Stanga idealista versus stanga tactica. Sau despre cum, dubios, democratia trecea.docx

Stânga idealistă versus stânga tactică? Sau despre cum, dubios, democrația trecea

Dubios, democrația trecea". Așa se intitula o rubrică a revistei Academia Cațavencu la începutul anilor 2000, în timpul guvernării Năstase. Poate că rubrica a continuat să existe și după 2004, poate că a exista și înainte de 2000, nu știu; mi-o amintesc însă cel mai bine prin criticile la adresa guvernării Năstase. Poate că nu ar strica reactivarea rubricii: democrația trece" astăzi mai rapid și mai dubios decât în epoca Năstase, de asta putem fi siguri. În același timp se și autosubminează.
Tot mai vizibilă în spațiul public românesc după impactul crizei și apoi a recesiunii economice globale care a izbucnit în 2007 în Statele Unite, sensibilitatea critică se află astăzi la răscruce. Diferitele orientări intelectuale contestatare sau cel puțin susceptibile relativ la statu-quo-ul social, economic și politic, nu reușesc defel să identifice un numitor comun atât de necesar formării acelei mase critice care ar atrage atenția, într-o măsură mai mult decât superficială, așa cum s-a întîmplat până acum, mediului politic. Nu vorbesc despre înființarea unui partid politic, așa cum s-a pus deja problema; în condițiile actuale, ținând cont și de experiența politică a unui astfel de partid, rezultatul ar fi previzibil. Deocamdată. Asta nu înseamnă nici pe departe abandonarea necesității identificării unui liant între toate grupările activiste, artistice, respectiv între diferitele orientări intelectuale care revendică, într-o formă sau alta, o filiație de stânga.
Stânga independentă, neafiliată politic, nu este dezbinată numai în ceea ce privește sursele externe și interne ale actualelor probleme structurale ale României, ci și, mai ales, în privința soluțiilor interne care s-ar impune pentru rezolvarea lor. Vorbim în special de soluțiile politice. Deoarece a fost menționată deja în Observator Cultural polemica de pe Critic Atac care i-a implicat pe Florin Poenaru, respectiv pe subsemnatul, am să trec direct la subiect. Din câte am văzut, polemica nu a trecut neobservată. Având ca subiect opțiunea electorală cea mai adecvată în contextul alegerilor prezidențiale din noiembrie 2014, pentru cineva animat de simpatii de stânga – polemica a operat o distincție între cei care au decis să nu se prezinte la vot dar, dacă s-ar fi prezentat, l-ar fi ales cel mai probabil pe Victor Ponta, cei care s-au prezentat la vot și au optat pentru Klaus Iohannis, respectiv cei care s-au prezentat la vot și i-au acordat, circumspecți, încrederea aceluiași Victor Ponta. Întrebarea ca a declanșat-o este evidentă: cum poate un om care pretinde că are convingeri de stânga să voteze dreapta?
Am impresia că întrebarea a fost totuși incorect formulată. Iar o întrebare necorespunzătoare nu conduce decât la răspunsuri pe măsură. Așa că aș reformula: cum poate pretinde cineva că alegerea s-a făcut realmente între o stângă, fie și cinică", respectiv o dreaptă bovarică", așa cum le numește ludic și în același timp judicios Paul Cernat? Sigur că PSD-ul mimează mai mult sau mai puțin convingător anumite măsuri sociale, dar poate fi catalogat ca fiind realmente de stânga un partid care a privatizat abuziv și oneros cele mai importante resurse ale țării, asta pentru a nu mai lua în calcul faptul că, în Occident, numeroase partide și sindicate de inspirație conservatoare sau creștin-democrată contribuie mult mai mult la combaterea sărăciei, excluziunii sociale și xenofobiei? Xenofobie de care PSD s-a apropiat îngrijorător de mult prin sloganurile naționaliste pe care le-a proferat în 2014. Patria, țărișoara, neamul românesc – toate erau la loc de cinste în propaganda pesedistă, atât din oportunism electoral, cât și datorită convingerilor național-comuniste care animă încă o parte importantă a vechilor membri de partid.
