctitati 1957 (AAS 49
[1957], (433-600).
[4] Conciliul Ecumenic Vatican II, constituţii, decrete, declaraţii,
traducerea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Nyìregyhàza, 1990,
(în continuare CV II) Constituţia despre liturgie "Sacrosanctum Concilium",
SC 42a.
[5] CV
Iⱉጠ䠠偙剅䥌䭎 瑨灴⼺眯睷椮瑮慲整瑸挮浯䤯员刯䵕〰㘰䰯⹄呈 ᐠ敄牣瑥―–奈䕐䱒义 栢
瑴㩰⼯睷⹷湩牴瑡硥⹴潣⽭塉⽔啒き〰⼶吲䠮䵔 搔獥牰ᕥጠ䠠偙剅䥌䭎 瑨灴⼺眯睷椮瑮慲
整瑸挮浯䤯员刯䵕〰㘰㜯⹂呈 ᐠ灡獯潴慬畴ᕬጠ䠠偙剅䥌䭎 瑨灴⼺眯睷椮瑮慲整瑸挮浯䤯
员刯䵕〰㘰㘯⹄呈 ᐠ慬捩汩牯―䄢潰瑳汯捩浡䄠瑣潵楳慴整 䄠 〱⹢ȍ䌠 䥉 –奈䕐䱒义 栢瑴
㩰⼯睷⹷湩牴瑡硥⹴潣⽭塉⽔啒き〰⼶䑌䠮䵔 䐔捥敲ᕴጠ䠠偙剅䥌䭎 瑨灴⼺眯睷椮瑮慲整
瑸挮I, Decret despre apostolatul laicilor "Apostolicam Actuositatem" AA
10b.
[6] CV II, Decret privind misiunea pastorală a Episcopilor în Biserică,
"Christus Dominus" , CD 30.
[7] Can. 279 - (cf 515 § 1) Parohia este o anumită comunitate de
credincioşi creştini, constituită în mod stabil într-o eparhie, a cărei
grijă pastorală este încredinţată unui paroh.
Can. 280 - c1. (= 518) De regulă parohia va fi teritorială, care să-i
cuprindă pe toţi credincioşii creştini dintr-un anumit teritoriu; dacă
însă, după judecata Episcopului eparhial este mai potrivit, după ce a
consultat consiliul preoţesc, vor fi înfiinţate parohii personale
determinate de criterii de naţiune, de limbă, de înscriere la o altă
Biserică sui iuris, sau chiar după alte raţiuni bine definite.
§ 2. (= 515 § 2) Episcopul eparhial este cel care, după consultarea
consiliul preoţesc, va înfiinţa, va schimba şi va suprima parohiile.
§ 3. (= 515 § 3) Parohia legitim înfiinţată este prin dreptul însuşi
persoană juridică.
Can. 281 - § 1. (cf 519) Parohul este preotul căruia, ca principal
cooperator al Episcopului eparhial, îi este încredinţată, ca unui păstor
propriu, grija sufletelor într-o parohie determinată, sub autoritatea
aceluiaşi Episcop eparhial.
§ 2. (cf 520 § 1) O persoană juridică nu poate fi în mod valid paroh.
[8] Conform normativei stabilită de CCEO parohia poate fi încredințată spre
guvernare numai unui paroh. Pentru CIC în schimb, până în momentul
publicării Motu Proprio Omnium in mentem, cf. can. 517 §2, se prevedea
posibilitatea ca o parohie să fie încredințată spre guvernare și unui
diacon. Cu modificările aduse de acest document, și completarea pe care o
aduce can. 1009 se pare că acest lucru este ulterior mult limitat. Cf.
http://www.vatican.va/holy_father/benedict_xvi/apost_letters/documents/hf_be
n-xvi_apl_20091026_codex-iuris-canonici_it.html. Astfel, pentru a evita
însă o eronată interpretare a ministerului diaconal, dar și pentru a se
adecva disciplinei prezente în alte documente magisteriale, Motu Proprio
Omnium in mentem, a restrâns această posibilitate: facultatea de a actiona
"in persona Christi Capitis", deci inclusiv conducerea unei parohii, este
astfel rezervată doar Episcopilor și preoților.
[9] Cf. Pinto Pio Vito (a cura di), Commento al Codice dei Canoni delle
Chiese Orientali, în Studium Romanae Rotae, Corpus Iuris Canonici II,
Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano, 2001, p. 249.
[10] Can. 936 - § 1. (= 145 § 1) În Biserică, funcţia este orice sarcină,
constituită în mod stabil de Domnul însuşi sau de autoritatea competentă,
ce trebuie exercitată în vederea unui scop spiritual.
§ 2. Drepturile şi obligaţiile proprii fiecărei funcţii sunt determinate de
acel drept prin care este constituită funcţia, sau de decretul autorităţii
competente.
§ 3. (= 148) Autoritatea care are dreptul de a constitui o funcţie are şi
dreptul de a o schimba, suprima şi de a prevedea la prevederea sa canonică,
exceptând cazul în care se prevede altfel de drept, în mod expres, sau dacă
nu rezultă din natura lucrului.
Can. 284 - § 1. (cf 523) Dreptul de a-i numi pe parohi îi revine numai
Episcopului eparhial, care îi numeşte în mod liber.
§ 2. (cf 682 § 1) Însă, pentru a încredinţa o parohie unui membru al unui
institut călugăresc sau a unei societăţi de viaţă comună după model
călugăresc, Superiorul major propune Episcopului eparhial pentru numire un
preot corespunzător al institutului sau societăţii sale, rămânând
neschimbate convenţiile stipulate cu Episcopul eparhial sau cu o altă
autoritate determinată de dreptul particular al propriei Biserici sui
iuris.
§ 3. (cf 522) Parohul este stabil în funcţia sa, de aceea nu va fi numit pe
timp determinat decât dacă:
1° este vorba de un membru al unui institut călugăresc sau al unei
societăţi de viaţă comună după model călugăresc;
2° candidatul a consimţit în scris la aceasta;
3° este vorba de un caz special, situaţie în care este necesar
consimţământul colegiului consilierilor eparhiali;
4° dreptul particular al propriei Biserici sui iuris permite aceasta.
[11] Cf. Pinto Pio Vito (a cura di), Commento… op.cit., pp. 249-250.
Salachas D., Istituzioni di diritto canonico delle Chiese Orientali,
Edizioni Dehoniane Bologna, 1993, pp. 244-248.
[12] Can. 934 - § 1. (cf 127 § 1) Dacă în lege este stabilit că, pentru a
efectua un act juridic, autoritatea are nevoie de consimţământul sau de
sfatul unui grup de persoane, grupul trebuie convocat conform normei can.
948, exceptând cazul în care dreptul particular prevede altfel pentru
cazurile prevăzute de acelaşi drept în care este vorba doar de a cere
sfatul; însă, pentru ca actul juridic să aibă valoare, se cere să se obţină
consimţământul părţii în majoritate absolută a celor ce sunt prezenţi sau
să se ceară sfatul tuturor, rămânând neschimbat § 2, n. 3.
§ 2. Dacă este stabilit de drept că pentru a face un act juridic
autoritatea are nevoie de consimţământul sau sfatul individual al unor
persoane:
1° dacă se cere consimţământul, este invalid actul juridic al autorităţii
ce nu a cerut consimţământul acelor persoane, sau care a acţionat contra
[votului] lor sau a votului vreunuia;
2° dacă se cere sfatul, este invalid actul juridic al autorităţilor care nu
a consultat aceleaşi persoane;
3° autoritatea, deşi nu are nici o obligaţie să primească sfatul acestora,
chiar dacă este în concordanţă, totuşi, fără un motiv prevalent, apreciat
după judecata sa, nu va părăsi sfatul lor, mai ales dacă este în
concordanţă.
§ 3. Celor care li se cere consimţământul sau sfatul, autoritatea care are
nevoie de consimţământ sau de sfat trebuie să ofere informaţiile necesare
şi să apere în orice fel libera lor manifestare de gândire.
