SÎRBU, OȚA, VÎLCU_Istros 22, 2016.pdf

Răspuns d-lui Daniel Spânu – un prea grăbit cititor de graffiti stradale și nu numai… De obicei, nu se răspunde unei recenzii sau prezentări de cărți. O recenzie este, sau ar trebui să fie, un eveniment fericit în soarta unei cărți. O recenzie înseamnă că cineva a citit atent cartea respectivă, a trecut-o prin filtrul propriei sale gândiri, a comparat-o cu ceea ce se cunoștea înainte despre subiect și cu propriile sale cunoștințe de specialitate, iar tot acest demers complex s-a concretizat într-un text care nu numai că prezintă cartea, dar o și corectează și completează, dacă este cazul. Încă din primele rânduri, prin limbajul folosit și criticile aduse, Daniel Spânu își trădează intenția care a stat la baza redactării ”recenziei” sale. „Recenzia”, publicată în revista Argesis. Studii și Comunicări, seria Istorie, tomul XXV, 2015, p. 437-442, se referă la volumul Sudul Munteniei în secolele I a. Chr. – III p. Chr. Sarmați, daci, romani, scris de V. Sîrbu, L. Oța, A. Vîlcu, M. Neagu, V. Oprea și apărut la Editura „Istros” a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2014, conținând 267 pagini. Concluziile sunt afirmate de la bun început, fără a mai aștepta trecerea în revistă a conținutului cărții. Autorul recenziei a depus un efort „lăudabil”, printre rezultatele căruia par să fie, la loc de cinste: numărarea paginilor diferitelor secțiuni ale cărții, numărarea a autorilor și a celor care au fost citați ca participanți la realizarea ilustrației, pe care le transformă în tot atâtea motive de critică. Observațiile care se desprind din activitatea de numărare sunt neașteptat de variate. Cataloagele descoperirilor și anexa, însumând 96 de pagini, sunt, în opinia recenzentului, „ridicate la rang de capitole ale monografiei”, analiza descoperirilor are „numai” (sublinierea aparține lui Daniel Spânu) 49 de pagini (deși o numărătoare atentă ar fi avut drept rezultat 51 de pagini), iar concluziile „4 (patru!)” pagini, scrise de „3 (trei!)” autori, „13 persoane au colaborat la realizarea celor 53 de planșe”. Recenzentul pare să fi uitat că se poate completa impresionantul șir anterior și cu numărarea persoanelor cărora autorii le-au adresat mulțumiri pentru completarea informațiilor asupra problemelor analizate în volum. ISTROS, XXII, 2016, Brăila, p. 475-485

476

Varia

Conținutul științific nu pare să aibă prea mare importanță pentru autorul recenziei, căci, altfel, cu greu poate fi explicată critica sa acerbă, bazată pe numărul de pagini, autori, ilustrații. Catalogul descoperirilor sarmatice, repertoriul descoperirilor monetare și anexa ce cuprinde descoperirile monetare din colecția MDJ Călărași nu au prezentat vreun interes pentru Daniel Spânu, în afară de simpla numărare a paginilor. Faptul că cei cinci autori ai volumului au publicat morminte inedite, au descris din nou materialul arheologic și numismatic care s-a regăsit în colecțiile Muzeului Dunării de Jos din Călărași, Muzeului Național de Istorie a României sau Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan”, au folosit informații inedite din carnetele de săpătură, acolo unde nu au avut acces la descoperiri, au încercat să ofere o descriere ordonată, coerentă, a descoperirilor, adunând date disparate în literatura de specialitate, semnalând și, uneori, chiar corectând contradicțiile, au căutat analogii pentru piese, pe baza cărora apoi au comentat și datat descoperirile, toate acestea fie nu au fost înțelese, fie au fost complet trecute cu vederea de Daniel Spânu. Dată fiind varietatea și multitudinea informațiilor, enumerate anterior, pe care am încercat să le cuprindem în secțiunile ce descriu materialul, analiza descoperirilor imediat după catalog a fost o opțiune deliberată care, nicidecum, nu „trădează caracterul nesistematizat și discontinuu al ansamblului”, ci era logică și necesară pentru prezentarea ordonată, exhaustivă, a unor problematici cu metode de analiză și conținut diferit între ele. În fața unui număr de pagini, care i se pare, probabil, prea mic recenzentului, nu par să conteze: a) faptul că, în secțiunile de comentarii, autorii au analizat detaliat descoperirile arheologice și numismatice prezentate în paginile imediat anterioare, pentru a nu fragmenta problematica specifică, b) au încercat să ofere o statistică a principalelor caracteristici ale ritualului funerar al comunităților sarmatice din sudul Munteniei, c) o tipologie a pieselor de inventar, d) o cronologie pe cât de detaliată și argumentată a fost posibil, e) o succintă trecere în revistă, în capitolul de concluzii, a problemelor, departe de a fi soluționate definitiv, referitoare la istoria sudului Munteniei în cursul secolelor I-III p. Chr. În cazul celor 13 persoane menționate pe pagina a doua de titlu la desene, fotografii și planșe, din nou numărul este cel care reține atenția recenzentului, nu faptul că este firesc să recunoști drepturile de autor ale persoanelor care au desenat și fotografiat piesele prin enumerarea lor pe pagina amintită și în explicațiile figurilor. În aceste condiții, exercițiul