Sigur, în contextul politicii românești și în comparație cu noul PNL, PSD-ul este un partid mai social orientat. Chiar dacă, structural vorbind, nu se deosebește cu nimic de marea gașcă neofeudal-neoliberală (baroni locali + lupi tineri") la formarea căreia a contribuit de altfel mai decisiv decât oricare alt partid politic. Așa cum afirma ironic Silviu Brucan, trenul revoluției a trecut prin gara fostei nomenclaturi comuniste, iar aceasta, fiind singura în acel moment care cunoștea mersul trenurilor (istoriei), l-a luat. Nu încerc defel să repun pe tapet ideea deja golită de conținut de neoconservatorii noștri cum că între PCR și PSD există un raport direct de continuitate. Există, dar nu asta e problema. Problema este că tocmai foștii comuniști, frustrați de oportunitățile de a se îmbogăți așa cum considerau de cuviință în timpul vechiului regim, au devenit cei mai de succes capitaliști ai anilor 1990. Atâta timp cât făceau afaceri cu statul și erau subvenționați de stat odată ce piața liberă, pe care o clamau cu atâta ardoare și a cărei impact asupra unei societăți lipsită de orice mijloc de apărare/adaptare a fost extrem de dur, prețurile crescând de-a lungul timpului de 120 de ori în comparație cu salariile, care au crescut doar de 70 de ori (vezi excelenta lucrare a lui Cornel Ban, Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc, Cluj-Napoca, Tact, 2014) – le amenința profiturile sau făcea vizibil spectrul falimentului.
Tocmai pentru că este, chiar și la modul superficial, mai social orientat, PSD-ul poate și trebuie constrâns să amplifice în sens progresist propriul discurs. Iar asta se poate face și prin ceea ce în limbaj politologic se numește vot de blam. Votând deci, așa cum am procedat destui dintre cei care avem afinități de stânga, cu Klaus Iohannis. Cu scepticismul, nehotărârea și mai ales regretele care au urmat. Nu cred că există motive reale de îngrijorare pentru PSD, partid care a pierdut, iată, a treia oară consecutiv, președenția. Rămâne partidul cu cel mai consistent bazin electoral, bazin, din păcate, tot mai anatemizat în mediul urban de către tineri cu pretenții de intelectuali care și-ar fi închis bunicii în debara pentru îi împiedica să voteze cu Ponta și a contribui astfel la nobila cauză a consolidării statului de drept - și cu cele mai puternice structuri teritoriale. Rămâne de asemenea partidul care are nevoie în cea mai mare măsură de un examen critic și de asumarea unei direcții ideologice lipsită de echivoc. Se pare că PSD-ul nu a învățat mare lucru din acest eșec. Nu mă refer doar la condescendența revoltătoare și la aroganța cu care a tratat nu numai diaspora, ci și pe votanții din țară care nu s-au lăsat convinși de mesajele electorale lipsite de inspirație ale partidului, pentru a mă exprima eufemistic, atunci când Ponta & Co. erau siguri de victorie – ci și la așa-zisa restructurare a partidului, soldată cu excluderea lui Mircea Geoană, Marian Vanghelie și Dan Șova. Toți trei au contestat, evident, capacitatea conducerii partidului de a își asuma insuccesul electoral înregistrat la alegerile prezidențiale și de a acționa în baza concluziilor care se impun. În timp ce Șova reprezintă fidel noua față a PSD-ului (rapace, lipsită de principialitate și vertebralitate și antisemită, un antisemitism stupid, banal și aparent superficial dar, dimpotrivă, extrem de periculos și simptomatic pentru un val tot mai mare de simpatizanți ai mișcărilor, partidelor politice și curentelor de opinie de extrema dreaptă) și a fost exclus probabil datorită unei simple reglări de conturi, Geoană și Vanghelie reprezintă, înclin să cred, cazuri mai complicate. Asta deoarece și-au dovedit deja până acum aptitudinile diplomatice, respectiv organizatorice, criticile lor la adresa conducerii de partid fiind astfel întemeiate și tocmai de aceea sancționate unanim. Presupun că a mai înclinat consistent balanța înspre acest deznodământ și faptul că Geoană și Vanghelie nu sunt șantajabili și deci controlabili în măsura în care sunt ceilalți membri din eșalonul superior al partidului. Tot în limbaj politologic, putem compara deci PSD-ul de azi cu un partid-clan, o cleptocrație aflată, pe termen lung, în plin proces de autodevorare.
Și totuși, ca oameni de stânga, nu avem de ce să îi plângem de milă. Deși aflat în derivă ideologică, fapt sancționat cu o luciditate surprinzătoare de către Ion Iliescu, PSD-ul nu este deloc un partid amenințat de spectrul irelevanței politice. Dimpotrivă, cred că a devenit mai receptiv la doleanțele sociale autentice și un picuț mai dispus să le ia realmente în considerare. Cine știe, poate până în 2016, an în care guvernarea Ponta se va încheia, PSD va reflecta mai mult, sau pur și simplu va reflecta, dacă nu a făcut-o până acum, la necesitatea de a își poziționa într-un raport efectiv de continuitate numele, ideologia și practica politică. Până atunci, așa cum bine observa Alexandru Matei, nu avem alte instrumente la îndemână decât cuvintele. Par insignifiante, dar sunt de fapt cele mai eficiente mijloace de infuențare a realității; desigur, numai atunci când sunt urmate îndeaproape de practici politice, economice și sociale pe măsură.
