Statutul de municipiu - o necesitate obictiva, o moda a perioadei de tranzitie, sau o incercare de reabilitare a unor asezari umane fara perspective de dezvoltare ?

STATUTUL DE MUNICIPIU - O NECESITATE OBIECTIVĂ, O MODĂ A PERIOADEI DE TRANZIŢIE SAU O ÎNCERCARE DE REABILITARE A UNOR AŞEZĂRI URBANE FĂRĂ PERSPECTIVE DE DEZVOLTARE ? * Şerban Dragomirescu, Radu Săgeată The status of municipium – an objective necessity, or a fashion of the transition period in an attempt to rehabilitate towns with no development prospects ? One of the main trends in the post1990 evolution of the Romanian urban system has been to raise numerous towns to the rank of municipium. The question is whether small towns, some with under 20,000 inhabitants, are indeed entitled to this status and if some legislative initiatives to this effect have actually a positive economic and social impact on the local communities. An analysis of these political-administrative decisions has revealed both the economic reasons lying behind them and their minimal impact on the dynamics and functioning of the new municipia. Cuvinte cheie: municipii, decizii politice, potenţial economic, mărime demografică, România.

Una dintre principalele caracteristici care au marcat sistemul urban românesc după 1990 a constituit-o investirea unui mare număr de oraşe cu statut de municipiu. Astfel, dacă în 1968 existau în România doar 47 de municipii, iar în 1989 - 56, numărul acestora a ajuns la 1 ianuarie 2007, la 103 (Tabelul 1). Semnificativ este însă faptul că toate cele 47 oraşe declarate municipii în perioada postrevoluţionară au fost investite cu acest statut în prima parte a procesului de tranziţie, cu precădere în anii 1994 şi 1995, în vreme ce procesul de trecere în categoria urbană a unor localităţi rurale a caracterizat cea de-a doua perioadă a acestuia, fiind deosebit de activ mai ales în 2003 şi 2004, după intrarea în vigoare a legii 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional – secţiunea a IV-a, referitoare la reţeaua de localităţi1. Tabelul 1 – Evoluţia numărului de oraşe şi municipii între 1992 şi 2007 Perioada 1992 - 1996 1997 - 2000 2001 - 2004 2005 – 2007

Număr de municipii noi 24 13 10 -

Număr de oraşe noi 2 3 48 6

* legislatură în curs

Se pune problema, însă, care au fost cu adevărat criteriile pentru transformarea în municipii a unor oraşe mici, în unele cazuri chiar sub 20.000 locuitori (Urziceni, Brad, Salonta, Topliţa, Orşova, Vatra Dornei etc.) şi dacă asemenea demersuri au fost într-adevăr justificate, influenţând pozitiv dezvoltarea economico-socială a respectivelor comunităţi locale. Făcând o analiză a mărimii demografice a oraşelor declarate municipii între 1990 şi 2005 se constată că mai mult de jumătate (24 din totalul de 47) nu îndeplinesc nici măcar plafonul demografic de 25.000 locuitori stabilit de legea 351/2001 (Tabelul 2). Tabelul 2 – Potenţialul demografic al noilor municipii* Municipii situate sub plafonul demografic stabilit prin lege (pop. sub 25 000 loc) Beiuş 10 996 Orşova 12 965 Topliţa 15 880 Vatra Dornei 16 321

Municipii cu risc de a trece sub plafonul demografic stabilit prin lege (pop. între 25 000 – 30 000 loc) Târnăveni 26 654 Câmpia Turzii 26 823 Olteniţa 27 213 Rădăuţi 27 633

Municipii fără risc demografic iminent (pop. peste 30 000) Dorohoi 30 949 Roşiori de Vede 31 849 Curtea de Argeş 32 510 Feteşti 33 294