§ 4. Toţi cei al căror consimţământ sau sfat este cerut, sunt obligaţi să-
şi exprime în mod sincer părerile lor şi să păstreze secretul; această
obligaţie poate fi chiar urgentată de către autoritate.
[13] Can. 38 - Credincioşii creştini ai Bisericilor orientale, chiar dacă
sunt încredinţaţi grijii Ierarhului sau parohului unei alte Biserici sui
iuris, rămân totuşi înscrişi în propria Biserică sui iuris.
[14] Cf. Borras Alphonse, La parrocchia – diritto canonico e prospettive
pastorali, Edizioni Dehoniane Bologna, 1997, p. 57.
[15] Cf. Pinto Pio Vito (a cura di), Commento… op.cit., p. 250.
[16] Canonul 288 prezintă acest principiu în formă generală:
Can. 288 - (cf 527 § 1) Parohul obţine grija sufletelor prin prevedere
canonică, pe care, cu toate acestea, nu este licit să o exercite, decât
după luarea în posesiune canonică a parohiei conform normei dreptului
particular.
Un exemplu evident, alături de multe altele pe care nu le mai enumerăm,
este acela al competenței canonice în celebrarea sacramentului căsătoriei:
Can. 829 - § 1. (cf 1109) Ierarhul locului şi parohul locului, după luarea
în posesiune canonică a funcţiei, atât timp cât deţin în mod legitim
funcţia, binecuvântează în mod valid o căsătorie în orice loc din limitele
teritoriului lor, fie că logodnicii le sunt supuşi, fie că nu le sunt, cu
condiţia ca măcar una dintre cele două părţi să fie înscrisă în propria
Biserică sui iuris.
§ 2. (1110) Ierarhul şi parohul personal, în virtutea funcţiei lor,
binecuvântează în mod valid căsătoria, în limitele propriei competenţe,
numai a acelora dintre care cel puţin unul din cei doi este supus lor.
[17] Can. 916 - § 1. (cf 107 § 1) Atât prin domiciliu cât şi prin cvasi-
domiciliu, fiecăruia îi este destinat propriul Ierarh al locului şi paroh
al Bisericii sui iuris la care va fi înscris, exceptând cazul în care
dreptul comun prevede altfel.
§ 2. Parohul propriu celui care nu are nici domiciliu şi nici cvasi-
domiciliu eparhial este parohul locului unde locuieşte actualmente.
§ 3. Propriul Ierarh şi paroh al nomadului este parohul şi Ierarhul locului
Bisericii unde locuieşte actualmente nomadul.
§ 4. Dacă lipseşte parohul pentru credincioşii creştini ai oricărei
Biserici sui iuris, Episcopul lor eparhial va desemna un paroh al unei alte
Biserici sui iuris care să preia grija lor ca paroh propriu, cu
consimţământul Episcopului eparhial al parohului ce urmează să fie
desemnat.
§ 5. În locurile în care nu a fost înfiinţat nici măcar un exarhat pentru
credincioşii creştini ai oricărei Biserici sui iuris, va fi considerat ca
Ierarh propriu ai aceloraşi credincioşi creştini Ierarhul locului unei alte
Biserici sui iuris, chiar al Bisericii latine, rămânând neschimbat can.
101; însă, dacă sunt mai mulţi, acela trebuie considerat Ierarhul propriu
care a fost desemnat de Scaunul Apostolic sau, dacă este vorba despre
credincioşii creştini ai unei oarecare Biserici patriarhale, de Patriarh cu
consensul Scaunului Apostolic.
[18] CV II, Decret despre apostolatul laicilor "Apostolicam Actuositatem"
AA 10c.
[19] Cf. Borras Alphonse, La parrocchia – diritto canonico .. op. cit., p.
61.
[20] Cf. Pinto Pio Vito (a cura di), Commento… op.cit., p. 251.
[21] Can. 264 și 269 evidențează fără echivoc această realitate:
Can. 264 - (cf 495) În eparhie trebuie constituit consiliul preoţesc, adică
un grup de sacerdoţi ce reprezintă preoţimea, care îl ajută pe Episcopul
eparhial cu sfatul său, conform normei dreptului, în cele ce privesc
necesităţile operelor pastorale şi binele eparhiei.
Can. 269 - § 1. (= 500) Episcopul eparhial este cel care convoacă consiliul
preoţesc, îl prezidează şi determină chestiunile de tratat în acesta, sau
le acceptă pe cele propuse de membri.
§ 2. Episcopul eparhial va audia consiliul preoţesc în treburile mai
importante, iar în cazurile indicate de dreptul comun trebuie chiar să-l
consulte; are însă nevoie de consimţământul acestuia numai în cazurile
determinate în mod expres de dreptul comun, rămânând neschimbat dreptul
Patriarhului referitor la problemele eparhiei pe care el însuşi o conduce,
să ceară doar părerea consiliului preoţesc şi în aceste cazuri.
§ 3. Consiliul preoţesc nu poate acţiona niciodată fără Episcopul eparhial,
unicul căruia îi revine grija de divulga ceea ce s-a făcut în însuşi
consiliul.
[22] Can. 284 - § 1. (cf 523) Dreptul de a-i numi pe parohi îi revine numai
Episcopului eparhial, care îi numeşte în mod liber.
§ 2. (cf 682 § 1) Însă, pentru a încredinţa o parohie unui membru al unui
institut călugăresc sau a unei societăţi de viaţă comună după model
călugăresc, Superiorul major propune Episcopului eparhial pentru numire un
preot corespunzător al institutului sau societăţii sale, rămânând
neschimbate convenţiile stipulate cu Episcopul eparhial sau cu o altă
autoritate determinată de dreptul particular al propriei Biserici sui
iuris.
§ 3. (cf 522) Parohul este stabil în funcţia sa, de aceea nu va fi numit pe
timp determinat decât dacă:
1° este vorba de un membru al unui institut călugăresc sau al unei
societăţi de viaţă comună după model călugăresc;
2° candidatul a consimţit în scris la aceasta;
3° este vorba de un caz special, situaţie în care este necesar
consimţământul colegiului consilierilor eparhiali;
4° dreptul particular al propriei Biserici sui iuris permite aceasta.
[23] Can. 297 - § 1. (cf 538 § 1) Parohul îşi încetează funcţia prin
renunţarea acceptată de Episcopul eparhial, prin trecerea timpului
determinat, prin îndepărtare sau prin transferare.
§ 2. La împlinirea vârstei de şaptezeci şi cinci de ani, parohul este rugat
să prezinte renunţarea la funcţie Episcopului eparhial care, după luarea în
considerare a tuturor circumstanţelor cu privire la persoană şi loc, va
decide dacă o acceptă sau o amână; Episcopul eparhial va prevedea
întreţinerea corespunzătoare şi locuinţa celui ce renunţă, fiind atent la
normele dreptului particular ale propriei Biserici sui iuris.
Alături de acesta mai sunt alte canoane cu caracter penal, pe care doar le
amintim: can. 1388-1396. Pentru mai multe detalii vezi, Carl Gerold Furst,
La parrocchia nel Codice di Diritto Canonico delle Chiese Orientali (CCEO),
în Studi giuridici XLIII, Libreria editrice Vaticana, Città del vaticano,
1997, pp. 300-303.
[24] Cf. Pinto Pio Vito (a cura di), Commento… op.cit., p. 252.
[25] Cf. Borras Alphonse, La parrocchia – diritto canonico ... op. cit.,
pp. 64-65.
[26] Ibidem¸p. 73
[27] Canoanele 19 și 21 sunt suficient de explicite. Referitor la această
realitate și la modul ei concret de punere în practică trimit la un articol
personal Redacția răspunde: care sunt obligațiile și drepturile consiliului
economic și al membrilor acestuia? publicat în Unirea, serie noua, anul
XIII, nr 7 - noiembrie 2002, p. 10. Concluzionam cu acea ocazie astfel:
"Funcția consiliului economic, la fel ca și a celui pastoral, este pur
consultativă și nu deliberativă: rezultă ca decizia finală aparține
întotdeauna parohului".