Și tot ca oameni de stânga, nu cred că am greșit cu nimic atunci când am ales să punem ștampila pe numele lui Iohannis, pe numele lui Ponta, sau pur și simplu să ne abținem sau să ne anulăm votul. Nu am să reiau, pentru a întări această afirmație, o întreaga pleiadă argumentativă care se găsește de altfel, pentru cei interesați, pe Critic Atac. Am să-i răspund însă lui Paul Cernat, care este de părere că Emanuel Copilaş ne serveşte, pe CriticAtac, şi o mostră de darwinism socio-economic, la pachet cu o porţie de Hegel: numai cei adaptaţi supravieţuiesc – spune el –, iar pensionarii şi, în genere, clientela politică a PSD-ului sînt nişte anacronisme; eu merg cu adaptaţii, cu cei care înţeleg necesitatea istorică etc." – astfel: ca social-democrat în sensul clasic al termenului, sunt preocupat în primul rând de categoriile sociale defavorizate. Nu aș vrea să le văd trăind în condiții tot mai precare, lipsite chiar (nu sunt cinic) de perspectiva pieței europene a muncii, într-un fel de Ucraină, Moldovă sau Macedonie românescă, dominată agresiv de rețele de putere neofeudale și unde opoziția politică nu ar exista decât cu numele. Neoiobăgie, spre asta s-ar fi îndreptat, cred, PSD-ul, în cazul în care, din varii motive, nu am fi dorit sau nu am fi reușit să ne integrăm în UE. Corupția sistemică încurajată de PSD și lăudată uneori că ar contribui mai mult la protecția socială decât nemiloasa eficiență neoliberală a birocrației europene – nu este decât un mit. Asta nu înseamnă că numai PSD e corupt, ci doar că e un model de corupție. Mai ales pentru fostul PDL, născut din aripa fesenistă care nu a reușit să se impună în fața lui Iliescu dar care a reușit totuși, de-a lungul anilor, să distrugă vechiul PNL atât din interior, cât și din exterior, și să devină astăzi, cu prețul sau în ciuda titulaturii, al doilea partid politic al României. Un partid care a tratat execrabil în timpul guvernării Boc temerile unei societăți confruntate cu cel mai dur impact al crizei economice dintre toate țările europene, temeri pe care, în loc să le atenueze prin măsuri sociale corespunzătoare, le-a ridiculizat efectiv. Un partid care a consolidat un model de dezvoltare inițiat, să nu uităm, de PSD – bazat pe salarii mici, care ar menține, chipurile, competitivitatea exporturilor, contribuind astfel, indirect, la creșterea nivelului de trai (vezi Ban, op. cit., pp. 195-254). Un partid care a impus un cod al muncii care avantajează excesiv angajatorii și care vede în posiblitățile de sindicalizare autentică tot felul de mașinațiuni și subversiuni cu iz bolșevic. Un partid care, repet, nu avem de ce să ne îngrijorăm că va dărâma PSD-ul, dar poate îl va constrânge, împreună cu un electorat tot mai critic, să devină un partid cât mai de stânga posibil. Sună paradoxal, de acord. Numai că, așa cum știm de la Hegel, dialectica opozițiilor (aparent) ireconciliabile pune lumea în mișcare. Pe un traiect cât mai progresist, dar asta este deja o altă discuție.
Nu există deci nicio stânga idealistă, oportunistă", a votanților lui Iohannis, apărătoare a marii finanțe internaționale și dispusă oricând să renunțe la cei pe care i-ar reprezenta exclusiv din motive pragmatice. Nu există, corelativ, nicio stânga tactică, adevărată", care, dezgustată de neoliberalismul de factură pesedistă, ar soma totuși acest partid, precaut, și numai din exterior, spre asumarea unei autentice identități de stânga. Există numai discursuri. Și dincolo de ele, eternul clivaj, eterna distanță imposibil de depășit, dar imperios necesar de micșorat, dintre putere și societate. A, da, era să uit. Mai există și ceea ce se numește, tot mai impropriu, în condițiile de astăzi, democrație", aflată într-un accentuat proces de erodare. Pe care, certându-se în baza unor motive cu totul și cu totul secundare, oamenii de stânga nu fac decât să îl încurajeze.








3