* Comunicare susţinută la Sesiunea Ştiinţifică „Factorul politic în dezvoltarea oraşelor”, organizată de Comisia de Istorie a Oraşelor din România şi Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, Bucureşti, 23-24 iunie 2006. 1 După 1990 au fost declarate următoarele oraşe: Făget şi Teiuş (1994); Baia de Arieş (1997); Otopeni şi Geoagiu (2000); Băbeni, Bălceşti şi Ghimbav (2002); Berbeşti, Miercurea Nirajului, Murgeni, Roznov, Sălişte, Sângeorgiu de Pădure, Sântana şi Sărmaşu (2003); Amara, Ardud, Băneasa, Bechet, Broşteni, Bucecea, Cajvana, Căzăneşti, Ciacova, Dăbuleni, Dolhasca, Dragomireşti, Fierbinţi-Târg, Flămânzi, Frasin, Gătaia, Liteni, Miercurea Sibiului, Milişăuţi, Pătârlagele, Pecica, PopeştiLeordeni, Potcoava, Răcari, Recaş, Săcuieni, Salcea, Săliştea de Sus, Şomcuta Mare, Ştefăneşti (AG), Ştefăneşti (BT), Tăuţii Măgherăuş, Tismana, Turceni, Ulmeni, Vicovu de Sus şi Voluntari (2004); Podu Iloaiei, Pantelimon, Măgurele, Bragadiru, Chitila şi Livada (2005).

1

Brad Urziceni Marghita Adjud Salonta Calafat Gheorgheni Câmpulung Moldovenesc Băileşti Târgu Secuiesc Blaj Drăgăşani Moreni Orăştie Motru Carei Gherla Moineşti Codlea Lupeni

16 482 17 094 17 291 17 585 18 074 18 858 20 018 20 041

Sebeş Caransebeş Aiud Huşi Vulcan Fălticeni Săcele

27 698 28 301 28 934 29 510 29 740 29 787 29 915

Caracal Reghin Câmpulung Câmpina Râmnicu Sărat Mangalia Paşcani Medgidia

34 625 36 126 38 209 38 789 38 828 40 150 42 057 43 841

20 083 20 488 20 765 20 798 20 941 21 213 22 967 23 182 24 083 24 210 24 286 30 642

* Populaţia la recensământul din 18 martie 2002.

Legea privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional, promulgată în iulie 2001, ierarhizează localităţile urbane din România în patru ranguri, stabilind seturi precise de indicatori demografici, economico-sociali şi tehnico-edilitari, pe baza cărora orice localitate poate accede la o categorie administrativă superioară (Tabelul 3). Tabelul 3 - Ierarhizarea localităţilor urbane pe ranguri conform legii 351/ 2001* Rangul 0 I II III

Statutul administrativ Municipiu, capitală Municipii Municipii Oraşe

Numărul de localităţi 1 11 92 216

*Numărul de oraşe şi municipii este actualizat la 1 iulie 2007.

Pentru investirea unui oraş cu statut de municipiu, legea prevede îndeplinirea următoarelor criterii: Demografic: populaţie minimă de 25.000 locuitori, însă zona de influenţă a viitorului municipiu trebuie să aibă o populaţie de peste 30.000 locuitori şi să se extindă pe o rază de cel puţin 20 km;  Potenţialul de poziţie: acces direct la reţeaua feroviară, la cel puţin un drum naţional sau judeţean şi legături bune cu aşezările situate în zona de influenţă urbană;  Dotările economice: trebuie să cuprindă capacităţi de producţie diversificate din sectorul secundar şi terţiar, eventual şi din agricultură; 85% din totalul populaţiei ocupate să lucreze în activităţi neagricole;  Infrastructura tehnico-edilitară: trebuie să cuprindă următoarele elemente componente: Administraţie publică, autorităţi judecătoreşti, partide politice, sindicat: sedii ale administraţiei publice locale, judecătorie, parchet, sedii de partid, de sindicat şi alte asociaţii; Educaţie, cercetare ştiinţifică: gimnazii, licee generale şi de specialitate, colegii, şcoli de maiştri, filiale ale unor instituţii de cercetare; Sănătate, asistenţă socială: spital general, staţie de salvare, dispensar, leagăn de copii, creşe, cămine de bătrâni. Numărul minim de paturi în spitale trebuie să fie de 10 la 1000 locuitori, iar cel de medici de 2,3 la 1000 locuitori; Cultură: case de cultură, cinematograf, biblioteci publice, muzee, săli de expoziţie, club; Comerţ, servicii culturale: unităţi comerciale diversificate (magazine universale şi specializate, supermagazine, piaţă agroalimentară); unităţi pentru prestări de servicii diversificate şi/sau flexibile; Turism: hotel de trei stele cu aproximativ 100 locuri; Finanţe, bănci, asigurări: sucursale sau filiale ale unităţilor financiar-bancare şi de asigurări; Sport, agrement: stadioane, terenuri şi săli de sport pentru competiţii de nivel judeţean sau local, alte spaţii destinate sportului; grădini publice şi alte spaţii verzi amenajate pentru petrecerea timpului liber. Spaţiile verzi trebuie să însumeze minimum 15 mp/locuitor; 