Varia

477

matematic al lui Daniel Spânu („media” de circa patru planșe pe persoană) este o simplă probă de îndemânare de calcul, lipsită de vreo relevanță pentru conținutul planșelor, iar enumerarea tuturor persoanelor care au desenat și fotografiat piese este un indiciu, mai degrabă, al corectitudinii și nu al dificultății de „realizare a unui corpus al descoperirilor.... din Muntenia”. Daniel Spânu are dreptate când își aduce aminte de volumul referitor la sarmații din Câmpia Brăilei (Oța, Sîrbu 2009) și îl pune în legătură cu noua contribuție, referitoare la sudul Munteniei. Surprinzător este faptul că recenzentul, deși ar fi trebuit să fie familiarizat cu cele două cărți, reproșează exact ceea ce autorii au explicat amănunțit în introducerea fiecărui volum. Opțiunile analizei sunt diferite doar pentru cel care se mulțumește cu lectura titlurilor… Daniel Spânu este surprins de afirmația din introducerea volumului referitor la sudul Munteniei, conform căreia nu există un program de cercetare sistematică a vestigiilor sarmatice din Muntenia, căci un astfel de program i se pare a fi fost început de doi dintre autorii volumului recenzat, „prin publicarea acum șase ani a volumului Sarmații din județul Brăila”. Lectura atentă a întregului paragraf l-ar fi lămurit, însă, pe recenzent că afirmația criticată se referea la lipsa unor cercetări sistematice de teren pentru identificarea vestigiilor sarmatice, în nici un caz la lipsa publicațiilor de sinteză. Teritoriul actual al județului Brăila (și repetăm ceea ce am scris încă din 2009) oferea o secvență compactă și consistentă de descoperiri sarmatice, care aveau propriile particularități (printre care, nu în ultimul rând, merită amintit aici numărul important de morminte care se pot data în prima etapă a pătrunderii sarmaților în Muntenia, mai precis sfârșitul secolului I p. Chr. și primele decenii ale secolului următor). Această secvență se deosebea cronologic destul de mult față de descoperirile sarmatice din județele învecinate (Buzău și Ialomița), iar scopul pe care ni l-am propus, încă de la început, era cel de evidențiere a unor semnificative particularități zonale. Județul Brăila se deosebea, în raport cu unitățile administrative învecinate amintite mai sus, nu numai sub aspectul descoperirilor sarmatice, ci și al acelora care puteau fi datate în cursul secolului al IV-lea, surprinzător de puține, cel puțin în stadiul actual al cercetării. De altfel, am explicat, atât în introducere, cât și în cadrul considerațiilor finale, de ce și cum s-a ajuns la restrângerea demersului la teritoriul unui singur județ.

