Studii de gen și cultura vizuala contemporana

Universitatea din București, Facultatea de Litere Centrul de Excelență în Studiul Imaginii Programul de Studii Societate, multimedia, spectacol (SMS)

Studii de gen și cultura vizuală contemporană Semestrul III, An universitar 2016-2017 lector univ. dr. Raluca Bibiri Lucrare redactată de Ioana-Ilinca Urmuzache

Februarie 2017

Cele mai multe spectacole de teatru jucate în România sunt gândite de către bărbați. De cele mai multe ori, pesonajele feminine sunt puține, iar rolurile disponibile sunt superficiale. Acesta este cazul mai ales atunci când se vorbește despre acel tip de teatru învechit, jucat pentru un public cu idei la fel de învechite. Teatrul independent, teatrul nou românesc încearcă o altă direcție, o abordare mult mai deschisă din partea ambelor sexe. Dar cât de mult se implică scriitoarele, regizoarele și actrițele în demersul de a se ajunge să se pună în scenă situații concrete cu care se confruntă femeile? Se scrie teatru „politically correct” în România? Se joacă „politically correct”? Asta ar însemna să se mențină limite astfel încât ceea ce se joacă să nu incomodeze grupul despre care se vorbește. Un teatru de acest tip este aproape imposibil de făcut într-o societate ca cea românească în care atât bărbații cât și femeile au roluri stabilite: bărbatul conduce, este superior, viril, iar femeia este pasivă, supusă, castrată1. Mai mult decât atât, femeile sunt considerate un grup vulnerabil chiar de ele însele. Imaginea de pe marile scene din România prezintă femeia ca fiind supusă, fragilă, sprijinită de stâlpul casei, de bărbat. „The transition to a new age requires a change in our perception and conception of space-time, the inhabiting of places, and of containers, or envelopes of identity. It assumes and entails an evolution or a transformation of forms, of the relations of matter and form and of the interval between: the trilogy of the constitution of place. Each age inscribes a limit to this trinitary configuration: matter, form, interval, or power [puissance], act, intermediary interval.”2 Așa cum spune Luce Irigaray, demersul noului teatru contemporan este ca imaginea femeii de pe scenă să fie actualizată. Femeile nu sunt chiar atât de fragile pe cât o arată scena. De aceea este nevoie ca noile spectacole, noile piese să arate femeile așa cum sunt astăzi cele mai multe dintre ele: independente, puternice, capabile. De asemenea, mediul în care sunt ilustrate trebuie actualizat, femeia nu mai stă în bucătărie, nici acasă, cu copii, ci are un loc de muncă, are relații. În sprijinul unui teatru feminist și feminin voi analiza pe scurt proiectul Surorile Heddei coordonat

1 2

Grosz, Elizabeth, Sexual Subversions, Three French Feminists, p. 111 Irigaray, Luce. An Ethics of Sexual Difference. P. 7

de Cristina Modreanu care pun într-o lumină favorabilă imaginea femeii de azi, nu doar prin subiectele propuse, ci și prin echipele de producție aproape integral feminine. Însă înainte de acest proiect amplu, trebuie să mă opresc asupra pieselor puternice a două regizoare care au marcat scena românească de după 1989 și au adus primele schimbări. Prima dintre acestea este Alina Nelega, autoarea piesei „Amalia respiră adânc”, ce relatează povestea României timp de 40 de ani începând cu anii 60. Piesa este constuită ca un monolog confesiune întâi a unei adolescente, apoi a unei mame, apoi a unei bătrâne și reușește să ilustreze nu doar imaginea unei țări blocate de comunism, ci și a imaginii femeii nevoite să se descurce într-un mediu care nu îi acordă aceleași drepturi ca ale sexului opus. Așa că și le creează singură, își face un sistem propriu în care consideră că ajunge la egalitate cu soțul „Cum se adună 17 puncte, cum ies la șosea. Uneori trebuie să muncesc mai multe zile pentru deplina egalitatea a sexelor așa cum scrie în documentele de partid și de stat. Ei, ai fac și reduceri,în zilele de sărbătoare: 23 August, Ziua Republicii... de 1 Mai. Trebuie să fiu foarte atentă să fim egali.”3 Personajul eroină Amalia încearcă să sfideze un sistem care pare infailibil pentru mulți. Alina Nelega nu este doar autoare și regizoare, ci și managerul Teatrului Național din Târgu Mureș, iată deci o artistă care se află și în poziție de conducere. Al doilea exemplu asupra căruia mă voi opri este Gianina Cărbunariu, o regizoare care, în ultimii ani, a de venit un simbol al teatrului documentar:„un teatru responsabil este sensibil la felul în care îl definim pe „Celălalt” și înțelege importanța aducerii în scenă a subiectelor tabu și a activării unor voci rămase invizibile.”4 Ea reușește să pună în scenă documente îngropate ale Securității, cazuri nerezolvate ani la rând și le expune întru analiză unui public de toate vârstele. În „Tipografic. Majuscul” spre exemplu, aduce în prim plan cazul unui tânăr hăituit de Securitate după ce a reușit pentru un timp foarte scurt să simtă o libertate pe care n-o avea în timpul regimului comunist. Mama tânărului este femeia puternică, divorțată, ce muncește prea multe ore pe zi ca să se întrețină pe sine și un adolescent. Gianina Cărbunariu și-a definit stilul regizoral prin continua încercare de a clarifica trecutul înainte de prezenta o actualitate la fel de bolnavă poate, pentru care nu există niciun leac. Este unul dintre puținii artiști bine cunoscuți internațional, prima femeie care a obținut premiul UNITER pentru „Cel mai bun spectacol” în 2015 (era la a 23-a ediție festivalul