2

Protecţia mediului: trebuie să dispună de servicii dotate cu echipamente specifice, monitorizarea emisiilor poluante şi igiena urbană; Alimentare cu apă şi canalizare: oraşele ce urmează a fi declarate municipii trebuie să dispună de reţele de alimentare cu apă, sistem colector de canalizare, staţie de epurare a apei uzate; 80% din numărul total al locuinţelor trebuie să dispună de instalaţii de alimentare cu apă şi 75% de baie şi WC în locuinţă; peste 70% din lungimea totală a străzilor trebuie să dispună de reţele de distribuţie a apei potabile şi peste 60% de reţele de canalizare; Culte: protopopie, parohii; Infrastructura de transporturi şi comunicaţii: viitorul municipiu trebuie să dispună de gară, autogară, poştă şi centrală telefonică; peste 60% din lungimea totală a străzilor sale trebuie să fie modernizate; Ordine, securitate: trebuie să dispună de poliţie şi alte obiective specifice; peste 70% din lungimea totală a străzilor trebuie să dispună de reţele de hidranţi exteriori pentru stingerea incendiilor.

Din perspectivă istorică, în antichitatea romană termenul de municipium desemna o comunitate orăşenească cu teritoriu propriu şi autonomie administrativă juridică, ai cărei membri aveau ius Latii (drepturi civile romane, fără a avea însă şi drepturi politice). Termenul de colonia desemna o comunitate urbană întemeiată de statul roman prin colonizare de cetăţeni romani. În Dacia romană existau următoarele colonii şi municipii: Vlpia Traiana Avgvsta Dacica Sarmizegetusa (întemeiată în timpul împăratului August); Drobeta şi Napoca, în timpul lui Adrian; Romula, în timpul lui Antonimus Pius; Apvlvm, în timpul lui Marc Aureliu; respectiv Potaissa, Porolissvm, Dierna, Tibiscvm şi, poate, Ampelvm, în timpul lui Septimui Sever (Pippidi et al., 1976, pp. 175, 416). Istoria dezvoltării municipale în Dacia a cunoscut patru etape importante când s-au făcut promovări la stadiul de municipium şi colonia, în vremea împăraţilor Traian, Hadrian, Marcus Aurelius şi Septimiu Sever. Asemenea privilegii imperiale se dădeau mai ales cu prilejul unor vizite imperiale în provincie, cum a fost cea făcută de Hadrian în anul 124 d.Chr. Dintre cele 10 centre urbane ridicate la rang de municipium şi coloniae, doar nucleul central al Sarmizegetusei romane a respectat parţial canoanele urbanisticii romane. Au mai posedat caracteristici urbanistice care le-ar fi îndreptăţit la o promovare municipală, dar care nu au obţinut-o totuşi, şi alte aşezări, între care Svcidava, Aquae, Micia, Albvrnvs Maior etc. Insă şi în cadrul acestora exista o ierarhie, locuitorii unora dintre ele bucurându-se de mai multe drepturi (dreptul de a vota şi de a fi aleşi, dreptul de a-şi păstra