478

Varia

Pentru descoperirile sarmatice de pe teritoriul actualelor județe Călărași, Ialomița și Teleorman nu ni s-a mai părut adecvată o analiză separată, din mai multe motive, ținând și de numărul mai mic al descoperirilor, dar, în primul rând, având în vedere evidenta unitate cronologică și tipologică a descoperirilor sarmatice, cu deosebiri importante în raport cu descoperirile similare din județul Brăila. Acuzația de „lipsă de unitate spațială a demersului” trădează o completă necunoaștere a zonelor în care se concentrează descoperirile sarmatice din Muntenia. Încercarea noastră, începută în 2009, de evidențiere a particularităților zonale ale Munteniei pe parcursul secolelor I-III p. Chr. a fost continuată, nu numai cu studii cărora Daniel Spânu nu le-a acordat atenție, dar și cu volumul referitor la sudul Munteniei. Dacă recenzentul ar fi parcurs cu atenție studiul apărut în actele Congresului de Tracologie (Oța, Sîrbu 2013), care a fost citat în volumul referitor la sudul Munteniei, sau ar fi ascultat mai cu luare-aminte comunicarea pe care unul dintre autorii volumului a susținut-o, în luna august 2015, la colocviul de la Ploiești (publicată ulterior – Oța 2015) poate că și-ar fi dat seama că descoperirile sarmatice nu acoperă uniform întreg teritoriul Munteniei, ci se concentrează în câteva zone – sudul (teritoriul actualelor județe Călărași, Ialomița și, parțial, Teleorman) și estul (județul Brăila) Munteniei, apoi regiunea Buzăului și zona Jilava-Târgșor. Atunci ar fi remarcat că descoperirile din județul Ilfov au alte coordonate decât cele din județele din sudul Munteniei și pot fi mai bine înțelese dacă sunt privite într-un ansamblu regional, ce cuprinde nu numai centrul, ci și nordul Munteniei, motiv pentru care nu au fost discutate în sinteza referitoare la sudul Munteniei. Că Daniel Spânu nu a citit contribuțiile amintite mai sus poate fi cumva înțeles, dar surprinzătoare este lectura superficială a unui volum pe care și-a propus să-l recenzeze, trădată printr-o sumedenie de amănunte, din rândul cărora vom exemplifica doar câteva. Singura descoperire ce poate fi pusă în legătură cu sarmații din județul Giurgiu – mențiunea unui mormânt de la Vedea, a fost prezentată la p. 85, nr. 46, astfel încât despre absența județului menționat nu poate fi vorba. În Introducere (p. 7) am subliniat faptul că volumul publicat în 2014 include descoperirile sarmatice din Muntenia de sud. O simplă privire pe harta complexelor Militari-Chilia, publicată în monografia lui Gh. Bichir (1984, pl. I/2), l-ar fi lămurit pe Daniel Spânu asupra rarității descoperirilor dacice din ceea ce înseamnă cu adevărat

Varia

479

sudul Munteniei (nu teritoriul actual al județului Teleorman, de pildă), iar informațiile de la p. 15 și 92, din aceeași monografie, i-ar fi risipit îngrijorarea legată de absența descoperirilor atribuite culturii ChiliaMilitari din volumul dedicat sudului Munteniei, pentru că lipsesc orice detalii referitoare la descoperirile de la Budești și Vasilați. La fel ca și în cazul descoperirilor sarmatice menționate în aceleași puncte, Arsache și Zimnicea sunt doar cartate, fără informații suplimentare. Singurele descoperiri care mai puteau fi analizate erau cele de la Curcani și Bragadiru-Zimnicea, datate în cursul secolului al III-lea, iar orice concluzii DOAR pe baza acestor descoperiri ar fi fost hazardate, în condițiile în care așa-numita cultură Chilia-Militari așteaptă încă o publicare detaliată, pe cât posibil exhaustivă, a pieselor și mai ales informații despre contextul lor exact de descoperire. Un alt reproș al lui Daniel Spânu se leagă de fortificațiile romane, mai precis de faptul că „despre stadiul cunoașterii lor, despre datarea și rolul lor sau măcar despre umila lor existență autorii nu ne împărtășesc nimic”. Citatul dezvăluie nu numai faptul că Daniel Spânu nu a înțeles ceea ce a citit din volumul nostru, dar și inconsecvența sa – pe de o parte, ne critică pentru lipsa de unitate spațială a demersului referitor la sarmați, iar, pe de altă parte, reclamă informații referitoare doar la câteva castre, plasate geografic în sudul Munteniei, total rupte din contextul larg al problemelor complicate, fără soluții definitive, ce stăruie în legătură cu limes transalutanus în ansamblul său. Nici unul din volumele noastre, nici cel din 2009 și, cu atât mai puțin cel din 2014, NU și-a propus să fie doar o simplă trecere în revistă a cunoștințelor referitoare la o anumită problemă, preluate din alte publicații. Am încercat, în măsura posibilităților, să oferim o documentare exhaustivă, prin reluarea și verificarea informațiilor publicate disparat, prin completarea descrierii pieselor, prin publicarea de descoperiri inedite. Ca și în cazul volumului din 2009, despre județul Brăila, accentul a fost pus pe descoperirile sarmatice, aproape singurele înregistrate în intervalul cronologic cuprins între finalul secolului I p. Chr. și mijlocul secolului al III-lea, care pot să ofere informații detaliate despre evoluția diverselor regiuni ale Munteniei. Analiza descoperirilor sarmatice NU este întreprinsă pentru întreg teritoriul Munteniei, ci are în vedere DOAR micro-regiunea semnificativă din punct de vedere al concentrării descoperirilor sarmatice, pentru că acestea oferă o secvență care se pretează la statistica trăsăturilor ritualului