[28] Can. 920 - (= 113 § 2) În Biserică, pe lângă persoanele fizice, mai
există şi persoane juridice care, fie ca totalitate de persoane, fie ca
totalitate de lucruri, sunt în dreptul canonic subiecte ale drepturilor şi
obligaţiilor, care corespund naturii lor.
[29] Doar patru canoane ale textului latin CCEO fac explicită referință la
termenul conversio, și îl folosesc în circumstanțe diferite: 732 § 1; 437 §
3, 509 § 2, 556; traducerea românească amintește în schimb termenul în trei
cazuri: cann. 718, 732, 856
[30] Can. 13 - (= 210) Toţi credincioşii trebuie să-şi consacre propriile
energii, fiecare după starea sa, pentru a duce o viaţă sfântă şi, în plus,
pentru a promova dezvoltarea Bisericii şi continua ei sfinţire.
Can. 381 - […] § 2. (cf 843 § 1) Clericii, dacă nu sunt împiedicaţi de un
motiv just, sunt obligaţi să furnizeze ajutoare derivate din bunurile
spirituale ale Bisericii, mai ales din cuvântul lui Dumnezeu şi din
sacramente, credincioşilor creştini care le cer în mod oportun, dispuşi să
le primească în mod corect şi să nu li se interzică dreptul de a primi
sacramentele. […]
[31] Can. 16 - (= 213) Credincioşii creştini au dreptul de a primi de la
Păstorii Bisericii ajutoarele care provin din bunurile spirituale ale
Bisericii, mai ales din cuvântul lui Dumnezeu şi din sacramente.
Can. 196 - § 1. (= 386 § 1) Episcopul eparhial are obligaţia de a propune
şi de a explica credincioşilor creştini adevărurile de credinţă care
trebuie crezute şi aplicate în practică, predicând el însuşi frecvent; de
asemenea, se va îngriji să fie respectate cu toată grija prescrierile
dreptului care privesc slujirea cuvântului lui Dumnezeu, mai ales omilia şi
instruirea catehetică, în aşa fel încât tuturor să le fie transmisă în
întregime doctrina creştină.
Can. 289 - § 1. (cf 528 § 1) În exercitarea sarcinii de a învăţa, parohul
are obligaţia să predice cuvântul lui Dumnezeu tuturor credincioşilor
creştini, astfel încât, înrădăcinaţi în credinţă, speranţă şi caritate,
aceştia să crească în Hristos, iar comunitatea creştină să dea acea
mărturie de caritate pe care Domnul a recomandat-o; de asemenea, instruirea
catehetică să-i conducă pe credincioşii creştini la cunoaşterea deplină a
misterului mântuirii, potrivit vârstei fiecăruia; pentru a face această
instruire va căuta nu numai ajutorul membrilor institutelor călugăreşti sau
a societăţilor de viaţă comună după model religios, ci şi cooperarea
laicilor.
Can. 595 - § 1. (cf 747) Biserica, căreia Hristos Domnul i-a încredinţat
depozitul credinţei astfel încât, asistată de Spiritul Sfânt, să păstreze
cu sfinţenie adevărul revelat, să-l pătrundă în profunzime, să-l anunţe şi
să-l expună cu fidelitate, are dreptul înnăscut, independent de orice
putere omenească, şi obligaţia de a propovădui Evanghelia tuturor
oamenilor.
Can. 623 - § 1. Episcopul eparhial este cel care va promova, va conduce şi
va reglementa învăţământul catehetic în eparhia sa cu maximă atenţie.
[32] Relaţia fundamentală dintre morală şi drept s-ar putea exprima, în
această maximă: "ceea ce este o datorie este totdeauna un drept; şi nu
poate să fie datorie ceea ce nu este drept", cf. G. Del Vecchio, Lezioni di
filosofia del diritto, Milano 196513 , p. 230.
[33] Can. 7 - § 1. (= 204) Credincioşii creştini sunt aceia care, fiind
încorporaţi lui Hristos prin botez, sunt constituiţi ca popor al lui
Dumnezeu şi de aceea, participând în modul specific lor la funcţia
sacerdotală, profetică şi regală a lui Hristos, sunt chemaţi să exercite
fiecare misiunea pe care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii spre a o
îndeplini în lume, conform condiţiei proprii.
Can. 14 - (= 211) Toţi credincioşii au dreptul şi obligaţia de a se strădui
pentru ca mesajul divin al mântuirii să ajungă cât mai mult la toţi oamenii
din toate timpurile şi din toată lumea.
Can. 607 - (cf 761) Slujirea cuvântului lui Dumnezeu, adică predicarea,
cateheza şi întreaga instruire creştină, între care trebuie să ocupe un loc
de frunte omilia liturgică, va fi nutrită în mod sănătos din Sfânta
Scriptură şi se va sprijini pe sfânta tradiţie; dealtfel celebrarea
cuvântului lui Dumnezeu va fi favorizată în mod oportun.
[34] Can. 381 - § 2. (cf 843 § 1) Clericii, dacă nu sunt împiedicaţi de un
motiv just, sunt obligaţi să furnizeze ajutoare derivate din bunurile
spirituale ale Bisericii, mai ales din cuvântul lui Dumnezeu şi din
sacramente, credincioşilor creştini care le cer în mod oportun, dispuşi să
le primească în mod corect şi să nu li se interzică dreptul de a primi
sacramentele.
Can. 673 - (837 § 2) Celebrarea sacramentelor, în special a Divinei
Liturghii, fiind acţiunea Bisericii, va fi făcută, per cât posibil, cu
participarea activă a credincioşilor creştini.
[35] Can. 197 - (= 387) Episcopul eparhial, conştient de obligaţia sa de a
oferi exemplu de sfinţenie în caritate, umilinţă şi simplitate a vieţii, se
va angaja prin toate mijloacele să promoveze sfinţenia credincioşilor
creştini, după vocaţia proprie fiecăruia şi, întrucât este principalul
administrator al tainelor lui Dumnezeu, se va strădui astfel încât
credincioşii creştini încredinţaţi grijii sale să crească în har prin
frecventarea sacramentelor şi mai ales prin participarea la Divina
Liturghie şi, în plus, să cunoască pe deplin misterul pascal şi să-l
trăiască astfel încât să formeze un Trup unic în unitatea carităţii lui
Hristos.
Can. 199 - § 1. (cf 835 § 1) Episcopul eparhial, în calitate de conducător,
promotor şi apărător al întregii vieţi liturgice în eparhia încredinţată
lui, se va îngriji ca aceasta să fie sprijinită cât mai mult posibil şi să
fie organizată după prescrierile şi obiceiurile legitime propriei Biserici
sui iuris. […]
Can. 200 - (cf 390) Este de datoria Episcopului eparhial să celebreze în
toată eparhia funcţiunile sacre care, conform prescrierilor cărţilor
liturgice, vor fi celebrate de el însuşi în mod solemn, îmbrăcat cu toate
însemnele pontificale, nu însă şi în afara limitelor propriei eparhii, fără
consimţământul expres sau cel puţin presupus în mod raţional al Episcopului
eparhial.
Can. 289 - § 2. (cf 528 § 2) În realizarea sarcinii de a sfinţi, parohul se
va îngriji ca celebrarea Divinei Liturghii să fie centrul şi culmea
întregii vieţi a comunităţii creştine; de asemenea se va strădui astfel
încât credincioşii creştini să se hrănească cu alimentul spiritual prin
primirea frecventă şi cu devotament a sacramentelor şi prin participarea
conştientă şi activă la laudele divine; parohul, de asemenea, îşi va aminti
că sacramentul penitenţei favorizează cel mai mult dezvoltarea vieţii
creştine; de aceea, va fi disponibil să administreze acest sacrament,
chemând pentru aceasta şi alţi sacerdoţi, dacă e necesar, care să cunoască
diferite limbi.
Can. 294 - (cf 534) Parohul va celebra frecvent Divina Liturghie pentru
poporul parohiei încredinţate lui, iar în zilele prescrise de dreptul
particular al propriei Biserici sui iuris este chiar obligat să celebreze.