organizarea lor autonomă sau dreptul de a avea magistraţi numiţi de împărat). Coloniile erau aşezări de colonişti romani ce formau unităţi administrativ-teritoriale organizate după modelul Romei, întemeiate ca urmare a unor legi sau decrete imperiale (formula coloniae), în care modul de viaţă şi privilegiile cetăţeneşti erau asemănătoare celor din Roma (jus italicum) (Tabelul 4)2. Joncţiunea dintre sistemul urban şi cel rural era asigurată în Dacia romană de către două tipuri de aşezări: castrum (aşezări întărite, cu funcţie de apărare) şi pagus, considerate ca fiind aşezări rurale mari, deschise cu funcţie predominant comercială (târguri). Castrele erau aşezări de tip urban fortificate, ce adăposteau garnizoane militare. Indiferent de statutul administrativ al acestora, cu rare excepţii (Sarmizegetusa romană, Aquae din Dacia Inferioară), descoperirile arheologice atestă faptul că aproape toate oraşele şi târgurile din Dacia romană s-au grefat pe vetrele aşezărilor dacice mai vechi. Acestea s-au dezvoltat din vechile aşezări dacice, dezvoltarea lor fiind însă condiţionată de avantajele economice locale şi de puterea elementului de colonizare romană. Doar Vlpia Traiana Sarmizegetvsa şi Romvla au fost fondate oficial, pe loc gol, după planurile tipice coloniilor militare şi după principiile urbanistico-religioase cunoscute la romani (ibid., p. 382). Aşezările urbane constituiau, nuclee de polarizare pentru cele rurale subordonate, formând, împreună cu acestea, o unitate administrativă (territorium), suprapusă, în cea mai mare parte zonei de influenţă urbană (Fig. 1). Tabelul 4 – Sistemul urban al Daciei Romane Denumirea romană

Localizarea actuală

Categoria ierarhică

Originea toponimului

Semnificaţia toponimului

Funcţia Aşezării

VLPIA TRAIANA SARMIZEGETVSA*

Com. Sarmizegetusa, HD

Colonia

Daco-roman

Cetatea de pe stâncă

Capitala Daciei Romane

2

Statutul de jus Italicum atrăgea scutirea plăţii impozitelor funciare şi pe persoane, de acesta beneficiind doar câteva dintre coloniile Daciei.

3

DIERNA

Orşova, MH

Municipium

Traco-getic

Străpungere/ieşire dintre stânci

TIBISCVM

Jupa, Ciuta, Iaz, CS

Traco-getic

APVLVM

Alba Iulia, AB

Municipium/ Castrum Municipium

Traco-getic

Loc mlăştinos pe Timiş Putere, tărie

AMPELVM POTAISSA

Zlatna, AB Turda, CJ

Pagus Municipium

? Dacic

? ?

NAPOCA*

Cluj-Napoca, CJ

Municipium

Dacic

?

Traco-getic

?

Dacic

„Despicata”

Geto-dacic

Târgul Sucilor

Roman (Latin)

Mica Romă

POROLISSVM

Moigrad, Municipium Mirşid, SJ DROBETA* Drobeta-Turnu Municipium Severin, MH SVCIDAVA Celei, Pagus Corabia, OT ROMVLA Reşca, Municipium Dobrosloveni, OT *Toponime care se regăsesc şi în denumirea aşezărilor actuale.