480

Varia

funerar, tipologie, cronologie. Dacă demersul nostru se va putea finaliza și cu studiul descoperirilor din centrul, nordul și nord-estul Munteniei, abia atunci va putea fi scrisă sinteza pe care o ”cere” Daniel Spânu, și care va argumenta și corela, pentru întreg teritoriul Munteniei, cronologia și trăsăturile caracteristice ale etapelor pătrunderii sarmatice în zona menționată. Monografia dedicată sudului Munteniei a avut drept scop completarea informațiilor oferite în volumul despre descoperirile din județul Brăila și în alte studii scrise între timp (toate citate la p. 121), în nici un caz repetarea lor, utilă, cel puțin din punctul nostru de vedere, doar pentru cititori comozi, care doresc să afle totul despre un subiect doar răsfoind un singur volum. Observațiile referitoare la conținutul capitolelor despre sarmați, pe care le formulează Daniel Spânu, sunt doar sentințe ne-argumentate, între care sunt și cele referitoare la raritatea „indicatorilor cronologici” (care anume indicatori? De ce raritate când noi am reușit să datăm, destul de exact, majoritatea descoperirilor sarmatice pe care le-am analizat) sau al „asocierilor expresive” (expresive din ce punct de vedere?). Acuzația că nu am citat argumentele arheologice care demonstrează pătrunderea sarmatică în Muntenia în cursul secolului I p. Chr. arată un inexplicabil lapsus al recenzentului – articolele lui R. Harhoiu și M. Babeș se regăsesc în lista bibliografică, fiind citate de mai multe ori pe parcursul volumului, iar descoperirile din secolul I p. Chr. s-au dovedit, în opinia noastră, mai târzii, și nu numai că nu au fost omise, ci chiar au fost analizate detaliat (Ulmeni la p. 127, Dorobanțu la p. 128, Vitănești și Oltenița-Fundeneanu la p. 129-132). Probabil tot unei lecturi grăbite se datorează și reproșurile legate de o absență a unui „repertoriu” al descoperirilor romane din sudul Munteniei. Ce rost ar mai fi avut un repertoriu separat, în condițiile în care piesele romane au fost descrise și discutate în catalogul descoperirilor sarmatice, adică în contextul din care provin? La fel de ciudată este și remarca, iarăși cu valoare absolut generală, referitoare la faptul că „problemele interacțiunii și coexistenței celor trei entități....(daci, sarmați, Imperiul roman) nu au fost dezvoltate și aprofundate în deplina lor complexitate”. Ca să nu repetăm ce am mai scris în carte, indicăm recenzentului paginile exacte unde sunt discutate, atât cât ne permite stadiul actual al descoperirilor, problemele relațiilor