3 4

Nelega, Alina. Amalia respiră adânc. P. 31 Modreanu, Cristina, Fluturele gladiator, p. 79

deja) și prima care a reprezentat România la Avignon în 2014. Munca Gianinei Cărbunariu este o sursă de inspirație pentru multe autoare, iar faptul că abia la a 23-a ediție UNITER s-a câștigat primul premiu de către o femeie spune multe despre egalitatea de șanse din teatrul românesc contemporan. În sprijinul artistelor din România s-a lansat proiectul Surorile Heddei. În cadrul acestuia au fost montate 3 spectacole regizate de femei și cu distribuție exclusiv feminină. Spectacolele readuc într-un fel la viață personajele feminine ale lui Henik Ibsen, într-o societate contemporană. „Ibsen Incorporated” este un spectacol realizat după un scenariu de Mihaela Michailov și Catinca Drăgănescu. Echipa de producție este majoritar feminină, iar actrițele Valentina Zaharia, Ana Turos, Elena Popa, Dana Voicu şi Silvana Negruţiu, interpretează rolurile cheie pe care le au femeile: mamă, obiect, păpușă, femeia revoluționară, femeia care nu se mai recunoaște pe sine. Spectacolul ilustrează presiunea societății asupra femeii, asupra rolului său bine stabilit și drama prin care trec femeile care încearcă să-și depășească în vreun fel condiția, care încearcă să-și depășească limitele bine delimitate și creionate de societatea de consum. Tonul spectacolului este unul amuzant, spectatorul va râde, însă gustul amar al realității își va face simțită prezența în multe dintre scene, echilibrând tonul pentru a transmite mesajul inegalității dintre sexe. Al doilea spectacol din proiectul Surorile Heddei este conceput și regizat de Carmen Lidia Vidu, „Eu. O casă de păpuși” și este gândit ca o continuare a ”Casei cu păpuși” a lui Ibsen, după plecarea Norei. Aura Călărașu o interpretează pe Nora, iar Cătălina Antal o acompaniază muzical purtând un cap gigantic de păpușă. Spectacolul ilustrează imaginea unui suflet răvășit de indecizii, de o viață condusă de bărbații din viața ei, de tată, apoi de soț, care i-au controlat ani la rând soarta. Nora pleacă de acasă și devine independentă, însă drama ei nu ia sfârșit. Spectacolul ilustrează imaginea interioară a păpușii perfect modelate de societate. Femeia păpușă trăiește singură și resemnată într-o lume în care i se impun în continuare modele de femeie perfectă și dorită. Spectatorii vor recunoaște aceste standarde, desigur, dar doar femeile vor empatiza cu adevărat. Indiferent de decizie, femeia păpușă Nora este condamnată la singurătate.

Carmen Lidia Vidu a realizat un album foto cu iposteze ale „păpușii” astăzi

Ultimul spectacol al proiectului Surorile Heddei este „Inamicul poporului”. Într-o adaptare liberă a textului lui Ibsen, Ioana Păun regizează un spectacol șocant prin realismul scenelor și al psihologiei care surprinde esența personajelor. Spectatorul este invitat la o sesiune de introspecție și, eventual, la o acțiune concretă către schimbare. Povestea păstrează subiectul piesei lui Ibsen: un oraș care depinde de funcționarea unui complex balnear, dar care ar trebui închis pentru renovare completă întrucât este un pericol pentru turiști și localnici. Pe scurt, spectacolul arată legăturile dintre sistemul de conducere și manipularea slujbașilor lui, în defavoarea binelui general. Personajele sunt interpretate doar de femei și au meserii-cheie în situația dată – un primar corupt, un ziarist indecis în dezgroparea adevărului, un doctor revoltat, dar aproape fără voce. Este fascinant de urmărit tocmai pentru că inițial, rolurile au fost gândite pentru bărbați puternici, virili, cu statură și care au potențial în schimbarea lucrurilor. În această adaptare, actrițele dețin tot controlul, iar personajele nu par să fi fost vreodată bărbați. Stereotipurile 5 joburilor (ale sexului slab) pe care le-ar ocupa în genere femeile sunt șterse, iar femeia este ilustrată în raport cu societatea modernă. Este un spectacol puternic nu doar prin prisma subiectului și mesajului, ci și prin adaptarea rolurilor personajelor.