Economică (portuară) şi militară Militară şi Economică Economică şi Militară Minieră (aur) Economică şi Militară Economică şi Militară Militară şi Economică Economică şi Militară Economică şi Militară Economică şi Militară

CENTRE DE POLARIZARE CU FUNCŢII MACROTERITORIALE CENTRE DE POLARIZARE SECUNDARĂ CAPITALA REGATULUI DAC CAPITALA DACIEI ROMANE

POROLISSVM

ASEZĂ RI FONDATE DE ROMANI PE LOC LIBER

LARGIANA NAPOCA

COLONII GRECEŞ TI

POTAISSA

PETRODAVA

ALBVRNVS MAIOR BRVCLA

SALINAE ZARGIDAVA

AMPELVM APVLVM

AŞ EZĂ RI MINIERE

PRAETORIA CEDONIA

AŞ EZĂ RI TURISTICE

TAMASIDAVA

GERMISARA MICIA BERZOBIS TIBISCVM

SARMIZEGETVSA REGIA

CENTRVM PVTEA AD MEDIAM

PIROBORIDAVA ANGVISTIAE BARBOSI

AQVAE

NOVIODVNVM

DINOGETIA ARRUBIUM

VLPIA TRAIANA SARMIZEGETVSA AQVAE HERCULIS DIERNA BVRIDAVA

CARSIVM

DROBETA

HISTRIA

ACIDAVA

AXIOPOLIS ARGEDAVA

TROPAEVM TRAIANI

ROMVLA 0

60 km

AEGYSSVS

DESA SVCIDAVA TVRRIS

TOMIS CALLATIS

Fig. 1 – Sistemul de aşezări antice de pe teritoriul actual al României În perioada modernă, municipiile au fost pentru prima dată organizate în România prin legea administrativă din 1925, orice oraş a cărui populaţie depăşea 50.000 de locuitori, fiind declarat municipiu. Centrele urbane cu o populaţie sub acest prag demografic puteau fi transformate în municipii numai prin legi speciale. Astfel, au fost investite cu statut de municipiu 13 oraşe din provinciile româneşti extracarpatice care se alăturau celor 8 municipii din Transilvania declarate prin legea 21 din 1886, completată cu legea 20 din 1901 asupra simplificării organizării administrative (Enciclopedia României, II, 1938; Oroveanu, 1986, p. 187). Acestea erau următoarele: în Moldova: Bacău, Botoşani, Galaţi şi Iaşi; în Basarabia: Bălţi, Cetatea Albă şi Chişinău; în Bucovina: Cernăuţi; în Muntenia: Brăila, Bucureşti şi Ploieşti; în Dobrogea: Constanţa; în Oltenia: Craiova, iar în Transilvania (inclusiv Banat şi Crişana): Arad, Braşov, Cluj, Oradea, Satu Mare, Sibiu, Târgu Mureş şi Timişoara. Introducerea modelului sovietic de administraţie în 1950 a dus la desfiinţarea acestei categorii de oraşe, care a fost reintrodusă ulterior, prin legea organizării administrativteritoriale din 1968. În Articolul 4 se prevedea că oraşele care au un număr mai mare de locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii, pot fi organizate ca municipii. Prin urmare, 4