Varia

481

din Imperiul roman și sarmați (p. 106-107, 115-119, 127-128, 162-164), sau dintre sarmați și daci (p. 104-106, 109, 163). Critica modului de realizare a ilustrației arată, încă o dată, lectura neatentă a lui Daniel Spânu. Încă din Introducere (p. 7, paragraful al doilea), am atras atenția asupra faptului că NU am avut acces, din diferite motive, la câteva complexe (cele de la Bucu, Ciulnița, Chirnogi, Oltenița, Ulmeni, Căscioarele). Tot ce am putut face, în aceste cazuri, a fost să preluăm ilustrația existentă în publicații, majoritatea fotografiată, pentru a oferi o imagine completă a tot ceea ce reflectă din punct de vedere arheologic prezența sarmatică în sudul Munteniei. În ceea ce privește piesele la care am avut acces și care s-au mai putut găsi în colecțiile muzeale, ele au fost nu numai fotografiate, ci și desenate. Singurele excepții pentru care am oferit doar fotografii au fost brățara de care era lipită veriga cu nodozități, tubul fragmentar și două fragmente de sârmă din M. 2 de la Dridu-tell, care erau fie foarte încărcate cu produși de coroziune ce nu au mai putut fi îndepărtați fără a periclita piesa în sine, fie erau foarte fragmentare. Doar pe baza acestor patru excepții, datorate unor motive pe care le-am explicat, nu credem că se pot formula reproșuri, precum „extrem de puține materiale desenate”, și „mulți dintre autorii ilustrațiilor își meritau recunoștința pentru îndemânarea cu care au folosit scanerul”. Hărțile de la Fig. 52 și Fig. 53 nu sunt „incomplete”, așa cum crede Daniel Spânu, pentru simplul motiv că, din moment ce volumul se referea la descoperirile din sudul Munteniei, era normal ca doar acestea să fie cartate. Concordanța dintre conținutul volumului și descoperirile cartate arată de ce nu au nici un rost reproșuri precum „nici vestigiile pretraianice dacice/getice” (care sunt aceste vestigii din a doua jumătate a sec. I p. Chr. din zonă? Ne-am fi așteptat ca ele să fie indicate de recenzent) și nici cele „post-traianice de tip Chilia-Militari nu au fost cartate” (cum să cartezi ceva ce volumul nu și-a propus niciodată să analizeze?!). Analiza descoperirilor monetare din cadrul volumului provoacă recenzentului nedumeriri pe care, succint dar expresiv, ne propunem sa le risipim. După cum s-a remarcat în comentariu, secolul I p. Chr. este slab reprezentat în privinţa descoperirilor monetare spre deosebire de numeroasele tezaure şi piese izolate din veacul precedent. Fără a emite sentinţe definitive, s-a amintit că raritatea descoperirilor monetare din

482

Varia

secolul I p. Chr. se constituie într-un argument care pledează în favoarea unor mai vechi teorii privind depopularea zonei de sud-est a Munteniei și care s-au bazat pe izvoarele vremii. Până la apariţia unor descoperiri noi trebuie să recunoaştem realitatea din teren şi, cu prudenţă, să credităm sursele scrise care menţionează strămutarea masivă a populaţiei în sudul Dunării. Analiza izvoarelor numismatice arată că secolul III p. Chr. este, în bună măsură, la fel de slab reprezentat în privinţa descoperirilor monetare şi, cu riscul de a-l lăsa pe recenzent nemulţumit, prudenţa ne-a îndemnat să evităm speculaţiile care oricând pot fi spulberate de apariţia unor noi materiale. Spre surprinderea noastră, recenzentul, fără a lucra îndeaproape cu izvoarele numismatice, ne dojeneşte pentru că nu am atribuit etnic descoperirile de monede romane. Cu părere de rău îl anunţăm că descoperirile de monede romane pot fi atribuite din punct de vedere etnic doar în situaţii clare, în care sunt asociate cu alte piese sigur atribuite unei populaţii. Amintim că moneda romană din argint, denarul, se constituia într-un fel de valută forte a vremii acoperind spaţii uriaşe, din vestul Europei până în Extremul Orient, aşa cum o dovedesc descoperirile monetare din secolele I-III p. Chr. În aceste condiţii, orice atribuire etnică a unor descoperiri de monede romane trebuie privită cu maximă prudenţă. De asemenea, recenzentul ne ceartă că nu au fost dezbătute satisfăcător motivele şi mecanismele răspândirii monedei romane în sudul Munteniei. Dosarul atât de sărac al descoperirilor de monede romane în sud-estul Munteniei în secolele I-III p. Chr. lasă loc doar speculaţiilor nefundamentate, pe care ne-am abţinut a le aşterne în scris. Divizarea în două părți, din motive obiective, a materialului numismatic care a constituit baza documentară îi pare recenzentului a fi stranie. Această împărțire a decurs însă dintr-o realitate, deloc îmbucurătoare, constatată în timpul identificării materialului numismatic: o mare parte dintre piesele citate în literatură nu se află, în prezent, în instituții muzeale, din publicarea inițială reieșind că au intrat în colecții private. În aceste condiții a fost adoptată cea mai simplă soluție: a fost realizat un repertoriu al tuturor descoperirilor monetare edite și inedite, în completarea căruia au fost adăugate anexe care conțin, cu descriere și ilustrație, piesele la care am avut acces nemijlocit și care se păstrează în prezent în instituții publice. Pe de altă parte, dacă recenzentul ar fi citit cu atenție notele, care și ele fac parte din volum, ar fi aflat că repertoriul descoperirilor monetare se referă doar la județele Călărași și Ialomița și