Can. 698 - (cf 889) În Divina Liturghie, prin ministerul sacerdotului, care
acţionează în persoana lui Hristos asupra ofrandei Bisericii, se continuă,
prin puterea Spiritului Sfânt, ceea ce acelaşi [Hristos] a făcut la ultima
Cină, şi care a dat discipolilor Corpul Său, oferit pe Cruce pentru noi, şi
Sângele Său, vărsat pentru noi, instaurând un sacrificiu adevărat şi mistic
prin care Biserica, mulţumind, comemorează, actualizează şi participă la
sacrificiul sângeros al Crucii, fie cu ofranda, fie cu comuniunea, pentru a
semnifica şi perfecţiona unitatea poporului lui Dumnezeu în edificarea
Corpului Său, care este Biserica.
[36] Vezi pentru aprofundări ale acestei teme, William A. Bleiziffer,
Studii canonice: implicaţii intra şi extra ecleziale, Galaxia Gutenberg,
2010, p. 38 ss.
[37] Can. 19 - (= 216) Absolut toţi credincioşii creştini, deoarece
participă la misiunea Bisericii, au dreptul să facă să progreseze sau să
susţină activitatea apostolică cu iniţiative proprii, în funcţie de starea
şi condiţia fiecăruia; cu toate acestea, nici o iniţiativă să nu îşi
atribuie numele de catolică dacă nu a obţinut consimţământul autorităţii
bisericeşti competente.
Can. 195 - (= 385) Episcopul eparhial va sprijini la maxim vocaţiile
sacerdotale, diaconale, monahale şi ale celorlalţi membri ai institutelor
de viaţă consacrată şi misionare.
Can. 203 - § 1. (= 394) Episcopul eparhial va favoriza în eparhie
diferitele forme de apostolat şi se va îngriji să coordoneze sub conducerea
sa toate operele de apostolat, respectând specificul propriu în toată
eparhia sau în districtele ei particulare.
§ 2. Episcopul eparhial va stărui asupra obligaţiei pe care o au
credincioşii creştini de a practica apostolatul în funcţie de starea şi
aptitudinile fiecăruia, şi îi va îndemna, în funcţie de necesităţile
locului şi timpului, să participe la diferitele opere de apostolat şi să le
susţină.
§ 3. Episcopul eparhial va promova asociaţiile credincioşilor creştini care
urmăresc direct sau indirect un scop spiritual întemeindu-le, aprobându-le,
lăudându-le sau recomandându-le, dacă aşa este mai potrivit, conform normei
dreptului.
[38] Conf. can. 279, 281§1;
Can. 287 - § 1. (= 526 § 1) Parohul va avea grija parohială a unei singure
parohii; din cauza lipsei de preoţi, însă, sau a altor împrejurări, se
poate încredinţa aceluiaşi paroh grija mai multor parohii învecinate.
Can. 292 - § 1. (= 533) Parohul are obligaţia să locuiască în casa
parohială aproape de biserica parohială; cu toate acestea Ierarhul locului
poate permite, pentru o cauză justă, să locuiască în alt loc, cu condiţia
ca prin aceasta serviciul parohial să nu sufere nici o daună.
§ 2. Exceptând cazul în care se opune un motiv grav, parohului îi este
permis să lipsească în fiecare an din parohie, pentru concediu, continuu
sau cu întreruperi, nu mai mult de o lună; nu sunt socotite în timpul de
concediu zilele în care parohul se dedică anual exerciţiilor spirituale;
dacă, însă, parohul vrea să lipsească din parohie mai mult de o săptămână,
are obligaţia de a-l înştiinţa despre aceasta pe propriul Ierarh al
locului.
§ 3. Episcopul eparhial este cel care stabileşte norme care să asigure pe
durata absenţei parohului, cum să se prevadă pentru îngrijirea parohiei,
prin intermediul unui sacerdot înzestrat cu puterile şi facultăţile
necesare.
[39] Can. 25 - § 1. (= 222) Credincioşii creştini au obligaţia de a veni în
ajutorul necesităţilor Bisericii, pentru ca aceasta să poată dispune de
cele ce îi sunt necesare pentru scopurile proprii, mai ales pentru cultul
divin, pentru operele de apostolat şi de caritate şi pentru o întreţinere
corespunzătoare a miniştrilor.
[40] Can. 205 - § 1. (= 396 § 1) Episcopul eparhial are obligaţia să facă
vizite canonice anuale în întreaga eparhie sau într-o parte din ea, astfel
încât cel puţin tot la cinci ani să viziteze canonic întreaga eparhie
personal sau, dacă este împiedicat în mod legitim, prin intermediul
Episcopului coadjutor sau a Episcopului auxiliar, sau prin intermediul
Protosincelului sau a Sincelului, sau prin intermediul unui alt preot.
Can. 278 - § 4. Protopopul are obligaţia de a vizita parohiile după modul
determinat de Episcopul eparhial.
[41] Can. 15 - (= 212) § 2. Credincioşii creştini au dreptul integru de a-
şi prezenta Păstorilor Bisericii nevoile proprii, mai ales cele spirituale,
precum şi propriile doleanţe.
§ 3. În temeiul ştiinţei, al competenţei şi al prestigiului de care se
bucură, aceştia au dreptul, ba chiar obligaţia uneori, de a face cunoscute
Păstorilor Bisericii părerea lor despre binele Bisericii şi de a o aduce la
cunoştinţa celorlalţi credincioşi creştini, rămânând intactă integritatea
credinţei şi a moralei, precum şi respectul faţă de aceiaşi Păstori, şi
ţinând seama de binele comun şi de demnitatea persoanelor.
Can. 295 - (cf 536-537) În parohie vor exista, conform normei dreptului
particular al propriei Biserici sui iuris, consilii potrivite pentru
tratarea treburilor pastorale şi economice.
[42] Can. 8 - (= 205) Sunt în deplină comuniune cu Biserica catolică aici
pe pământ acei botezaţi care, în alcătuirea ei vizibilă, sunt uniţi cu
Hristos prin legăturile mărturisirii credinţei, prin sacramente şi prin
conducerea bisericii.
[43] Can. 12 - § 1. (= 209) Credincioşii creştini sunt obligaţi să păstreze
întotdeauna, în modul lor de a acţiona, comuniunea cu Biserica.
§ 2. Aceştia trebuie să-şi îndeplinească cu sârguinţă îndatoririle la care
sunt obligaţi faţă de Biserica universală şi faţă de propria Biserică sui
iuris.
Can. 201 - § 1. (= 392) Întrucât Episcopul eparhial trebuie să apere
unitatea Bisericii universale, are obligaţia de a promova disciplina
bisericească comună precum şi de a stărui pentru respectarea tuturor
legilor bisericeşti şi a obiceiurilor legitime.
§ 2. Episcopul eparhial va veghea să nu se strecoare abuzuri în disciplina
bisericească, mai ales în ceea ce priveşte slujirea cuvântului lui
Dumnezeu, celebrarea sacramentelor şi sacramentalelor, cultul lui Dumnezeu
şi al Sfinţilor, în îndeplinirea voinţelor pioase.
[44] Can. 904 - § 1. Iniţiativele mişcării ecumenice vor fi promovate cu
sârguinţă în fiecare Biserică sui iuris prin normele speciale de drept
particular, sub conducerea aceleiaşi mişcări de către Scaunul Apostolic
Roman pentru Biserica universală.
[45] Can. 1009 - § 1. (cf 1255) Orice persoană juridică este subiect
capabil să dobândească, să posede, să administreze şi să înstrăineze bunuri
temporare, conform normei dreptului canonic.
§ 2. (1257 § 1) Toate bunurile temporare care aparţin persoanelor juridice
sunt bunuri bisericeşti.
[46] Can. 290 - § 1. (cf 532) În toate treburile juridice ale parohiei,
parohul o reprezintă prin persoana sa.
De altfel și can. 1022-1033, referitoare la administrarea bunurilor
bisericești.
[47] CV II, Decret privind misiunea pastorală a Episcopilor în Biserică,
"Christus Dominus" , CD 30.