statutul de „municipiu“ prezenta în accepţiunea legii 2/1968, un caracter ambivalent: pe de o parte se referea la un potenţial existent, iar pe de altă parte la unul de perspectivă. Totodată se prevedea că „oraşele în care îşi au sediul organele de conducere ale judeţului sunt oraşereşedinţă“, realizându-se astfel o separare netă între funcţia administrativă a centrelor urbane şi calitatea de municipiu. În virtutea acestui fapt, în sistemele urbane judeţene ce se caracterizau prin relaţii de competiţie la nivelul ierahic superior, statutul de municipiu a fost atribuit doar oraşului care nu fusese ales reşedinţă de judeţ (Bârlad, Odorheiu Secuiesc, Turnu Măgurele, Călăraşi), prin această măsură încercându-se individualizarea unui al doilea nucleu de convergenţă economico-socială în cadrul structurilor administrative nou create. Regretabil este însă faptul că unele dintre fostele reşedinţe de judeţ din perioada 1926-1950 şi care ocupau o poziţie periferică în cadrul noilor judeţe, nu au primit acest statut, fapt ce a determinat o relativă neglijare a acestora sub aspectul investiţiilor (Râmnicu Sărat, Caracal, Câmpulung etc). Totodată, unele municipii plasate pe poziţia a II-a sau a III-a în ierarhiile urbane judeţene se constituiau în veritabile centre de polarizare a unor vaste regiuni (Sighetu Marmaţiei, Mediaş, Lugoj, Petroşani etc). Singurul moment din perioada anterioară anului 1990 de completare a reţelei de municipii a fost la data în 1979, când 9 oraşe (în majoritate reşedinţe de judeţ)3 au fost investite cu acest statut, ajungându-se astfel ca toate reşedinţele de judeţ să fie şi municipii. După 1990, ca urmare a transformărilor economico-sociale şi politice care au afectat România, au fost create premisele reanalizării relaţiilor stabilite în cadrul sistemului urban, ca o măsură a optimizării dezvoltării centrelor urbane în raport de potenţialul spaţiilor aflate sub directa influenţă a acestora. În aceste condiţii, statutul de „municipiu” a fost văzut ca o soluţie salvatoare, adesea miraculoasă, de revigorare economico-socială a unor oraşe intrate în declin. În consecinţă, numărul de municipii a crescut exploziv, transformarea oraşelor în municipii reprezentând principala caracteristică a schimbărilor administrative din prima decadă a perioadei de tranziţie din România (Tabelul 5). Tabelul 5 - Evoluţia numărului de municipii (1990-2007) Anul de declarare 1993 1994 1995 1997 1998 2000 2001 2002 2003

Oraşe declarate municipii Blaj. Aiud, Brad, Caracal, Câmpina, Câmpulung, Dorohoi, Fălticeni, Medgidia, Rădăuţi, Râmnicu Sărat, Reghin. Caransebeş, Carei, Câmpulung Moldovenesc,Curtea de Argeş, Drăgăşani, Feteşti, Huşi, Mangalia, Orăştie, Paşcani, Roşiori de Vede, Urziceni. Calafat, Olteniţa. Câmpia Turzii, Târnăveni. Adjud, Codlea, Gherla, Motru, Orşova, Săcele, Sebeş, Târgu Secuiesc, Vatra Dornei. Băileşti, Moineşti, Salonta. Topliţa. Beiuş, Gheorgheni, Lupeni, Marghita, Moreni, Vulcan.

Cu timpul însă, această „modă” ce a caracterizat începutul perioadei de tranziţie şi-a demonstrat însă ineficacitatea, dinamica noilor municipii nefiind substanţial diferită de cea a unor oraşe similare ca mărime şi potenţial economic, dar care nu au fost investite cu acest statut. Evoluţia unor oraşe ca Mioveni sau Năvodari, care au înregistrat salturi considerabile în ierarhia urbană pe fondul unor creşteri de populaţie, deşi nu au fost investite cu statut de municipiu demonstrează că eficienţa economică nu este o consecinţă directă a deciziilor politice. În ansamblul său, reţeaua actuală de municipii (Fig 2) se caracterizează printr-o evidentă disproporţie atât sub aspectul mărimii demografice, cât şi în ceea ce priveşte potenţialul economic şi de poziţie al oraşelor care au acest statut. Acestea variază ca număr de locuitori între 1.926.334 (Bucureşti) şi 10.996 locuitori (Beiuş) (18 martie 2002), iar dacă se exclude Capitala, raportul dintre mărimile extreme se reduce de la 175/1 (Bucureşti, respectiv Beiuş) la 23/1 (între Cluj-Napoca şi Beiuş). Faptul că mărimea demografică a unor municipii situate la nivelul ierarhic superior o depăşeşte pe cea a unor judeţe precum Covasna, Ilfov, Sălaj, Tulcea, Giurgiu sau Ialomiţa impune o amplă reconsiderare a administrării lor, în sensul delimitării în intravilanul acestora a unor sectoare administrative după modelul Capitalei. Densitatea în intravilan 3

La 27 iulie 1979 au fost declarate municipii, următoarele reşedinţe de judeţ: Alexandria, Bistriţa, Miercurea Ciuc, Sfântu Gheorghe, Slatina, Slobozia, Vaslui şi Zalău. La acestea s-a adăugat oraşul Făgăraş.