Varia

483

nu cuprinde județul Teleorman așa cum eronat afirmă. Dacă recenzia ar fi fost întocmită cu bună credinţă şi însoţită de curiozitatea firească a cititorului de a descoperi care sunt elementele de noutate aduse de izvoarele numismatice, atunci precizările de față ar fi fost de prisos. Am lăsat intenționat la urmă o problemă pe care Daniel Spânu pare că o dezbate pe larg și documentat. Recenzentul afirmă că unul dintre autorii volumului „subscrie la teza depopulărilor întreprinse de autoritățile romane din Moesia pe malul stâng al Dunării de Jos ... în ciuda unor indicii arheologice și conjuncturale contrare”. Afirmația este nu numai gratuită, dar ciuntește grav explicațiile oferite pentru situația specifică a Munteniei în cursul secolului I p. Chr. Nicăieri în cuprinsul capitolului I nu am afirmat că sudul Munteniei a fost depopulat. Dimpotrivă, chiar am atras atenția asupra faptului că inclusiv în sudul Munteniei existau, în cursul secolului I p. Chr., mici comunități care întrețineau un comerț sporadic cu Imperiul roman. Mai mult decât atât, am insistat pe parcursul întregului capitol asupra evoluției diferite și a caracteristicilor arheologice distincte ale zonelor de nord și de sud ale Munteniei. Spre deosebire de nordul Munteniei, unde centrele dacice importante continuă să existe până la sfârșitul secolului I p. Chr., realitățile din sudul Munteniei sunt altele: încetarea locuirii în principalele așezări de tip dava cunoscute, rarisime urme de locuire și importuri greco-romane, lipsa aproape totală a oricăror descoperiri de tezaure ori monede izolate. Am fi dorit ca Daniel Spânu să ne ofere „indicile arheologice și conjuncturale contrare”, care să infirme realitățile arheologice observate în sudul Munteniei după primul deceniu al erei creștine. În loc de aceste indicii, recenzentul enumeră lucrări, care se referă la Cârlomănești, centru situat în nord-estul Munteniei (articolul lui M. Babeș din Dacia N. S. XIX, 1975, p. 139) sau Sprâncenata, aflată pe cursul inferior al Oltului (monografia lui C. Preda, apărută în 1986, cu amendamentul că încetarea existenței așezării este mult mai amănunțit explicată la p. 122, nu la p. 64-65, reținute de Daniel Spânu, unde se discută fibulele). Câteva descoperiri atestă urme de locuire la Zimnicea în cursul secolelor I a. Chr – I p. Chr. (articolul lui D. Spânu din Dacia, N. S. L, 2006, p. 301 și raportul sumar de săpătură de la Zimnicea, publicat în SCIV, I, 1950, 1, p. 93-102, nu în SCIV, I, 1950, 2, p. 93-120, așa cum citează recenzentul). Articolele lui M. Babeș (din Dacia, N. S. XIX, 1975, p. 139 sau XXIII, 1979, p. 17) subliniază, pe bună dreptate, că nu toate siturile din Muntenia și-au încetat existența la aceeași dată, ceea ce