[48] Ivan Žužek, Index annaliticus Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium,
Kanonika 2, Pontificium Istitutum Orientalium Studiorum, Roma, 1992, p. :
Cura paroeciae: parochi, 238 § 1 n 6o, 279, 281 § 1, 283, 287 § 1, 288, 289
§ 3, 302 § 3; quoad homiliam, 614 §§ 2-3; relate ad catecheticam
institutionem, 619, 624 § 1; quoad christifideles alterius Ecclesiae sui
iuris, 916 § 4; in absentia parochi, 292 § 3; ea vacante, 300 § 1; quoad
vicarios paroeciales, 301 § 1;
- animarum quoad: parochos eligendos ad conventum eparchialem, 238 § 1 n
6o; parochum, 281 § 1, 288; facultatem praedicandi, 611; eos, qui debent
esse auxilio parentibus in filiis educandis, 628 § 2; ministrationem
sacramenti paenitentiae, 735 § 1;
- relate ad sacramenta: de ministratione chrismationis sancti myri quam
primum, 695 § 1; de servando more unctionem infirmorum a pluribus
sacerdotibus ministrandi, 737 § 2; de praeparatione matrimonii, 783 § 1; de
adnotatione matrimonii coram solis testibus celebrati, 841 § 3;
christifidelium ex officio commissa quoad obligationem ministrationis
unctionis infirmorum, 739 § 2; Hierarchae loci de adnotatione declaratae
nullitatis matrimonii, 1371;
- de catechetica institutione, 619, 621 § 3, 624 § 1, 625; de educatione
catholica, 630 § 1; de scholis catholicis, 631 § 1, 635; quoad diffusionem
exemplarium Sacrae Scripturae, 655 § 2; quarum scientiarum principia in
cura pastorali adhibenda sint, 602; de mediis ad implendum officium et de
iusta remuneratione eorum, qui officio funguntur, 937 § 1;
[49] Ibidem, p. 16, Anima,- quoad: earum pastores, 655 § 2, 738, 783 § 1,
785 § 1, 816; earum curam, 238 § 1 n 6(, 281 § 1, 288, 611, 628 § 2, 735 §
1: v. cura animarum; salutem animarum, 595 § 2, 727, 873 § 2, 1000 § 2,
1110 § 1, 1397, 1519 § 1; v. salus (animarum);
[50] Cf. Borras Alphonse, La parrocchia – diritto canonico ... op. cit.,
pp. 87.
[51] Pontificium Consilium de Legum Textibus Interpretandis, Codex Canonum
Ecclesiarum Orientalium, Auctoritate Ioannis Pauli PP. II promulgatus,
Fontium annotatione auctus, Libreria Editrice Vaticana, 1995, p. 109.
Alături de alte texte care stau la baza redactării canonului, ca și fons
este amintită și normele stabilite de Syn. Prov. Alba-Iulien. et
Fagarasien. Rumenorum, a. 1872. tit. VII, cap. I "Dedum"; a. 1900, tit.
III, cap. III "Protopopae";
[52] CV II, Decret privind misiunea pastorală a Episcopilor în Biserică,
"Christus Dominus" , CD 30a.
[53] Cf. Pinto Pio Vito (a cura di), Commento… op.cit., p. 253.
[54] Cf. Consilium presbyterale; Cura; Docentes; Episcopus eparchialis;
Erectio; Homilia; Ius; Magisterium; Magistri; Munus; Obligationes;
Observantia; Parochus; Paroecia; Remuneratio; Sanctificatio; Sacra
ordinatio; Sacramenta; Sacramentalia; Sacramentum paenitentiae; Salus (ut
opus salvificum Dei); Vacatio; Voluntas pia; Zelus; în Ivan Žužek, Index
annaliticus Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium, op. cit..
[55] Can. 289 - § 1. (cf 528 § 1) În exercitarea sarcinii de a învăţa,
parohul are obligaţia să predice cuvântul lui Dumnezeu tuturor
credincioşilor creştini, astfel încât, înrădăcinaţi în credinţă, speranţă
şi caritate, aceştia să crească în Hristos, iar comunitatea creştină să dea
acea mărturie de caritate pe care Domnul a recomandat-o; de asemenea,
instruirea catehetică să-i conducă pe credincioşii creştini la cunoaşterea
deplină a misterului mântuirii, potrivit vârstei fiecăruia; pentru a face
această instruire va căuta nu numai ajutorul membrilor institutelor
călugăreşti sau a societăţilor de viaţă comună după model călugăresc, ci şi
cooperarea laicilor.
§ 2. (cf 528 § 2) În realizarea sarcinii de a sfinţi, parohul se va îngriji
ca celebrarea Divinei Liturghii să fie centrul şi culmea întregii vieţi a
comunităţii creştine; de asemenea se va strădui astfel încât credincioşii
creştini să se hrănească cu alimentul spiritual prin primirea frecventă şi
cu devotament a sacramentelor şi prin participarea conştientă şi activă la
laudele divine; parohul, de asemenea, îşi va aminti că sacramentul
penitenţei favorizează cel mai mult dezvoltarea vieţii creştine; de aceea,
va fi disponibil să administreze acest sacrament, chemând pentru aceasta şi
alţi sacerdoţi, dacă e necesar, care să cunoască diferite limbi.
§ 3. (cf 529 § 1) În îndeplinirea sarcinii de a conduce, parohul se va
îngriji în primul rând să-şi cunoască propria turmă; însă, cum este în
serviciul tuturor oilor, va favoriza dezvoltarea vieţii creştine atât
privinţa fiecărui credincios creştin în parte, cât şi în privinţa
asociaţiile angajate mai ales în apostolat, precum şi în ce priveşte
întreaga comunitate parohială; va vizita de aceea casele şi şcolile, în
măsura în care o cere sarcina pastorală; se va îngriji cu sârguinţă de
adolescenţi şi tineri; îi va urmări cu iubire părintească pe cei săraci şi
pe infirmi; în sfârşit, va avea o grijă specială pentru muncitori şi, în
plus, se va strădui astfel încât credincioşii creştini să presteze ajutor
în operele de apostolat.
[56] Can. 290 - § 1. (cf 532) În toate treburile juridice ale parohiei,
parohul o reprezintă prin persoana sa.
[57] Can. 292 - § 1. (= 533) Parohul are obligaţia să locuiască în casa
parohială aproape de biserica parohială; cu toate acestea Ierarhul locului
poate permite, pentru o cauză justă, să locuiască în alt loc, cu condiţia
ca prin aceasta serviciul parohial să nu sufere nici o daună.
[58] Can. 292 § 2. Exceptând cazul în care se opune un motiv grav,
parohului îi este permis să lipsească în fiecare an din parohie, pentru
concediu, continuu sau cu întreruperi, nu mai mult de o lună; nu sunt
socotite în timpul de concediu zilele în care parohul se dedică anual
exerciţiilor spirituale; dacă, însă, parohul vrea să lipsească din parohie
mai mult de o săptămână, are obligaţia de a-l înştiinţa despre aceasta pe
propriul Ierarh al locului.
[59] Această obligație rezultă explicit din can. 292 § 2.
[60] Can. 294 - (cf 534) Parohul va celebra frecvent Divina Liturghie
pentru poporul parohiei încredinţate lui, iar în zilele prescrise de
dreptul particular al propriei Biserici sui iuris este chiar obligat să
celebreze.
[61] Can. 296 - § 1. (= 535) În parohie vor exista registre parohiale,
adică registrul botezaţilor, al căsătoriilor, al decedaţilor şi alte
registre, conform normelor dreptului particular al propriei Biserici sui
iuris sau, dacă acestea lipsesc, cu cele stabilite de Episcopul eparhial
însuşi; parohul se va îngriji ca registrele parohiale, respectând aceleaşi
norme, să fie completate şi păstrate cum trebuie.