5

prezintă de asemenea variaţii în limite foarte largi: în vreme ce unele municipii înregistrează peste 10.000 loc/kmp (în Oneşti se înregistrează chiar 21.855 loc/kmp, iar densitatea municipiului Orăştie atinge valoarea record de 42.602 loc/kmp) (Ghinea, 1997, II, p. 278-285), în altele (Blaj, Călăraşi, Sfântu Gheorghe) aceasta se situează sub 1000 loc/kmp. LOCUITORI Peste 400.000

LEGENDA 300.001-400.000 200.001-300.000 100.001-200.000 50.001-100.000 25.001-50.000 Sub 25.000

Dorohoi

Satu Mare Sighetu

Populaţia

Municipii declarate în:

Rădăuţi

Marmaţiei

1968

Suceava

Carei

Baia Mare

Botoşani

Câmpulung Moldovenesc

1979 Între 1992-1996

Fălticeni Vatra Dornei

Dej

Zalău

Gherla

Cluj Napoca

Între 200 1-200 7

Reghin

Târgu Mureş

Câmpia Turzii

Turda

Moineşti

Timişoara

Oneşti

Odorheiu Secuiesc

Caransebeş

Sfântu Gheorghe

Alba Iulia

Tecuci

Făgăraş

Câmpulung

Orşova

Motru

Râmnicu Sărat

Săcele

Drobeta Drăgăşani Turnu Severin

Buzău

Moreni

Râmnicu Vâlcea

Tulcea

Ploieşti Piteşti

Târgovişte Urziceni

Slobozia Slatina

BUCUREŞTI Călăraşi

Băileşti

Roşiori de Vede

Craiova Calafat

Galaţi Brăila

Câmpina Curtea de Argeş

Târgu Jiu

Focşani

Braşov

Hunedoara

Petroşani

Reşiţa

Adjud

Târgu Secuiesc

Codlea

Sibiu Sebeş

Huşi Bârlad

Sighişoara

Orăştie

Bacău

Miercurea Ciuc

Mediaş

Deva

- Oraşe care au avut statut de municipiu în perioada interbelică (1925-1950)

Vaslui

Târnăveni

Blaj

Brad

Lugoj

Roman

Piatra Neamţ

Topliţa

Salonta

Arad

Paşcani

Între 199 7-2000

Bistriţa

Oradea

Aiud

Iaşi

Feteşti

Constanţa Medgidia

Alexandria

Olteniţa

Caracal Turnu Măgurele

Giurgiu

Mangalia

Fig. 2 – Evoluţia reţelei de municipii din România (1968-2007) Potenţialul economic, exprimat atât sub aspect calitativ, prin tipologia funcţională a centrelor urbane cu statut de municipiu, cât şi din punct de vedere cantitativ, prin numărul de unităţi industriale şi prin indicele de diversificare a ramurilor industriale în perioada 199020024 înregistrează de asemenea situaţii extrem de diversificate. Dacă cele mai multe municipii au un profil industrial complex, se întâlnesc şi cazuri monoindustriale (Câmpia Turzii, Hunedoara), agroindustriale (Urziceni, Salonta, Roşiori de Vede, Caracal), specializate în economia forestieră (Brad), sau cu funcţii dominant turistice (Vatra Dornei, Mangalia). Indicele de diversificare a ramurilor industriale a înregistrat, la fel ca în intervalul 1965-1980, cele mai mari valori tot în municipiile care au cunoscut o puternică industrializare în anii economiei centralizate, confirmând vulnerabilitatea acestora ca urmare pe de o parte a caracterului artificial al legăturilor de producţie stabilite între partenerii industriali, iar pe de altă parte a neconcordanţei dintre profilul industrial al oraşului şi resursele zonei de influenţă urbană. Ca urmare, s-au produs unele modificări şi în ceea ce priveşte relaţiile dintre municipii. Potenţialul de poziţie reprezintă, în unele cazuri, factorul determinant al ridicării unor centre urbane la rang de municipiu. Astfel, în zonele cu un grad accentuat de ruralizare şi cu reţele urbane alcătuite îndeosebi din oraşe mici (cum sunt Munţii Apuseni, Piemontul Getic sau sud-vestul Olteniei) se impune necesitatea individualizării unor centre polarizatoare cu rol de coordonare a activităţilor economico-sociale. Investirea cu statut de municipiu a unor astfel de oraşe (Brad, Drăgăşani, Calafat, Salonta sau Topliţa), ar putea conduce la atragerea de investiţii, transformându-le în veritabili „poli“ de creştere pentru respectivele zone.