484

Varia

coincide perfect cu ceea ce am afirmat în volum, la p. 10, unde am trecut în revistă datele despre Radovanu, Crăsanii de Jos-Piscul Crăsani, Popești, Tinosu, Bordușani sau Căscioarele. Mai mult, am încercat să explicăm această situație specifică a sudului Munteniei printr-o multitudine de factori și situații istorice, ca urmare a unui proces de circa jumătate de veac, și nu DOAR ca rezultat al intervenției romane. Este vorba de posibile lupte între căpetenii locale, după ieșirea din scenă a regelui Burebista (44-40 a. Chr.), apoi de slăbirea/ruperea relațiilor economice dintre coloniile grecești și geții norddunăreni, ca urmare a intrării Dobrogei sub influența romană, în urma expediției lui M. Licinius Crassus (anii 29-28 a. Chr.), de expediția lui S. Aelius Catus ori de expedițiile de jaf ale bastarnilor și sarmaților, uneori aliații cu geții, în sudul Dunării (p. 11-13). Nu numai că este neadevărat că autorii ar fi afirmat că „prin istoricele depopulări sudul Munteniei ar fi fost golit de populație, iar în acest vid au pătruns sarmații”, dar se falsifică afirmațiile noastre, care sunt contrare acestei aserțiuni! Nu doar în acest volum, dar și în publicațiile anterioare (citate la p. 121), am atras atenția asupra faptului că o STABILIRE a sarmaților în Muntenia – în baza descoperirilor de până acum - nu poate fi acceptată înainte de ultimul deceniu al secolului I – primele decenii ale secolului al II-lea p. Chr. (p. 162). Că Muntenia a fost golită de populație getică, în locul căreia au pătruns comunități sarmatice este o confuzie regretabilă și greu de scuzat în cazul unui specialist, pe care Daniel Spânu o face atribuindu-ne nouă o ipoteză a lui A. Alföldi și J. Harmatta, pe care Gh. Bichir o combate în mai multe rânduri (1972, p. 167; 1977, p. 195; 1996, p. 304) Nu credem că este cazul să mai luăm în seamă unele afirmații malițioase presărate de-a lungul întregii recenzii (precum „numai spiritul antreprenorial nu este suficient” pentru coordonarea unui colectiv, sau „justificarea noii monografii rezidă în așternerea unei asize copertate în curricula autorilor”), căci am coborî la nivelul pamfletului/tabloidelor, ceea ce nu este cazul într-o contribuție științifică. Faptul că Daniel Spânu se referă, în final, la un „grafitti” arată, din nou, că lectura neatentă nu este o întâmplare limitată la recenzia despre volumul despre sudul Munteniei în secolele I-III p. Chr., ci afectează și alte domenii. Fiind vorba de un singur text, recenzentul ar fi trebuit să se refere la un graffito, căci termenul graffiti (în nici un caz „grafitti”, așa cum scrie Daniel Spânu) reprezintă forma de plural.

Varia

485

Lectura rândurilor scrise de Daniel Spânu a avut însă, în ochii noștri, totuși, și un merit. Continuăm, chiar cu mai multă convingere decât înainte, să credem că o recenzie este un eveniment fericit în soarta unei cărți. Desigur, cu condiția unei lecturi atente la conținut și nu la numărul de pagini, fără judecăți preconcepute, fără a imputa autorilor ceea ce nu se poate face, fără sentințe generalizatoare și fără nici măcar o singură sugestie despre modul cum ar trebui completată sau îmbunătățită singura monografie care reușește să coreleze izvoarele de natură diferită, arheologice și numismatice, care există în momentul actual și care conturează evoluția zonei de sud a Munteniei în secolele I-III p. Chr. Bibliografie Bichir 1972 Bichir 1977 Bichir 1984 Bichir 1996 Oța 2015 Oţa, Sîrbu 2009 Oța, Sîrbu 2013

- Gh. Bichir, Sarmaţii la Dunărea de Jos în lumina ultimelor cercetări, Pontica 5, 1972, 137-176. - Gh. Bichir, Les Sarmates au Bas-Danube, Dacia N.S. 21, 1977, 167-197. - Gh. Bichir, Geto-dacii din Muntenia în epoca romană, Bucureşti, Editura Academiei 1984 (col. Biblioteca de Arheologie XLIII). - Gh. Bichir, Date noi cu privire la pătrunderea sarmaţilor în teritoriul geto-dacic (II), SCIV(A) 47, 1996, 3, 297-312. - Liana Oța, Câteva observații cu privire la importurile romane din mormintele sarmatice din Muntenia, Acta Terrae Fogarasiensis 4, 2015, 25-33. - Liana Oța, V. Sîrbu, Sarmaţii din judeţul Brăila, Brăila, Muzeul Brăilei-Editura Istros 2009. - Liana Oța, V. Sîrbu, The Bărăgan in the 1st-3rd Centuries AD: Dacians, Romans, Sarmatians, în: V. Sîrbu, R. Ștefănescu (eds.), The Thracians and their Neighbors in the Bronze and Iron Ages. Proceedings of the 12th International Congress of Thracology, Târgoviște, 10th-14th September 2013, vol. II, Necropolises, Cult places, Religion, Mythology, Brașov, 289-309.

Valeriu Sîrbu, Liana Oța, Aurel Vîlcu