§ 2. În registrul botezaţilor vor fi adnotate şi înscrierea botezatului
într-o determinată Biserică sui iuris, conform normei can. 37,
administrarea ungerii cu sfântul mir, precum şi tot ceea ce priveşte starea
canonică a credincioşilor creştini având în vedere căsătoria, rămânând
neschimbate cele prevăzute în can. 840, § 3, având în vedere adopţia şi tot
astfel hirotonirea sacră sau voturile perpetue într-un institut călugăresc;
aceste adnotări vor fi consemnate totdeauna în certificatul de botez.
[62] Can. 296 -§ 3. Certificatele eliberate, privitoare la starea canonică
a credincioşilor creştini, precum şi toate documentele care pot avea
importanţă juridică, vor fi semnate de parohul însuşi sau de un delegat al
său şi vor avea ştampila parohială.
§ 4. În parohie va exista o arhivă, în care vor fi păstrate registrele
parohiale împreună cu scrisorile Ierarhilor şi celelalte documente, care
este necesar sau util să fie păstrate; toate acestea vor fi inspectate de
către Episcopul eparhial sau de către delegatul său cu ocazia vizitei
canonice sau cu o altă ocazie potrivită, iar parohul se va îngriji ca
acestea să nu ajungă în mâini străine.
§ 5. Chiar şi registrele parohiale mai vechi vor fi păstrate conform normei
dreptului particular.
[63] Can. 329 - § 1. (cf 233 § 1) Opera de promovare a vocaţiilor, mai ales
pentru slujirile sacre, aparţine întregii comunităţi creştine, care prin co-
responsabilitatea sa trebuie să fie atentă la necesităţile slujirii
Bisericii universale astfel: […]
2° clericii şi mai ales parohii se vor strădui să distingă şi să încurajeze
vocaţiile atât în adolescenţi cât şi în ceilalţi, chiar şi mai vârstnici;
[…].
[64] Can. 470 - Documentul de emitere a profesiunii perpetue, semnat de
membrul însuşi şi de către cel care a primit profesiunea, chiar şi prin
delegaţie, va fi păstrat în arhiva mănăstirii; Superiorul propriei
mănăstiri sui iuris trebuie să-l înştiinţeze despre aceasta cât mai repede
pe parohul la care este înregistrat botezul membrului.
[65] Can. 535 - § 2. Documentul despre emiterea profesiunii, semnat de
membrul însuşi şi de cel care, chiar dacă prin delegare, a primit
profesiunea, se va păstra în arhiva ordinului sau a congregaţiei; dacă este
vorba despre profesiunea perpetuă, Superiorul major trebuie să-l
înştiinţeze cât mai repede pe parohul la care este înregistrat botezul
membrului..
[66] Can. 614 - (= 767)§ 2. Parohilor şi rectorilor bisericilor le incumbă
obligaţia de a se îngriji ca, măcar în zilele de duminică şi în sărbătorile
de poruncă să aibă loc omilia în cadrul Divinei Liturghii şi nu va fi omisă
decât pentru un motiv grav.
§ 3. Parohului nu îi este permis să îndeplinească prin altcineva, în mod
obişnuit, obligaţia de a predica poporului încredinţat grijii sale, decât
pentru un motiv just aprobat de Ierarhul locului.
[67] Can. 624 - § 1. (cf 777) Parohul trebuie să-şi dea silinţa la maximum,
respectând normele stabilite de autoritatea competentă, pentru a preda
cateheza tuturor celor care au fost încredinţaţi grijii sale pastorale, de
orice vârstă sau condiţie ar fi.
[68] Can. 665 - § 1. Parohii şi rectorii bisericilor vor evita să expună,
să vândă sau să distribuie în bisericile lor icoane sau imagini străine
artei sacre autentice sau cărţi care se împacă mai puţin cu religia
creştină sau cu moravurile.
§ 2. De asemenea parohii şi rectorii bisericilor precum şi conducătorii
şcolilor catolice trebuie să aibă grijă ca spectacolele de orice fel care
se desfăşoară sub patronajul lor să fie alese cu simţul discernământului
creştin.
[69] Can. 686 - § 1. (cf 867 a) Părinţii sunt obligaţi să boteze cât mai
repede copilul, conform obiceiului legitim.
§ 2. (851 2°) Parohul se va îngriji ca părinţii copilului ce va fi botezat,
precum şi cei care urmează să-şi asume sarcina de naş, să fie instruiţi
corespunzător asupra semnificaţiei acestui sacrament şi asupra obligaţiilor
coerente acestuia, şi să fie bine pregătiţi pentru celebrarea
sacramentului.
[70] Can. 689 - § 1. (877) Parohul locului unde este celebrat botezul
trebuie să înregistreze cu toată grija şi fără întârziere în registrul
botezaţilor numele celor botezaţi, menţionând slujitorul, părinţii şi
naşii, locul şi ziua botezului şi indicând totodată locul naşterii,
Biserica sui iuris în care sunt înscrişi botezaţii, precum şi martorii,
dacă sunt. […].
[71] Can. 708 (cf 922) Ierarhii locului şi parohii se vor îngriji, cu toată
sârguinţa, astfel încât credincioşii creştini să fie instruiţi asupra
obligaţiei de a primi Divina Euharistie în pericolul morţii (cf 920) şi la
timpul stabilit de o foarte lăudabilă tradiţie sau de dreptul particular al
propriei Biserici sui iuris, mai ales în timpul Pascal, în care Hristos
Domnul ne-a încredinţat misterele euharistice.
[72] Can. 739 - § 1. (1003 § 1) Ungerea bolnavilor o administrează valid
toţi şi numai sacerdoţii.
§ 2. (1003 § 2) Administrarea ungerii bolnavilor, prin funcţie, îi revine
parohului, vicarului parohial şi tuturor celorlalţi sacerdoţi, cu privire
la cei care i-au fost încredinţaţi spre îngrijire; însă, cu permisiunea cel
puţin presupusă a celor citaţi mai sus, oricare sacerdot poate administra
în mod licit acest sacrament, iar în caz de necesitate chiar trebuie să o
facă..
[73] Can. 775 - (1054) Episcopul eparhial sau Superiorul major va trimite
ştirea despre sacra hirotonire a fiecărui diacon parohului la care este
înregistrat botezul celui hirotonit.
[74] Can. 787 - (cf 1070) Parohul care a efectuat investigaţiile îl va
înştiinţa imediat despre rezultatul acestora, printr-un document autentic,
pe parohul care trebuie să binecuvânteze căsătoria.
[75] Can. 788 - Dacă, după investigaţiile făcute cu grijă, mai persistă
vreun dubiu asupra existenţei unui impediment, parohul va deferi problema
Ierarhului locului.
[76] Can. 796 - § 2. În aceleaşi circumstanţe şi numai în cazurile în care
nu poate fi abordat nici măcar Ierarhul locului, aceeaşi putere de a
dispensa o are parohul, un alt sacerdot înzestrat cu facultatea de a
binecuvânta căsătoria şi sacerdotul catolic la care se referă can. 832, §
2; confesorul, însă, are aceeaşi putere, dacă este vorba despre impediment
ocult, pentru forul intern, fie în cadrul, fie în afara actului confesiunii
sacramentale.
[77] Can. 797 - § 1. (1080 § 1) Dacă se descoperă un impediment atunci când
totul este pregătit pentru celebrarea căsătoriei, şi căsătoria nu poate fi
amânată fără pericolul probabil al unui rău grav până la obţinerea
dispensei de la autoritatea competentă, au puterea de a dispensa de la
toate impedimentele, cu excepţia celor la care se referă can. 795, § 1, nn.
1 şi 2, Ierarhul locului şi, cu condiţia să fie un caz ocult, toţi cei la
care se referă can 796, § 2, respectând condiţiile prescrise acolo.
§ 2. Această putere este valabilă şi pentru validarea căsătoriei, dacă prin
aşteptare ar exista acelaşi pericol şi nu este la dispoziţie timp suficient
pentru abordarea autorităţii competente.
[78] Can. 798 - (= 1081) Sacerdoţii la care se referă cann. 796, § 2 şi
797, § 1, îl vor înştiinţa imediat pe Ierarhul locului despre dispensa sau
validarea acordată pentru forul extern, iar aceasta va fi notată în
registrul căsătoriilor.