4

Indicele de diversificare a ramurilor industriale exprimă, pe ansamblu, evoluţia industrială a centrelor urbane în perioada 19902002, fiind exprimat prin produsul dintre diferenţa dintre volumul procentual al aceleiaşi ramuri în anii 2002 şi 1990 şi numărul ramurilor cu diferenţe mai mari de 5% în acelaşi interval (Ianoş, 1987, p. 53).

6

Bibliografie Călinescu, A. (1938), Spiritul noului regim administrativ, în Enciclopedia României, II, Bucureşti, pp. 35. Deică, P. (1994-1995), Aspecte actuale ale sistemului urban din România, în Terra, XXVI-XXVII (XLVI-XLVII), pp. 77-80. Ghinea, D. (1996-1998), Enciclopedia geografică a României, I – III, Ed. Enciclopedică, Bucureşti. Ianoş, I. (1993), A comparative analysis between urban and industrial hierarchy of the Romanian towns, în GeoJurnal, 29, 1, pp. 49-56. Ianoş, I. (1994), Trente ans de dynamisme urbaine en Roumanie: entre homogénisation et individualisation, în L' espace Géographique, 4, pp. 350-360. Ianoş, I. (2005), Dinamica urbană. Aplicaţii la oraşul şi sistemul urban românesc, Ed. Tehnică, Bucureşti. Ianoş, I., Humeau, J.-B. (2000), Teoria sistemelor de aşezări umane. Studiu introductiv, Ed. Tehnică, Bucureşti. Ianoş, I., Tălângă, C. (1994), Oraşul şi sistemul urban românesc în condiţiile economiei de piaţă, Institutul de Geografie, Academia Română, Bucureşti. Oroveanu, M. T. (1986), Organizarea administrativă şi sistematizarea teritoriului R. S. România, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Pippidi, D. M. (coord.) (1976), Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic – sec. X), Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Săgeată Marcela, Săgeată, R. (2006), Tradiţii şi permanenţe daco-romane în sistemul de aşezări umane românesc, în GeoPolitica, IV, 18, Ed. Top Form, Bucureşti, pp. 67-80. Săgeată, R. (2000), Municipiile între deciziile politice şi realităţile economice, în Comunicări de Geografie, IV, Facultatea de Geografie, Ed. Universităţii Bucureşti, pp. 433-437. Săgeată, R. (2002), „Ruralul” în mediul urban, în Revista Geografică, VIII, 2001, Institutul de Geografie, Academia Română, Bucureşti, pp. 157-165. Săgeată, R. (coord.) (2004), Soluţii de optimizare a organizării administrativ-teritoriale a României în perspectiva aderării la Uniunea Europeană, Ed. Ars Docendi, Bucureşti. Săgeată, R. (2006), Deciziile politico-administrative şi organizarea teritoriului. Studiu geografic cu aplicare la teritoriul României, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Ed. Top Form, Bucureşti. Tudor, D. (1968), Oraşe, târguri şi sate în Dacia romană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti. * * * (2001), Lege privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional. Secţiunea a IV-a – Reţeaua de localităţi, în Monitorul Oficial, XIII, 408, Bucureşti.

7