5

Bourdieu, Pierre. Masculine domination, p. 59

Femeile regizor în general au o cu totul altă viziune față de regizorii bărbați, una în care femeile din public se pot regăsi. Un exemplu de spectacol care poate fi considerat misogin pe alocuri este „Sânziana şi Pepelea” montat de Alexandru Dabija la Teatrul Național din ClujNapoca: „Complet „ne-politically correct” poate fi considerată și totala feminizare a corului prin care Dabija personifică „imbecilitatea”. Deși include și sctori de sex masculin, corul este unul de babe, bărbații își asigură un rol de travesti destul de transparent și de grosolan –o sursă e umor în plus-, principiul feminin fiind implicit conectat mai direct cu țesătura impregnată de prostie pe are o menționează regizorul (...)”6 Alegerile pentru acest cor erau diverse, putea fi un cor modern, de bătrânei, spre exemplu sau unul androgin, după modelul lui Purcărete din „Phaedra”: „Corul moșilor e un cor androgin, așa lam creat“. Corurile sunt generatoare de personaj, metamorfozările făcându-le vii, fluide, dinamice. Grupurile corale degajă energie prin număr, prin intervențiile fizice și verbale. Sunt pregnante, magnetice, animă perimetrul de joc, îl fac să pulseze”7. Tot în încercarea de a echilibra situația dintre regizorii/dramaturgii bărbați și femei, s-a organizat concursul Concursul de Dramaturgie Feministă EQUAL lansat de Revista de artele spectacolului Scena.ro. Concursul de dramaturgie feministă își propune să încurajeze autoarele dramatice și creatoarele de teatru din România. Una dintre condițiile de participare a fost testul Bechdel8. „În urma constatării că numărul creatoarelor din teatrul românesc este sensibil mai mic decât cel al autorilor/creatorilor, iar tematica abordată în textele pentru scenă include prea rar probleme specifice femeilor, lansăm un concurs menit să reducă din această diferență și să accentueze reprezentarea unor voci și subiecte ignorate în teatrul românesc (discriminarea și egalitatea de gen, raporturile de putere, abuzurile și violența împotriva femeii, perpetuarea unei imagini devalorizante a femeii, clișeizarea reprezentării femeii – hipersexualizare, comodificare

6

Idem, p. 71 Cîntec, Oltița, Datul în spectacol, Phaedra, 20 de ani de la premieră, 2013 http://www.suplimentuldecultura.ro/index.php/continutArticolNrIdent/Rubrici/8526 8 Testul Bechdel - (după numele inițiatoarei lui, autoarea de comic-books Alison Bechdel) cere ca o operă de ficțiune - în cazul de față un text pentru teatru - să includă cel puțin două personaje feminine care vorbesc una cu alta în cel puțin o scenă despre altceva decât un bărbat. 7

etc.). Sperăm să descoperim cât mai multe noi voci feminine”, argumentează redactorul-șef al revistei, criticul de teatru Cristina Modreanu.9 Regizoarele, actrițele, artistele din România nu au șanse egale. Încă. Se scrie mult, se încearcă la fel de mult să se joace pe aceleași scene spectacole noi, regândite, reinterpretate. Încet, dar sigur, femeile vor ajunge să fie reprezentate așa cum sunt în societatea de astăzi. Ține însă mai ales de public să se auto-educe, să înțeleagă o schimbare necesară a scenei, să prevadă și să asiste la o evoluție. De asemenea, ține și de o deschidere din partea criticilor al oamenilor de teatru în general să accepte și să promoveze „noul” și să înțeleagă faptul că este o nevoie absolută de o viziune feminină pe scena românească, una care a lipsit zeci și zeci de ani.

9

Revista Scena http://www.revistascena.ro/noutati/equal-concurs-de-dramaturgie-feminista-organizatde-revista-scenaro-0

Bibliografie Bourdieu, Pierre. Masculine domination, Translated by Richard Nice. Stanford University Press, 2001 Grosz, Elizabeth, Sexual Subversions, Three French Feminists, New South Wales: Ed.Allen & Unwin Pty Ltd, 1989 Irigaray, Luce. An Ethics of Sexual Difference. Cornell University Press, 1993 Modreanu, Cristina, Fluturele gladiator. București: Ed. Curtea Veche Publishing, 2016 Nelega, Alina. Amalia respiră adânc. Ed LiterNet, 2005

Bibliografie online Cîntec, Oltița.

Datul în

spectacol, Phaedra,

20 de ani

de la

premieră,

2013

http://www.suplimentuldecultura.ro/index.php/continutArticolNrIdent/Rubrici/8526, accesat la 01.02.2017 Revista Scena http://www.revistascena.ro/noutati/equal-concurs-de-dramaturgie-feministaorganizat-de-revista-scenaro-0, accesat la 02.02.2017

Sursă foto Facebook – Albumul „Păpușa” https://www.facebook.com/SufletelulIustinei/media_set?set=a.10153765697142430.611367429 &type=3, accesat la 01.02.2017