[79] Can. 840 - § 1. (cf 1130) Permisiunea pentru o căsătorie secretă poate
fi acordată de Ierarhul locului pentru un motiv grav şi urgent, şi comportă
obligaţia gravă a păstrării secretului din partea Ierarhului locului, a
parohului, a sacerdotului înzestrat cu facultatea de a binecuvânta
căsătoria, a martorilor şi a unuia dintre soţi, atunci când celălalt nu
consimte divulgarea.
§ 2. (= 1132) Obligaţia păstrării secretului de către Ierarhul locului
încetează dacă este iminent un scandal grav sau o ofensă gravă împotriva
sfinţeniei căsătoriei datorită respectării secretului.
§ 3. (cf 1133) Căsătoria celebrată în secret va fi înregistrată numai într-
un registru special care va fi păstrat în arhiva secretă a curiei
eparhiale, dacă nu cumva se opune acestui lucru o cauză foarte gravă.
[80] Can. 841 - § 1. (= 1121 §§ 1.3) Căsătoria fiind celebrată, parohul
locului unde s-a celebrat sau acela care îi ţine locul, chiar dacă nici
unul din cei doi nu a binecuvântat căsătoria, va înregistra cât mai repede
în registrul căsătoriilor numele soţilor, al sacerdotului care a dat
binecuvântarea şi ale martorilor, locul şi ziua celebrării căsătoriei,
dispensa, dacă este cazul, de la forma celebrării căsătoriei sau de la
impedimente şi cine a acordat-o, împreună cu impedimentul şi gradul său,
facultatea conferită pentru binecuvântarea căsătoriei, precum şi celelalte
lucruri, după modul prescris de propriul Episcop eparhial.
§ 2. (= 1122 §§ 1-2) Pe lângă acestea, parohul locului va nota în registrul
botezaţilor că soţul, în ziua cutare, a celebrat căsătoria în parohia sa;
însă, dacă soţul a fost botezat în altă parte, parohul locului va trimite
dovada căsătoriei, personal sau prin intermediul curiei eparhiale,
parohului la care a fost înregistrat botezul soţului şi nu va fi liniştit
până când nu a primit ştirea despre înregistrarea căsătoriei în registrul
botezaţilor..
[81] 841
[82] Can. 1051 - § 2. Va exista un registru pe care îl va păstra parohul
sau rectorul bisericii, în care să fie adnotată fiecare îndatorire,
îndeplinirea ei şi milosteniile.

[83] Can. 677 - § 1. În mod obişnuit, botezul este administrat de sacerdot;
însă, administrarea sa este de competenţa parohului propriu al celui ce
urmează să fie botezat, sau a unui alt sacerdot, rămânând neschimbat
dreptul particular, cu permisiunea aceluiaşi paroh sau a Ierarhului
locului, [permisiune] care, pentru motiv grav, se presupune în mod legitim.
[84] Can. 290 - § 2. (cf 530) Funcţiunile sacre cele mai importante, cum
sunt celebrarea sacramentelor iniţierii creştine, binecuvântarea
căsătoriilor, rămânând neschimbat can. 302, § 2, funeraliile bisericeşti îi
revin parohului, astfel încât vicarilor parohiali nu le este permisă
celebrarea decât cu permisiunea cel puţin presupusă a parohului însuşi.
[85] Can. 143 - § 1. La adunarea patriarhală sunt convocaţi: […].
6° din fiecare eparhie, cel puţin unul dintre preoţi, mai ales parohi,
înscrişi în aceeaşi eparhie, unul dintre călugări sau dintre membrii
societăţilor de viaţă comunitară după model călugăresc, precum şi doi
laici, exceptând cazul în care statutele prevăd un număr mai mare; toţi
aceştia sunt desemnaţi în modul stabilit de Episcopul eparhial, şi dacă
este vorba de membrii unui institut călugăresc sau a unei societăţi de
viaţă comunitară după model călugăresc, cu consimţământul Superiorului
competent.
[86] Can. 238 - (cf 463) § 1. La adunarea eparhială trebuie să fie
convocaţi şi trebuie să vină: […] 6° cel puţin un paroh din fiecare
protopopiat, ales de toţi acei care în prezent au acolo grija sufletelor;
alegerea este prezidată de protopop; va fi ales de asemenea un alt preot
care să-l înlocuiască pe paroh în cazul în care ar fi împiedicat;
[87] Can. 36 - Orice trecere la o altă Biserică sui iuris are valoare din
momentul declaraţiei făcute în faţa Ierarhului locului acelei Biserici,
parohului propriu sau sacerdotului delegat de unul sau de celălalt şi a doi
martori, exceptând cazul în care rescriptul Scaunului Apostolic dispune
altfel.
[88] Can. 277 - § 1. (cf 554) Pentru funcţia de protopop, [funcţie] care,
rămânând neschimbat dreptul particular al propriei Biserici sui iuris, nu
trebuie să fie unită în mod stabil cu funcţia de paroh al unei determinate
parohii, Episcopul eparhial, după ce a audiat, dacă consideră oportun acest
lucru, parohii şi vicarii parohiali ai protopopiatului în cauză, va numi un
preot distins prin doctrină şi activitate apostolică, mai ales dintre
parohi.
[89] Can. 278 – […] § 3. Protopopul se va îngriji atunci când află că
parohii şi familiile lor, dacă sunt căsătoriţi, au o boală gravă, să nu le
lipsească ajutoare spirituale şi materiale şi ca celor care au decedat să
le fie celebrate funerarii demne; să ia, de asemenea, măsuri pentru ca, cu
ocazia îmbolnăvirii sau decesului lor, să nu se piardă sau să fie duse
registre, documente sau obiecte sacre şi alte lucruri care aparţin
Bisericii.
[90] Can. 320 - § 1. Conducerea exarhatului vacant sau împiedicat trece la
Protosincel sau, dacă acesta nu există, la parohul cel mai în vârstă vechi
în hirotonirea preoţească.
§ 2. Celui căruia îi revine conducerea interimară a exarhatului trebuie să
înştiinţeze cât mai repede autoritatea căreia îi revine numirea Exarhului,
pentru [ca această autoritate] să prevadă; între timp, însă, se poate
folosi de toate puterile şi facultăţile, fie ordinare, fie delegate, pe
care le avea Exarhul, exceptând cazul în care acestea au fost încredinţate
pentru sârguinţa personală a Exarhului.
[91] Can. 336 – […] § 2. (= 262) Seminarul face excepţie de la regimul
parohial; pentru toţi cei care sunt în seminar, funcţiile parohiale sunt
îndeplinite de rectorul seminarului sau de delegatul său, excepţie făcând
materia căsătoriei şi rămânând neschimbat can. 734.
[92] Can. 690 - (878) Dacă botezul nu a fost administrat de paroh şi nici
în prezenţa sa, slujitorul trebuie să-l înştiinţeze despre fapt pe parohul
locului.
[93] Can. 695 – […] § 2. (-) Dacă celebrarea ungerii cu sfântul mir nu se
face împreună cu botezul, ministrul are obligaţia de a-l înştiinţa despre
aceasta pe parohul locului unde a fost administrat botezul.
[94] Can. 723 - § 1. (cf 968 § 1) În afară de Ierarhul locului, şi parohul
sau cel care ţine locul parohului, este înzestrat cu facultatea de a
administra sacramentul penitenţei în virtutea funcţiei sale, fiecare în
domeniul său. […].
[95] Can. 771 - § 1. Numele candidaţilor care urmează să fie promovaţi la
hirotonirile sacre, vor fi anunţate în mod public în biserica parohială a
fiecărui candidat, conform normei dreptului particular.
§ 2. Toţi credincioşii creştini au obligaţia de a dezvălui impedimentele,
dacă au cunoştinţă de vreunul, Episcopului eparhial sau parohului, înainte
de sacra hirotonire.
[96] Can. 771 - § 3. Episcopul eparhial va încredinţa parohului care face
publicările şi chiar şi unui alt preot, dacă astfel vede potrivit, sarcina
de a se informa cu atenţie de la persoane demne de încredere cu privire la
viaţa şi moravurile candidaţilor, şi de a trimite la curia eparhială
scrisorile de mărturie care se referă la acea investigaţie şi la publicare.
[97] Can. 786 - (= 1069) Toţi credincioşii creştini au obligaţia să
dezvăluie parohului sau Ierarhului locului, înainte de celebrarea
căsătoriei, impedimentele pe care le-ar cunoaşte.
[98] Can. 796 § 2; vezi nota 76.
[99] Can. 797 § 2, vezi nota 77.
[100] Can. 828 - § 1. (1108 § 1) Sunt valide numai căsătoriile care se
celebrează cu rit sacru în faţa Ierarhului locului sau a parohului locului
sau a unui sacerdot căruia, de către unul sau celălalt, i-a fost conferită
facultatea de a binecuvânta căsătoria, şi a cel puţin doi martori, dar în
orice caz conform prescrierilor canoanelor care urmează, şi rămânând
neschimbate excepţiile la care se referă cann. 832 şi 834, § 2. […].
Can. 829 - § 1. (cf 1109) Ierarhul locului şi parohul locului, după luarea
în posesiune canonică a funcţiei, atât timp cât deţin în mod legitim
funcţia, binecuvântează în mod valid o căsătorie în orice loc din limitele
teritoriului lor, fie că logodnicii le sunt supuşi, fie că nu le sunt, cu
condiţia ca măcar una dintre cele două părţi să fie înscrisă în propria
Biserică sui iuris.
§ 2. (1110) Ierarhul şi parohul personal, în virtutea funcţiei lor,
binecuvântează în mod valid căsătoria, în limitele propriei competenţe,
numai a acelora dintre care cel puţin unul din cei doi este supus lor. […].
[101] Can. 830 - § 1. (1111 § 1) Ierarhul locului şi parohul locului, câtă
vreme deţin în mod legitim funcţia, pot conferi sacerdoţilor oricărei
Biserici sui iuris, chiar şi ai Bisericii latine, facultatea de a
binecuvânta o anume căsătorie în limitele teritoriului lor.
[102] Can. 831 - § 1. Ierarhul locului sau parohul locului binecuvântează
în mod licit căsătoria:
1° (1115) după ce s-au convins cu privire la domiciliul sau cvasi-
domiciliul sau locuirea pe timp de o lună ori, dacă este vorba de un nomad,
cu privire la locuirea actuală a unuia sau a celuilalt dintre viitorii soţi
la locul căsătoriei;
2° (1115 b) după ce a obţinut, dacă lipsesc aceste condiţii, permisiunea
Ierarhului sau parohului domiciliului sau cvasi-domiciliului uneia sau
celeilalte părţi, exceptând cazul în care o cauză justă scuză de la
acestea;
3° în locul chiar exclusiv al unei alte Biserici sui iuris, exceptând cazul
în care Ierarhul care îşi exercită în acel loc puterea s-a împotrivit în
mod expres.
§ 2. Căsătoria se va celebra în faţa parohului mirelui, exceptând cazul în
care dreptul particular stabileşte altfel sau o cauză justă scuză de la
aceasta.
[103] Can. 838 - § 1. (cf 1118 § 1) Căsătoria se va celebra în biserica
parohială sau, cu permisiunea Ierarhului locului sau a parohului locului,
într-un alt loc sacru; nu se poate celebra, în schimb, în alte locuri decât
cu permisiunea Ierarhului locului. […].
[104] Can. 302 - § 1. (= 548 § 1) Drepturile şi obligaţiile vicarului
parohial se deduc din dreptul comun şi cel particular, precum şi din
scrisoarea Episcopului eparhial şi sunt exercitate sub autoritatea
parohului; însă, dacă nu este prevăzut în mod expres altfel, şi cu excepţia
obligaţiei despre care este vorba în can. 294, vicarul parohial trebuie, în
virtutea funcţiei, să-l ajute pe paroh în întreg serviciul parohial şi,
dacă situaţia o cere, să ţină locul parohului.
§ 2. (cf 1111 § 1) Vicarul parohial nu este înzestrat însă în virtutea
funcţiei cu facultatea de a binecuvânta căsătoriile; totuşi această
facultate, chiar şi generală, i-o poate conferi pe lângă Ierarhul locului
şi parohul în limitele parohiei; această facultate, dacă i-a fost
conferită, vicarul parohial o poate conferi şi altor sacerdoţi pentru
fiecare caz în parte. […].
[105] Can. 893 - § 1. (1196) De voturile private îi poate dispensa, pentru
cauze juste, cu condiţia să nu lezeze drepturile obţinute de alţii:
1° pe proprii supuşi, oricare Ierarh, paroh şi Superior local al unui
institut de viaţă consacrată, care are putere de conducere;
2° pe ceilalţi credincioşi creştini ai propriei Biserici sui iuris,
Ierarhul locului, cu condiţia ca aceştia să trăiască în limitele
teritoriului eparhiei; la fel şi parohul locului în limitele teritoriului
propriei parohii; […].
[106] Can. 898 - § 3. Dreptul de a-i primi individual pe laici în Biserica
catolică îi revine şi parohului, dacă dreptul particular nu interzice.
[107] Can. 292 - § 2. Exceptând cazul în care se opune un motiv grav,
parohului îi este permis să lipsească în fiecare an din parohie, pentru
concediu, continuu sau cu întreruperi, nu mai mult de o lună; nu sunt
socotite în timpul de concediu zilele în care parohul se dedică anual
exerciţiilor spirituale; dacă, însă, parohul vrea să lipsească din parohie
mai mult de o săptămână, are obligaţia de a-l înştiinţa despre aceasta pe
propriul Ierarh al locului.
[108] Can. 278 § 3, vezi nota 89; can. 297 § 2, vezi nota 23.
Can. 192 – [...] § 5. (cf 384 b) Episcopul eparhial va căuta să ia măsuri,
conform normei dreptului, pentru o subzistenţă corespunzătoare, pentru
prevederea şi siguranţa socială corespunzătoare, precum şi pentru asistenţa
sanitară a clericilor şi a familiilor lor, dacă sunt căsătoriţi.
Can. 390 - § 1. (cf 281) Clericii au dreptul la o întreţinere
corespunzătoare, şi pentru aceasta vor primi o remuneraţie ca răsplată
pentru îndeplinirea funcţiei sau a sarcinii încredinţate lor, iar
[remuneraţia], dacă este vorba de clerici căsătoriţi, trebuie să fie
suficientă şi pentru întreţinerea familiei lor, exceptând cazul în care s-a
prevăzut deja suficient în alt fel.
§ 2. Tot astfel mai au dreptul să li se prevadă, lor şi familiilor lor,
dacă sunt căsătoriţi, măsurile corespunzătoare de precauţie şi de siguranţă
socială precum şi asistenţa sanitară; pentru ca acest drept să poată duce
la rezultat, clericii sunt obligaţi să contribuie cu partea lor, conform
dreptului particular, la instituţia despre care vorbeşte can. 1021, § 2.
Can. 1021 - § 1. (= 1274 § 1) În fiecare eparhie va exista, conform normei
dreptului particular al propriei Biserici sui iuris, o instituţie specială
care să adune laolaltă bunurile sau ofertele cu scopul de a prevedea în mod
corespunzător la remuneraţia potrivită, fundamental egală, a tuturor
clericilor care prestează serviciul spre binele eparhiei, dacă nu le este
prevăzut altfel. […].
Can. 937 - § 1. (= 148) Cel care înfiinţează o funcţie trebuie să se
îngrijească să fie la dispoziţie mijloacele necesare pentru îndeplinirea
aceleiaşi şi să fie prevăzută celor care o exercită o remuneraţie justă.
§ 2. În dreptul particular al fiecărei Biserici sui iuris va fi determinat
mai detaliat modul în care aceste prescripţii îşi îndeplinesc efectele,
exceptând cazul în care, pentru vreuna din acestea, s-a stabilit deja în
dreptul comun.